Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem

Ieri s-a închis singur geamul de la dormitor. M-am ridicat din pat, urmăream un serial, Lucifer, să privesc pe fereastră. Metaforic și ironic, afară se dezlănțuia Iadul. Un dans nebun de elemente în aer: umbrele, ferestre, frunze, semne de circulație. Mi-am amintit de Harry Potter. Am închis toate ferestrele și am dat vreo două telefoane în timp ce am tras un scaun la geam.

Am chemat-o pe Mara și i-am sugerat să privească afară.

Furtună, Mara! Natura, prin nenorociri, este o sursă a suferinței. Boala și relațiile dintre oameni la fel. De aceea e necesar să avem grijă. De exemplu, tu să-ți speli dinții, să nu arunci gunoi pe jos, dar eu arunc la coș, mama, nu pe jos!

Am schimbat câteva replici, dar cu ochii afară. Amândouă eram fascinate. Din copilărie m-a fermecat fenomenul. Am experimentat și am trăit vânturi puternice pe dealurile de la Severin. Fugeam atunci la adăpost, om și animal, într-o simbioză care contribuia la supraviețuire.

Nu-mi amintesc o furtună asemănătoare cu cea de ieri. La Timișoara au murit oameni. Îmi pare rău. Natura face asta. Oamenii, în loc să-și conștientizeze micimea și neputința intră într-o apărare agresivă. Găsesc peretele de pe facebook grețos. Am dedus că Robu, ca reprezentat al primăriei, este vinovat pentru acoperișurile smulse etc.

Mi-am dat ochii peste cap. Ce rasă! Deși a intra în apărare este natural, negarea firească, ce se întâmplă după emoție? Emoțiile nu le putem controla, dar le putem transforma. Deținem ceva al nostru ca rasă, civilizația. Iar de aici împărtășesc o convingere creștină: toți suntem vinovați pentru tot și pentru toate.

E simplu și simplist să aruncăm vina.

Propun să împărțim sentimentul de vinovăție și să recunoaștem că Natura, cu ușoare îngenunchieri în metropole, face ce vrea ea.

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem.

Foto: Flavius Neamciuc

A fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi

Cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, combină discursuri personale, prelegeri, eseuri, sinteze ale autorului din perspectiva lui de psihoterapeut. Este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX. A fost premiat pentru cercetarea în domeniu, iar spre sfârșitul vieții a primit o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.

Am decis să notez o prezentare succintă a cărții în urma impactului avut asupra mea. După primul capitol am lăsat puțin cartea pe genunchi și am surâs. Mi-am zis că citesc o psihologie roz, o perspectivă a unui psiholog entuziast și naiv.

Conflictul dintre părerile mele și convingerile autorului s-a declanșat la nota: schimbarea personalității. Împărțisem la mine în cap, cu limite clare, personalitatea de caracter. Cu prima greu poți lucra, biologia învinge realitatea, iar la caracter depui un efort gigantic să devii o persoană agreabilă celor apropiați și eficientă societății.

Fără să mă las descurajată de felul acesta nou de a vedea lucrurile, ba chiar cu o dispoziție jucăușă, am continuat lectura. Hai să văd eu cum îi ajută Carl R. Rogers pe oameni să se schimbe, cum mă ajută pe mine să mă schimb?!

Convingerile lui simple, oamenii au nevoie de acceptare, învățăturile cu autoritate pot conține greșeli, clientul știe ce-l doare, a te purta calm și agreabil nu ajută când, de fapt, ești furios și critic, a-ți da voie să fii așa cum ești, tiparul răspândit din cultura noastră că toate celelalte persoane trebuie să simtă și să gândească la fel ca mine, psihoterapie centrată pe client, experiența este cea mai înaltă autoritate, mi-au dat sentimentul că cineva mă înțelege. Și am răsuflat ușurată.

Într-adevăr mă pregătiseră înainte Freud, Jung, Adler, dar am realizat adevărata semnificație a literaturii de specialitate de pe paginile lui Rogers: ei toți reprezintă o resursă în procesul de autoeducație. Să mă accept așa cum sunt, iar uneori nu o să-mi placă de mine, dar e firesc. Scopul constă în direcția aleasă în viață, oricare ar fi aceea, și să pot trece peste greutățile sufletești.

Mici schimbări am observat în comportamentul meu. Schimbarea personalității tot o încadrez la perspectiva roz, dar modificarea atitudinii am verificat-o. Se întâmplă. Mi-am permis, după ani de fofilare, să-mi recunosc furia pe propria mamă. Relația dintre noi nu a devenit mai bună, dar starea mea s-a îmbunătățit simțitor.

Învățasem deja de la Freud să stârpesc sentimentul de vinovăție, iar acum plutesc. Așa ușoară mă percep. Nu știi ce povară porți până nu te confrunți cu ea. Sunt furioasă pe mama și nu mai ascund asta. Îmi rămâne de acum încolo să o compătimesc și să o iubesc cu detașare.

Ani de zile am primit indicații și asigurări că acționez și simt greșit. Interpretarea asta e responsabilă de întârzierea devenirii mele. Conștientizarea propriei animalități nu oferă o libertate prost înțeleasă, ci ordonează un întreg coerent. Doar avantaje se desprind din posesia personalității, zice Jung.

În încheiere, vorbele lui Rogers:

”… a fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi, în care experiența sentimentelor e mai profundă și mai intensă, mai vastă și mai variată. Îți simți mai clar unicitatea și, ca urmare, te simți mai singur, dar este mult mai real, astfel că relațiile cu alții își pierd artificialitatea, devin mai profunde, mai satisfăcătoare și atrag în relație mai mult din realul celeilalte persoane.”

Zice Dunia

În orice grup ajung, boemi sau conservatori, îmi ajunge la urechi: România e frumoasă, păcat că e locuită.
Într-adevăr scriu pentru a-mi confirma plictiseala. Un procent mare, copleșitor aș zice, dintre cei care deschid gura să evalueze astfel România fac următoarele:

1. Nu duc coșul de cumpărături la locul special amenajat. Săptămâna trecută parcarea de la Dedeman număra zeci de coșuri abandonate. România e frumoasă.

2. Aruncă mucurile de țigară pe geamul mașinii. România rămâne frumoasă.

3. Rămân pasivi la schimburile violente de cuvinte între două sau mai multe persoane pe stradă. România e la fel de frumoasă.

Etc!

Mă opresc, ideea am exprimat-o. România, Elveția, Suedia, Grecia, petice de pământ. Diferența au făcut-o întotdeauna oamenii și regulile. Noi ce reguli respectăm? Plângerile la adresa țării s-ar restrânge simțitor dacă oamenii ar începe să-și dea valoare prin ceea ce sunt, și nu prin ceea ce au.

În prezent suntem prea mulți mitocani.

UPDATE: Doar schimbarea atitudinii individului este începutul schimbării psihologiei națiunii. Marile probleme ale omenirii nu au fost niciodată rezolvate prin legi generale, ci întotdeauna doar prin reînnoirea atitudinii individului. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică

Foto: Silviu Pârjolea

În România ne educăm copiii pentru o viață în altă parte

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O spun cu bucurie, sunt părinte Montessori de cinci ani. Am ales Montessori pentru un motiv, unul singur: pedagogia. La Timișoara, în grădinița și școala Montessori se predă în limba germană. Pentru mine ar fi putut să fie oricare altă limbă. Interesul meu ca părinte nu a stat și nici nu stă în limba străină. Ce avantaje sper eu să obțin de la o asemenea instituție? Privilegiul de a crește un copil cu stimă de sine, cu personalitate, cu educație eficientă și centrată pe persoană.

Mara mea este o persoană.

Pentru copii, sănătatea stă pe primul loc, joaca pe al doilea, învățarea pe al treilea. Nici un argument nu mă va convinge de contrariu.

La ultima ședință cu părinții, prima din acest an, s-a readus în discuție limba germană. Există mulți părinți nemulțumiți de nivelul de cunoaștere al limbii germane de către copiii lor. Am luat parte la multe discuții de genul. Participarea mea a constat doar în prezență, un martor mut, nu m-am implicat. O singură dată am făcut o observație pe un grup de discuții cu părinții. Greșeli de gramatică în limba română la părinți, părinți care luptă, consumă energie, pretind, cer ședințe cu pedagogii deoarece copiii lor nu cunosc limba germană la un anumit nivel.

