Recondiționarea apartamentului. Cum să schimbăm funcțiile obiectelor?

Pentru aceia care nu cred că omul se poate schimba la orice vârstă, vă reamintesc că am splendida vârstă de 33 de ani, iar anul 2017 a venit cu ceva nemaîntâlnit până acum la mine: un plan.

Trăiește clipa nu a fost niciodată mottoul meu. Dacă se grăbește cineva să-mi lipească o etichetă. Proiectele cu anticipare nu m-au încântat. Circumstanțele din prima parte a vieții m-au determinat să consider că plănuirea aparține oamenilor favorizați. Școala elementară am făcut-o cu fetele învățătoarei în clasa și am primit lecții despre inechitate și pupincureală. Am continuat lecțiile până la liceu.

Liceul îmi pare o perioadă de desprindere pentru mine ca persoană. Am pornit în căutarea mea. Nu m-am așezat să meditez într-un colț și să mă întreb cine sunt, dar am simțit dezvoltarea intelectuală într-un mod asemănător procesului de creștere a oaselor. Ce deșirare!

Lipsa unui plan în toți anii până la terminarea studiilor a dus la o convingere: eu nu sunt omul planurilor, nu sunt genul meu. Mi-am trăit exemplar obișnuința. Un gând nu m-a tulburat vreodată.

Acum câteva săptămâni am luat agenda și am notat cu liniuță ce urmează să fac. M-am oprit, am recitit și am realizat că notițele mele semnifică pregătiri pentru tot anul. Asta e plan! M-am bucurat cum mă bucur de fiecare dată când identific schimbări la mine.

O liniuță face trimitere spre renovarea apartamentului, dar nu oricum, ci cu accent pe recondiționare. M-a atras ideea asta de mică. Să transform, să dau altă față, să-mi las amprenta. După ce am trăit ani de zile într-o casă de revistă care nu a povestit niciodată nimic despre mine, simt acum o dorință nestăvilită să-mi construiesc o casă care să mă înfățișeze în forma corectă.

Ce semnifică corect? O bibliotecă imensă, hărți, imagini cu Freud, o bucătărie practică, o baie luxoasă, un colț pentru ceai și flori, lumină multă și un miros intens de cafea.

Am început cu ușile. Ieri am muncit la una dintre ele încât nu am mai putut să scriu. Încă mă dor unghiile și buricele degetelor. Nu-mi permit serviciile lui Ștefan Lazăr, dar mi-a mărturisit că nici el nu-și permite serviciile lui. În felul acesta o să colind depozitele, o să caut cu frenezie idei de recondiționare, o să schimb funcțiile obiectelor. Nu o să merg pe urmele lui Duchamp și o să-mi fac din vasul de toaletă o fântână, dar îi caut o utilizare bicicletei Marei. Fata a crescut și nu o mai folosește.

Inclusiv acest text reprezintă un mijloc spre recondiționarea apartamentului. Poate cineva vine cu o sugestie. Sunt deschisă și plină de bunăvoință.

O idee, două idei, trei idei etc.

Foto: Diana Bodea

Femeia înainte de implantul cu silicon

Se aflau la sfârșitul lunii martie, dar abia azi aveau prima zi adevărată de primăvară. Temperatura urcase la 21 de grade, iar soarele strălucea. Toți colegii păreau fericiți, iar de dimineață chiar portăreasa grasă îi zâmbise. Urcase scările până la etajul doi urcând câte două trepte. Abia aștepta să ajungă în clasă și să povestească cu Lili despre aniversarea ei. O săptămână o mai despărțea de majorat.

Lili avea un iubit în clasa a XII-a. Erau împreună din primul lor an de liceu, imediat după ce Lili câștigase Miss Boboc. Dana era singură. În clasa a IX-a se îndrăgostise de un băiat, dar acesta avea prietenă. De câte ori se întâlneau în pauze, pe hol sau în curtea școlii, Dana roșea și punea ochii în pământ. La un bal, anul trecut, o prinsese pe coridorul îngust de la baie și s-a apropiat de ea. A invitat-o să danseze, iar ea, roșie în totalitate, i-a întins mâna. În timpul dansului, i-a șoptit la ureche că îl atrage foarte mult felul ei de a roși. Rar a întâlnit fete care să roșească. A continuat cu mărturisirile. O găsește nespus de drăguță, dar el are prietenă și o iubește. Asta nu înseamnă că ei nu ar putea să se întâlnească într-o zi după ore și să. Dana s-a oprit din dans. A privit în jur, și-a cerut scuze, i-a mulțumit și a refuzat.

