Zice Dunia

Ca orice cititor din lumea asta, se întâmplă des să așez cartea pe piept și să încep o vizualizare a unui subiect. Se schimbă perspectiva și mă agasează senzația că îmi amintesc de ceva.

Într-un asemenea moment am ajuns la concluzia că omenirea a creat pentru prima dată reprezentările despre Iad. Copiii deveniți adulți nu au suportat presiunea maturității și din disperare au hotărât că toate faptele rele, dubioase, ilegale nu le aparțin. Cineva i-a îndemnat să săvârșească infracțiuni cu grad ridicat de pericol social. Nașterea lui Lucifer stă într-un complex autonom cu care strămoșii au refuzat să se identifice.

Reprezentarea Iadului și-a cerut contrariul. S-a ivit Raiul.

Reprezentările despre Iad și Rai sunt dovezi ale refuzului maturității. Copiilor li se iartă orice, iar când iertarea nu este posibilă, răspund mama sau tata.

Mama sau tata, Dumnezeu sau Lucifer, alte nume, aceleași pretenții.

Foto: Adrian Oncu

Mă faci de rușine, ce o să zică lumea?!

În ultimii doi ani, condițiile de viață au creat o nouă direcție pentru mine. M-am apropiat de adolescenți. M-am apropiat cum știu eu cel mai bine: prin literatură, prin adoptarea unui rol de educator puternic, dar mereu binevoitor. Nu am reușit mereu să-mi păstrez zâmbetul pe buze și recunosc că mi-e ciudă. Dar obișnuințele mor greu.

La întâlnirile mele cu un adolescent sau altul nu am mers niciodată cu pretenții conștiente. Modelul meu, în predare, este Constantin Noica: școala în care nu se predă nimic, adolescenții au ceva de spus, profesorul are rol de mijlocitor între elev și sinele elevului. Interacțiunea dintre noi mi-a demonstrat diferența dintre ce sunt ca persoană care îndrumă și ce cred că sunt.

Eu cred că sunt tolerantă. Am aflat că sunt pe alocuri lipsită de. Să vă povestesc. Într-o zi am ajuns mai devreme la meditație. Adolescentul meu mi-a deschis și m-a poftit să mă așez. Să aștept zece minute. Dacă ai venit așa repede, așteaptă, eu am un joc de terminat.

Instant s-a instalat o stare de iritare. Vechea mea educație a țâșnit din adâncurile conștiinței unde o alungasem. Cum adică are un joc de terminat? Urla provinciala și copilul rușinos din mine. Am rumegat zece minute, am ținut ora și am plecat dezamăgită de mine.

La întâlniri cu prietenii am discutat despre. I-am întrebat dacă li se pare amuzant ca întâmplare și un pas înainte pentru un adolescent să-și exprime nevoile. Majoritatea răspunsurilor au fost critice. Adolescenții au parte de puțină bunăvoință din partea adulților. Să-i fi zis eu la maică-mea sau taică-miu că nu am chef de meditații? Imediat îmi luam una după cap.

La câteva săptămâni după acest episod, ne-am lovit de o stare de plictis monstruoasă. Am lăsat baltă orice activitate educațională și am deschis un dialog. Eu am vorbit prima. Am zis ce am observat, ce am simțit.

Generația mea a învățat de frică și de rușine. Luam bătaie pentru o notă mică, pentru o replică obraznică. Iar șantajul emoțional al părinților a schimbat mai multe personalități ca orice agresiune. Mă faci de rușine, ce o să zică lumea!, a marcat prea multe suflete crude.

Răspunsul unui adolescent: Nașpa de tine.

Răspunsul meu: De acord cu tine, de aceea mă bucură libertatea voastră. Prefer sistemul de acum în locul sistemului de atunci. Dar te întreb eu pe tine: cum să te motivez? Nu mai există frica. Bravo! Nu mai există rușinea. Bravo! Cum?

A dat din umeri. I-am cerut atenția și am continuat.

Am mers înainte cu voința de a mă scutura de toate obișnuințele. Am dus mai departe lucrul început fără nici o cerere. Ce facem azi? Ce vrei tu. Uite aici materiale. Pe o masă am așezat cărți de gramatică, romane, cărți de colorat, am avut și opțiunea să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Cireașa de pe tort a fost alternativa: sau putem să nu facem nimic dacă nu ai chef.

