Apa rece a râului să fie ultima grijă a părintelui

Dacă decideți să călătoriți în grup la munte, am de făcut niște sugestii. Mamele să se adune cap la cap, fix ca oile, și să se chestioneze. Tu îi permiți copilului să se descalțe pe munte? Să intre în apa râului? Să stea pe telefon?

De la ultima excursie în Apuseni, am tras câteva învățăminte. Nepotrivirea în acțiuni a mamelor declanșează tărăboi. Potrivirea în acțiuni a mamelor menține o dezordine controlată.

Luni am ajuns la munte. Marți am urcat pe munte. Traseul l-am început din Stâna de Vale. Voiam să ajungem la cascada Moara Dracului. În primele cinci minute am dat de Izvorul Minunilor. Copiii au năvălit în apă. Apa e o sursă de fericire pentru copii. Aici găsesc înțelegere la hipopotami.

Mara s-a băgat cu picioarele în apă. Dunia tu o lași?! O las. I-am dat explicații Marei. Dacă te uzi, nu am bocanci la schimb. Mai bine te descalți și stai cu piciorul gol. Nu am comentat la copiii prietenei mele.

Îmi cunosc reputația și nu mă abat de la. Am gura mare, dar. Într-o excursie, în primele zile observ. În primele zile mi-am observat prietena în relația cu pruncii. Mi-am impus o unică regulă. Mașina nu pornea de pe loc dacă nu avea toată lumea centura. În rest ea discuta cu pruncii ei, eu cu Mara.

Mara pare să fie și ea un observator. Evaluează. Compară. Încearcă. Într-o dimineață mi-a cerut un pahar de suc. Sticla și paharul se aflau lângă ea. Care îți este neputința, Mara? Nici una, doar copierea comportamentului. Cel mai mic copil din grup, ieri a împlinit cinci ani. La mulți ani! Mamele fac multe pentru copiii lor. Prea multe dacă mă întrebați pe mine, dar să nu mă.

Dacă un copil vine la tine și îți pune piciorul în față pentru a-i strânge șnurul lărgit de la espadrilă, iar tu execuți, greșești. Îndeplinești sarcini pe care un copil le poate face singur pentru el. Am fost martor la această scenă pe o plajă acum câțiva ani. Nu am zis nimic.

Nici la munte nu am zis nimic primele zile. Altfel au stat lucrurile după. Copiii, oricât de nesuferiți sunt în comportament, pot fi controlați și îndrumați. Nu e valabil și pentru părinți. Cu prietena mea s-a întâmplat să formăm o echipă excepțională. Am glumit despre organizarea noastră la peștera Urșilor. Am cerut bilete pentru familie de lesbiene. Familia avea parte de reducere. Am primit.

Nu ne-am contrazis în fața copiilor și nu le-am dat comenzi diferite pentru aceeași acțiune. Am funcționat ca un grup, iar uneori ca două grupuri: adulți și copii. În confruntarea celor două grupuri, cu puterea de decizie la adulți, am decis ca cei mici să-și asume consecințele comportamentului prin extindere la ceilalți. Dacă unul dintre ei nu asculta, am avut un episod în peșteră în care ne-am trezit cu propriul copil ghid, toți suportau consecințele. La a doua peșteră, am vizitat două, Meziad și Urșilor, au funcționat ca un grup care avea un buget de cheltuit afară, condiționat pe buna purtare a tuturor.

Ca mamă, la o evaluare, nu aș ieși bine. Mă bazez pe reprezentări despre mamiceală. Mi-am vaccinat copilul. Teroare printre mamele doctor fără școală. Ca bebeluș, am lăsat-o pe Mara să plângă. M-am certat cu bunicii pentru ciocolată și hrănirea fricilor. Nu face aia, nu te apropia, păcălitul fără rost. Deși dorm cu Mara în același pat uneori, nu susțin somnul pruncului cu părinții. Etc!

Undeva primesc scor maxim. Mereu am fost corectă. Nu favorizez, ascult dramele copilului, caut motivele din spatele acțiunilor, îmi respect promisiunile și cuvântul.

Pentru mine e clar că Mara este o persoană separată de mine. Nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decât un copil independent. Independența stă și în umblatul prin bălți. Dragi părinți, jucați-vă cu copilul în copilărie, nu cu acest moment al vieții.

Lăsați copiii să încerce. Apa rece să fie ultima dumneavoastră grijă.

Stâna de Vale, un loc pocit de mâna omului (Micula)

Săptămâna trecută, într-o zi de luni, porneam pe drum spre Apuseni, Stâna de Vale. Mi-am rezervat o cabană de pe Booking. Am călătorit cu Mara, o prietenă și cei doi copii ai ei. Grupul acesta, format din mame și copii, ne-a condiționat cazarea. Să avem un restaurant în apropiere unde să ne hrănim după ce coborâm de pe munte. Să existe o bucătărie unde să luăm micul dejun. Așternuturile să fie albe, cerere personală. Să se încuie ușa. N-am luat în calcul acest fapt, dar pe viitor o să fie pe listă.

La cazare, nimic nu s-a potrivit cu ceea ce găsisem pe Booking. Începând cu cabana, alta decât cea din poză, până la ușa care nu se încuia, rezervarea s-a dovedit un eșec total. Cum nu mi-e frică de ceartă, ba chiar o provoc de multe ori, am inițiat un schimb de mesaje în care am prezentat ce am găsit la cazare. Susținută de fotografii, de gura mea mare, de încăpățânare, de neacceptare, nu perpetuez acel merge și așa românesc, am cerut o soluție deoarece am refuzat să mă cazez în acele condiții. Într-un mesaj am evaluat bucătăria ca fiind scârboasă. Susțin cele afirmate.

În câteva ore s-a rezolvat cazarea. A rămas ceva fără soluție, peisajul de la Stâna de Vale. De acolo iese la suprafața pământului Izvorul Minunilor. Dintr-un loc tâșnește apa, iar vizavi ai copaci defrișați.

În continuare o să redau ce am auzit. Nu o să specific sursa. O să relatez ceea ce am văzut.

Am auzit că în stațiunea Stâna de Vale este monopol. Toate clădirile din jur, funcționale sau abandonate, aparțin familiei Micula. Numele nu mi-a spus nimic. Pe google, primul articol care mi-a apărut a fost despre braconaj din elicopter. Un singur hotel s-a ridicat, cu proprietar străin, iar construcția a încetat. Izvorul Minunilor aparține familiei Micula, la fel și peștera Urșilor.

Nu o să emit nici o părere personală despre.

Am văzut o stațiune într-o stare jalnică: copaci defrișați, clădiri abandonate, camioane care transportau copaci tăiați. Drumurile sunt pline de gropi, exact cum ne-am obișnuit, cum am acceptat, cum ne-am mulțumit. În restaurantul în care am mâncat, o să-mi trimit părinții. O să-și retrăiască tinerețea. Timpul a stat pe loc. Lipsește doar tabloul lui Ceaușescu de pe perete.

Nu aș recomanda nimănui să călătorească la Stâna de Vale. E un loc pocit de mâna omului, un loc distrus cu intenție, un loc exploatat, un loc ca atâtea altele în România.

În România călătorești cu nasul pe sus. Poalele te deprimă. Construcțiile, culorile, drumurile, organizarea te mâhnesc. Muntele salvează într-adevăr. În munte scapi de senzația de penibil de la poale. Peisajul carpatin seduce pur și simplu. În funcție de sensibilitate, te face să verși lacrimi.

La Padiș, contrar scopului excursiei, de a petrece timp fără telefon, am căutat pe youtube Tudor Gheorghe și am ascultat Acolo este țara mea.

Adevărul este că acolo aș vrea să trăiesc uneori, acolo, în munți. Departe de lăcomia, prostia și prostul gust al cetățeanului actual.

O să închei. Am auzit, am văzut.

O concluzie. Nu vă mulțumiți cu merge și așa.

Acolo este țara mea și a tuturor.

Prietenele, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea

După cinci zile petrecute la munte, drumeții prin Apuseni, am avut nevoie de două zile de repaus. Am întrerupt orice activitate și am socializat prea puțin. O să vă povestesc despre. Sunt pusă la curent cu situația actuală a stațiunii Stâna de Vale, un loc care produce o impresie penibilă călătorului.

Las deoparte actualizarea curioșilor pentru moment. Prefer să descriu senzații și sentimente legate de copii și relații. În fiecare dimineață beam ceaiul, urmat de cafea, pe terasa cabanei. După câteva zile petrecute cu copiii, Mara mea împreună cu doi prieteni, o fetiță și un băiat, într-un moment anume i-am privit cu afecțiune și admirație, dar gura mea a articulat: Ce copii nesuferiți avem! Prietena mea, un caracter flegmatic, cu tact în acțiuni și vorbire, a răspuns: Crezi? Tu nu i-ai văzut pe alții cum se poartă!

Are dreptate! Mara a intrat în colectivitate de șapte ani. În toți anii nu m-am apropiat de nimeni cu copii. Mi-am preferat prietenele cu copii, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea. Pur și simplu să tăcem împreună. E cel mai mare câștig într-o relație de prietenie.

Pe munte, pe poteci sau drum forestier, pe trasee de trei ore sau pe distanțe scurte, ne-am permis să discutăm vrute și nevrute. Să începem un subiect, să pierdem șirul, să râdem zgomotos, să tăcem fără explicații, să ne încrâncenăm, să plângem.

Întotdeauna împărtășesc opinii. Mi-am făcut o părere auzită în munți, o concluzie. Într-o relație, indiferent de gen, indivizii caută să se impună. Unii acționează că trebuie. Au preluat modele și tipare. Alții urmăresc interesul propriu. Și unii, și alții reproșează în loc să rostească ce anume le place sau displace, ce îi doare sau ce îi face fericiți. Rar descoperi persoane sincere cu ele și cu ceilalți.

Bărbații au gesturi și expresii anumite în relațiile cu femeile.

Femeile așteaptă gesturile și expresiile anumite.

Cum să ne înțelegem dacă nu cultivăm franchețea?! Dacă nu scăpăm de odiosul sentiment că partenerul ne va părăsi dacă nu-i facem pe plac?! Blocajul acesta ține cupluri și cimentează mariaje, dar nu provoacă momente de mulțumire sufletească intensă.

Am purtat discuții pe munte și la poale. Ne-am privit copiii cu admirație și cu iritare maximă.

Femei curajoase, a concluzionat prietena mea când a privit muntele de pe care coborâsem. Curaj să fie?! Personal susțin lipsa de supunere în tipare.

Am mers pe munte din admirație pentru peisajul carpatin. Un copac pe un deal, un râu care trece pe lângă o pădure de brazi, gardurile de lemn, fragii de pe marginea drumului, lumina soarelui printre trunchiurile copacilor, păsările și greierii, stânele și câinii lor. Mă fac fericită.

Caut să mă fac fericită, nu aștept să mă facă alții.

Munții Apuseni au această putere. Mergeți, încercați, urcați, priviți cât mai puțin poalele, dar despre asta, într-un text viitor.

Ți se bagă în cap de mic că sexul e rușinos

De la prima compunere primită temă de la școală, dacă mă uit în urmă, pare că nu m-am mai oprit. Cretă consumată pe ușa de la bucătărie. Mi-a permis tatăl. El tăia și spânzura. Mama, sora și cu mine executam. Simplu executant am fost și eu până la prima rebeliune. Am început cu o brățară la picior, o fustă mini, o gaură nouă în ureche și am atins apogeul cu un roman inspirat de propria familie unde tatăl fusese alungat, mama se recăsătorise, iar fetele, firește, două surori, erau fericite, iar una deținea un cal. Vis încă neîmplinit.

De la cretă la hârtie, poate fi considerată o perioadă în viața mea. Ajunsă la hârtie, mi-am rescris viața de familie, mi-am îndeplinit fanteziile de adolescentă. Adormeam adeseori fantazând la Făt Frumos. Aici mi-am pierdut talentul literar, dacă aveam unul. Nu-mi lipsea îndrăzneala, nici imaginația. Le-am consumat inconștient pe povești de dragoste. Păzite de tata, sora mea și cu mine, la apusul soarelui intram în casă, puse în gardă de mama, sânii se lasă dacă-i ating băieții, iar după măritiș o să ne săturăm să stăm pe spate, amândouă ne-am lăsat absorbite de imaginație. Ce mai povești închipuiam! Uneori râdem când ne amintim!

Scriam și citeam pe apucate, oriunde, orice. Colecția El și Ea mi-a umplut zilele plictisitoare din provincie. Dacă în viața mea nu se întâmpla nimic, personajele din cărți îmi permiteau să deschid o ferestruică în ușoara depresie provocată de paza tatălui și de monotonie.

De aici am tras o concluzie. Nu lăsați adolescentele fără activități! Experiența proprie mi-a arătat consecințele petrecerii timpului în imaginație. Realitatea nu se va ridica niciodată deasupra fanteziei. Primul contact sexual nu pare să aibă un început, o zi anume, o cameră, un pat, o întâmplare. Privesc înapoi și revăd o groază de momente și situații penibile. La cheremul hormonilor și la dispoziția educației bazată pe rușine am traversat îndrăgosteala într-o stare confuză. Nu mi-aș dori pentru Mara mea așa ceva. Părinții uită sau refuză să le specifice copiilor și despre frumusețea actului sexual.

De la romanele de duzină ale colecției El și Ea, am trecut la literatura clasică. E un pas firesc, e vorba de exercițiu și obișnuință. Cărțile nereușite mi l-au pus pe Tolstoi în brațe. La facultate, când profesorul ne-a pus pe tablă clasicii literaturii, Tolstoi, Goethe, Dostoievki, Mann și Marquez, îmi lipsea doar lectura lui Marquez. Am corectat cât de repede am putut.

Învățăminte am tras din propria viață. Aproape sunt fără de greșeală în prezent. Fiecare greșeală am transformat-o în lecție. Cu lipsurile teoriei literare m-am descurcat onorabil. Cu viața sexuală a fost dificil. Cum să corectezi zeci de ani de rușine și dezgust? Ți se bagă în cap de mic că sexul e rușinos. Nici o referire la plăcere din partea părinților, autoritățile din viața noastră. Cu pregătire din reviste, cu relatări de la prietene, cu rușine ajung fetele pentru prima dată cu un băiat. Datoria unui părinte, oricât de trivial și inconfortabil consideră subiectul, este să discute și despre sex, înainte de 18 ani, înainte de 14. Corpul începe să se transforme de pe la 8. Aș sugera că e un moment propice să discutați despre.

Discutați firesc, pe un ton potolit și râdeți! E o datorie. Nu o neglijați.

Foto: Romina Popescu

Reprezint mamele despărțite, femeile imperfecte, vrăjitoarele din trecut, afaceristele mici

S-au scurs patru ani de când am imprimat trei tricouri. O afacere gândită să mă susțină financiar, Tricoul Inteligent a ajuns doar o parte din tot ceea ce înseamnă Dunia.

Pe scurt, apariția Duniei.

În 2006, când am publicat primul text pe blog, lipsa stimei de sine m-a împiedicat să semnez cu numele meu. Am creat o adresă de mail cu Dunia Tuel, Dunia din Crimă și pedeapsă de Dostoievski, iar Tuel din două pronume sudate.

După vreo doi ani, prietena mea, Mariana Luca, m-a implicat într-un proiect organizat de Compania D’Arte și mi-a trecut numele real. Mi-am recăpătat respirația, m-am reorganizat și am adăugat numele complet pe blog, plus Dunia. Între timp devenisem Dunia, iar în pântec creștea Mara.

Am născut și am renăscut. Pe o parte mă responzabilizam pentru o altă ființă umană, pe de altă parte construiam un nume separat de tot ce însemna familie și geografie. La despărțirea de tatăl Marei, cu sesibilități căpătate de la o familie băgăcioasă, i-am propus Marei să-i schimb numele în Aldescu. M-a refuzat cu o contraofertă. Dacă îi schimb numele, să fie Dunia.

Fata mea, spre deosebire de mine, nu a fost nevoită să-și consume impedimentele. Mi-a demonstrat pentru a nu știu câta oara forța și incandescența gândirii primare. Dacă voiam să-i schimb numele pentru a fi a mea, să o numesc Dunia.

Dunia este Paula autodidactă. Dunia s-a aventurat să ridice o afacere din bani de buzunar după ani de zile trăiți în risipă financiară lângă tatăl Marei. Realizez acum, că pe lângă greutățile financiare de a reuși într-o afacere, un factor decisiv s-a dovedit a fi personajul Dunia. Am scris și n-am scris despre mine 13 ani de zile. M-am lăsat hărțuită de ură și suferință după despărțire, iar când m-am mai calmat, încă mai am episoade furioase, am întrezărit părțile unui întreg din Paula Dunia Aldescu. O parte blog, o parte reprezentant pentru femeile despărțite, o parte model pentru femeile imperfecte, o parte mamă responsabilă, o parte visătoare, o parte ființă socială, o parte scriitor, o parte om de afaceri, o parte fiică, soră, iubită, prietenă.

Părțile clare dau un întreg lipsit de contur. Am apucat de liniile cele mai intense, acolo unde mă simt stăpână pe mine. Mi-am imaginat femeia cu defecte și am ridicat-o la o condiție superioară. Mi-am regândit afacerea, iar Tricoul Inteligent și-a fixat imaginea.

Promovez literatura și susțin femeile imperfecte, dar educate pentru a fi excepționale. Pentru toamnă pregătesc o colecție Virginia Woolf, ediție limitată. Fiecare colecție care va urma de acum încolo va aduce în atenția oamenilor o personalitate construită din personal. La apariția colecției, probabil un târg, o să mă costumez în autoare, iar hainele mele modeste vor defila cu crochiu și titluri de cărți ale autoarei: Spre far, Valurile, Călătorie în larg, Noapte și zi.

Cartea oferită la un Tricou cumpărat va fi semnată Virginia Woolf. Am început deja să bat anticariatele, o să merg și la piață. O să lansez, de fapt lansez acum anunțul. Dacă aveți cărți semnate Virginia Woolf și doriți să le înstrăinați, eu le cumpăr. În toamna aceasta lansez o colecție într-o libertate intelectuală cu care am renăscut. Marii scriitori se nasc cu ea. Nu sunt un număr în această categorie.

Reprezint mamele despărțite, femeile imperfecte, vrăjitoarele din trecut, afaceristele mici care au un câștig lunar stabil pentru a putea face ceea ce își doresc. Eu vreau să scriu. Când cumpărați de la mine, asta faceți, mă ajutați să scriu.

Ne vedem la toamnă cu o colecție, ediție limitată, Virginia Woolf.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce se întâmplă cu factorul uman

Un copil de 15 ani a fost violat și ucis. O fată. România fierbe de câteva zile. În timpul care s-a scurs, am citit titlurile articolelor. Cometariile pe facebook le-am răsfoit. Acasă am gătit și am făcut curățenie. Orice activitate a fost întreruptă de. Un copil de 15 ani a fost violat și ucis. Un criminal în serie la Caracal.

Cafelele sorbite pe terase umbrite au susținut conversații întrerupte de. Un copil de 15 ani a fost violat și ucis. Postările pe facebook sau instagram m-au îngrețoșat. Le-am făcut, dar am avut senzație de greață. La mall am probat un palton bej. Am ajuns și la. Imaginea reflectată m-a flatat, m-a încântat. Mi-am dat singură o îmbrățișare. În tot acest timp, un copil a fost violat și ucis.

Acasă am citit stenogramele fetei, iar pisica mi-a atins picioarele. Motan a cerut de mâncare. Diversitatea m-a trimis să cumpăr mâncare de pisici, iar o vecină mi-a atras atenția asupra copilului ucis. Să am grijă cu fata mea. A întâlnit-o singură la magazin.

Toată lumea își dă cu părerea. Se miră. Se revoltă. Scuipă scenarii mai mult sau mai puțin verosimile. Făt Frumos e polițist. Mi-am exprimat în fața lui intenția de a pălmui polițistul de la 112. Acțiunea mea susține un comportament de mamă, de persoană decentă. Un copil spune că a fost sechestrat și violat, iar polițistul întreabă de unde-l cunoaște pe agresor. Da, l-aș pălmui ca persoană furioasă, nu ca autoritate, nu ca atotștiutor, nu ca răzbunare.

Las deoparte criminalul. Las deoparte lipsa de pregătire a angajaților dintr-o instituție menită să apere și să protejeze. De când am auzit despre odioasa crimă, mă întreb un singur lucru: Ce se întâmplă cu factorul uman? Am citit despre acest aspect la un singur domn pe facebook. Majoritatea au chiloți de Superman pe ei. Ar fi făcut, ar fi dres. Țara. Poliția. PSD-ul. Deja se construiesc cariere pe un viol și o crimă, ultimul viol și ultima crimă a unui psihopat activ nu știm câți ani.

Nu am încheiere, de aceea nu o să pun punct

Rămâne întrebarea: Ce se întâmplă cu factorul uman

Foto: Bogdan Mosorescu

Nici soacra nu mai e ce-a fost

Cum poți să supraviețuiești cu soacra? Nu poți. Dar la fel de bine nu poți să supraviețuiești cu mama, cu sora sau fratele, cu un prieten sau altul. Fiecare merită să aibă un loc al lui. Cel puțin după 30 de ani doar așa poți să-ți păstrezi demnitatea.

Argumentele care susțin afirmația făcută n-au la bază nici o cercetare. N-am mers la bibliotecă, n-am efectuat nici o anchetă, nu mi-am intervievat mama, n-am discutat cu sora sau prietenele. Până și poveștile le-am lăsat deoparte. Să reactualizez idei din vremurile bunicilor și părinților despre soacre nu mă încântă. Nu scepticismul mă ține la distanță. Nu naivitatea îmi susține detașarea. Am cunoscut și eu soacrele altora în copilăria mea. Femei odioase în comportament care-și luau revanșa pentru nedreptățile vieții personale torturând la rândul lor o altă femeie.

Agresorii au fost și ei odată victime. Nu există soacră de meserie, există soacră programată. Cine s-a ridicat deasupra timpurilor sale, cine s-a debarasat de prejudecăți? Personalități marcante din istoria umanității au eșuat. Paul Broca vă spune ceva? Omul, doctor de meserie, cunoscut pentru descoperirea unei mici regiuni în cea de-a treia circumvoluțiune a lobului frontal stâng al cortexului, aria lui Broca, îi considera pe bărbați superiori femeilor, pe albi superiori negrilor. Să abandonăm prejudecățile presupune voință. Să ne punem întrebări. Să ne punem sub microscop convingerile cele mai ferme.

Femeile n-au fost încurajate să-și pună întrebări. Femeile au fost învățate să gătească, să țese, să cânte, să aibă grijă de copii. Adolescentele de azi își dau ochii peste cap. Presupun că fac referire la epoca dinozaurilor, dar de fapt femeia a votat pentru prima data în secolul XX.

Mă alătur adolescentelor. A fost odată. Nici soacra nu mai e ce-a fost. Nu mai intră în dormitorul norei dimineața fără să bată la ușă. Nu mai dictează orânduielile gospodăriei. Condițiile de viață s-au îmbunătățit. Familiile își permit să trăiască în case separate. Înghesuiala pare o amintire îndepărtată și mincinoasă. Sărbătorile mai păstrează și mai adună familia în jurul mesei.

Acel ceva care plutește în aer își are în continuare cauza în mâncare. Că nora așa. Că soacra așa. Că sare. Că zahăr. Că gluten. Toată lumea abia așteaptă să ajungă acasă. În punctul acesta semănăm cu toții cu un general rus. Nici o armată nu alungă inamicul ca iarna moscovită.

Orice s-ar întâmpla când ne aflăm în vizită, casa noastră ne așteaptă. Nici ușile trântite nu-și mai au rostul, nici tăcerile lungi, nici supărările. Fiecare are casa lui.

Când boala ne reține sub același acoperiș, scenariu se schimbă. Acela nu este un stil de viață, ci o situație. Dar acum o să mă opresc aici.

Fiecare are casa lui, iar asta ne permite să ne iubim mai mult și să râdem pe măsură.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum procedez eu nu este cel mai bine, dar îmi face bine

Sorb uneori din ceai și privesc pe geam în gol. Ceva e greșit! Unde sunt dealurile, unde e Dunărea?! Acolo unde este casa mea, la Severin. Nu mai este casa mea. A rămas un punct A pentru referință. Mă holbez uneori la tavan și mă intreb: Asta e tot?! Asta să fie tot?!

Oamenii sunt plictisitori. Nu-și îngrijesc mintea. Mulți consideră inteligența un dat. Se îmbracă monoton sau se împodobesc peste măsură. Poartă conversații anoste despre mâncare, telefoane, huse, internet, vecini și caprele acestuia, copii, socrii și părinți etc! Dezbat la rândul meu aceste subiecte.

Când înotam vara la Dunăre, mă îndepărtam de mal. Dădeam din brațe până înceta larma. Mă opream atunci. Mă învărteam pe loc. Priveam malul cu apa agitată de vânt și tulburată de ierburi. Priveam în largul fluviului. Priveam negrul de sub picioarele mele și mi se făcea frică. Mă întorceam la mal.

Experimentam emoții violente și nu știam să mi le explic. Mă simțeam în siguranță când mă uitam la oameni. Realitatea. Curioasă scrutam orizontul. Necunoscutul. Cu frică cercetam adâncul. Inconștientul.

Caut în prezent să ticluiesc un plan. Să le vorbesc oamenilor despre realitate, necunoscut și inconștient. Este deja bine cunoscut faptul că mi potrivesc mănușă concepțiile freudiene. Pornind de la teoria lui, o s-o notez îndată, să alcătuiesc un curs. În cadrul acestui curs aș asigura persoanele prezente că nu sunt josnice prin ceea ce simt. Că e mai mult firesc decât nefiresc să ne detestăm părinții. E doar o situație. Îi iubim în continuare. Furia ține de natural. Satisfacția personală are justificare. Sublimarea devine posibilă prin educație.

După Freud, Eul nostru satisface pretențiile celor 3 dependențe ale sale: realitate, inconștient și supraeu. Aceasta e sarcina lui în timp ce își menține organizarea și își afirmă independența.
Nu sunt necesare lămuriri pentru realitate. Inconștientul cere plăcere peste plăcere. Supraeul își are originea în părinți. Aici includem conștiința și sentimentul de vinovăție.

În toate zilele noastre, în orice facem sau nu facem, în somn sau treji, slujim doi stăpâni: supraeul, restrictiv și autoritar, și inconștientul, leneș, obraznic, nerăbdător. În acest punct se luptă religiile sau gândirile pentru sufletul omului. Când nu câștigă Dumnezeu, pierde uneori, se cheamă Știință, omul, prin educație, înțelege că cel mai bine este să nu se împotrivească, ci să potrivească.

Să asculți exclusiv de supraeu duce la o viață nesatisfăcătoare. Includem aici furia, tristețea, durerea, frustrarea.
Să nu spui ce gândești părinților, fraților, prietenilor, copiilor, colegilor de muncă, profesorilor, vecinilor etc. Dacă vă regăsiți aici, greșiți. O știți!

A ține la regulile casei tale când musafiri sunt chiar părinții care te-au crescut asigură o relație durabilă și agreabilă. Ascunderea adevăratelor sentimente nu ajută pe termen lung. Undeva o să te dai de gol. Inconștientul mușcă de fund și mușcă tare.

Să asculți exclusiv de inconștientul nesătul de plăcere, oricât este de tentant, și este, duce tot la o viață nesatisfăcătoare. Includem aici eșecul, neîmplinirea, superficialitatea, obtuzitatea.
Cine se regăsește aici, să se întrebe: Sunt eu mai important ca mama, copilul, prietenul, iubitul? Greșiți, o știți!

Datoria oamenilor inteligenți este să potrivească situațiile și să aibă o reacție adaptată. Asta am învățat de la Freud, Darwin și Dawkins. Mi-ar plăcea să dau mai departe.

Cum procedez eu nu este cel mai bine, dar îmi face bine. Ține de alcătuire. Punct.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ștefan Popa Popas. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

La ultima vizită acasă, m-am născut la Drobeta Turnu Severin, m-am reîntâlnit cu câțiva vecini. Cu unii m-am salutat, cu alții m-am oprit la o vorbă. Bătrânii actuali sunt adulții copilăriei mele. Îi priveam ca pe niște titani. Pe vremurile acelea, părerea copilului nu conta. Eu te-am făcut, eu te omor. Dacă nu îți ții gura, ce bătaie o să iei tu când te măriți! Mi-au făcut bagajul cu reprezentări câțiva binevoitori.

O doamnă de vârstă înaintată acum, o zeiță de felul ei în copilăria mea, a început să plângă în timp ce politicos purtam o conversație. Mama ta nu merita așa ceva! (Referire la divorț). Vă iubește mult și cât vă ajută. (Referire probabil la facebook).

Această întâlnire a fost urmată de altele. Adulții deveniți bătrâni schimbau câteva cuvinte cu obraznica, dar frumoasa Dunicica. Mereu m-au alintat și mi-au iertat nesupunerea. La început au pus totul pe seama tinereții, iar acum învinuiesc vremurile sau poate pur și simplu nu le mai pasă. Sunt obosiți și sunt bătrâni. Au părul alb sau au chelit. Le lipsesc dinți. Le crește părul pe față. Ridurile le-au schimonosit fața. Unii s-au adunat de spate. Alții put. Mulți trăiesc necăjiți de sărăcie.

Intrată în casă, m-am apropiat de fereastră. Am dat perdeaua la o parte și am privit strada. În cartierul meu, pe strada mea, pânda de după perdea a precedat peretele facebook-ului. Toți adulții copilăriei mele au îmbătrânit. M-am gândit la ei. M-am gândit la ele. Oare ce gândesc acum despre viața lor? Consideră că au avut o existență satisfăcătoare? Tot ce au îndurat, tot ce au sacrificat, merită? Ele că au luat bătaie, că n-au avut viață socială, că nu au părăsit casa fără permisiunea bărbatului? Ei că au ridicat case, că au întreținut neveste și copii?

Voința de putere a lui Ion, să aibă pământurile lui Vasile Baciu, am redescoperit-o în voința lui tata de a ridica o casă și o identific în voința tinerilor de a-și cumpăra mașini scumpe.

Sărăcia devorează și ne marchează. Educația e singura care poate ajuta omul în sublimare. Nu poți întoarce capul cerințelor societății decât cu dezvoltare intelectuală.

V-am povestit cele de mai sus pentru a vă mărturisi că sunt o olteancă care locuiește la Timișoara din 2002, iar afirmațiile lui Ștefan Popa Popas nu m-au ofensat. Omul a verbalizat ceea ce gândesc mulți în această zonă. De ce m-ar afecta? Sunt olteancă și nimic mai mult? Nu mă identific cu un unic factor din viața mea.

Ștefan Popa Popas a avut un episod nefericit cu un oltean sau mai mulți olteni. Probabil! De imagologie scăpăm greu și dacă dorim. Reprezentările despre popoare și clasele sociale ne scutesc de a gândi pentru noi înșine. De unde știi? Mi-au spus și mie alții. Așa își orânduiesc majoritatea viața. Nu se îndoiesc de convigerile din familie. Nu-și omoară simbolic părintele pentru a se maturiza. Nu-și anulează obișnuințele pentru a construi și altele noi.

Timișoara are probleme. Copiii mor în spitale. Profesorii se ofensează de pantalonii scurți ai elevilor pe caniculă, dar sălile de sport nu au dușuri și vestiare. Străzile sunt pline de gunoaie. Parcările lipsesc. Pistele de biciclete se opresc în pomi. Etc!

Antipatia dintre olteni și bănățeni a existat și există. Felul cum o gestionăm ține de educație, ține de individ. O persoană educată, cu respect de sine nu ar judeca așa simplist. Ești oltean și de aia. Continuăm. Ești negru, evreu, arab, femeie, homosexual.

Episodul cu Ștefan Popa Popas descrie o situație. Nu e un stil de viață. Bănățenii și oltenii trăiesc bine mersi între ei. Ca frații, iar frații știm cu toții că se bat între ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Amestec visele cu ce am citit, cu ce am auzit. Lisabona

Cum principiul plăcerii domină, am făcut în așa fel încât am ajuns în Portugalia vara asta. Hărțuită de bani, noua mea expresie preferată descoperită în Jurnalul Virginiei Woolf, nu-mi permit să reconstitui traseul lui Darwin pe Beagle. Să trec în Brazilia, să străbat Patagonia, să mă plimb prin Galapagos sau pe o insulă din arhipeleagul Falkland.

Neputința nu mă descurajează. Regândesc. Așa s-a ivit Lisabona. Anul acesta a adunat două lecturi din Pessoa. M-am bucurat să pornesc pe urmele cuiva. Niciodată n-am fost un turist autentic. Programul și alergarea după obiective nu m-au încântat. Oriunde în lume ajung, îmi place să încep cu o cafea. Consum cafea de câțiva ani. Să ziceam că îmi place să încep cu o terasă. Să mă așez, să observ, să las capul pe spate și să mă bucur de momentul incredibil de a călca pe o bucată de pământ necunoscut. Amestec visele cu ce am citit, cu ce am auzit despre locul în care mă aflu.

La Lisabona am ales o terasă din centru în prima zi. O cafea și un pahar imens de sangria m-au introdus în atmosfera de vacanță. Am avut un apartament închiriat în Lapa. Pe cât a fost cu putință, am preferat compania portughezilor. Plimbările pe jos, deplasările cu trenul, terasele de pe străduțele lăturalnice ne-au ferit de turiști în mare parte. Am călătorit cu Făt Frumos, de aici pluralul.

Farmecul Lisabonei sigur a ajuns la urechile călătorilor. E așezată pe coline. Are străzi înguste. Oceanul îi bate într-o poartă imaginară. Mâncarea e proaspătă. Oamenii descriu simplitatea. Remarcabil la Lisabona și Cascais, pe acolo mi-am încins tălpile, este lipsa babei așa cum o știm noi: păr neîngrijit și vopsit în culori puternice, bluze înflorate, pantaloni cu rol de susținere a sânilor și pantofi hidoși. N-am întâlnit o babă la Lisabona decât doamne în vârstă.

În fiecare dimineață beam ceai și cafea în fața ușilor deschise de la balcon. Mă ghemuiam pe fotoliu cu pătura pe picioare și deschideam cartea. Explorarea orașului sau a stațiunii, am pendulat între Lisabona și Cascais, ținea de chef. O cafea la Brasileira unde am cunoscut un portughez băgăcios. E însurat cu o ucraineancă, au un băiat, Cristiano, firește. Ei merg la fotbal, soția la cumpărături. Soția este mai tânără, mult mai. Pe soră lui o cheamă Francesca. A petrecut în România două săptămâni, iar în barul său, nu servește niciodată bere la doză. Așa ceva pur și simplu nu se face!

O vizită la Muzeul contemporan de artă. Cumpărături la Mango pentru minunile mele, trei acum la număr. Baie de soare pe plajă sălbatică. Prânzul savurat unde ni s-a năzărit. Fructele de mare consumate zilnic mi-au salvat abdomenul de tendința extinderii. Alfama la picior pentru a asculta fado.

Lisabona îmbină toate plăcerile mele: cafenele, mâncare proaspătă, o personalitate admirată, apă, magazine, muzee. Și toate astea s-au petrecut lângă o persoană de care îmi place. Trecem peste a iubi. Îl iubesc pe Făt Frumos, dar nu-l plac în toate zilele.

La Lisabona ne-am cam plăcut. M-aș reîntoarce oricând.