Îi înțeleg. Vor tot ce e mai bun pentru copiii lor, iar punctul lor de referință pentru reușita în viață constă în a cunoaște limba germană. Să o cunoască atât de bine, încât s-au făcut sugestii să-i ducem suplimentar în week-end la Babel.

Atunci am simțit furia. Aș fi urlat cu ciudă, cu disperare, cu dispreț. Sunt doar niște copiii! Nevoia lor e joaca dacă sunt sănătoși. Nu am strigat. Am ținut în mine și m-am consolat cu mărturisirea Marei: Nu-mi prea place mie la școală, mama, dar sunt fericită!

Oare nu aș face eu ceva în fericirea ei dacă aș duce-o în week-end suplimentar la cursuri de germană? După furie, mi-a părut rău de unii dintre părinți, dar mai ales de copii.

Citeam ieri pe facebook, la o fostă profesoară de la Universitate, că un domn din America a început să-și concedieze angajații care au greșeli de scriere în mailuri. Pe același scenariu, doamna se întreba ce să facă cu studenții agramați.

Direcția educației în vremurile actuale o să ne pregătească mulți asemenea studenți. În România ne pregătim pentru o viață în altă parte, gramatica limbii materne trecând pe un plan secundar. Pentru a avea alt start în viață, argumentul decisiv folosit de părinții obsedați de cunoașterea limbii germane sau a altor limbi. La Montessori cel puțin, îndrăznesc să afirm, ne pregătim copiii să fie excelenți nemți.

Trăiesc o dezamăgire teribilă pe segmentul acesta din viața mea. Gestionez după putințe. Capabilitatea mea intelectuală mai dă erori. Știu că nu am o putere să schimb percepția asta despre educație, dar mi-ar plăcea. Cel mai mult m-aș bucura dacă nu mi-ar trage și copilul în nivelul acesta distorsionat de realitate a reușitei în viață.

Cea mai mare realizare este să-ți auzi copilul declarându-se fericit, iar pe unii dintre ei, dragi părinți, s-ar putea să nu fie școala cea care îi face fericiți.

Ce facem?!

Nimic. Îi iubim. Îi acceptăm. Îi îndrumăm. Îi compătimim.

Foto: Flavius Neamciuc

Mi s-a spus, dar n-am ascultat

Mie mi-au spus, dar eu n-am ascultat. Am fost informată din adolescență.

Mama a concluzionat: Lasă gura mai moale, o să iei bătaie când te măriți sau nu te mai măriți niciodată. Azi nu pot spune despre mine că sunt o doamnă. Mama a avut dreptate.

Tata a lansat cu ton prevestitor și punitiv la educația lui mamanu: Cu răsfățul de la coana mă-ta, să nu faci nimic toată ziua, o să fii o putoare. Și tata a avut dreptate. Trag de multe ori ușa după mine și surând cu satisfacție că mi-am lăsat lucrurile vraiște fără neliniștea mamei de bărbat, fără frica de un tată autoritar. Din punctul ăsta de vedere, împotrivindu-mă tatălui, sunt un erou.

Primul iubit cu furie mi-a pus în vedere: Dacă te desparți de mine, o să ajungi o curvă. La 20 de ani am plâns mult, dar în timp am descoperit că acest cuvânt e cel mai puțin ofensator pentru o femeie. În funcție de percepție, grup și educație, și el a avut dreptate.

Un prieten, doi prieteni, trei prieteni etc au stabilit că o să rămân singură din cauza caracterului: Ce faci tu, nu face nimeni! Diplomația nu mi-a fost străină în relațiile de prietenie, doar că nu am practicat-o. Am trăit, nu mai trăiesc în prezent, cu senzația că legământul dintre doi oameni care au ales să cultive o asemenea legătură semnifică acceptare și apartenență. Așadar, nu m-am ferit să-mi exprim neplăcerile și să interpretez liber. Au avut dreptate și ei. Am rămas oarecum singură.

Am fost avertizată. Mi s-a atras atenția în repetate rânduri și prin mijloace diferite. De fiecare dată am ales să fiu cel mai mult eu. Pe termen lung, când apelez la rațiune, am câștigat. Sunt o învingătoare. Sunt eu, nu neapărat iubibilă și dezirabilă ca prezență, dar autentică.

Am și eu dreptatea mea.

Foto: Anca Ciobănescu

La mâna meșterilor. Apartamentul sunt eu

În luna mai, prin decizia de a renova bucătăria, am pătruns încrezătoare în lumea meșterilor actuali. Am crescut lângă un bunic bun la toate și un tată lipsit de orice plăcere pentru detalii. M-am considerat pregătită pentru orice.

La 1 mai, meșterul și-a anunțat prima zi de șantier. În calendar am bifat-o cu absența lui. A început două zile mai târziu. S-a apucat cu avânt de lucru, iar după o săptămână a prins suficient curaj să-mi critice ușile proaspăt recondiționate. A exprimat cu certitudine că am fost jecmănită. Dacă veneam la el, aș fi avut alt preț.

O poveste pe scurt, după o lună jumătate de lucru cu pauze dese și zile lipsă, a abandonat șantierul din apartamentul meu. A început prin a nu mai răspunde la telefon. Luna iulie am fost în așteptare, iar luna august am fost vizitată de mai mulți meșteri cărora să le încredințez o muncă înjumătățită. Entuziasmul și mâna de lucru a primului meșter m-au împins să cred că pot înfăptui mai multe. Am spart băile, am zugrăvit camerele.

Am rămas cu o baie nefinalizată și o baie devastată, cu bucătăria nefuncțională, cu dormitor nezugrăvit, cu un hol asemenea. Adevărul este că nu am mai făcut un duș în casa mea din luna mai.

Aseară mi-am luat la revedere de la meșter. Am rămas acum la mâna instalatorului și a electricianului. Nu am un caiet de sarcini de la șantier. Am avut în lunile astea de multe ori o reprezentare de femeie proastă prin gestul cu care ridicam din umeri și răspundeam că nu știu la întrebările meșterului care a avut bunăvoința să-mi termine lucrarea.

Nu scriu acest text pentru a critica meșterul, nici pentru a-mi exprima dezamăgirea. Consider că e necesar pentru mine să las niște însemnări. În lipsa unui buget pentru a angaja o firmă, am făcut compromisuri. Am angajat meșteri care au lucrat după programul lor de muncă. Pentru ei, bani de buzunar. Ca mine, suntem un număr copleșitor. Sumele exorbitante percepute de firme, de arhitecți, de designeri, ne împing spre alternative monstruoase.

Dacă necesitatea este pentru renovare, iar bugetul nu suportă profesioniști, puteți totuși să luați unele măsuri. Prima, cereți un caiet de sarcini în care să fie însemnate toate materialele folosite. Regula sfântă, NU PLĂTIȚI ÎN AVANS. O regulă a sănătății mintale: nu vă enervați!

Dețin un apartament zugrăvit în prezent. O bucătărie renovată cu o splendidă fereastră cu ramă galbenă. O baie în care închid ochii la detalii. Multe lecții învățate. Avantajul obținut din acestă experiență constă într-o casă care vorbește despre mine. Iar pe viitor, după mărirea bibliotecii, după hărțile adăugate pe pereți, după tablorile atârnate, după covoare și scheletul uman, va semnifica o radiografie a personalității.

Apartamentul sunt eu.

Instalart/Sculptura/000 caută privirile lumii

Studentă la Litere, la Timișoara, am studiat literatura română cu profesorul Cornel Ungureanu. Am avut privilegiul. La examen, după partea scrisă, ne chema să purtăm o discuție. Îmi amintesc că m-am așezat pe scaun și înainte să găsesc forța necesară să privesc chipul de peste birou, am și fost întrebată: Care e subiectul lucrării de licență? Am îngânat Dostoievski. Într-un gest familiar deja, domnul profesor a ridicat ambele mâini și mi-a spus: Tu trebuie să citești Camus. Să începi cu Mitul lui Sisif.

V-am povestit acest episod în urma celui mai nou parteneriat legat. Am onoarea să fac parte dintr-o echipă cu următoarea responsabilitate: să răspândesc vestea despre proiectul Instalart/Sculptura/000, un demers gândit în contextul Timișoara Capitală Culturală Europeană.

