Pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri

994439_825477954129027_1066079934911566541_nS-a întâmplat de câteva ori să povestesc despre întâmplările și situațiile vieții din cuplu și să primesc o săpuneală.

Cu ce fel de oameni te întovărășești?

Oameni normali, răspund eu. Prieteni de care m-am atașat în timp fără un anumit interes. Într-adevăr dețin cultul prieteniei. Prietenii, la fel ca iubirea, pot fi greu de explicat. Din orice direcție, științific sau metafizic, prietenia și iubirea scapă de legile universale.

Un foarte bun prieten și o iubire intensă ne transformă în artiști comici.

Întrebarea, cu ce fel de oameni te întovărășești?, pare dură și neînțelegătoare. Nu sunt de acord și o să explic. O să încep demonstrația cu o subliniere. Mie mi-a fost pusă întrebarea. Conținutul propoziției interogative nu insulta un caracter despre care povesteam eu, ci pretindea de la mine. Mă lamentez uneori din papucii mei de prietenă. Iubiții m-au trimis de multe ori în margine. Am trecut prin diverse faze până la acceptarea unui rol secundar.

În rolul secundar m-au copleșit niște satisfacții de care m-aș fi lipsit bucuroasă. Oamenii ajung să se despartă. Mie îmi par firești despărțirile. Un drum comun între două personalități care nu mai pot crește împreună îmi pare prostesc. Cel puțin la vârsta mea.

În urma unor despărțiri, am redevenit om de sprijin. Am fost acolo pentru clasicele telefoane târzii, vizite la domiciliu, ieșiri în oraș etc.

La ieșirile în oraș, reacție a persoanelor părăsite, am pus o întrebare la un moment dat: dar e 11 noaptea, nu-ți mai duce grija să ajungi în siguranță acasă, nu mai ești aceeași persoană de acum o lună când tot amândouă sorbeam un lichid sau altul?

Argumentul iubiților obsedați de control și nesiguri pe ei: nu sunt gelos, nu mă deranjează prietenele tale, dar eu nu vreau să te știu singură pe stradă.

Am prietene care merg acum singure pe stradă și nu mai vine nici un mesaj pentru confirmarea ajungerii la siguranța casei.

Am fost răutăcioasă când am întrebat? Și dacă am fost, cine mi-a fost ținta? Ea sau el?

Educația. Din nou educația și presiunile sociale ne dictează să fim slabe și supuse. O femeie educată ca persoană învață să evite pericolul. Noaptea nu alegem străzi întunecate și nu acceptăm băuturi gratis. O femeie educată ca nevastă acceptă supunerea. Noaptea se retrage de la petrecerea prietenei pentru starea lui psihologică de bărbat viril.

Mulți își măsoară virilitatea din episoade de resemnare. Dacă și-ar măsura vigoarea din stări de bine ale femeii, din performanțe sexuale, din dovezi de încredere s-ar clătina reprezentările despre bărbat.

Dacă am fi imobile, da, polița de asigurare pentru femei ar avea un preț mai ridicat. În momentul când părăsim casa, oricât de inteligente am fi, ne găsim într-un pericol mai mare. Forța nu e cu noi. Pericolul, la fel ca înșelatul, dispun de o soluție: evitatul.

Într-o relație, femeia știe să evite, dar sensibilitatea și frica de a nu pierde egoistul care se manifestă prin false motive, acceptă raționamentul ipocrit al bărbatului.

Cu ce persoane mă întovărășesc?

Cu persoane terorizate de singurătate. Singurătatea provoacă mai multă frică ca un bărbat alcoolic sau violent. Ceea ce e din nou prostesc.

Dar pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri.

Au fost de folos virginele evoluției și civilizației?

14528426_1307592569250894_577666534_nAm primit ieri o invitație la filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate. Teatrul Național în parteneriat cu Iulius Mall Timișoara au pus la cale o întâlnire în cadru restrâns pentru avanpremieră.

Datorită cercului de invitați, cei interesați de filmul românesc o să aibă mai multe perspective. Eu m-am simțit ca la universitate. Sala a numărat mulți dintre profesorii mei, în dreapta am avut-o pe Gabriela Glăvan cu care am analizat opera lui Blecher în facultate.

Am fost obișnuiți de specialiști cu drama în filmele românești. M-am pregătit în timpul zilei pentru o seară exagerat de tristă. Știam ce mă așteaptă, o viziune personală a vieții sub imperativul bolii. Boala e doar una dintre cauzele suferinței umane. Alături de calamitățile naturii și relațiile dintre oameni, boala orânduiește tot ce cunoaștem despre lume.

Filmul, pe urmele romanului Inimi cicatrizate, cere o atenție specială. Prima dată când m-am fâțâit în scaun s-a datorat limbajului. Expresiile șablon ale doctorului au făcut posibilă rememorarea propriei experiențe cu abrutizarea personalului dintr-un spital. Secvența în care puroiul este îndepărtat cu o seringă imensă din abdomenul lui Emanuel, personajul principal, pe lângă modificările din organism, m-au făcut să mulțumesc pentru a nu știu câta oară științei.

Am disprețuit din nou atitudinea de vrac modern. Să stai în ghips întins pe pat ani de zile, iar igiena să depindă de un îngrijitor, și el la rândul lui abrutizat, ar putea să pună pe gânduri orice acolit al pseudoștiinței. Cu alte cuvinte, deși evit vulgaritatea din mai multe motive, aici o găsesc utilă, să te caci pe tine aduce diverse sentimente: dezgust, disperare, inutilitate.

Am notat perspective la început. Abordarea mea nu aparține cinefilului. Scriu ca de fiecare dată cu o preocupare pentru condiția umană. Iubesc enorm omul, deși prefer de multe ori să mă izolez de indivizii societății. Dar specia mă fascinează, iar evoluția și gândirea mă farmecă.

Orice aș spune, nu pot convinge pe nimeni să citească Max Blecher sau să vizioneze filmul Inimi cicatrizate. Eu știu, unii știm, prea mulți știm. Cum aș putea să conving? Filmul lui Radu Jude reprezintă o încercare. Am ajuns aseară acasă și am scos din bibliotecă cartea semnată Blecher. După ce am citit în facultate, ca cerință pentru seminar, am abandonat cartea și am îngropat-o în cel mai îndepărtat colț.

În facultate nu mi se putea întâmpla mie să suport mizeriile bolii. Încă nu mă scuturasem de mituri și de ignoranță. Pot relua acum lectura. Am început deja. Mi-am dorit să verific dialogurile din film despre Nae Ionescu, Cioran și Bacovia. Am renunțat. Nu o să corectez o apropiere de o discuție.

Subiectul rămâne boala. Boala aduce durere, mizerie, dezordine. Reprezentările despre viață devin grotești. Ne-a distrus creștinismul pe toți.

Interdicțiile, normele, rușinea par lipsite de seriozitate. Nu par pentru că sunt cumva lipsite de seriozitate? Ne ajută să facem din lume un loc mai bun? Au fost de folos virginele evoluției și civilizației? Prostituția a adus contribuții istorice.

Bunul simț și bunătatea trebuiesc urmate și urmărite, ideal și scop.

Inimi cicatrizate de Radu Jude din perspectiva unui blogger.

Mulțumesc pentru invitație Georgeta Petrovici.

Nu s-ar uita o femeie ca ea la un contabil

14454630_1306007336076084_340591606_nM-am chestionat cu seriozitate despre ce urmează să scriu. Ultimul text era despre onorarea lui Sorin. Cu ce să reiau activitatea blogului și să nu par ipocrită?

Tot Sorin mi-a dat răspunsul. El mă plăcea fix cum eram. La fiecare apăsare sufletească îi căutam prezența. Mă aducea pe drumul meu, la firea mea. Diversitatea ne provoca de fiecare dată.