În momentul când am ascultat și am respectat cheful adolescentului, am primit atenție. M-am pricopsit cu percepția de prieten. Am învățat despre mine și mi-am corectat tendința spre tiranie. În prezent practic cu adolescentul facă-se voia noastră!

Mi-au trebuit vreo 2 ani, dar sunt pe drumul cel bun, iar adolescentul a pornit să-și folosească creator intelectul.

Adolescenții au ceva de spus.

Foto: Simona Nutu

A admira mediocrii

În 10 noiembrie am fost speaker la Conferința November Notes in Social Media. Le mulțumesc fetelor, Andra Costa și Teodora Mateoc pentru încredere. Știu că reprezint un risc, gura mea mare a căpătat reputație și dincolo de sferele intime: familia și prietenii.

Am profitat de statutul meu acolo. Așezată în față, cu credit acordat de participanți, am exprimat câteva nevoi ale bloggerului actual. Mi-am cerut și scuze pentru franchețe și duritate. I-am îndemnat cel mai mult să citească și le-am sugerat să-și aleagă cu grijă modelele în viață. A admira mediocrii duce la consecințe neplăcute pentru persoană și realizarea ei în societate. Succesul e benefic dacă vine la pachet cu un cod moral.

M-am oprit apoi, cu măsură în subiect și atenție în limbaj, asupra afacerilor personale. O să mă iau pe mine studiu de caz. Blogul meu nu a fost și nici nu a ajuns o afacere. Nici pe foaie, nici în percepție. Garantat nici în intenție. A început ca exercițiu de scris. A continuat ca mijloc de autoeducație. Este în prezent o mică revistă cu pretenții de cultură autentică.

Tricoul Inteligent, desprins din blog, este o afacere (pe foaie, în percepție, în intenție). Tare m-am mirat, lucrând cu diverse persoane, mici sau mari antreprenori, de repeziciunea cu care s-au lepădat de cuvântul afacere. Sub nici o formă nu doresc să fie fixați în memoria clienților lor ca afacere. M-am întrebat, la fel cum Socrate se întreba despre frumusețe, de ce aversiunea asta față de tranzacțiile financiare? De ce e rușine să fii sincer în afaceri? De ce atâta jenă prost mascată în a recunoaște interesul financiar din mica afacere?

Cuvântul cheie, consider eu, dar nu am suficiente dovezi să afirm că știu, este adjectivul mic. Marele om de afaceri se mândrește cu profitul. Micul om de afaceri se rușinează că își dorește profit. Sentimentul penibil de sfială se interpretează greșit în multe domenii, iată că și în cel de afaceri. Dacă vă așteptați la mai multă rațiune sau la un pragmatism mai intens, aflați, și eu am aflat recent de la Jung, că magic este un alt cuvânt pentru psihic.

Psihicul nostru, conștient și inconștient, jonglează cu reprezentările a ceea ce credem despre noi. Adevărul este că nu rușine simte micul afacerit, ci frică. Pentru că în copilărie nu ne educă nimeni în spiritul greșelii creatoare. Părinții preferă să folosească greșeala pe post de bau bau. Copilul devenit adult, nu face față eșecului. Se ferește să afirme, să exprime, să defileze cu ambiția de a ridica o afacere, de a se bucura de profit. Majoritatea sau cei pe care i-am ascultat eu, vorbesc despre un vis. Ei nu au avut un plan, ei au visat. Visătorul, în prezentarea lui altruistă și armonioasă, nu urmărește să facă bani, iar dacă cumva îi face, ei bine, a avut noroc! Noroc, circumstanțe favorabile, karma, orice, dar nu un plan. Un plan cu scop și obiective clare de profit ofensează.

Atitudinea asta, pe lângă că nu o înțeleg și chiar refuz, e păguboasă pentru majoritatea locuitorilor de pe glob. Acordă celor puțini, curajoși, ambițioși, dar mai ales sinceri cu ei înșiși, resurse pentru condiții de viață excelente.

Cu Tricoul Inteligent, afacerea mea, intenționez să fac suficienți bani să călătoresc în lume pentru alinarea dorului de ducă și insuficienți bani pentru a mă așeza la masa nababilor. Cuvântul bani nu ofensează. Discuțiile și planurile despre bani nu semnifică lăcomie. Faptele oamenilor povestesc despre voracitate financiară și un sistem de valori deplorabil.

O concluzie: banii îi putem pierde oricând, educația în nici o împrejurare.

A doua concluzie: nimic nu e atât de rău încât să nu rezulte ceva bun.

A treia concluzie…

Sunteți liberi să completați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce bărbat mai e și ăsta! Ce femeie mai e și asta!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O să dau link către un loc special. Articolul următor l-ați putea percepe sub forma unei reclame ascunse. Într-adevăr răspândesc informații elogioase, dar nu cu scopul de a crea renume sau popularitate. Intenționez să aduc justificări despre așteptările femeilor când rostesc ușor batjocoritor: Doar e bărbat!

Am spus deja prea mult. Să o iau de la început. În luna mai am deschis un șantier în apartamentul meu. Renovare la baie și bucătărie, cârpire sub formă de zugrăveală în restul încăperilor. Câteva luni mai târziu, diverse peripeții cu meșterii mioritici, a fost posibilă refolosirea spațiului. Două zile am șmotruit. După curățenia generală, au rămas detaliile. Amănuntele transformă locuința în cămin, lucrurile aparent lipsite de importanță vorbesc despre sine. Tablouri semnate de Gheorghe Mosorescu, Bogdan Mosorescu și Diodor Dure zăceau pe jos pline de praf, gazde valoroase în ulei și acuarelă pentru păianjeni. Le-am așezat pe parchet, le-am privit separat și mi le-am închipuit ca o poveste. Două am dus la înrămat: un Mosorescu și un Dure. Restul le-am așezat la picioare, sub micul meu birou improvizat. Pe urmele lui Duchamp, schimb funcțiile obiectelor, și am transformat o masă de călcat în birou. Asta se întâmpla la început de septembrie.

În două săptămâni, tablorile duse la înrămat au fost gata. Rămăria de pe Ciprian Porumbescu a sporit frumusețea tablourilor prin ramele impresionante. Pe lângă înrămare, restul tablourilor de acasă au avut parte de un serviciu neglijat de românul atotștiutor: alcătuirea unui colaj din șase tablouri.

Tot ce mi-a mai rămas de făcut a fost să le așez pe pereți. Am descoperit inutilitatea ciocanului și a cuielor. În momentul acela mi-am zis: am nevoie de un bărbat cu o bormașină. Am trăit cu această nevoie două luni de zile. Disponibilitatea nu se găsește pe toate gardurile. Nu mă plâng, așteptarea s-a dovedit benefică.

Am examinat din toate punctele de vedere activitățile femeilor în casă. Am rememorat de câte ori mi-au auzit urechile: Asta e treabă de femeie! sau Ce bărbat mai e și ăsta!

M-am închis într-o analiză a rolurilor și așteptărilor în gospodărie. Apelul la istorie și memorie a confirmat atitudinea pasiv agresivă a femeilor recent eliberate de la cratiță de societatea românească. Femeile nu se mai definesc prin gospodărie. Cu toții o știm, femei și bărbați deopotrivă. Ceea ce nu știm ține de rolul esențial al utilizării cuvintelor.

Când stricăm ceva sau se strică ceva în casă, nevoia se împarte pe categorii de gen. Nici măcar nu e ceva conștient. O pană, un parchet umflat, un frigider care nu mai răcește, un zgomot ciudat la centrală cer consultația unui bărbat. Schimbarea unui tapet, o pată pe cămașă, o friptură de vită la cuptor, igienizarea tacâmurilor cer consultația unei femei. E o artă cum ne ajută memoria!

Unde greșim noi, tinerii de azi? Căci greșim. Două luni am stat și am aprofundat subiectul. Știu că nu mă înșel.

O femeie își sună disperată partenerul că a făcut pană. Are nevoie de o soluție, nu de mâneci suflecate și de Hercule să ridice mașina cu o mână. Cuvântul cheie: bunăvoință. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă demonstrați superioritatea, femeia va rosti: Ce bărbat mai e și ăsta!

Un bărbat îți dorește steak în confortul casei sale într-o sâmbătă seară pentru a putea să-și continue jocul pe calculator. Are nevoie de o soluție, nu de o guralivă care să-l trimită la mă-sa sau de o semidoctă care să-i reamintească că ea folosește cuptorul pe post de dulap de pantofi. Cuvântul cheie: compasiune. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă dovediți superioritatea, bărbatul va rosti: Ce femeie mai e și asta!

I rest my case!

Foto: Simona Nutu 

Femeile preferă critica în locul discuțiilor rodnice

Ajung rar în cluburi de noapte. Motive sunt multe. Primul ține de mamiceală. Am născut, iar sâmbetele și duminicile și-au pierdut vechile semnificații. A devenit legendă dormitul până târziu. Al doilea motiv are legătură cu muzica. Adevărat, nu m-am străduit prea mult să-mi placă muzica cu fragmente repetitive și sunete sintetizate, house pe numele ei, dar recunosc că nu o suport și mă irită peste măsură.

Când ajung, am următoarele pretexte: partenerul, prietenele și uneori munca. Ultima dată s-a datorat partenerului. Bărbat fără copil, el trăiește vremurile unor duminici petrecute până târziu printre cearșafuri. Am acceptat invitația fără murmure de protest. Fac parte din categoria femeilor care consideră că o relație are succes dacă muncești la ea. Îmi permiteți o metaforă. Trudești pe câmp, ai toamna roade. Pe lângă asta, o bătrânică în parc, în timp ce-mi privea admirativ picioarele, mi-a mărturisit: Dacă m-ar mai ține picioarele, dacă aș mai fi femeie tânără, aș mai dansa o oră în plus după ce aș simți că nu mai pot!

Sâmbătă seară nu m-am plâns o secundă de durerea de picioare. Am suportat tocurile gândindu-mă la bătrânica din parc. Am privit cu atenție în jurul meu. Femei frumoase. Bărbați frumosi. Fete tinere: exagerat de aranjate, doar aranjate, comune. Fete bete mergând pe pereți. Femei cu botox. Femei cu colagen în buze. Femei cu botox și colagen. Băieți cu pantaloni skinny și gleznele pe afară. Băieți grași. Băieți cu barbă. Bărbați cu ceafa lată. Femei și bărbați trecuți de 40 de ani și negându-și vârsta.

Clubul adună reprezentările despre frumusețe, iar eu am dorit să indic în mod special fiecare înfățișare. Ce ne displace și criticăm, dar și ce ne place și admirăm.

Mulțimea formată din eternul feminin, sexul tare și bisexuali m-a făcut să mă întreb: Unde mai pot femeile trecute de 30 de ani să întâlnească bărbați, viitori parteneri, viitori tați în afară de club? Cunosc multe femei de 30 de ani singure. Femeile intelectuale, cu caracter protestatar, zice Jung, discută adesea acest aspect: Unde să cunoască bărbați?

După 30 de ani, mai mult ca niciodată la femei, totul devine personal, dar țin mortiș să fie obiective. Le arată bărbaților ce, cum, unde și când greșesc. Lovesc puncte nevralgice. Tot Jung zice că asta preferă femeile, critică în loc să poarte discuții rodnice.

Vizualizez deja câteva persoane de sex masculin împăunâdu-se. Puțină răbdare. V-ați întrebat vreodată de ce procedează așa femeile? Eu o să vă spun, dar nu-mi aparține observația, tot Jung se face vinovat. Femeile doresc să forțeze superioritatea bărbatului, să-l facă vrednic de admirat.

Femeile sunt fetițe deghizate, dar fără o figură autoritară de stimat. Astfel ne stricăm cheful și râdem unii pe seama altora. Femeile disprețuiesc blugii skinny ai bărbaților, bărbații ocolesc întâlnirile cu doamnele cicălitoare și exagerat de umflate cu botox. Cedează. Ei cedează, ele rămân fără un obiect vrednic de admirat.

M-am gândit la toate astea sâmbătă seară la Fratelli. Mi-am propus să scriu un text despre. Să alcătuiesc o listă cu sugestii pentru întâlniri. M-am întins la vorbă și o să închei, dar sunt șanse mari să revin asupra subiectului. Clubul rămâne pe primul loc. Poate o să facem împreună lista. Vedem!

Foto: Simona Nuțu

Luptele vremurilor: alăptatul în public și interzicerea avortului

De 9 Nov, 2017 1 No tags

E natural să fim dezamăgiți de epoca în care trăim. E mai mult o regulă și aproape niciodată o excepție. Aș publica aici fragmente ale unor autori din diferite vremuri. Argumentele s-ar dovedi insurmontabile. Poate am să public într-o zi. Nu azi.

Scot ceva din memorie cu intenția de a-mi confirma și eu dezamăgirea de vremurile actuale. Am văzut la o vârstă fragedă filmul Cidul. Finalul l-am păstrat în amintire la niște cote maxime de intensitate afectivă. Cidul e mort, dar cineva l-a urcat pe cal și i-a dat drumul printre soldații inamici. Aceștia fugeau și se răspândeau de frica lui.

Ce am povestit eu poate fi interpretat în fel și chip. Perspectivele zburdă, semnificațiile se descoperă și se acoperă. Scopul e altul. Încercați să vă reprezentați cu informațiile avute, condițiile de viață din acele vremuri, luptele în care se angajau oamenii pentru supraviețuire.

Două minute rămâneți în fantezia asta, în istorie și în uitarea de după. Trăim în uitarea adevăratelor lupte. În prezent ne angajăm în lupte inutile. Nu servesc la nimic mișcările pentru alăptarea în public. A alăpta ține de o nevoie. Reacțiile pudicilor sau filistinor nu ar trebui să producă o mobilizare. Manifestațiile împotriva avortului ce aduc folositor în viața femeilor? O să aibă loc atunci o schimbare de personalitate dintr-un prilej exterior? Nu. Schimbările vin din motive, opinii și convingeri interioare subiective. Totul se reduce la educație.

O să mă mulțumesc cu aceste două exemple: alăptatul în public și interzicerea avortului. Reprezintă motivul pentru care am ales să scriu. Angajarea în aceste lupte mă dezamăgește. Aș vrea să simt compasiune, să împărtășesc credința lui Carl Rogers de exemplu: natura noastră umană e bună. Nu simt compasiune. M-am observat. M-am chestionat. Mi-am identificat nevoile pe care le declar universale: Natura noastră umană are nevoie de educație. Educația schimbă totul: percepții, perspective, unghiuni, ne dă o direcție.

Direcția face posibilă ziua de mâine, direcția este creatorul viitorului.

Faceți posibilă ziua de mâine pe pâmânt. E în putința voastră prin procesul educației. E nevoie de educație pretutindeni.

Foto: Anita Bejenaru

Clujul, alo?! E cineva acolo?

Intenționez să merg cu Tricoul Inteligent la un târg la Cluj. Google Analytics mi-a arătat aproape zilnic Clujul în tabel. Am dedus că am cititori acolo.

Acest text este pentru voi. Vă cer ajutorul. Aici doar anunț, dar aș purta niște discuții separat de blog. Două sau trei conversații mi-ar permite să-mi fac o idee despre proiectul meu curajos la ora actuală. Ce anume mă interesează?

Cel mai mult dacă am un public acolo.

Vă rog, nu ezitați să mă contactați.

Clujul, alo?!

Foto: Simona Nutu

Cenzura pentru simpatie sau perspectiva personală pentru autenticitate

Din discuții libere, cu subiecte la nimereală, am dedus că unii dintre dumneavoastră ați ajuns să-mi așteptați articolele zilnice publicate pe blog pentru a bea cafeaua împreună.

Sunt sinceră când vă scriu acum, și vă rog să mă credeți, am niște sentimente amestecate. Dilema constă în a permite să mă simt flatată sau în a ține cont de un fel de neliniște interioară. Fix ca atunci când ne aflăm în pericol: fugim sau atacăm?

Motivul sentimentelor contrarii ține de asumarea acestei sarcini cu răspunderi. Am un renume în comunitate bloggerilor timișoreni: sunt obraznică. Cam spun ce gândesc. Acțiunea de a deschide gura întru rostirea unor lucruri neplăcute ține și de un fel de a fi, de personalitate, dar și de o alegere personală. Țin foarte mult să spun ce gândesc.

Faptul că există în jurul blogului o reală creștere a comunității ar putea să aibă o consecință detestabilă pentru mine: cenzura. Am scris doi ani în anonimat. Eu nu am fost Dunia. Eu sunt Dunia prin transformare. Lipsa stimei de sine, incapacitatea de asumare, rușinea prost înțeleasă și o anumită mentalitate au creat-o pe Dunia. Când am demarat procesul de autoeducație și a devenit posibilă expunerea cu propriul nume, Paula, Dunia ajunsese să aibă o existență separată și independentă. Nu mi-a părut rău, am perceput-o ca o versiune mai bună a mea.

Un al doilea motiv pentru care am scris sub numele Dunia: cenzura. Familia și prietenii impun un control. Întrebările lor supărătoare au forță. Despre cine ai scris acolo? Pun pariu că despre. De ce ai exagerat acolo? Sunt sigur că nu s-a întmplat fix așa. Eu sunt personajul din articolul ăla?

Plasticizarea pare să fie complet necunoscută. Am trecut prin diverse faze și etape. Când am realizat că scrisul contează cel mai mult pentru mine, a scăzut influența lor. Am ales scrisul și rațional am hotărât să nu-mi mai pese. Stați în jurul meu, vă asumați posiblitatea de a mă inspira. Nu o să renunț la scris. Scrisul sunt eu.

Cu informația cea nouă, îmi așteptați articolele, risc din nou să iau în calcul sentimentele și convingerile dumneavoastră. Nu-mi fac nici o favoare dacă accept cel mai mic control. Textul de azi mă obligă să-mi rămân mie fidelă.

O să scriu în continuare ce gândesc. Sunt suficient de educată să mânuiesc cuvintele astfel încât să rămân politicoasă în timp ce transmit adevăruri neplăcute. La Timișoara lumea se îmbracă urât. Bloggerii sunt persoane agreabile, dar au conținut slab pe site-uri. Parentingul are o latură hidoasă care ne împinge să creștem o generație de antieroi. Avortul trebuie să rămână o decizie personală. Veganii nu au nici un drept să-i numească criminali pe aceia care consumă carne. Există viață și fără Dumnezeu. O mamă despărțită rămâne femeie cu nevoi sexuale de satisfăcut, iar un copil nu-i distruge viața. Limba maternă e una singură, iar noi ne creștem copiii pentru o viață în altă parte Etc!

Relatarea frumoasă este singura mea grijă. Cine ia personal percepțiile mele nu mă privește. Problema e la celălalt.

Concluzie: nu o să existe cenzură. Scrisul are prioritate.

Mulțumesc pentru înțelegere, dacă să am parte de.

Foto: Simona Nutu

Am pus o întrebare simpatică. A zis Florin Piersic Junior

S-a întâmplat marți seară să am o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru pe la 7 seara și am ajuns acasă la miezul nopții. Nu mi-am pierdut pantoful, dar am lăsat un flec prin parcul de lângă Sala 2 a Teatrului Național Timișoara.

S-a jucat din nou Frați de Dave Williams. Pentru mine a fost a doua oară. Sunt spectacole pe care pot să le revăd și să mă bucur de reîntâlnirea cu personajele. Sunt spectacole pe care refuz să le revăd. Reîntâlnirea cu personajele m-ar plictisi și m-ar irita.

Spectacolul Frați numără multe aspecte care atrag. În primul rând distribuția: Florin Piersic Junior, Matei Chioariu, Călin Stanciu Junior, Marko Adzic. În al doilea rând genul: comedie. În al treilea rând mergeți la spectacol și îmi puteți lăsa un comentariu.

Diferit de data aceasta a fost dialogul de după spectacol – actori și spectatori față în față. O fereastră s-a deschis. Una mică, desigur! Actorii reprezintă o tagmă specială. Vizionari cu misiuni autoimpuse, actorii și-au fixat singuri o contribuție în stări de spirit. Mergem la ei să avem parte de întreruperi din realitate. Și dau totul pe scenă, iar marți seară au permis, metaforic, să aruncăm un ochi după ce a picat cortina.

Spectatorii au pus întrebări. Unii cu fudulie, alții cu emoții, câțiva cu umor, eu cu. Cu reacția mea obișnuită și detestabilă, un roșu violent în obraji, am îndrăznit: Aveți cumva vreo superstiție înainte de spectacol? Obișnuiți să faceți ceva anume?

Există pe pagina de facebook a Teatrului Național Timișoara înregistrări din acea seară. Apar și eu. Știu că nu o să vă uitați pentru Florin, Mario, Călin sau Marko. Nici măcar pentru Ada Lupu Hausvater. O să fiți curioși de mine, ce dezmierdător!

O să-l auziți pe Florin Piersic Junior cum îmi evaluează întrebarea ca fiind simpatică după ce a rostit șoptit că așa ceva nu se spune și a aruncat mănusă celorlalți actori. Nici unul nu a dezvălui nimic. Tainele celei mai formidabile meserii au rămas în siguranță.

Ca să merg pe propriile urme, aliniez finalul cu introducerea. Am avut marți seară o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru. Am pus întrebări prinților. Am fugit înainte de miezul nopții.

Înainte de SFÂRȘIT, mai notez, pentru curioși și doritori, că vor mai urma asemenea sesiuni între actori și spectatori. Urmăriți pagina de facebook a Teatrului.

SFÂRȘIT

Foto: Flavius Neamciuc

Un blogger cu o zi proastă

M-am trezit de dimineață nemulțumită de mine, de lipsa de disciplină. Acționez în cea mai mare parte în funcție de ceea ce este corect, iar restul după chef. Iar eu de cele mai multe ori poftesc să zac cu o carte în mână și să mă lase toată lumea în pace.

Din copilărie am suportat retrageri ale interesului. Nu mă interesează să socializez intens, să duc discuții idioate despre nimic esențial, să-mi lungesc genele pentru a mă face mai atractivă pentru sexul masculin, dar să afirm că suport pentru mine întreg procesul de înfrumusețare. Genele sunt oricum sediu al narcisismului.

Mai doresc puternic să merg la teatru și să mă pierd prin marile muzee. Dar în ultimul timp râsul oamenilor din sală îmi prăpădește desfătarea la spectacole. Râd atât de ușor, fără nici o pretenție intelectuală. M-aș folosi de vorba din popor, râd a prostul, dar nu o s-o fac.

Sunt un blogger cu o zi proastă. Asta înseamnă că sufăr din luciditate. Nu am muncit suficient de mult să ajung scriitor. Muncesc destul să fiu un blogger pretențios. Din unghiul acesta, cu o educație acceptată prin tradiție, lecturi din Balzac, Hugo, Romain Rolland, Dostoievski și Tolstoi în adolescență, tolerez greu întâlniri și evenimente unde băltește falsitatea (limbaj redus la funcția lui de comunicare, dispreț nefondat pentru neologisme, atitudini binevoitoare pentru serviciile slabe prestate pe blog).

Educația mea se bate în cap cu noile condiții de existență socială. Comunitatea de bloggeri de la Timișoara este mică. Abia ne remarcăm, dar nu din cauza numărului, ci a lipsei de valoare. Când ne întâlnim, prima acțiune stă în lingușeală. Gândurile nu le cunosc, dar pot să le presupun. Nimeni nu dorește să rănească sentimente. Atitudine cu care sunt complet de acord. Așa este corect.

Prezența bloggerilor la un eveniment presupune muncă. Prestăm servicii acolo. Rațional ar trebui să separăm persoana de serviciile ei. Persoana poate fi minunată, dar conținutul de pe blog slab. Pentru persoană nu există soluții pe repede înainte, dar pentru conținut lipsit de valoare, da. Problemele presupun rezolvări. Gramatica se corectează, frazele se modelează.

Producția de texte lipsite de originalitate a devenit plictisitoare. Nu mă vait. Nu mă plâng de generația mea. Generația mea este perfectă pentru condițiile actuale de viață. Ce nu înțelege generația mea este că e nevoie să fim mai mult decât perfecți în munca noastră. A rămâne la nivelul acesta traduce clar intenția de a specula. A trage foloase dintr-o anumită situație prezentă nu ne ajută în viitor.

Pentru viitor, luați o carte în mână, citiți, mergeți la teatru sau muzee, urmăriți un film sau un documentar, orice, dar permiteți să vi se schimbe perspectiva și să vă puneți întrebări. Autosuficiența pierde cele mai dotate caractere. Comparați-vă cu Marcel Tolcea, cu Adriana Babeți, cu Mircea Mihăieș, Robert Șerban. Ei sunt modelele noastre, nu personalități umflate pe facebook inclusiv cu silicon, colagen și botox.

Nu judec, îndemn! Vă îndemn să vă alegeți modele care au capacitatea și educația să vă ajute să deveniți mai buni. Preocupările intelectuale reduc și din agresivitate, inclusiv cea verbală. Persoanele agresive sunt într-un procent mare persoanele lipsite de educație.

Repet! Nu judec, îndemn. Timișoara numără din fericire intelectuali de neocolit. I-am numit mai sus. Permiteți inspirația, câștigul va fi inestimabil. Nu puteți fi buni alegându-vă modele îndoielnice. Alegeți din elită pentru a fi posibilă scăderea. Nu poți să scazi dacă ai început admirând semidocți.

În viața omului, sărăcia și idioțenia nu sunt opțiuni. Sărăcia are soluții, iar idioțenia are scuze doar dacă aparține patologiei.

Bloggeri de la Timișoara, aveți soluții și fac afirmația într-o zi proastă.

Alegeți modele din elită!

Foto: Simona Nuțu