3 zile la spital cu Micul prinț

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici

0 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *