Cititorii vin către mine atunci când mă expun sufletește

În loc să scriu despre cel mai vesel spectacol de la Național, o să-mi permit o digresiune. Am nevoie de. Articolele despre spectacole de teatru sau cărți îmi pun cititorii pe fugă, iar agențiile, atunci când mă curtează, mă întreabă fix de domniile voastre. Care e numărul cititorilor?

Trânte psihologice am tras cu întrebarea asta. M-am întrebat ce ar zice Dostoievski sau Freud despre. Mi-a fost rușine. Rușinea mi-am potolit-o cu facturile. Exact, am facturi de plătit.

Cititorii vin către mine atunci când mă expun sufletește. Oamenii iubesc emoțiile. Tragediile cauzate de. Comediile desprinse din. Eu n-am nimic împotrivă să fiu asemenea unei cepe. Dau jos strat după strat. În general apelez la sinceritate. Pe termen lung, sinceritatea e singura care dă rezultate.

Asta nu înseamnă că este ușor. Comportamentul se modifică inconștient în funcție de celălalt. Am realizat de curând cât de repede schimb măștile și în cercurile intime.

Atunci faci un pas înapoi și te studiezi dacă ești curios de tine, dacă intenționezi să înveți să gândești, dacă dorești satisfacții și nu căsuțe bifate în viață.

N-am excelat la căsuțe bifate în viața mea. Nu m-am măritat cu primul iubit. Am devenit mamă, dar nu m-am măritat. M-am despărțit de tatăl copilului. Am fugit și fug de ratele la bancă. Am renunțat la Dumnezeu. Caut să fac un doctorat pe sexualitate. Mă încăpățânez să scriu, să exersez și să favorizez activitatea creatoare din programul meu. Refuz să accept funestul vieții. Prefer umorul de aceea râd când nu se cuvine. Nu-l aprob pe se cuvine.

Poți să râzi la o înmormântare. Poți să râzi de mamele disperate, concentrate exclusiv pe copii. Poți să râzi de situațiile delicate și dificile. Poți să râzi de casa dezordonata și soacra coercitivă. Poți să râzi.

Orice se întâmplă în viața unei persoane presupune perspective. Un terapeut, o autoritate, un prieten sucesc perspective.

Dacă un copil dorește să fumeze, fă o vizită la spital cu el, la oncologie. Nu-l bate, nu-i interzice. Dacă nu te plac părinții partenerului, chestionează-te. Ai nevoie de aprobarea lor? De ce? Dacă te necăjesc copiii partenerului, respiră. Nimeni nu are nimic personal cu tine doar că nu ești mama sau tata. Atât. Dacă ai un partener zgârcit, descoperă cauza zgârceniei, sărăcia sau o înclinare de om crud? Dacă ai o nelămurire, întreabă, nu presupune. A presupune într-un schimb de replici semnifică a te lăsa otrăvit. Nu o faceți. Nu suntem Socrate. Nu o să scrie nimeni despre noi și moartea noastră demnă. Dacă un coleg și-a luat o mașină nouă e necesar să-ți iei și tu una, dar puțin mai scumpă?

E nevoie să demonstrați în permanență ceva cuiva? E vitală părerea străinilor despre persoana noastră?

Sugestia mea este să vă întindeți în pat. Să priviți tavanul. Să închideți ochii. Să-i deschideți. Să vă priviți corpul. Orice emoție negativă vă dereglează organismul. Atenție! Frica, furia și tristețea afectează intestinul! Încercați să descoperiți ce vă place și ce nu vă place. Ce nevoi aveți. Concentrați-vă pe corp și pe minte. Celălalt nu contează. Când eul personal o să fie fericit, puteți reprezenta o sursă de fericire și pentru celălalt.

Nu există altă cale. Oamenii încearcă să treacă prin viață fără un eu satisfăcut. Ce se întâmplă? Vin bolile. Apar hemoroizii. Doctorii nu vă pot diagnostica durerile. Priviri goale. Atitudini răutăcioase. Singurătăți insuportabile.

Dacă râdem înainte de toate, dacă ne dorim tot mai mult și tot mai puțin avem șansa la o viață trăită frumos. Cum mi-a zis mie doamna cu care am lucrat la bibliotecă. Dunia, eu am avut o viață frumoasă!

Eu aleg să râd înainte de toate și sper să afirm același lucru la bătrânețe.

Am avut o viață frumoasă, viața mea, nu a părinților mei, a colegilor mei, a epocii mele. Viața mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Erendira, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil

În relațiile dintre oameni mereu recomand sinceritatea. Să exprimi ce îți place și ce nu-ți place. Atrag atenția asupra formulării. Să nu ataci! Să nu reproșezi! Nu nu afișezi condescendență! Persoanele să discute indiferent de situația dificilă, stânjenitoare, gravă.

La locul de muncă, sinceritatea reprezintă o armă. După cum știm, arma salvează și ucide în același timp. În cazul meu, bloggerul care recomandă, mă aflu uneori în poziția ingrată de a scrie despre un subiect care nu corespunde gustului și preferințelor mele.

Aici intervine dispoziția mea naturală, dacă o am, să vă atrag atenția asupra unui subiect care nu este pe placul meu, dar asta să nu vă împiedice de a vă forma propria părere. Nu mă lăsați să vă spun cum să gândiți. Nu doresc asta oricât de mult îmi susțin convingerile.

Curând am fost la spectacolul Erendira de la Teatrul German. Lejer o să ghiciți. Nu mi-a plăcut. O bunică își prostituează nepoata. Trupul Erendirei recuperează o datorie. 50 de pesos costă o strategie sexuală concepută de bunică și suportată de nepoată.

De la începutul spectacolului, filologul din mine și-a prins mințile în simbolistica peștelui. Scenografia piesei este grandioasă. Revenită acasă, imediat am cotrobăit în bibliotecă după Tratat de istorie a religiilor de Mircea Eliade.

Balaurii, șerpii, scoicile, delfinii, peștii sunt embleme ale apei; ascunși în adâncurile Oceanului, sunt pătrunși de forța sacră a abisului; dormind în lacuri sau străbătând fluviile, ei distribuie ploaia, umiditatea, inundațiile, controlând astfel fecunditatea lumii. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 219.

Am încercat asocierile. Erendira ține un pește într-un borcan. Simbolistica înjumătățită m-a derutat. Un os de pește într-un borcan. Unde să mergi cu mintea? Sufletul mi s-a oprit oricum în scena lungă a unei zi din viața Erendirei. Un act sexual după un act sexual, un bărbat intră, altul iese.

Când eram copilă, mergeam cu caprele pe câmp. Mama ne-a purtat de grijă și sexual. Pe mine m-a învățat că sânul femeii se lasă dacă e atins de bărbat. O credință corectată abia în liceu în urma unei discuții cu fetele. Penibil și amuzant, dar mama a refuzat să poarte astfel de conversații cu noi. Tata avea strategia lui. Bătea orice băiat îndrăznea să se atingă de fetele lui. Reputația lui nu ne-a apărat de circumstanțe. Urcam poteca unei păduri într-o zi când o voce mi-a paralizat mușchii. Taci, fă, futu-ți morții mă-tii, ți-am zis să faci cum îți spun! În jurul unei fete erau adunați cinci sau șase băieți care își așteptau rândul între picioarele ei.

(Contrar a ceea ce ați putea crede, nu este vorba despre un viol, ci despre un act sexual consimțit. Pentru a putea iubi un băiat, o făceau toți poștă. Așa ne exprimam noi pe atunci).

Creierul meu reptilian a primit mesajul. N-am atacat, mi-e rușine. Am fugit de am rupt pământul. Mă simțeam rușinată și vinovată că dădusem buzna peste o asemenea atrocitate. Mi-am încordat atunci mușchii vaginali, mi i-am încordat și la Erendira.

Sunt filolog. Pe lângă detașarea firească a spectatotului, eu cunosc și teoria: pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o femeie suporta un act sexual impus. Un personaj atrage atenția asupra primitivismului unor vremuri, asupra dezumanizării, asupra răului din oameni. Trist, dar măiastru, spectacolul cuprinde un umor incredibil. Rigurozitatea bunicii la negocirea actului sexual smulge zâmbete, un râs amar, de situație.

Mă gândesc la borcanul Erendirei, la apa care spală păcatele, purificând și regenerând. La fel cum apa nu se manifestă în forme, nu-și depășește condiția virtualului, la fel Erendira nu-și depășește condiția de victimă. Erendira își dobândește o limită.

Nu a fost pe gustul meu Erendira. Dar vedeți, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil!

Foto: Simona Nutu

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă

Articolul despre Micul prinț, copilul abandonat care se află la spital în urma unei operații la inimă, a provocat reacții în jurul meu. Mesaje. Ce putem face pentru Micul prinț? Cum să-l ajutăm? Etc. Telefoane. Să mergem la spital? Întrebări la întâlniri. Dunia, ce urmează să se întâmple?

Adevărul este că Micul prinț are de toate. Patul se află plin de jucării. Salteaua se ascunde vederii datorită cărților, jucăriilor, creioanelor de colorat. Lângă pat s-au adunat plase de haine.

Micul prinț are de toate mai puțin părinți sau un părinte.

În continuare caut vinovați. Povestea prinților ca el începe în momentul în care un bărbat și o femeie devin părinții unei fete. Când își apropie frunțile, (femeia epuizată de la efort, bărbatul neliniștit de la așteptare) și privesc chipul fetiței. O sorb din priviri. Se naște un sentiment necunoscut, dar cunoscut dintotdeauna. Iubesc o mogâldeață pe care încep să o celebreze și să o divinizeze în fiecare an. Mogâldeața crește, se transformă, devine, se îndrăgostește și face sex.

Părinții se uită la ea la fel ca în ziua în care s-a născut. Refuză să vadă femeia din fața lor. Mamele nu discută cu fiicele lor despre plăcerea provocată de sex. Mereu mi-a fost greu să înghit rușinea din jurul acestui subiect. Dintr-un act sexual rezultă un copil. În fața unui nou născut, oamenii își recapătă încrederea în umanitate și în inocență. În fața unui nou născut aproape oricine îngenunchează și speră. Un nou născut vine cu iluzia vieții decente.

Mamele nu discută despre plăcerea sexuală, despre consecințele actului sexual. Ele interzic sexul. Interdicția, ignoranța și lipsa educației sexuale produc povești de groază.

Micul prinț se află în continuare la spital. Mai nou, a căpătat o pneumonie. N-am mai fost la el de 3 zile. Un strănut mi-a anulat orice intenție. Intențiile bune pot ucide copiii nenorociți ca el.

Așa că nu am un răspuns pentru binevoitori. Micul prinț chiar are de toate. Are un prieten în mine și oricine are nevoie de un prieten. Am întâlnit la patul lui diverse persoane. Nimeni nu pleacă acasă cu el. Nimeni nu-și asumă să-l iubească, să-l educe și să-l respecte ca ființă umană.

Majoritatea îi cumpără jucării. Exprimăm cu privirea în jos că ne pare rău de soarta lui. Mie nu-mi pare rău de Micul prinț. Sunt mii ca el. România e fruntașă la avorturi, la mame adolescente. Micul prinț se pierde în statisticile unei țări populate de persoane religioase lipsite de toleranță, bunătate și înțelegere.

Micul prinț, Micul meu prinț, am mers 5 zile la spital și am petrecut și câte 7 ore cu el pe zi, e acum parte din mine. O să-i port nenorocirea pe umeri. O să-i înjur mereu pe habotnici.

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă sau un tată. Aveți o mamă pentru el?! Dacă nu, luați-vă alt caz social. El e special deja pentru un număr de persoane.

Înjur.

3 zile la spital cu Micul prinț

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici

Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă.

Ziua de ieri aș putea să o reduc la trei telefoane primite. Primul, dimineața, m-a anunțat despre o crimă. Un bărbat a intrat cu o drujba în casa unei familii. A omorât tatăl în timp ce acesta își ajuta copilul să sară gardul. Pe la prânz, mi s-a cerut mai mult decât atenția. Un copil de trei ani abandonat se află în recuperare la spital în urma unei operații pe cord deschis.

Din minutul acela lumea s-a micșorat, s-a întunecat. Un trup de copil zace la spital. Nimeni nu vine în vizită, nimeni nu varsă o lacrimă pentru el. Nu-i lipsește nimănui. Ca întotdeauna, gândurile mi s-au mutat la Mara. Mara să zacă la spital. Mara să suporte singurătatea neînțeleasă de un copil. Oare ce o fi în căpușorul lui, în capul oricărui copil abandonat?

Fix în acest moment mă întreb cum se suportă habotnicii. Mentalitatea lor e responsabilă de acel trup firav care zace în spital.

Nu știm cum să ne trăim viața. Învățăm de la primul țipăt, acel țipăt de durere pe care unii dintre noi nu reușim să-l transformăm cu umor într-o reprezentare suportabilă. În literatură, Kafka a scris în numele bolnavilor de viață.

Seara, un ultim telefon m-a pus la curent despre un stop cardiac al unei superbe tinere care s-a întâmplat să facă parte și din campania mea #poartaocarte. Într-un film, telefonul mi-ar fi picat din mână pe o muzică sumbră. Regizorul ar fi dat indicații să-mi fie filmat îndeaproape chipul înțepenit. Câteva secunde nu m-am mișcat. Nu am simțit. Nu am gândit. Am împietrit.

Am revenit la activitatea mea. Luam cina. I-am zâmbit Marei. Am renunțat să-i povestesc. Îmi interzisese discuțiile triste de la amiază când am împărtășit cu ea despre copilul din spital. La culcare, i-am citit din Micul prinț. Am isprăvit cu. Am acoperit-o. Am sărutat-o.

Pe canapea, cu o carte pe genunchi, Privește, înger, către casă, mi-am fixat privirea în întunericul de afară. Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă. Lumea copilului de trei ani care zace la spital. Lumea studentei de 25 de ani cu stop cardiac. Lumea Marei. Lumea vieții la bloc.

Orice om care a deprins să supraviețuiască și-a construit o lume a lui. Persoanele au rol de cărămizi. Ne construim case cu minți asemănătoare. Ne izolăm în grupuri. Câte lumi în lumea asta!

M-am întrebat aseară cum să trăiesc mai departe când știu. Știu de acel trup de la spital. Știu că a fost abandonat. Știu că sunt voci care îi descurajează pe cei curajosi. Nu adopta! Nu știi ce iei! Ca la măcelărie, nici o diferență.

Singurătatea este ceva scârbos. Te roade la interior. Te mutilează la exterior. Singurătatea te transformă într-o stană de piatră hidoasă. Sentimentele nepotrivite cioplesc în expresiile feței.

Niciodată nu o să-mi plec urechea la entuziaști. Viața e minunată dacă tu ești minunat, dacă tu ești bun, dacă tu manifești iubire!

Copiii abandonați, victimele psihopaților, victimele bolilor n-au nimic de-a face cu această filozofie stupid de roz. Viața conține ore intense de chin, de durere, de umilințe, de boli.

Câte lumi are lumea asta!

Iar eu trag de mine să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Muzica house mă face să mă simt captivă în propriul corp

De când îmi amintesc, mintea și corpul meu au respins muzica house. De la primele sunete, înapoi în anii 2000, la ultimele sunete ascultate în 2019, muzica electronică mi-a rigidizat trupul. Uitam și uit să mă mișc. Mă face să mă simt captivă în propriul corp.

Ca studentă, am evaluat stilul acesta cu malițiozitate. Mișcarea pe muzica asta arată că n-am evoluat prea mult de la stadiul de maimuță. Exact acestea au fost cuvintele mele. În studenție am evitat cât am putut cluburile care abordau stilul acesta de muzică. Uneori mă justificam. Am crescut dansând din fund. Mi-e imposibil pe linia de bas proeminentă de sintetizator.

Cu trecerea anilor, distracția a căpătat alte semnificații în viața mea. Când ies în oraș, în club cu haita, vreau să mă bucur intens de orele acelea. Mă aștept ca muzica să mă facă să vibrez, să mă stimuleze sexual, să mă poarte într-un imaginar al trupurilor contopite și contorsionate de pasiune. În loc de asta, am plecat deseori iritată de la muzică. De aceea am exclamat pentru cine a avut urechi să mă asculte. Să fac ceva în muzica voastră de drogați! O acuzație dură, știu, îmi pare rău! Nu e falsă, dar e vina mea, mi s-a spus, că nu am măcar o pastilă luată sau câteva fumuri trase. E vina mea că sunt trează.

Ultima dată când am ascultat muzica asta, am lăsat evaluările deoparte. Am afirmat categoric. Muzica asta înmormântează libidoul, desacralizează plăcerea sexuală.

Scriu articolul acesta și ascult Larry Levan. Larry Levan este unul dintre cei doi DJ care a contribuit la apariția muzicii house. Larry Levan în New York, iar Frankie Knuckles în Chigaco. Deoarece resping cu înverșunare house-ul, m-am simțit datoare să o studiez puțin. Sursele sunt Wikipedia și Youtube. La primele acorduri de pe albumul lui Larry Levan ajunsei afectiv în filmele anilor 80. Îmi amintii de Colombo.

Trec la Frankie Knuckles. Nu, nu rezist.

Mă declar inaptă să-mi mișc corpul pe muzica asta, să-mi exploatez sexualitatea și să-mi exersez seducția.

Dar să râdem înainte de toate și să mergem înainte.

Foto: Simona Nutu

Spontan. Muzică, dans, schi, erotism la Muntele Mic

Anul trecut la Timișoara a început spontan o petrecere. A apărut pe neașteptate și a acționat cu promptitudine. Te invita să te bucuri de apus. Pe lângă muzică, lichide de astâmpărat setea, conversații, flirturi, propunerea de a privi cum coboară soarele a atras atenția.

A doua petrecere a fost așteptată. De la a treia a devenit clar că orașul are un nou obicei urban, o semnătură a unor tineri cu convingeri proprii. Distracția, așa cum o înțelegem noi azi, poate să iasă din încăperile obscure. Spațiile aerisite nu împiedică destinderea sufletească.

Palmaresul orașului înscrie succesul Spontan, o petrecere cu marcă înregistrată.

Patru tineri anunță pe rețelele de socializare petrecerea. Urmează să se întâmple în data de. Locul nu este divulgat. Lumea așteaptă. E jocul de-a v-ați ascunselea pe care nu ne săturăm niciodată să-l jucăm indiferent de vârstă. Cu puțin înainte de petrecere, cu surle și trâmbițe, cu emoji, gifsuri și stickers găsești numele locului. Așa se face că lumea a pornit spre aerodrom, spre centru de echitație, spre Cramele Recaș și Thesaurus.

Weekendul acesta Spontan are loc la Muntele Mic, la baza telescaunului Valsanul, ora 12. Distracție la munte, exact cum petreceau și se răsfățau zeii. Zei ne simțim și noi când ne detașăm de muncă, de grijile zilnice, de facturi și de rate la bancă. Muzică, dans, schi, atitudini bahice, erotism, voie bună, toate într-un peisaj de munte românesc. Știm cu toții ce munți nemaipomeniți avem! Mick Jagger spunea: Toate dansurile sunt sublimări sexuale. La final de săptămână, nu veți mai avea nevoie de telefoane, corpul va da mesaje pentru voi. Corpul va arăta disponibilitate, dorință sau orice altceva.

E un prilej formidabil pentru petrecăreți. Distracția într-un cadru pitoresc, aproape de casă, dar nu acasă, în haită, dar cu posibilitate de a te retrage într-un colț pentru intimitate atrage. Mă atrage. Îmi iau porția de munte, de distracție, de râs, de Jager. Când schiez, închid uneori ochii și experimentez iluzia libertății. Nici o constrângere, nici un stres, nici o rușine, nici un disconfort, nici un rid nou apărut, nici o durere.

Schiez și simt. Beau și simt. Mănânc și simt. Dansez și simt.

Corpul e viu, e destins, se mișcă spontan.

Să petrecem din când în când și să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Copilul cel mic rămâne în urmă

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă

Anul ăsta, atât cât a trecut din el, am avut parte de câteva discuții zdrobitoare despre raporturile dintre persoane. Mă gândesc la Noica acum, zicea ceva despre necesitatea raporturilor, dar mi-e imposibil să recuperez din memorie formularea exactă. Mi-e lene să răsfoiesc cartea. Poate unii o să cautați. Fac referire la Jurnal de idei.

Uneori trăiesc cu senzația că sunt pe cale să prind ideea care produce zgomotul continuu din capul meu. Se întâmplă exact ca atunci când cred că o să strănut. Nu se întâmplă! M-am obișnuit de atâția ani, dar mereu mă îmbufnez. Ajung în stație după ce a plecat autobuzul.

Senzația asta nu mi-a permis să renunț la scris. Visez în continuare la o splendidă viață de scriitor. De 11 ani exersez pe blog. Cel mai lung exercițiu, cea mai mare temă, cea mai intensă concentrare.

Zilele trecute am prins ceva. Asemenea unui pescar care așteaptă plictisit și deznădăjduit în barca lui să funcționeze nada, ideea a mușcat. M-am lăudat repede pe WhatsApp la un prieten că am răspunsul la o dilemă feminină. Exprimarea arată cât de încrezătoare am fost! M-am mai domolit de ieri pe azi.

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă. Știu de ce unii nu divorțează niciodată, iar unele femei mor amante. Cât de infatuată sunt să afirm așa ceva?! Am experiența faptului? Nu, nu am. Am putere de observație și de deducție.

O să apelez și la literatură. Literatura este marea mea iubire. Ce vrei să faci? Sunt întrebată de multe ori. VREAU să citesc și să scriu.

La finalul romanului Procesul, stați nu fugiți! Kafka este data aceasta pe înțelesul tuturor. Un om caută legea și vrea să intre prin porțile Legii. Păzite de un portar, acesta îi spune omului că nu se poate să intre în acel moment. Omul întreabă dacă va putea mai târziu. Posibil să, i se răspunde. Omul așteaptă ani de zile. Îi dă portarului tot ce are. Acesta acceptă mita. Înainte să moară, întreabă din nou. De ce nimeni nu a mai venit să intre pe poartă? Nimeni, în afară de el nu avea dreptul să intre. Poarta era făcută numai pentru el.

Unii bărbați nu divorțează pentru că unele femei nu știu cum să pună problema. Încearcă timide la început. Pot? Nu pot în acel moment. Urmează ani de încercări supărătoare. Amantele nu pariază pe ele. Unele bravează. Desfășoară gesturi dramatice, dar nu pun problema strategic. Eu sau?

Puțină mândrie, puțină determinare și viața se simplifică.

Femeie, dacă ești amantă de ani de zile, nu pui întrebarea corectă! Poarta se închide cu o bătrânețe urâtă și o viață tristă.

Pune întrebarea. Pariază pe tine! Nimeni nu are dreptul să intre pe o poartă făcută special pentru tine.

Foto: Zenobia Lazarovici

Femeile sunt cicălitoare, bărbații sunt bărbați

Scrisul moare. Nimeni nu o să mai citească. Ziare cu renume și-au închis porțile. Bibliotecile adună praf. Nu li se trece pragul. Blogurile dispar și ele. Cuvântul galopează în extincție.

Mereu m-am întrebat de ce unele persoane refuză să deschidă o carte. A citi înseamnă a face un pas spre cunoașterea de sine. Cum putem să descoperim cine suntem dacă nu ne chestionăm, dacă nu renunțăm la convingerile luate de-a gata din familie? Și mai ales, cum reușim să fim interesanți?! Cum?!

Mă plictisesc înfiorător în compania unor persoane. La un moment dat în discuție încep să fantazez. Transform capul într-o nucă și o scutur puternic în mână. Dacă e un chip frumos, cu buze conturate, mă întreb cum sărută. Las să-mi scape câte o interjecție. Aha, înțeleg! De fapt mă prefac, nu înțeleg, nu vreau să.

E greu să fii interesant, să faci ceva interesant în zilele noastre. Sine qua non, nu se mai înfăptuiește nimic fără a utiliza următoarele cuvinte: originalitate, autenticitate, calitate. Cel puțin în mediile în care mă învârt eu. Îmi dau deseori ochii peste cap. În minutul imediat următor încep să mă cert. Cine te crezi?! Ești buricul pământului? Mă legitimează ceva sau cineva să reacționez sfidător?!

Nu știu să vă răspund, cum nu știu să-mi răspund. Nici nu-mi doresc să existe o mulțime de persoane asemănătoare mie. Pe alocuri, aș pretinde. Simplific totul în ultimii ani. Rar ajung la drame. Eșuez când vine vorba despre viața mea sufletească dedicată Marei. Mara mă provoacă și mă încearcă în prea multe feluri ca să deschid acum subiectul. Am folosit-o doar ca argument.

Nu ajung la drame. Abuzez de o conjuncție. Și?!

Și ce dacă nu mănâncă Mara supă și felul doi?! Și ce dacă nu locuiesc la casă?! Și ce dacă nu mă place vecina de sub mine?! Și ce dacă Făt Frumos anulează concediul în ultima clipă?! Și ce dacă deține puteri magice. Aproape orice acțiune, faptă, cuvânt sau gest încremenesc într-un sens obiectiv, lipsit de conotații.

Mara m-a apropiat de gândirea primară. Mă dusesem prea mult în abstract. În abstract femeile sunt exclusiv cicălitoare, iar bărbații sunt exclusiv bărbați, orice ar însemna banalitatea asta.

Și ce dacă moare cuvântul? Și ce dacă blogurile dispar? Ne suflecăm mânecile și lucrăm. Muncim mințile și lucrăm brațele. Ne adaptăm. Simplificăm. Fumăm din când în când. Iubim. Râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu