To do list: să calc în foste pușcării și case de toleranță

Privesc deseori pe geam cu o cană de ceai sau cafea în mână și îmi zic că e atât de greșit. Remarca face trimitere la peisaj.

M-am născut la foburg. Folosesc termenul pentru nesuferiții care fac mereu trimitere la rădăcinile mele oltenești. Cartierul copilăriei severinene include multă natură: fluviu, dealuri, păduri. Cartierul maturității conține blocuri. Locuiesc de 3 ani la bloc, iar lipsa peisajului mă irită.

Caut seriale englezești și mă las vrăjită de priveliști. Mereu îmi zic că acolo aș putea scrie cărți, multe cărți. Mă întreb: cum să fac să văd lumea întreagă? Să ascult marile orchestre ale lumii, să revin la Moscova pentru Balșoi, spectacol de balet, să calc în foste pușcării și case de toleranță, să am parte de aventura romanelor lui Jules Verne sau Dumas?

În facultate am făcut o cerere pentru Cruce Roșie. Visam India sau Africa. Niște cursuri obligatorii printr-o țară, nu România, m-au descurajat. Plus că îmi plăcea să merg la cursuri, la bibliotecă, la sala de lectură. Permisiunea părinților nu aș fi primit-o, dar nici curajoasă nu am fost.

Nu cred nici că am devenit, dar perspectivele s-au mutat. Viața are momentele ei și e din ce în ce mai simplă de când am început să spun exact ce gândesc fără să mă mai intereseze părerea celorlalți. Rațional nu mă mai afectează opinia străinilor sau apropiaților. Starea mi se modifică ușor, dar fac apel la rațiune. Emoția o împing în marginea ființei tot mai mult. Ori merge împreună cu rațiunea, ori prefer să mă lipsesc de ea de tot.

Cu luciditate, mă tot întreb: cum să vizitez întreaga lume?! În viitor sper să revin și cu un răspuns. Până atunci, serialele englezești sunt chiar satisfăcătoare.

Foto: Adrian Oncu

Ăștia oameni am fost

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

Forever and a day la Iulius Mall

Cultura, aici în Europa, ne-a dat următoarea reprezentare: toate drumurile duc la Roma. În jungla urbană, oricare ar fi ea, de pe orice continent, drumurile au ajuns să ducă la mall. La Timișoara, Iulius Mall se ivește în drumul cetățeanului.

Pe perioada verii, raționalizăm distracțiile din cauza caniculei. Nu putem să părăsim orașul în lunile iulie și august. Nu reușim nici să evadăm de la asfalt în natură la fiecare sfârșit de săptămână. Munca ne reține.

O soluție la aceste circumstanțe este Iulius Mall. Primul motiv și cel mai avantajos: aerul condiționat. Al doilea, cel mai important și dorit, magazinele pline de tentații vestimentare. Pret a porter-ul a reușit să flateze și cele mai exigente gusturi. Al treilea motiv, distracția.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A lua cina la restaurant seduce pe oricine indiferent de vârstă. Copilul are o burtică care chiorăie, adolescentul halește pentru creștere, femeia cucerește prin farmece și rochii, bărbatul își expune masculinitatea, familia se adună laolaltă, bunicii și bunicuțele se reîntorc în vremuri doar de ei știute. Masa la restaurant ne determină să prețuim privilegiul de a fi acolo pentru cineva.

A ieși la film ține de agreabil și de nevoia omului de relaxare. Cina și un film alcătuiesc o reprezentare perfectă culturală. Suntem noi înșine: cu plăceri și necesități, cu instincte și educație.

E o poveste întreagă și mai ales poate fi povestea fiecăruia. Eu am lucrat cu o echipă pentru a vă oferi și imagini. Fetele, Georgiana și Zenobia, cu stil, eleganță și demnitate, au întregit cuvintele mele. Flavius a surprins stările.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Personajele lui Shakespeare, atunci când își declară dragostea, rostesc: I will love you forever and a day. Simt întocmai când mă gândesc la a lua cina și a vedea un film la Iulis Mall. Importantă este ziua aceea de după eternitate. Dacă am putea să ne trăim viața începând cu ea ne-am descoperi mult mai fericiți sau simplu fericiți.

Fără putință de verificare a expresiei lui Shakespeare, deținem posibilitatea probării unei zile la Iulius Mall. Cina și un film nu au stricat niciodată nimănui, dar beneficii numără necontenit.

Țineți minte, forever and a day la Iulius Mall Timișoara.

Foto: Flavius Neamciuc
Modele: Georgiana Medrea și Zenobia Lazarovici
Ținutele fetelor au fost asigurate de magazinele: Nissa și Tenue de Saf.
Cina: La Vela
Film: Cinema City Timișoara

Arta, plăcere artistică sau teroare

Începând de azi, până în 12 septembrie, Muzeul de Artă de la Timișoara prilejuiește o întâlnire cu sculpturile lui Virgilius Moldovan. Profesioniști, amatori sau diletanți, o expoziție cu nuduri în dimensiuni monstruoase vă așteaptă părerile pertinente sau flecăreala!

Ieri a avut loc conferința de presă. În tagma asta, vremurile au introdus și bloggerii. De data aceasta sunt și blogger ambasador, am misiunea să fac cunoscută această expoziție. Mi-am scos, pentru cercetare, Istoria urâtului de Umberto Eco și Istoria religiilor a lui Eliade. Bibliografia asta mă fixează în conștiința dumneavoastră ca o persoană integră: muncesc pentru poveștile livrate.

Să verificăm acum. Există definiții ale Frumosului, dar Urâtul a fost definit în opoziție cu Frumosul. Fără tratate, doar referiri. Diferența stă în gust, iar o întrebare se desprinde: arta are menirea să provoace plăcere artistică sau teroare?

Am stat ieri față în față cu preferatul meu, Hitler, o reprezentare nud și supradimensionată. Nu m-a încercat nici o plăcere, doar satisfacția că e mort și ridiculizat. M-am aplecat ca orice om curios să cercetez materia. Rigor mortis, rigor mortis venea și revenea în gând. De aici am făcut un salt la Eliade, Istoria religiilor, iar de acolo la prima înmormântare la care am participat. O vecină bătrână care a avut parte de ritualurile oltenești să fie plimbată pe străzi înainte de a fi îngropată. Iar eu, țânc de opt sau nouă ani m-am ținut de mașină cu dorința intensă să-i zăresc chipul. Incredibilă atracție să belesc ochii la chipul decedatei. Șansa s-a ivit la groapă unde m-am strâmbat la sideful pielii și la nasul ascuțit. Mi-a fost și frică să nu deschidă ochii ca în poveștile spuse de babele plictisite din comunitatea cartierului meu.

Morții, ca și semințele, sunt îngropați… Morții sunt atrași îndeosebi de acest mister al renașterii, al palingenezei și fecundității fără răgaz. …ei se apropie de cei vii, mai ales în momentele de maximă tensiune vitală a colectivităților… Morții se întorc în acele zile ca să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. Mircea Eliade.

Bineînțeles că nu aveam habar despre o asemenea istorie la vâstra de 9 ani. Nici educația nu mă limitase în convenții, așa că nu am știu că un mort e scârbos sau înfricoșător. Pentru mine reprezenta un mister, iar moartea e primul mister conștient al vieții.

Poliloghia despre moarte traduce senzația mea de ieri. Dar eu nu sunt nici un specialist, eu consum cultura, mă expun obiectelor de artă indiferent de percepție, Frumos sau Urât, și aștept impactul și transformarea într-un sine îmbunătățit și armonios.

Despre Urât, în categoria asta sunt incluse lucrările artistului, o să mă folosesc de argumentul lui Nietzsche din Amurgul zeilor.

În Frumos omul se pune pe sine ca normă a perfecțiunii și în acesta se preamărește… Omul în fond se oglindește în lucruri și consideră frumos tot ceea ce îi răsfrânge chipul… Urâtul este înțeles ca un semn sau ca un simptom al degenerescenței… Orice simptom al istovirii, al îngreunării, al îmbătrânirii, al oboselii, orice formă a non-libertății, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai cu seamă mirosul, culoarea, forma disoluției, a putrefacției, toate acestea stârnesc același tip de reacție: urât ca judecată de valoare… Ce urăște acum omul? Fără îndoială, urăște amurgul propriului său model.

Altfel spus, interogativ mai exact, ce anume vă umple de disconfort când priviți sculpturile lui Virgilius Moldovan?