De la acceptare, mi-a devenit clar. Eu trebuie să (re)citesc Camus. Să încept cu Omul revoltat. Am zis și am făcut. Notez:

Cea mai măreață și cea mai ambițioasă dintre arte, sculptura, se încăpățânează să fixeze în cele trei dimensiuni figura fugară a omului, să conducă dezordinea gesturilor către unitatea marelui stil. Sculptura nu respinge similitudinea, de care, dimpotrivă, are nevoie. Dar nici nu o caută de la început. Ceea ce caută ea, în marile sale epoci, sunt gestul, mina sau privirile lumii. Scopul său este nu de a imita, ci de a stiliza și de a închide într-o expresie semnificativă furia pasageră a corpurilor sau amețeala infinită a atitudinilor. Camus, Omul revoltat, p.490.

Nu mă văd, dar mă simt o încrezută. Nasul stă ușor ridicat. Fragmentul ăsta verifică și demonstrează utilitatea filologului. Întotdeauna știe unde să caute.

Din 14 septembrie, data deschiderii vernisajului, sculpturi de mari dimensiuni destinate mediului urban și instalații vor fi expuse în galeria Pygmalion/Casa Artelor, dar și de-a lungul străzii Episcop Augustin Pacha.

Reprezentările de realitate sunt propuse de artistul vizual Marius Leonte și tinerii săi invitați. Expun: Marius Leonte, Cătălin Bătrânu, Eugeniu Țibuleac, Ilie Duță, Barracka.

Oamenii au nevoie de artă și artiștii sunt pregătiți să răspundă acestei nevoi.

Ne vedem, ne auzim.

Septembrie, 14, 2017

Penarul. Mara se simte importantă

Cioc! Cioc? Cine-i acolo? Început de an școlar.

La mine început de clasa întâi. Au fost și s-au dus primii șapte ani de acasă. Mara merge la școală. Greșeli demne de eroi număr ca mamă. Viața mi s-a schimbat. Noua direcție adună alegeri personale și o concentrare pe persoană.

Mara, firește, este cea mai importantă persoană din viața mea. Recent am purtat o discuție despre o nouă etapă. Școala elementară mai desprinde puțin copilul de mamă. Rațional aplaud. Emoțional mă mai smiorcăi uneori.

Începem școala pe 4 septembrie, iar un necesar de rechizite provoacă agitație. Mi-am amintit de mine elevă, febra începutului, farmecul penarului, atracția ghiozdanului, chiar și o gumă de șters reușea să mă înnebunească. Toate obiectele astea reprezentau o comoară. În clasă, la pauze, ni le admiram, ni le împrumutam, făceam troc.

Rechizitele determină o manifestare conștientă de proprietate. Copilul rostește apăsat și cu mândrie: penarul MEU. O lecție se desprinde ușor: a avea grijă de lucrurile personale.

Importanța rechizitelor în viața de elev m-a convins să o las pe Mara să aleagă. Nu știu ce nume vă vine în cap, dar la noi, e unul singur: Cărturești. Orice preferă, stau liniștită. Cărturești definește bunul gust. Anul acesta echipa Cărturești ne-a făcut și o surpriză. Știau că urmează să școlărim, iar Mara a primit o cutie cu rechizite. Surescitarea s-a instalat instant. Voia să înceapă a doua zi școala. Apuca un obiect și la fiecare scotea sunete înflăcărate. S-a potolit după ce mi le-a prezentat pe toate și le-a pus bine să nu cumva să le rătăcească până săptămâna viitoare.

Avem rechizite și Mara dă dovadă de responsabilitate. Construim și stima de sine, iar penarul, păstrarea lui ca bun material, îi dau importanță.

Mara se simte importantă. Pentru asta, mulțumesc și echipei Cărturești Timișoara.

Modificarea valorilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Azi am zis că citesc. Trebăluiesc prin casă și fac câteva comisioane pentru Tricoul Inteligent, dar nu scriu. Dar ideea este că atunci când citesc mintea găsește fel și fel de analogii.

Un experiment al lui Carl Rogers pe o femeie de 40 de ani m-a provocat să mut perspectiva. În studiul său, psihanalistul a examinat dacă percepția despre sine a clientului se va schimba mai mult în timpul terapiei decât într-o perioada fără terapie. Nu o să notez rezultatul, curioșii își pot procura cartea. E disponibilă în librării.

Din studiu mi-a atras atenția formularea modificarea valorilor. Am aplicat-o pe două aspecte din viața de toate zilele.

Primul aspect.

