De la individ la persoană unică cu Tricoul Inteligent

IMG_3798Vine luna august. Anul trecut, în august, am imprimat primele trei tricouri Dunia. În luna iulie sunam la croitorii, ateliere de imprimat, căutam disperată să-mi facă cineva tipare. Am găsit o prietenă care mi-a permis să o bat la cap cu bunăvoință.

Cu tiparele am mers la un atelier de croitorie. Madame de la croitorie și-a exprimat nemulțumirea. Nu-i sunt bune tiparele. Le-a corectat ea, a făcut altele, iar după vreo 40 de zile, lungi ca postul, mi-a pus în brațe trei tricouri.

Am venit acasă cu ele și am continuat să dau telefoane. Unde le imprim? Am descoperit până la urmă un atelier. Mi-au cerut mesajele și informații despre tricou. Mesajele le-am livrat instant, cu datele despre tricou am tărăgănat.

Am încercat să fiu clară.

Tricoul este o continuare a blogului. Păstrez numele. Îi adaug Tricoul Inteligent. Îmi place cum sună.

Acesta e materialul pe care s-au sprijinit fetele de la grafică. Am deschis blogul, au analizat așezarea în pagină, caracterul grafic utilizat, și au mutat Dunia pe bumbac. După câteva ore au ieșit tricourile. După două luni de așteptare, a fost o naștere grea, cu complicații, a apărut Tricoul Inteligent.

Le-am privit mult, lung, cu drag și satisfacție.

Nu a existat niciodată un plan sau un buget alocat Tricoului. Mi-am folosit buzunarul. M-am întrebat ce doresc de la Tricou. Am considerat că am deslușit un mijloc de a apropia literatura de oameni. M-am folosit de nevoia vestimentară pentru a atrage atenția asupra gândirii. Eleganța unei rochii se prăpădește în rostirea agramată.

Am pornit la drum fără o destinație. Abia acum, după un an de zile, observ o imagine. Am adăugat Tricoului rochii de vară. Fiecare rochie poartă numele unei personalități. Îmi dau seama că mă amuză să instig la cultură. Îmi dă o satisfacție de nedescris să scutur clișee, stereotipii, prejudecăți. Cu tricourile și rochiile, printr-o trecere prin nevoia fashion, ajung la gândirea amorțită a indivizilor. Îi scot din masă, dintr-o gândire colectivă, și le reamintesc și le confirm unicitatea persoanei.

Asta fac eu cu Tricoul. Mă amuz, instig, schimb statutul oamenilor de la indivizi la persoane unice. Muncesc cu drag, cu nervi, cu tărăgănări, cu felicitări, cu încredere. Tricoul sunt eu. Blogul sunt eu, iar acum ies în lume cu ce am devenit.

Am devenit.

Vacanță arhitecturală


DSC_0230WC
În luna iunie, când am ajuns pentru prima dată pe Transalpina, am petrecut o noapte la Novaci. Novaci este un oraș din județul Gorj, Oltenia.

Cum am ales Novaci? Mai multe persoane m-au întrebat de ce nu am ales cazare în stațiunea Rânca. Am ales Novaci datorită pensiunii și vocii de la celălalt capăt de telefon. Stăteam la Starbucks și am început să caut cazare pentru Transalpina. Deschideam doar ferestrele care îmi făceau cu ochiul. Construcția clădirii mă oprește, iar așternutul din cameră mă ajută să decid. În felul acesta am ales. Nu mi-am dorit o stațiune anume, ci un pat decent, prefer un cearșaf alb.

Aspectul pensiunii, departe de ceea ce eu numesc kitsch, introduc aici și cele mai noi apariții arhitectonice care te întâmpină cu stâlpi paralelipipedici sau coloane, m-a determinat să sun. Vocea de la celălalt capăt, o vibrare caldă și profundă, mi-a confirmat opțiunea.

Când am intrat cu mașina în curtea pensiunii, mi-am venit în minte numele lui Geoffrey Bawa.

Geoffrey Bawa a fost un arhitect din Sri Lanka care a proiectat pornind de la nevoile locale. Clădirile reflectă tradițiile locale.

Comparația cu Geoffrey Bawa nu o luați literal. Nu există asemănari între construcții, m-a frapat doar lipsa elementelor de decor introduse intenționat pentru aspectul estetic.

Am petrecut o seară excelentă pe terasa pensiunii, la marginea pădurii, sorbind vin. Am dormit pe un așternut alb, iar dimineața ne-am luat la revedere cu promisiuni de revenire.

Am urcat Transalpina, am traversat stațiunea Rânca. M-am felicitat pentru cazarea de la Novaci. Rânca te sufocă prin dezordinea arhitecturală. Construcții fără un plan al nevoilor, cum am menționat mai sus. Alandala, pe grabă, pensiuni și hoteluri ridicate pentru beneficii pecuniare.

M-aș reîntoarce oricând la Novaci, absența kitschului, ieftineață cu pretenții, m-a convins. Stațiunea Rânca m-a respins.

Par înfumurată, posibil, doar v-am luat cu Geoffrey Bawa! Oricum aș părea, în contextul cerere și ofertă, refuz să cer kitsch.

Cererea mea: stil vernacular.

VERNACULÁR, -Ă adj. (Liv.) Care este propriu unei țări. [< fr. vernaculaire, cf. lat. vernaculus – indigen].

Notă: fotografie preluată de pe internet, Lunuganga.

Notă 2: oare cât costă să petreci un sejur într-un hotel conceput după viziunea unui arhitect?! O vacanță arhitecturală suna al dracului de bine.

Uitați de coroane și colaci

13725065_1121181431289109_3453568890390323000_oAre Cinghiz Aitmatov o carte, O zi mai lungă decât veacul. Înțeleg, am avut o săptămână la fel de lungă.

V-am povestit, a murit un prieten. Dacă ar mai fi posibil să port o conversație cu el, i-aș face cunoscută observația că acum știu tot timpul unde se află. Sorin aprecia umorul negru și practica cinismul la o scară grandioasă. Ne-am amuzat sfidând regulile morale ale societății.

După ce am aflat că a murit, o zi întreagă am bocit. Următoarea zi, deshidratată, molatică, îndeplinind activități indispensabile, am primit un alt telefon. Va fi dus la capelă, pot să-l văd. Din acel moment am mai plâns prea puțin. Am râs, am stat la povești, am exersat și eu cinismul cu o proaspătă mămică care a sugerat să nu mai discutăm despre moarte în prezența unui prunc. I-am privit bebelușul și am anunțat-o că moartea e la fel de firească ca nașterea.

Vedeți?! În asemenea momente te simți singur. Sau te simți un monstru. Cu Sorin am depășit faza asta. Să mă judec sau să mă critic pentru unghiul din care privesc eu. Sorin aprecia gândirea. Nu-ți cerea să zbori dacă te-ai născut pește.

Am mers în fiecare seară la priveghi. Am înțeles pentru prima dată rostul unui priveghi prin liniștea oferită. Două zile m-am simțit ușoară. Știam că seara merg la el, că îi întâlnesc prietenii și o parte din familie. Am primit o sarcină, să scriu un anunț despre înmormântare și un necrolog.

Anunțul l-am scris rapid. O notă, o menționare, un rânjet când am amintit despre coroane și colaci. Am fost mândră de mine. L-am simțit că mă aplaudă.

Anunțul:
In memoriam, Sorin Oncu.
Există la Timișoara Cimitirul Eroilor. Acolo se află și eroul nostru, al fiecăruia dintre noi care l-am iubit, Sorin Oncu.
Sâmbătă, ora 13, suntem obligați să ne luăm rămas bun. Nu am dori asta, unii încă sunt furioși, alții doar jelesc, dar sâmbătă are loc înmormântarea.
În numele lui Sorin, îmi permit să reamintesc. Uitați de coroane și colaci. Veniți cu un zâmbet, o gluma, O FLOARE.
Să-l lăsăm să plece așa cum a trăit, SIMPLU ȘI ELEGANT.
Sâmbătă, ora 13, cimitirul Eroilor, rămas bun.
Mulțumesc.

Necrologul l-am scris greu. La un moment dat am vrut să renunț, să sun și să anunț că nu pot face asta. Am învins până la urmă. L-am scris. Sâmbătă, după slujbă, preotul m-a poftit să citesc. Desfigurată și fără să mă opresc din plâns, mi-au mai fost oferite 2 minute pentru a mă liniști. Am citit cu izbucniri zgomotoase de plâns și am înțeles. Sorin nu se mai întoarce niciodată. Dacă nu a găsit nimic de comentat cum citesc deasupra lui plângând și înecându-mă cu muci, e nevoie să îi accept dispariția. M-am retras în brațele unei alte prietene, iar apoi am pornit spre groapă cu florile în mână.

Fiecare și-a așezat florile pe mormânt, iar apoi ne-am retras în colțuri care ofereau umbră. Nu ne lăsam duși. Stăteam în cimitir și discutam despre orice, dar nu ne mișcam. Când au început să sune telefoanele după noi, în rumoarea produsă, l-am căutat cu privirea în mulțime. Obișnuința o să ne mai dea de furcă.

Las mai jos textul scris despre Sorin. A început o săptămână nouă. Nu pare și nu este corect, dar viața merge mai departe și pretinde.

Despre Sorin Oncu
O să începem cu o glumă. Mulți l-am considerat mai inteligent ca noi. Aceasta nu este o glumă. Urmează. Datorită inteligenței lui înnăscute, muncite, dar mai ales spontane, cea pe care i-o invidiam, a considerat că e dreptul lui să experimenteze primul moartea.
Noi, familia și prietenii, suntem în urma lui întotdeauna. Doar că de data asta a reușit să ne șocheze. Toți ne întrebăm ce o să facem fără el, cum, subliniez CUM o să trăim fără el?
Sorine, cum o să trăim fără tine și de ce ți-ai permis?
Mustim de egoism. Pierderea lui ne îndreaptă atenția spre propria persoană. Ca tineri, ne-am străduit să ne potrivim în societate. Cu Sorin, reușeam să creăm un set de reguli, de conveții, de obișnuințe personale. Lumea noastră nu e lumea părinților noștri. Lângă Sorin aveam acceptare și apartenență, aveam o lume proprie, confortabilă, plină de iubire, lipsită de reproș. Eram noi înșine. Tocmai de aceea urlăm cu disperare, ce facem fără el, cum îi supraviețuim?!
Habar nu avem. Ne uităm unii la alții, o masă de orfani. Plângem și râdem, și-l așteptăm să vină înapoi. Cumva. Nu știm cum. Poate dacă îi lăsăm telefonul cu el e cu putință. Să ne sune, să ne lămurească, există sau nu există Dumnezeu? E singurul dintre noi care a aflat.
Amin!

Dispariția persoanei Sorin Oncu

1235228_864623173547838_7032977493079375649_nMi-a sunat telefonul la 2:19 azi noapte. M-am ridicat din pat. Știam că urmează o știre zguduitoare. Ultima dată când mi-a sunat telefonul la o asemenea oră a fost în urmă cu șapte ani.

Îmi cer scuze că scriu. E modul meu de a face față. Am mâinile și picioarele amorțite. Simt că le-am cedat ca adăpost furnicilor. Urechile vâjâie și plâng în serii.

Mi-a murit un foarte bun și apropiat prieten. Ne-am cunoscut în 2006 când am început masterul la Facultatea de Arte. Am scris de multe ori despre el pe blog. Îi dăruisem admirația și respectul meu, iar în ultimii doi ani devenisem sprijin unul pentru altul.

Noi nu ne întâlnim să vorbim despre vreme, Paula. Într-adevăr nu am discutat niciodată despre vreme. Ne contraziceam. Fiecare cu punctul lui de vedere despre conștiința de sine, relația cu foștii parteneri, relația cu prietenii. L-am ascultat de multe ori. Am luat aminte despre munca artiștilor plastici, despre Zizek, despre Lucian Boia, despre Derrida cu violența întemeietoare de drept.

Cu el am citit prima carte semnată Boia, să discutăm despre imaginarul istoric. Cu el am devenit confortabilă când multă lume m-a respins din cauza lui Freud. Povestea ore în șir cu mine, iar uneori mă săruta pe cap. Îl iubesc nespus și doar vestea morții lui m-a făcut să realizez ce orfană sunt de azi în gândire. Cei mai mulți îmi tolerează gândirea, el mă ajuta să o ordonez și să o cresc.

Înțeleg sfârșitul vieții și nu îi plâng moartea, ci dispariția persoanei Sorin Oncu. Nimic nu m-a pregătit pe mine sau orice alt prieten al lui pentru o moarte subită, pentru durerea cu care a părăsit lumea asta.

Vă rog frumos, prieteni, nu ne mai părăsiți așa. Pregătiți-ne cu o boală că e șocul prea puternic și diversitatea prea scârboasă. Îmi reluai toate activitățile unei zile obișnuite când deschise Mara ochii.

Cu ochii plânși și privirea pierdută, nu mai dorm de la 2:19, Mara mă întrebă de ce sunt supărată.

Nu sunt, Mara, supărată, sunt tristă. Mi-a murit un prieten și nu o să mai vorbesc niciodată cu el. Poți să te prefaci, mama. Nu v-ați trimis mesaje vocale? Nu ne-am trimis. Ce păcat!

Port conversații cu Mara, îmi făcui ceaiul, mă așezai la scris și plâng. Mi-a promis anul acesta de ziua mea că în viitor, un 21 iunie o să-l petrecem la Paris, pe Rue Monteurgueil. Nu am avut noi doi un 2015 grozav, dar cu siguranță o să mergem la Paris pe viitor.

Și noi care ne văitam de anul 2015, iar el dispăru într-o săptămână în 2016!

O să-mi fie greu fără el, a avut o mare influență asupra mea și îi datorez foarte mult ca persoană. Sufăr. Cer permisiunea să sufăr. Dacă o să mă întâlniți, ignorați ochii umflați și privirea rătăcită. Sunt doar urme vagi și nesemnificative ale prezenței lui Sorin în viața mea.

Comentarii închise, blog și suflet îndoliate.

Anca Lupu, mica doamnă cu vocație florală

13522723_1631255330526051_8636513328072992120_oÎn curte, la casa părintească, am avut două tufe de bujori și una de cerceluș. În curte, la casa bunicilor, creșteau trandafiri, o tufă albă, una roz și una altoită lângă robinetul de afară. Imense tufe de hortensii făceau legătura dintre poartă și intrarea în bătrâna casă de lut. Câteva flori nu le pot identifica. Știu cum arată, habar n-am cum se numesc. Nici cu cercelușul nu cred că am nimerit-o, dar noi așa l-am numit, mai ales că-l purtam după ureche.

Asta când îndrăzneam să le rup. Draga mea bunică, mămaie au strigat-o nepoții, ne-a învățat să nu rupem flori. Că le doare, că mor repede în vază, că ne încântă cu mirosul și frumusețea când ieșim în curte. În copilărie, vara, afară stăteam toată ziua. Seara intram în casă după ce ne spălam picioarele la robinetul din curte.

M-am obișnuit să nu rup flori. Le priveam uneori cu ciudă și strângeam din pumni. Mă mâncau palmele să mă înfig în ele. Am crescut și a început să mi se pară firească învățătura despre flori. De aceea îmi amintesc o zi plăcută de vară, stăteam în bucătăria prietenei mele, iar ea aranja flori în vază. M-am zgâit la flori și la mâinile ei. Bietele flori, o să moară!

Târziu am început să pun flori în vază. Singurele flori acceptate pentru designul casei erau cele primite de 8 Martie. Am separat în minte grădina de ziua de 8 Martie. Orice floare prespune o grădina, iar grădina conține magie. Oricând poți da peste o ușă secretă, o cheie mare și ruginită, o iederă pe care o poți da la o parte.

Uzanțele mi-au prilejuit drumuri la piața de flori. Multe flori orfane, fără pământ, fără grădină, doar cu scopul de a bucura privirea. Am început să cumpăr flori și am descoperit ce flori îmi atrag atenția, bujorii, hortensiile, trandafirii, floarea soarelui, florile de câmp. Printre ele am crescut.

La o ședință foto pentru proiectul Cum se îmbracă scriitorii, la atelierul Bobar, mi-a atras atenția un buchet de flori. Am luat o carte de vizită și am citit, Peonies&Hydrangeas. Am repetat, bujori și hortensii, bujori și hortensii, florile bunicii mele. I-am revăzut poalele fustei, mâinile străvezii, cu pete cafenii și venele umflate, iar eu în urma ei. Conduceam pe cineva la poartă, iar cineva se mira de splendidele tufe de hortensii. Ce mâna ai, Frudico! Iar Frudica, mămaia mea, a rupt o hortensie și a înfipt-o lângă. Uite așa repede le prinde.

Peonies&Hydrangeas mi-au pricinuit o călătorie în trecut, în grădina bunicii. Am urmărit îndeaproape buchetele semnate Anca Lupu, mica doamnă cu vocație florală. Le potrivește atât de bine, culoare, soi, cutie, un eveniment anume. Îți citește gusturile botanice, percepe până și preferința pentru emanații. Pe mine m-a nimerit ca la jocul rațele și vânătorii. O cutie de flori pentru mine la Cochete pe biciclete.

Pentru buchetul creat special pentru mine, îi dăruiesc acest text. Cu drag și admirație pentru aptitudinea ei deosebită.

Ace în fustele babelor

carte 046Îmi iau până la urmă cămaşa de blugi. O să mă amuz de grimasele babelor. Aşa o să se ofenseze! Ce să facă şi ele?! Câte ace de siguranţă nu le-am prins în fuste în noaptea de Înviere la biserică. Mă întreb acum ce semnificaţie avea acel gest? La mintea de atunci conta mult să ne distrăm. Noaptea de Înviere, în şcoala generală, reprezenta o noapte de libertate. Părinţii ne permiteau să stăm la biserică cât voiam noi. Considerau că ne rugăm sau ascultăm slujba, dar noi mergeam să ne uităm după băieţi.

Prietena mea avea un drăguţ cu ochi albaştri. Şi mie îmi plăcea de el, dar nu aş fi recunoscut niciodată. El era mai mare şi nu s-ar fi uitat la mine. În plus, prietena mea m-a sfătuit să nu mă pun cu fetele mari. Nu am înţeles atunci. Am descoperit ce voia să-mi transmită când am devenit studentă. Sunt eu acum o fată mare. Sunt activă sexual. La asta se referea.

Când înfigeam ace în fustele babelor nici măcar în revistă nu văzusem un penis. La liceu am răsfoit o revistă unde era prezentat membrul masculin.

Cămaşa albastră şi blugi negri. O să mă coc, dar fără ceva negru nu o să mă lase mama să ies pe poartă. Merg la înmormântare, nu la discotecă! Deja o aud.

Mă întâlnesc cu prietena mea în staţia de autobuz. De acolo avem de mers două străzi. Azi e înmormântarea. Tatăl unui prieten a făcut accident. A intrat cu maşina într-un copac.

– Ei bine, acum poate Fabian să decidă pentru el, să devină bărbat. Era sub controlul tatălui.
– Tu te-ai scrântit de vorbeşti aşa?
– Nu, asta gândesc.

Povestea unei despărțiri

IMG_5286În ianuarie 2015 zburam în Cabo Verde și mă despărțeam de tatăl Marei. I-a plăcut lui povestea unei despărțiri. Iubitul a luat bilete la Paris, iubita a presupus că urmează o cerere în căsătorie, clișeul, dar a surprins-o cu o despărțire.

Pe firul poveștii, noi am călătorit în Cabo Verde și ne-am despărțit amical, stabilind de comun acord că ne este cel mai bine, cel puțin pentru o perioadă. Furiile s-au declanșat câteva luni mai târziu. De la despărțire, mi-am dorit într-o anumită măsură izolarea, iar în altă măsură mi-a fost impusă.

Prima reacție, mi-am redus disponibilitatea pentru prieteni. Unii au avut răbdare și înțelegere, alții au încetat pur și simplu să mă iubească. O prietenă s-a interesat în ce condiții aș putea să-i suport aniversarea. Ies în societate sau ne întâlnim separat ori deloc.

Disponibilitatea funcționează și azi pe modul econom. Ies rar, de cele mai multe ori cu un interes care vizează blogul sau Tricoul Inteligent. Uneori cedez. Am cedat ieri și am mers la sală, la Continental.

M-am întâlnit cu domnișoara prietenă în parcare, m-a întrebat din nou dacă nu doresc abonament, am refuzat. Am plătit 45 de lei pentru o oră de cycling. M-am plâns cu umor la recepție. Scump, domnișoară, scump!

M-am așezat pe bicicletă, am continuat să jelesc, cum să duc o oră întreagă după o pauză de sală de un an de zile?! Am pedalat în ritmul meu, nu am căutat să-mi demonstrez că pot sau să demonstrez cuiva că mă pot compara. Da, sunt o puturoasă. Suport cuvântul acesta doar în contextul mișcării fizice. Dacă un bărbat folosește puturoasă pentru  felul meu de a fi, o ia razna feminista.

Când un bărbat se adresează cu puturoasă semnifică o datorie sau o responsabilitate a femeii de a asigura curățenia și masa în casă?

Pur și simplu nu sunt de acord. M-am îndepărtat de la subiect. Am făcut ieri o oră de cycling. Am plătit pe o oră un preț indecent, neinspirată strategie de marketing. Prima oră ar putea fi gratis sau inclusă într-o ofertă specială, una de atracție, nu de reorientare spre alte săli din oraș. Posibil să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, am terminat Litere, nu Marketing.

Îmi dau cu părerea ca orice român sau corect spus ca orice om.

Am revenit acasă după sală și am luat loc lângă pisică și partener pe canapea. Mi-am încărcat un serial polițist englezesc și m-am pierdut în peisajele bucolice. Am adăugat un nou loc de vizitat, Tynemouth, Marea Britanie.

Azi am povestit pe blog. Mulțumesc.

Profit ca persoană/om/individ

IMG_7847Nu aduc profit ca persoană în prezent.

Așa m-am exprimat ieri plină de patos. Am urmărit până la un punct reacțiile, am dat unele explicații, revin cu funcțiile limbajului.

O să le notez pe ale lui Karl Buhler. Lipsesc două puncte de pe u, dar nu știu să le adaug de pe tastatura mea în limba română. Nu ezitați să-i citiți numele în limba germană.

Limbajul îndeplinește trei funcții:

– expresivă,
– apelativă,
– reprezentativă.

Funcția de expresie îl exprimă pe vorbitor.
Funcția de apel e orientată spre destinatar.
Funcția de reprezentare este legată de realitatea lingvistică.

Discuția e mai largă, discursul lui Buhler cuprinde mai multe aspecte, pentru mine și pentru blog e suficient ce am menționat în rândurile de mai sus.

Caut sprijin în prima funcție. Ieri m-am exprimat pe mine. Mi-am recunoscut o durere și tristețea desprinsă din ea. Îmi place să provoc cititorul. Nu e cazul cu textul zilei trecute.

Intenționat și nu întâmplător am ales cuvântul persoană. Nu aduc profit ca persoană. Om sau individ corespund persoanei. Intenția mea a constant în a restrânge conținutul noțional.

Nu aduc profit ca om.

Nu aduc profit ca individ.

M-a interesat un sens anume, o privire dintr-o direcție a unui cadru limitat, a unor chestiuni personale.

Persoana ține de chestiunile intime bazate foarte mult pe afect.

Nu aduc profit ca om. Trimite gândul la specie.
Nu aduc profit ca individ. Trimite gândul la societate.
Nu aduc profit ca persoană. Trimite cu gândul la un eu singular. Mi-am strigat neplăcerea și am turnat-o într-un exercițiu de cunoaștere la adăpost de orice critică. Simt durere, simt tristețe, simt furie, simt bucurii. Cu psihanaliza mi-a devenit clar. Să permit, să nu mai ignor sau să mă rușinez. Sunt ale mele. Furia e a mea și nu o să-mi mai fie rușine să o manifest.

Contează cum. Am practicat cu Mara.

Mara, mama s-a înfuriat. Îmi dai voie câteva minute să merg în camera cealaltă?

Îmi fac cunoscută furia atunci când apare. E atât de expresivă și serviabilă procesului de cunoaștere. Furia stă într-un fel de a gândi, felul nostru. Celălalt gândește în felul lui. De aceea furia ne aparține, iar cauza nu e celălalt. Vinovații se reduc. Cu furia, rămânem față în fața cu noi înșine.

Aș povesti mai departe, dar aici am ajuns. Să îmi fac cunoscută furia.

Mama s-a înfuriat.
Iubita s-a înfuriat.
Dunia s-a înfuriat și ea.

O să revin dacă descopăr un proces de transformare.

Furia.