Da, până în 21 octombrie oricine poate vizita Galeria Calina pentru ultima expoziție personală Sorin Oncu.

Da, o să merg înainte cu un subiect fierbinte. Angelina și Brad s-au despărțit. O oportunitate pentru fiecare femeie urâtă să-i amintească bărbatului că cineva s-a săturat de cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Adaug și sugerez ca femeile frumoase să le atragă atenția bărbaților de lângă ele. Mulți bărbați au impresia că ar fi putut mai mult.

Când un bărbat urât se alege cu o femeie frumoasă, vorbim clar de o relație bazată pe recunoștință. Când un bărbat frumos se alege cu o femeie frumoasă, lasă uneori să se subînțeleagă că statutul financiar l-a oprit de la superlativ, să aibă cea mai frumoasă femeie. Ce se întâmplă atunci?

Se întâmplă o regresie. Revenirea la un stadiu primitiv în care femeia era un obiect și prea puțin o persoană. Când un bărbat obișnuit prin contul bancar răspunde: nu s-ar uita o femeie ca ea la un contabil, reduce femeia inconștient și brutal la o proprietate. Am observat privirile primite de Mama Natură sau Roxana Ionescu de la bărbați în cele două ieșiri ale mele la Epic. Tensiune, atomi electrizați și ciocnindu-se, priviri, gesturi și atenții compensatoare pentru partenerele de toată ziua. Da, observația și interpretarea îmi aparțin. Pot fi contrazisă, dar nu anulată.

Despărțirea celor doi, Brad și Angelina, considerați cei mai frumoși de pe pământ, vine în sprijinul frumuseții femeilor fără nimbul vedetismului și al bărbaților nemulțumiți de statutul lor financiar. Cuplul Brad-Angelina au demonstrat că frumusețea și banii nu reușesc să țină doi oameni pe același loc.

Recalculați acum cu luciditate și corectitudine însușirile partenerului. Nu mai negați realitatea și mai ales nu o mai înlocuiți. Tu, femeie măritată cu verighetă pe mână, bărbatul poate să te părăsească, chiar poate! Tu, bărbat însurat și tată la copii, femeia poate să te părăsească, chiar poate!

O relație ține de muncă. Munciți la relația voastră ca țăranul la pământul lui. Și uneori aplecați-vă și sărutați-l, ca Ion al lui Rebreanu. Dragi adolescenți, fie doar pentru rândurile acestea și tot m-aș ambiționa să citesc romanul Ion.

Da. Sărutați-vă mai mult. Interpretarea îmi aparține.

Sorin Oncu la Galeria Calina

În relația mea cu Sorin Oncu interjecțiile mi-au devenit familiare. Ah! Vai! Hm! M-a tot auzit Sorin de-a lungul timpului, în special la vernisaje.

Azi, de la ora 18, Galeria Calina face posibilă o nouă și ultimă reîntâlnire cu Sorin. O să reiau interjecțiile. Ah! Vai! Hm! El nu o să mai fie să-mi explice. Am acceptat, dar nu o să mă împac niciodată cu dispariția lui. O să înaintez presupunerea că toți prietenii lui or să rămână înverșunați.

Fără nici un favor al Galeriei pentru orfanii lui Sorin, țin totuși să mulțumesc. Sunt recunoascătoare și bucuroasă pentru acest ultim prilej de a-i onora munca, imaginația, reprezentările sociale, forța persuasivă.

Fiecare cu greșelile lui, o vorbă testament lăsată când a aflat că sunt însărcinată. Un umor și un sarcasm de care mă simt privată pe nedrept de ceea ce numim viață. Greșeala lui a fost să fie bun. Un om bun, o persoană bună, un artist bun.

Pentru onorarea a tot ce semnifică bun în persoana Sorin Oncu vă chem pe toți diseara la Calina.

Cu tristețe semnez acet text. Aș fi vrut din tot sufletul să nu-l scriu.

Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.

Ești veșnic nemulțumită

14352330_10153750774811610_5609445382668442561_oȘtiu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur

Detestabilul, dacă nu vii, plec și te las singur

img_1385Țin în mine de foarte mult timp un subiect. E delicat. Zic delicat deoarece nu am găsit o exprimare potrivită în care să nu pară că aș da o lecție.

Mă simt confortabil să vorbesc despre relații, despărțiri, sentimente, cărți, dar nu rezonez cu a da sfaturi părinților. Am o unică pregătire: am născut în urmă cu 6 ani.

Dar despre ceea ce urmează să povestesc e nevoie să notez. O nevoie și mai mare ar fi receptarea. Am observat că un procent mare de părinți își conving copiii să părăsească un loc sau altul cu următoarea frază: dacă nu vii, plec și te las singur!

Am oftat lung înainte să mă apuc de argumentare.

Dacă nu vii.
Dacă introduce o propoziție condițională. Să lăsăm gramatica, rețineți condiționarea. O condiționare anulează propria voință, iar copilul dumneavoastră o are și o manifestă din plin.

Nu. Negația care oferă întregului un caracter negativ.

Plec. O minciună. Nici un părinte nu pleacă fără odraslă. Adultul demonstrează cu lejeritate încălcarea cuvântului.

Te las singur. Frica de abandon o avem și am experimentat-o fiecare dintre noi. Să vă dau un exemplu. Prima zi de grădiniță. Să vă dau alt exemplu: părăsirea locuinței fie și pentru un scurt timp, poate mai scurt ca explicațiile și asigurările oferite copilului că revii.

Te las singur reactivează de fiecare data frica.

E calea ușoară. Înțeleg. Cei mai mulți copii capitulează, dar noi nu învingem. Provocăm durere din lipsa răbdării și a comodității.

Eu procedez cu Mara în felul următor. Când refuză să plecăm de undeva, întotdeauna are motivele ei, mă opresc în loc, o strig și îi reamintesc că nu plec niciodată fără ea, o întreb dacă asta s-a întâmplat vreodată, să plec fără ea, o determin să-mi răspundă prin întrebare și completez cu motivele pentru care îi cer să mergem.

De cele mai multe ori a venit singură către mine.

Zic.

Favoarea sânilor mici

img_1336Oamenii care scriu, cu talent, cu mai puțin talent, cu voință, cu responsabilitate, cu har de la Dumnezeu consideră unii, aleg ce să scrie până la un punct.

Mie mi-ar plăcea să scriu comedie, dar în scris patetismul e al meu. Uneori o dau în văicăreală că-mi dau ochii peste cap la recitire. Am încercat să mă împrietenesc cu umorul în creație. Nu. Eșec, înfrângere, neizbândă etc.

Când nu-i cer cititorului să facă un pact cu ficțiunea, când mă mut în viața domestică cu prieteni și cunoștințe, descriu veselia. Sunt omul care îți râde cu mortul în casă. Nu mă exprim la figurat. Râd oriunde și oricând, iar umorul a ajuns rafinat. De aceea râd singură de multe ori la propriile glume.

Dar mi-ar fi plăcut să pot alege ce scriu. Atunci, în trecutul îndepărtat, când scriam pe furiș noaptea să nu mă prindă mama sau tata, înainte să așez stiloul pe hârtia albă să decid: eu o să scriu cu umor. Am probat atunci falsificarea realității. Îmi imaginam povești de dragoste și familie cum mi-ar fi plăcut mie. Astfel am ajuns să-mi fac de rușine părinții căci în poveștile mele îi despărțeam și fiecăruia îi găseam pe altcineva.

Ne-am provocat suferințe, eu lor, ei mie, iar după multă hârtie consumată pe povești de dragoste am renunțat să scriu. M-a încercat altă rușine. O neputință de a mă măsura cu marii scriitori. Dacă Freud m-a stricat ca femeie, Dostoievski m-a descurajat că o să ajung vreodată cineva în splendida, dorita, bezmetica, tumultoasa lume a literaturii.

Am abandonat scrisul și am trăit o veritabilă viață de studentă cu frecventarea cursurilor, cluburilor, teatrului, operei, teraselor din Complex, ștrandurilor, lansărilor de carte etc.

M-am reîntors la scris în 2007 datorită blogului. Dunia este numele surorii lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Am păstrat aproape referința cu Dostoievski. Să nu îndrăznesc vreodată să uit de adevărata literatură. Blogurile au luat avânt și-ți oferă percepția unui buric al pământului. Măsura calității constă în numărul de vizitatori. Cum pot eu să-mi iau aprecierile din numere când am pornit cu numele unui personaj, iar în timp am devenit eu însămi Dunia?!

Oameni deosebiți și oameni comuni, teoria lui Raskolnikov. Țintesc spre acei oameni deosebiți. O să rămân anonimă prin atitudine sau o cresc îngrijorător de încet pentru agențiile de publicitate care îmi cer numărul de vizitatori.

Bună ziua, numele meu Dunia. Îmi permiteți să vă ofer informații de la prima mână? Am citit toate cărțile despre care vă vorbesc, am studiat, am cercetat, am aprofundat. Nu pentru voi, pentru mine. Îmi place să mă deosebesc prin feminitate și eleganță intelectuală de suratele mele.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș zice că mi-a făcut o favoare când m-a creat cu sâni mici. Zgârcitul, parcă ar fi pus pământ de la el și nu din scoarța terestră! Mi-a luat sânii ca să mă zbat, să-mi mute reprezentările vieții. Să-mi pese mai mult de cunoaștere și prea puțin de cum mă percep ceilalți. Niciodată nu ne ridicăm la nivelul percepțiilor. Oamenii sunt primitivi, dar și romantici. Nu se mulțumesc cu bunătatea unui om, îl vor sfânt, de aceea pupă moaște dincolo de saltul civilizației și al științei.

Dunia e o fată bună. Eu sunt. Nu vreau să fiu sfântă. Mi-ar fi plăcut să fiu geniu. Nici aici nu am avut un cuvânt de spus. Scriu cu accente patetice, triste, grave, reale, sobre.

Cei care se potrivesc cu mine, mă ajută să-mi păstrez numărul cititorilor. Mulțumesc.

Am locuit în rai 7 ani

img_1417Pe oricine întrebaţi, persoane cunoscute mie, o să vă răspundă că vorbesc mult. Da, vorbesc mult. Şi am tăcut la fel de mult.

Când o persoană vorbeşte mult, de ce o face?
Când altă persoană tace, de ce o face?

Dacă tipurile psihologice, tip extravertit/tip introvertit nu explică logoreea sau tăcerea, încercaţi o căutare a motivelor.

Eu am vorbit mult pentru apărare. Ieri a fost prima zi de şcoală. În 1990 am trăit şi eu prima zi de şcoală. Mă văd pe coridor, tata mă împinge spre învăţătoare să-i dau florile. Eu stau cu capul în jos şi mă împing în picioarele lui. Învăţătoarea se apleacă spre faţa mea, ridic florile şi foarte puţin capul doar ca să nu-l fac de ruşine pe tata. Buchetul meu s-a desfăcut ca o varză fiartă. Asta e tot ce îmi amintesc din prima zi de şcoală.

Din 1990 am început să vorbesc mult şi să tac la fel de mult. Vorbeam pentru a mă face plăcută, pentru a mă adapta şi am tăcut de ruşine, de multe ori de frică.