Asta încerc eu cu Mara, să-i modific valorile. Când va fi adolescentă și se va îndrăgosti, relație necesară pentru un parteneriat puternic la maturitate, nu va putea orice ipochimen să o rețină lângă dacă principiile lui șubrezesc. Oricât de satisfăcătoare îi va fi viața sexuală, capacitatea ei intelectuală o să pretindă un spirit aventurier departe de convențiile societății.

Pe lângă modificarea valorilor, o s-o iubesc și o să-i arăt, dar mai ales o s-o accept chiar dacă nu-mi va plăcea ce a devenit. Nu-mi doresc să caute acceptare la alte persoane.

Al doilea aspect.

Aceeași formulare, modificarea valorilor, aplicată pe relațiile care scârțăie. Dacă există neputință în a părăsi un partener nepotrivit, poți oricând să-ți schimbi valorile. Dacă se modifică principiile și percepțiile, devine posibilă și despărțirea. Răbdare și voință să aveți.

Chiar nu puteam să țin numai pentru mine asemenea cunoaștere.

Țineți minte, MODIFICAREA VALORILOR.

Foto: Flavius Neamciuc

Centrul orașului, mâncare corcită și ospătari de ocazie

Am făcut o alegere acum ceva timp: să fiu o prezență excepțională. Nu neapărat pentru ceilalți, deși mă străduiesc să nu fiu plictisitoare, ci pentru mine. Mă încântă și îmi caut des prezența. Ieri am luat prânzul la un pub din Piața Unirii Timișoara. Deloc plănuit, aș fi preferat compania Marei, dar planurile s-au schimbat.

Rămasă de una singură, tot ce am poftit a fost o salată, iar Drunken Rat îndeplinea dispozițiile mele culinare. În pub-ul ăsta țin foarte mult să mă așez la prima masă. De acolo, fix ca într-o pictură de-a lui Vermeer, am acces să observ lumea de la interior, dar și trecătorii.

Am un ritual. Scot cartea pe masă, o așez lateral, stânga sau dreapta. Observ spațiul. Pot sau nu pot să scot un cadru aparte pentru campania #poartaocarte?! Comand, insist să primesc prima dată cafeaua. Ieri am cerut însă un pahar de vin. Lipsa mașinii mi-a permis un răsfăț. Execut zeci de fotografii. Șterg și uneori reușesc să păstrez una. Postez, apoi mă concentrez pe lectură, mănânc apatic și ridic nasul din carte când intră cineva.

Recunoașteți ținuta? Pantalon trei sfert cu buzunare laterale, sandale cu șosete, cămașă în carouri, pălărie pe cap și un aparat de fotografiat spânzurat de gât. Descrierea turistului de pretutindeni. Al meu s-a nimerit să fie italian și să întrebe de bucătărie românească. Am abandonat cartea cu zâmbetul de buze. Cererea italianului mi-a reactivat niște constatări mai vechi.

Din centrul Timișoarei și din împrejurimi lipsesc restaurantele cu specific românesc. Cele care există defilează cu identitatea noastră de țărani. De acord, românii au fost majoritari țărani. Faptul acesta nu anulează un oarecare progres. Sarmalele pot fi servite și în cu totul altă arhitectură. Cunosc câteva nume de arhitecți români, dar nu despre asta aș continua să scriu.

Bucătăria românească, lipsa ei, mi se pare o problemă stringentă. Turiștii vor specific. Scoicile, burgerii colorați, salatele mediteraneene vor dezamăgi călătorul. Când a planificat concediul, a pus degetul pe România, dar când a călcat cu piciorul, când și-a odihnit fundul, a dat peste o mâncare corcită și ospătari de ocazie.

Mă încântă peste măsură mâncarea italienească. Aș merge oricând în Italia doar ca să mănânc. În România însă mi-ar plăcea să mănânc prima dată bine românește. Să recuperez semnăturile olfactive, ce exprimare pompoasă, ale bucătăriei din copilărie.

Cu siguranță nu greșesc. În mod cert afaceriștii, oportuniștii și instituțiile orașului au o abordare greșită. Ei sunt de arătat cu degetul. Vine 2021. O capitală culturală are niște responsabilități, iar studiile au arătat o nevoie a turistului de a se apropia de tot ce înseamnă specific național, includ bucătăria.

Dragă proprietar de restaurant, ce mâncare românească servești?

Recunosc, mă intrigă subiectul.