O să mă opresc, detest textele lungi, în special pe o asemenea platformă prea puțin împuternicită să ofere informații prețioase.

Prețiozitatea vine din mirare, iar întâlnirea cu lucrările lui Virgilius Moldovan s-ar putea să vă ajute și să vă fie sprijin în dezvoltarea spirituală.

Revin. Azi la 18:30 are loc deschiderea expoziției. De mâine, o să recuperăm Urâtul, cel puțin pe blogul meu, cu pornire de la ediția lui Umberto Eco.

Notă:

  • Virgilius Moldovan este protagonistul expozitiei de arta contemporana „MEATING” din cadrul celei de-a doua editii a proiectului Baroque||Urban.
  • Expozitia va fi amplasata la etajul II al Muzeului de Arta din Timisoara si va avea dedicate cinci incaperi, incluzand si Sala Baroca. Organizatorii au mai pregatit si alte actiuni adiacente proiectului, cum ar fi ateliere de modelaj pentru copii, dezbateri si evenimente speciale. Pentru mai multe detalii, vizitati pagina de Facebook Baroque||Urban.

Amintirea unei persoane: Sorin Oncu

A trecut un an. În 2016, târziu în noapte, am primit un telefon cu un mesaj dezlânat, dar șocant. Sorin a murit.

Am pierdut enorm din noaptea aceea. Dispariția lui ca persoană semnifică pentru orice cunoscut un fel de pierzanie. Cei din jurul lui am fi crescut un sine diferit, superior, cu el alături. Misterul vieții ne-a oprit.

După moartea lui, pe care o consider dezgustătoare, mizerabilă și de neiertat, am învățat puterea adevărată a cuvântului.

Plâng și azi când cineva își exprimă condoleanțele. Le simt. Am învățat să tac în fața durerii și să renunț la consolare. Întotdeauna a fost capabil să-mi dea lecții și să mă determine să ascult, dar m-aș fi lipsit cu bucurie de aceasta, de ultima. Nedorită și gratuită, mă înfurie peste măsură și un an mai târziu.

Timpul trece și mă străduiesc să nu-l uit. Asta ar însemna pentru mine o greșeală de neiertat. De acum încolo, în fiecare 19 iulie, va avea loc aici o comemorare. Voi evoca amintirea lui până când voi părăsi la rândul meu acest pământ.

Sorine, îmi lipsești atât de tare și o să te iubesc întreaga mea viață. Patetisme, știu! Nu-mi vine nici o remarcă cinică, poate la anul.

Sorin Oncu, artist vizual, 1980-2016.

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Eu nu mor fără melodramă

Îmi vine ușor să privesc în urmă la apucăturile mele de adolescentă sau foarte tânără femeie. Nimic nu mai este sfârșit de lume. Totul a devenit experiență.

Mi-ar plăcea o vorbă cu aceia care visau cu ochii deschiși cum își pedepsesc familia, prietenii sau iubiții cu propria moarte. Savuram scenariul cu mine moartă, iar ceilalți plini de regrete pentru tot ce mi-au făcut. Știu că suntem mai mulți.

Mintea a fabricat înscenări la duzină cu pedepsirea celorlalți. Și iată că zeci de ani mai târziu, în file de carte semnate de Alain de Botton, găsesc o descriere a unui îndrăgostit care decide să se sinucidă în urma unei despărțiri.

Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui polițist la scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. Îmi puteam închipui expresia ei șocată… Aveau să urmeze cele mai cumplite regrete și remușcări – avea să se învinovățească pentru că nu mă înțelesese, pentru că fusese atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă.

My sentiments exactly!

Mi-am pedepsit de multe ori mama, sora și prietenele. Nu am dus niciodată lipsă de imaginație. Însă, la fel ca autorul, am realizat că o asemenea pedeapsă mă lipsea tocmai de putința de a vedea efectul asupra celorlalți.

Plăcerea sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare de a ucide organismul, ci în reacțiile celorlalți la moartea mea. Să mă fi sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să-mi facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariții.

My sentiments exactly!

Așadar, eu nu mor fără melodramă. Trăiesc mai departe fără intensitatea sfârșitului de lume, dar cu pasiune pentru plăcerile pământești.

My sentiments exactly!

Notă: Fotografie realizată de splendoarea de Zenobia Lazarovici.

Celălalt să-ți impună Cum Să-Ți Trăiești Viața?

Datorită campaniei #poartaocarte, începută cu doi ani în urmă, s-au înmulțit replicile celorlalți către mine: citești pentru că ai timp.

Mă aflu într-o etapă a indolenței. Știu asta pentru că lipsa nervilor nu mă convinge de înțelepciunea proprie. Miserupismul dovedește o mai bună stăpânire a sinelui. Am făcut un pact cu instinctele mele. Le mai și onorez din când în când printr-o abandonare în luxurios sau manifestări agresive. Confirm, sunt freudiană.

Eu citesc cu scopul de a face educație. Nu mi-a încredințat nimeni misiunea, dar am ales. Acum mă dedic și mă străduiesc să fiu eficientă în pătrățica mea. Contrar părerilor, lectura nu te aruncă în iluzii, te curăță de ele.

Cărțile mi-au potolit entuziasmul și admirația pentru multe perioade din istoria umanității. Mă topeam după anii 20. Un exemplu. Dar bibliotecile conțin pe rafturile lor și jurnale, memorii, cărți de istorie. De pe filele acelea recuperezi relatări, fapte lipsite de forța imaginarului.

În anii ăia femeile deveniseră deja o voce, dar nu suficient de puternică. Tații aveau drepturi asupra fiicelor, bărbații asupra soțiilor. Un tată putea să-i îndepărteze uterul fiicei lui dacă poftele stricau reputația familiei. Avorturile ucideau femeile, iar cele care supraviețuiau, mergeau la închisoare. În vremurile acelea, puritatea femeilor ținea de supraviețuire. În ce condiții se desfășura un avort? Și ce preț plăteau femeile pentru un act sexual?

Virginitatea a avut rostul ei. Am progresat mult de atunci. Nu în gândire, misoginismului îi ia extrem de puțin să erupă.

Sexul e o plăcere pentru ambele sexe. Percepția pe categorii de gen ține de educație. Societatea actuală se confruntă cu problemele ei, iar sexualitatea nu ar trebui să fie o chestiune discutabilă. Medicina a adus soluții, a luat măsuri. Dispunem de planificare familială, de clinici specializate, de informații. Vremurile s-au schimbat, să ținem pasul!

Ca persoană necredincioasă, m-am declarat atee, mai primesc întrebarea: și dacă există Dumnezeu? Știți cum ajunge la mine? Ajunge în următoarea notă: Dacă vine taică tu și te prinde, o să fie vai de tine!

Nu mai sunt un copil. Sunt adult. Nu-mi mai este frică de pedeapsă. Îndoiala dorită de bigoți să mi-o sădească în suflet le-o răstorn: Și dacă nu există Dumnezeu? Dacă asta e singura viață și tu nu te bucuri de farmecul ei, inclusiv de plăcerile senzuale din cauza părerii celorlalți? Celălalt să-ți impună Cum Să-Ți Trăiești Viața?

Călătoria pe Pământ, cu Natura, luna și soarele, cu înghețata, cafeaua și carnea la grătar, cu sărutul, arta și prietenia e suficientă pentru a te dedica unui concret și nu unor reprezentări, fie ele excepționale pentru că au ieșit din imaginația lui Dante.

Pe Pământ, Infernul și Raiul sunt clar literatură. Dincolo, începând cu moartea, vedem. Dar azi avem altele de făcut. Să scriu un text pe blog în ceea ce mă privește.

Foto: Flavius Neamciuc 

Atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului

Mă simt extraordinar! Declarația nu se datorează tendinței de a vedea doar latura bună și favorabilă a vieții. Roz nu a fost niciodată culoarea mea.

Cu luciditate, părere de rău și uneori cu dezgust, suport și părțile mizerabile ale vieții. Am dezvoltat un fel de sistem filozofic, o gândire adaptată: omul ca existență între condamnabil si bun simț. Am renunțat să mă mai mir în fața comportamentului uman. Nu-mi fac cruce la auzul celor mai macabre știri: pedofilie, crimă, trafic de organe, prostituție, tortură. Manifestările continuă laolaltă pe pământ.

Unii dintre noi, datorită condițiilor de viață, educației, influenței, relațiilor cu ceilalți, alegem ceea ce se cheamă tabăra celor corecți. O poziționare în numele binelui și fiecare pe pătrățica lui: salvăm copii, ridicăm case pentru bătrâni, protestăm împotriva vânării balenelor, ieșim în față cu patrimoniul etc. Sunt atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului. Alegem. Nu venim pe lume marcați. Mai degrabă marcăm lumea prin noi înșine. Că adoptăm viziunea lui Freud, omul luptă să-și înfrâneze instinctul agresiv, că ni se potrivește psihanaliza trandafirie a lui Carl Rogers, omul dispune de un comportament pozitiv și sănătos, ajungem să preferăm o tabără sau alta a percepției despre bine și rău.

La splendida mea vârstă, interesul constă în a fi eficientă în eforturile mele. Am observat la dragile femei de vârsta mea că încep să se plângă de cifră. Că am fi deja bătrâne. Că unii, cum ar fi adolescenții, confundă vârsta 3+ cu bătrânețea ține de exuberanța fazei lor de dezvoltare.

Dar noi știm mai bine la vârsta noastră, iar cine nu știe nu are scuze. De pe la 30 de ani rămânem fără motive de invocat pentru justificarea imaturității. Imaturitarea o păstrăm într-o doză controlabilă pentru originalitate. Autenticitatea necesită spontaneitate.

Eu mă simt atât de bine la anii mei că am început să transmit. Pe pielea mea am experiența unor schimbări de raport între mine și alte persoane. Într-adevăr, nu merg toate șnur. Eșuez uneori în situații obișnuite de viață. În parc cu Mara când mă țintuiesc ochi acuzatori, la șuete când mă izbește misoginismul, la întâlniri unde aprecierile merg către femeile dedicate casei și bărbatului, la volan când primesc indicații. În toate aceste împrejurări mă zăpăcesc și încep să dau explicații. Mi-e atât de ciudă apoi pe mine că se instalează o agitație care pare să mă sufoce. Trăiesc rar asemenea episoade, dar se întâmplă. N-am ajuns o înțeleaptă, înțeleg și este clar. Dau valoare și intensitate acestor întâmplări.

Vârsta e frumoasă și plină de potențial. Am deprins și privirea pe sub gene, și tăcerea captivantă. Sunt pe drumul cel bun, dar suport fel și fel de întâlniri. Depinde de mine cât aleg să fiu de afectată. Unii oameni, asemenea elementelor din tabelul periodic, pur și simplu nu conduc electricitatea. Nici un hop hop între electronii atomilor.

Sau nici o încordare intelectuală între noi și X persoane. Afirm fără nici un sentiment de vinovăție sau rușine că lipsa provocării intelectuale duce la plictiseală. Mai mult, există un pericol fatal: să reducem viața la facturi, întrețineri și datorii la bancă.

Fac parte din viața tuturor oricum, dar nu reprezintă toții anii unei persoane. Ce ne amintim la bătrânețe? Zilele de curățenie? Momentele de strâns cureaua? Cumpătarea cu nesimțiții?

Nu, nu, nu și nu.

La bătrânețe, dacă suntem suficient de norocoși să rămânem stăpâni pe mintea noastră, o să ne întrebăm dacă am trăit cum ne-a plăcut nouă. Patul de moarte, oricum vi-l reprezentați, mie mi-ar plăcea o bancă pe Cliffs of Moher, e lipsit de alți vinovați, toți fiind duși deja.

Așa că nu mai trăiți viața după nevoile părinților sau mătușilor, după al partenerilor coercitivi sau al șefilor primitivi. Nu! Trăiți viața după reguli și legi, și uneori, când nu faceți rău nimănui, să le încălcați, savoarea vieții pe pământ. Și cel mai des, când vă cotropesc grijile, ridicați capul să priviți luna. Sentimentul micimii potolește și readuce la bun simț.

Punct la orice înțelegeți din textul meu de azi. Oare la cine face referire?! Ceva care mă irită nespus.

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Autorule, bagă și scoate!

Nevoie, plăcere, neplăcere, interes, motiv, percepție, adaptabilitate. Am enumerat aceste cuvinte pentru fixare. Ele reprezintă dinamica oricărei persoane indiferent de naționalitate, sex sau orientare religioasă.

Nevoile ne pun în mișcare. Plăcerile și neplăcerile ne motivează. Interesul crește energia. Motivele incită. Percepția definește. Adaptabilitatea asigură supraviețuirea și bunăstarea în orice epocă.

Lejeritatea înșiruirii nu se potrivește cu poticneala descoperirii fiecărui cuvânt în parte. Intensitatea și impresionabilitatea le-am verificat în ultimii ani. Experiența mi-a demonstrat importanța. Mai este un cuvânt lăsat pe urmă cu intenție: speculă.

Specula deține un loc aparte pentru mine. Îi recunosc forța și avantajele, dar rămân cu spatele. Prefer bătaia lungă.

Am citit cu interes diverse articole cu autori nemulțumiți tocmai de capabilitatea unora de a face speculații. Aceia care știu să dea din coate, să fie bine cu toată lumea, să plasticizeze realitatea, să dea ceea ce cere publicul actual.

Creionul autorului nemulțumit a exprimat lipsa unui corespondent cu realitatea. Unii urmăresc dobândirea de avantaje personale. E vorba în special de fashion bloggeri sau formatori de opinie (sau influencer dacă preferați varianta utilizată de internauți).

Cu ani în urma m-aș fi inflamat. Ca manifestare, aș fi reacționat ca Mara când nu o bagă nimeni în seamă pentru că sunt preferați pruncii. La început aș fi negat disconfortul sufletesc, la nivel declarativ aș fi asigurat pe oricine că nu mă deranjează, iar la cineva apropiat aș fi defulat cu sentimente negative.

Ani de zile am fost blogger mare depășit de bloggeri mici. O diferență între noi consta în a face speculații. Nu i-am dat publicului ce a cerut, iar o asemenea absență de subiecte mondene pe blog are consecințe directe pe listele alea de rating. Astfel, mereu au fost preferați alții, iar eu am rămas să mă plâng pe un umăr, la un colț, în familie.

Dar un om care citește nu rămâne niciodată pe loc. Imaginația te duce, interpretarea te dezvoltă moral. Nu am luptat contra frustrărilor, am lucrat cu ele. Le-am acceptat în timp ce-mi însușeam pe rând cuvintele din deschiderea textului.

Adevărat, nevoile au făcut diferența. Lipsa grijilor de ordin financiar mi-au permis să-mi șlefuiesc educația. Mulți artiști și-au pierdut sau jucat în picioare creativitatea din cauza facturilor lunare. Așa că de ce acuzația Autorului de avantaje personale?

Cine nu se ridică din pat pentru avantajele personale? Diogenes a existat acum multe secole și cine are putința să verifice câți au mai fost ca el?

Unghiul din care se arată cu degetul este greșit. Perspectiva corectă constă în valoare, iar valoarea e dată și de acuratețea limbii. Asta prima dată. Apoi urmează procesul de livrare. Cum transmiți informația? Îmi pare rău că tot revin la cărți, dar dacă nu citești, cum poți să scrii? Dacă nu bagi, ce iese? Pentru carne tocată introduci felii, pentru limonadă, storci lămâi, pentru fotografie achiziționezi un aparat, pentru sex nu mai zic etc!

Bagi ca să scoți!

Altfel plângerile semnifică o lipsă de profesionalism, ipocrizie și un interes undeva. Motivul pentru care un Autor exprimă o nemulțumire rămâne necunoscut, dar unii dintre noi putem să-l adulmecăm. Pentru că unii, așa ca mine, au băgat mult în cap în timp ce alții culegeau lauri sau invitații la diferite evenimente din țară.

Mai este ceva ce îmi doresc să vă las la final. Când există puncte slabe, se iau măsuri. Articole cu arătatul cu degetul nu corectează, relevă că un interes a fost năruit și cineva dorește să-și ia revanșa.

Dragă Autorule, ai verificat vreodată ce a băgat un blogger în capul lui? Nu? Atunci bloggerul nu e vinovat, bloggerul s-a adaptat, supraviețuiește și uneori savurează.

Piața e mare, dar nu toți acționăm, cei mai mulți ne plângem.

Eu sunt verb și caut soluții pentru țara în care trăiesc.

Tu nu știu ce ești, Autorule!

Bagă și scoate, asta e ordinea.

Foto: Flavius Neamciuc
Pulover: Atelier Bobar