Acum câţiva ani am descoperit că deţin un mecanism de apărare, vorba lungă. Că vorbesc mult, repede, dar nu comunic ce simt cu adevărat. Deveneam uneori sinceră când săream la ceartă, dar şi atunci parţial. Pentru mine şcoala a fost ca o aruncare în groapa cu lei. Mama mea ne-a crescut cu blândeţe. O mamă frumoasă şi blândă semnifică raiul fiecărui copil. Am locuit în rai 7 ani.

Fără să fiu alungată din rai, l-am pierdut. Un nou mediu îmi cerea adaptabilitatea, iar eu voiam să fiu acceptată. Habar nu aveam că experimentam nişte nevoi umane, nu mi le-a indicat nimeni. Mi-am făcut prieteni relativ uşor, băieţi şi fete. Celui mai bun prieten din şcoala generală i-am botezat copilul 20 de ani mai târziu. Celei mai bune prietene i-am cerut să fie naşă fetiţei mele.

Am făcut felurite compromisuri pentru prietenii mei. Ei v-ar spune că vorbesc mult, dar în faţa lor am tăcut cel mai mult. Provocam certuri, iar sinceră tot nu am ajuns să fiu. De puţin timp exersez francheţea. Ani de zile mi-a fost frică să spun ce gândesc pentru a nu pierde iubirea prietenilor. Am pierdut-o oricum pe a unora. Am greşit. Mi-ar plăcea să o învăţ pe Mara că a face pe placul cuiva pentru a nu fi respins nu-ţi asigură iubirea. Lucrez încet cu ea pentru fixare. Pentru că spune de multe ori ce consideră că vreau să aud, îi mărturisesc că cel mai bezmetic dar al unui om este sinceritatea, nevoile ei să le facă cunoscute.

Mi-aş dori din suflet să o pot învăţa acest lucru. Nevoile ei prima dată, apoi nevoile celorlalţi. După ce le rosteşte, o să trecem la o formulare potrivită pentru grija de celălalt.

Pasul unu: nevoile personale.
Pasul doi: sinceritatea.
Pasul trei: o formulare cu grijă pentru celălalt.

Pas pentru umanitate: armonie.

Cu Darwin la concursul Cititori pe bicicletă

14291669_10153726797641610_4720178970628205143_nÎntr-o vară, nu mai ştiu anul, treceam prin Piaţa Unirii cu o prietenă atrase de bezmeticele terase, când am zărit un teanc de cărţi.

În faţa muzeului, în linie deloc dreaptă, negustori de ocazie expuneau cu vânzare diferite mărfuri. M-am apropiat de cărţi, le-am pipăit şi m-am oprit la una legată cu aţă. O aţă dură, nesuferită care deja sfâşiase copertele cărţii.

Aşa am ajuns să deţin prima mea carte semnată Darwin căreia îi datorez excursia în Cabo Verde. Vă povestesc pentru a nu ştiu câta oară despre această carte deoarece duminică o iau cu mine la Cititori pe bicicletă.

Nu mai are coperta originală, a fost imposibil de păstrat, cartea e recondiţionată, dar are o poveste extraordinară. Legată cu aţă, m-a făcut să plâng când i-am desfăcut o hartă îngălbenită, m-a trimis în Cabo Verde pe urmele vasului Beagle.

O s-o înscriu la concurs. Mi-a adus atâtea încât îmi permit să cred în noroc. Vor primi premii cărţile, cea mai veche, cea mai groasă, cea mai mică etc. Detalii pe pagina celor de la Verde pentru biciclete.

Ne vedem duminică, ora 10, pe platforma Timco. Cu cărţi, cu cărţi.

Menţionez la final, pentru modestie aplicată pe ego, despre concursul #poartaocarte, campanie iniţiată anul trecut. O poză cu o carte, adăugată pe facebook sau instagram cu hashtagurile #suntcititorpebicicleta și #poartaocarte vă pot aduce un Tricou Inteligent Dunia. Pentru instigare la cultură, notez că Tricoul a scos un set nou de mesaje.

Vă aştept cu drag.