Era vigină. Pe la 15 ani, mama ei și cu ea au purtat o discuție despre semnificația actului sexual. Prima dată a început cu o rugăminte. I-a cerut să aștepte măcar până la 17 ani pentru a-și începe viața sexuală. I-a povestit despre aparatele genitale feminine și masculine, despre etape de dezvoltare, despre boli, iar la final a adăugat cu o voce stranie pentru ea. Nu i-o mai auzise până atunci. Când o să ajungi prima dată în pat cu un băiat să o faci cu credința că el este iubirea vieții tale și că viața ta ar fi mult mai săracă fără el. În timp o să înveți că fericirea unei femei nu stă într-un bărbat, dar reprezintă o parte însemnată.

Ce anume e iubire într-o propunere indecentă pe un ring de dans plin de sticle și pungi goale, salivă și mucuri de țigară?
Atât a povestit cu Lili despre incident. Toată clasa a X-a au tocat subiectul până când Lili i-a atras atenția că a devenit plictisitoare și că mai sunt atâția băieți drăguți. Leo e leșinat după ea. Leo este colegul lor de clasă. Stă în spatele ei și mereu îi scrie bilețele în timpul orelor. Îi face versuri și o întreabă dacă știe că părul ei are culoarea mierii de salcâm. Dar miere de salcâm, nu polifloră. Părinții lui au stupi și toată clasa cumpără miere de la ei. Ei nu-i place Leo. E înalt și merge la sală, se îmbracă bine, dar ea de câte ori vorbește cu el se holbează la punctele lui negre de pe față. E plin de ele și e atât de scârbos. Are puncte negre și după ureche. Mari, de o culoare lipsită de precizie, să fie galbene, să fie negre, și oribile. Nu ar putea sub nici o formă să-l sărute.

Lili i-a dat dreptate și a invitat-o să meargă la film cu ea și iubitul ei. Mircea o să vină cu un prieten. S-au întâlnit direct la mall imediat după sfârșitul orelor. Băieții deja le așteptau. Chiuliseră toată ziua de la școală. Vlad, prietenul lui Mircea, i-a tras o privire. A discutat cu Lili despre privire la baie. Și-au aranjat părul în oglindă, și-au potrivit hainele și s-au complimentat reciproc.

În timpul filmului, Vlad și-a făcut curaj și a întins mâna după umerii Danei. Îi simțea prin tricou mâna caldă. Înainte de sfârșitul filmului, chiar înainte să-și retragă mâna, Vlad a pipăit-o. I-a apucat sânul mic în palmă, iar ei i-a scăpat cu geamăt scurt.

A doua zi a întrebat-o pe Lili dacă Mircea i-a povestit ceva despre ea, dacă Vlad a zis ceva. Dacă o place. Ei i-a plăcut. L-a găsit nespus de frumos și de simplu. Pantaloni negri de trening, tricou alb, cu bun simț, poftim, mulțumesc și cu plăcere se vedea că ii erau pe buze, iar ochii de un verde smarald umbriți de niște gene negre au cucerit-o de la prima stângere de mână.

– Vlad a zis că ești frumoasă, dar ai sânii prea mici.

Dana a mers acasă și a plâns până seara târziu când a venit mama ei la ea. I s-a aruncat direct în brațe și a rămas la pieptul ei câteva minute.

– Vrei să-mi povestești despre ce e vorba?
– M-am hotărât ce vreau de ziua mea de la tine și de la tati. Îmi doresc implant cu silicon.

Foto: Diana Bodea

Familiile fericite sunt la fel

Am revăzut spectacolul de teatru Boala familiei M. După ce l-am văzut, nu am scris nici un rând. Terminasem recent de citit Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Cele două volume semnifică un fel de permisiune de a scrie despre dramaturgie. Așa mi-am zis când le-am achiziționat. Doar că s-a întâmplat opusul, nu am mai scris o lungă perioadă de timp despre teatru.

Am reluat prezentările despre spectacolele de teatru. Pentru amatori și profesioniști, rândurile care urmează or să conțină o percepție asupra celor văzute pe scenă.

Piesa Boala familiei M are ca subiect o familie formată din 3 copii și un tată bolnav. Marta, fata cea mare, are grijă de casă și de fiecare membru al familiei. Un rol asumat, o tipologie cu potențial pentru drama. Maria și Gianni completează viața Martei cu elemente tragice și comice. Luigi constituie punctul de legătură dintre cei trei.

Maria, cu dorința ei năvalnică de iubire, creează în sânul familiei situații din categoria aventurilor comice jenante. Se îndrăgoștește de cel mai bun prieten al iubitului ei și sfârșesc cu toții invitați la masă de Luigi.

Gianni încearcă să stabilească o relație cu fiecare dintre surorile lui. Pe Luigi se străduiește să-l distreze acționând în dezacord cu boala lui care nu-i mai permitea faptele din real. Joaca din imaginar sfârșește prin intervenția Martei.

Luigi refuză să accepte boala, la polul opus al Martei care și-a asumat o afecțiune anume: sacrificiul. Boala tatălui acționeză distributiv. Este îndreptată spre cei trei copii în același timp, dar fiecare defulează în felul său. Modul de comportare și de prezentare al copiilor face ca boala tatălui să devină o boală a familiei.

Tragediei familiei i se opune maniera comică. Luigi, Marta, Maria și Gianii râd. Terapia prin veselie îndepărtează finalul nu-l anulează. Familiile fericite sunt la fel, spune Tolstoi. Și continuă: fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu.

Despre jocul actorilor o să mă abțin de la comentarii. Jocul actorilor presupune accent, respirație, gestică, inventare de gesturi suplimentare, mimică etc, dar nu mă interesează să discutăm despre asta. Mergeți la teatru, vă alegeți un favorit, iar apoi putem să inițiem o discuție.

Puteți începe cu Boala familiei M și după ce depășim faza, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, semnificațiile or să înceapă să se zbenguiască.

Vă aștept.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

Mândria în cuplu ar duce la o scădere însemnată a delirului de grandoare. Cel cu un comportament de stăpân ar da un pas înapoi. Fix ca un câine nervos peste care arunci o găleată de apă rece.

Mândria nu semnifică păcat. Credincioșii așa o traduc și le înțeleg argumentul biblic. Practica însă, a ridica nasul, a pune piciorul în prag, a trece de la bombăneli la fapte ar fi ca un semnal de alarmă. Uneori oamenii mai și fac ceea ce zic. Uneori femeile chiar își părăsesc bărbații, alteori bărbații chiar pleacă de acasă oricâți copii ar face nevasta pentru șantajul emoțional.

Suntem o specie previzibilă sentimental. Și tot sentimental suntem o specie surprinzătoare.

Probați mândria și faceți compromisuri la haine.

Zic!

Foto: Diana Bodea

Interesul poate fi sclavia sentimentală

Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea

Frica de îmbătrânire, o boală

Vă puteți imagina o adresă de blog, cehov.ro, pe care să scrie chiar Anton Cehov? Piesele de teatru, poveștile scurte, nuvelele s-ar fi potrivit în mediul acesta. Dimensiunile l-ar fi recomandat oamenilor fără timp ai epocii noastre. Ce piese ar fi pus sub nasurile noastre importante în care ne-ar fi determinat să râdem de noi înșine fără să ne dăm seama!

De curând am citit Iubita locotenentului francez de John Fowles. Mi-a atras atenția frumusețea femeilor din epoca victoriană. M-am înspăimântat. Percepțiile oamenilor despre frumusețe nu slujesc umanității. Inventăm standarde pentru a justifica purtări crude. Cum era reprezentată frumusețea în epoca victoriană? În primul rând se cerea o talie foarte subțire. Ce au făcut femeile pentru talie? Au înghițit tenii, arsenic, cărbune diluat în apă. Înfățișarea pală, ochi mari, buze și obraji roșii slujeau de asemenea idealului de frumusețe.

Ce ideal de frumusețe avem în zilele noastre? Consider că ne lipsește un ideal anume. Pe umerii celor dinaintea noastră, am selectat date exterioare ale unor persoane care au înregistrat succese copleșitoare. Ca femei, ne dorim în prezent tenul brun al Cleopatrei, talia femeilor victoriene, părul în stilul hippie, buzele Angelinei Jolie. Aspectul fizic al femeii de început de secol 21 povestește despre invidie și nesiguranță. Nu ne simțim deloc bine în pielea noastră și ne-am refugiat în boală. Ne este frică să îmbătrânim. Cele dinaintea noastră își trăiau cu intensitate tinerețea. O știau trecătoare.

Noi nu ne mai trăim tinerețea și ne pregătim sub bisturiu o tinerețe fără bătrânețe. Acum vă este mai clar de ce mi-am imaginat un Cehov? Ce povești ar scrie el despre convingerile și percepțiile femeii de la începutul secolului 21?!

Dacă o să fie cu putință, o să mă transform într-un Cehov. O să încerc să scriu asemenea povestiri. Umorul a salvat și salvează vieți.

Vedem!

Foto: Diana Bodea

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

Colaborare nouă. Carte: Umbra de Ismail Kadare

Finalul lunii decembrie mi-a adus o nouă colaborare. Există în munca asta comună ceva special. Îmi pot alege ce carte doresc eu să citesc, nu mă condiționează nimeni.

S-a potrivit atât de bine. Mi-am trimis mintea să recupereze titlurile anului trecut și am realizat că am citit puține cărți de beletristică. M-am concentrat mult pe literatura de specialitate: psihanaliză, istorie, fizică, biologie, neurologie.

Cu Târgul Cărții, noul meu colaborator, am șansa să corectez lipsa lumilor ficționale din viața mea. Cum eu nu citesc orice, prețioasă lecție învățată de la profesorul Iosif Cheie Pantea, o să urmeze pe blog o serie de prezentări succinte ale unor opere literare.

Prima carte spre care o să încerc să vă atrag este Umbra de Ismail Kadare.

Romanul Umbra de Ismail Kadare este povestea unui cineast albanez care face mai multe călătorii la Paris într-o perioadă a totalitarismului. Fiecare vizită descrie experiența întâlnirii dintre două lumi, Europa de Est și Occidentul. Drama intelectualului se desfășoară pe urmele unei vechi legende albaneze despre Konstandin, un erou care se întoarce din lumea morților pentru a-și aduce sora de pe meleaguri străine.

Deplasările la Paris ale cineastului semnifică evadări din Albania comunistă. În Occident își face prieteni, frecventează cafenele, iese la restaurante, participă la serate și încearcă să se îndrăgostească de o fată, Silvaine. Spiritul de libertate încercat în capitala Franței se opune vieții ermetice din Albania unde se întoarce dintr-o datorie camaraderească. Prin el, toți prietenii lui aveau posibilitatea să experimenteze drepturi fundamentale și o poveste erotică cu o pariziancă.

Cartea poate fi citită într-o cheie a ieșirilor și a revenirilor. Personajul narator iese și revine într-o Albanie închipuită ca un mormânt. Tensiunea psihică devine vizibilă prin apelul la legenda lui Konstandin. Cineastul devine un mort care se plimbă pe străzile Parisului. Povestea de dragoste cu actrița Silvaine subliniază incompatibilitatea dintre cele două lumi. Pur și simplu îi este imposibil să se îndrăgostească de ea. Ceva nu-i permite, ceva îi interzice, iar criza erotică se încheie cu insatisfacție.

Eroul începe să fie tot mai obsedat de ideea că este urmărit și verificat. Proveniența lui din lumea gri a comunismului îi asigură un statut de om încremenit. Trupul e rece, sămânța înghețată, actul sexual ratat.

Avem două lumi, Estul și Occidentul, și un erou care se plimbă de la una la alta. La Paris are nevoie de zile să se dezghețe, în Tirana așteaptă să-l părăsească căldura și să înghețe la loc. Fără putința de a face vreo legătură între cele două lumi, percepem mai mult un mesager ratat cu o identitate tragică. El aparține terorii impuse de dictatură, iar realitatea celor din Albania a presupus un control complet al individului.

Romanul Umbra a lui Kadare reprezintă o reinterpretare a Infernului lui Dante sau o reprezentare a infernului pentru existențialiști.

*În colaborare cu Târgul Cărții.

4 grupe de cititori. Concurs #poartaocarte

S-a scris și o să se mai scrie despre cititori. Persoane calificate sau doar pasionate au încercat să ordoneze tipurile de cititori. Eu însămi am făcut trimitere spre anumite caracteristici ale cititorului.

Anul trecut am avut o experiență dintre acelea cu impact cu un cititor. Am fost nevoită să concep din nou și în alt fel tot ce credeam eu că semnifică un cititor. Întotdeauna am avut cea mai bună părere despre oamenii care citesc. Neplăcut surprinsă la o întâlnire cu cititori, am început să mă întreb și să întreb.

Dar de ce am o părere bună despre aceia care citesc? Ce anume m-a determinat să-i situez în vârful piramidei? Am descoperit că părerea bună despre cititori era luată de-a gata din familie. Asta mi s-a spus, am crezut, am acceptat, nu am verificat. O secundă nu m-am îndoit. Nici măcar în facultate când am aflat că am colege care se prezintă la examene pretinzând că au citit cărțile din bibliografia obligatorie. Adevărul este că am favorizat tagma asta de oameni, oamenii care citesc, fără să-mi iau un semn de întrebare. Se pare că până la urmă am crescut într-o religie.

M-am chestionat și mi-am dat câteva răspunsuri. Am mers mai departe. Mi-am învins frica de întrebările proaste, și am descusut un profesor. Domnule profesor, știți că așa și pe dincolo etc. Răspunsul sincer m-a eliberat.

Cititorii nu sunt neapărat oameni deștepți, civilizați sau buni.

Poate dumneavoastră știați sau ați descoperit mai devreme, dar eu abia anul trecut am acceptat.

Pot acum să alcătuiesc niște grupe de cititori. Am experiență, am trăit pe pielea mea. Ceea ce este cu adevărat important este motivul. De ce citesc oamenii care citesc?

Începem cu o fază din dezvoltarea omului.

Citim pentru că avem o datorie în timpul școlii. Da, lectura semnifică o datorie și nu o obligație.

Prima grupă: cititul cu responsabilitate.

Mai departe. Citim pentru relaxare. După o zi grea la muncă, o carte, un pat în care să te cuibărești și un pahar de vin reprezintă un vis. Fotografiile cu o carte subiect de pe facebook și instagram fac trimitere către un asemenea cititor.

A doua grupă: cititul pentru liniștirea nervilor.

Citim din snobism. Un exemplu de pe patria mumă. Orice apariție a lui Mircea Cărtărescu adună zeci, uneori sute de persoane. Lumea îi cumpără cărțile, dar nu i le citește. Sau lumea citește pentru că notorietatea reprezintă un stimul. Admirația nefirească și fără discernământ cuprinde mințile ignorante.

A treia grupă: cititul din snobism.

Ultima grupă, citim pentru devenire. Mă includ. Nu citesc pentru destindere, nu citesc pentru că alții citesc, citesc pentru dezvoltare. Am nevoie să admir, am nevoie să fiu inspirată. Am nevoie să ajung la atitudinea lui Nelson Mandela. Poate nu o să fiu niciodată capabilă să iert persoanele care m-au făcut să sufăr, dar o să ajung să le zâmbesc cu bunăvoință și căldură într-o zi.
Cititorii ca mine își doresc să studieze, să cerceteze, să aprofundeze, să se edifice, să-și ia un doctorat, să publice o carte, să facă o diferență în lumea asta prin educație.

A patra grupă: cititul profesionist.

Am găsit 4 grupe. Oricine poate adăuga. De fapt finalul acestui text o să fie concursul pentru campania #poartaocarte.

Cer:
– o fotografie cu dumneavoastră și o carte pe facebook sau instagram cu hashtag-ul #poartaocarte.

– la comentarii puteți să completați grupele de cititori, dar nu e obligatoriu.

Ofer:

– două cărți de la editura Univers. Nu divulg titlurile. Vreau să fie o surpriză.

Durata concursului:

– șase zile. Vineri, 13 ianuarie anunț câștigătorul.

Start!

Zice Dunia

O să încep anul cu Zice Dunia.

Anunț că o să urmeze două concursuri. Unul va fi pentru campania #poartaocarte, iar celălalt pentru Tricoul Inteligent.

Cine dorește să câștige o carte sau un tricou, să se pregătească. O să am niște cereri.

Revin. Va urma…