A spune ce vor alții să audă

De 18 dec., 2017 0 No tags

Ieri am câștigat o imensă bătălie. Mara a spus ce gândește fără grijă pentru urechile mele. Pentru obișnuiții casei Dunia, nu mai e nevoie de explicații. Pentru un rătăcit sau un proaspăt cititor, Mara este fiica mea. Are 7 ani, iar în urma despărțirii părinților ei a dezvoltat un mecanism detestabil: spune ce crede că vrei să auzi.

Revin la ziua de ieri. După o zi de târg, program de la 10 dimineața la 8 seara, i-am dat telefon și i-am comunicat: Te-am așteptat. Răspunsul ei: Și? Nu am vrut să vin. După încă două minute de dialog, am închis telefonul. Am primit un alt telefon de la ea la scurt timp. Mama, ești supărată pe mine? Mama, pot să spun ceva? Mama, nu tu m-ai învățat să spun ce gândesc eu și ce vreau eu, nu ce vor alții să audă?!

Da, eu am învățat-o. Lecția e prețioasă, dar a fost greu învățată.

Îmi doresc pentru fiica mea să spună ce gândește și ce simte. Să aibă o voce. Să nu permită nimănui să o trimită în margine pentru că nu are dreptul să glăsuiască despre un subiect sau altul.

Pe mine prea de multe ori m-au pus la punct părinții. Copiii nu au ce căuta în discuțiile oamenilor mari. Mari de la mâncare și alcool cei mai mulți. Rar am întâlnit în copilăria mea caractere mari.

Prietenele mi-au întrerupt deseori discursul. Nu am eu dreptul la o părere despre normele obligației morale într-o instituție. Să mă angajez, să lucrez opt ore și abia atunci să vorbesc.

Interdicții pe subiecte, limitări pe o temă sau alta, frustrări eliberate în urlete au caracterizat prima parte a tinereții mele.

De fiecare dată am căutat răspunsuri în cărți și am profitat de circumstanțele care au prilejuit exercitarea influenței asupra mea: întâlniri cu profesori, cu scriitori, cu personalități puternice. Am luat aminte, am sucit perspectivele și cel mai important, m-am scuturat de convingeri. Eliminarea opiniilor străine de gândirea mea a solicitat o implicare în acțiune totală.

Am 34 de ani. Consider că am învățat într-un timp prea mare diferența dintre bine și corect. Citeam cu ciudă în adolescență scriitori ca Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Ei crescuseră cu lecturile lui Byron sau poeziile lui Rimbaud. Eu în facultate i-am citit, dar condițile de viață au făcut imposibilă fascinația, indirect educația.

Uneori îmi pare că generația mea a crescut sub fascinația Coelho. Din unghiul ăsta, devin firești reprezentările despre viață adoptate. Ne-am maturizat la umbra unei voci modeste, nepretențioase, dar cu un program de marketing.

Cărțile conțin toate răspunsurile la întrebările noastre. M-am întors și reîntors la cărți. Am înțeles eficiența unei direcții în viață. Și astfel m-am calmat. În prezent mă zbat pentru persoana mea, pentru familia mea.

Refugiații nu mă sperie. De ce m-ar?! Copii prinși de fustele mamelor? Dacă cineva i-ar picura în ureche cuvinte otrăvitoare Marei, – Americanii or să-ți omoare mama și tatăl-, iar apoi i-ar pune o armă în mână, ce ar decide mintea ei de 8 ani? Mara mea e subtitutul fiecărui copil refugiat. Sora mea fiecări femei refugiate. Nu mi-e frică de refugiați sau de dominația arabă.

Cărțile conțin răspunsuri. Oamenii aleg însă ignoranța. Au fost vremuri când omenirea era convinsă de superioritatea rasei albe asupra negrilor. Observ similitudini. Arabii sunt inferiori, agresivi și de needucat. Au fost și persoanele de culoare la fel într-o perioadă.

Nevoia stă în educație. Pretutindeni în lumea asta e stringentă educația. Iar eu tocmai ce am câștigat o bătălie.

Mara spune ce gândește. Următorul pas: alegerea potrivită de cuvinte.

Foto: Bogdan Mosorescu 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *