Atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului

Comunitatea bloggerilor de la Timișoara a reușit în sfârșit să se impună. Agențiile de la București fac puțină cercetare în rândul bloggerilor când desfășoară un eveniment în Banat. Ieri am participat la o conferință unde o plăcuță numea și bloggeri, nu doar presa. Mi-a ajuns totuși în urechi, nu la urechi, că Timișoara nu are bloggeri pe parenting.

De unde să-i iei?

Într-adevăr, nu cunosc la Timișoara un blogger care să se fi dedicat exclusiv parentingului. Scriem despre copii, dar nici unul nu ne comparăm cu Anna Freud. O dau exemplu deoarece este unica citită de mine care a studiat psihologia copilului. Consider că atitudinea mea și a altora care scriem despre copii, dar nu ne definim prin parenting, este cea corectă. Faptul că am născut, că am avut ocazia să ne observăm pruncii, nu ne transformă în cercetători. Mai ales că majoritatea ne creștem copiii prin comparație cu părinții. Educăm prin comparație. Noi nu facem copiilor noștri ce ni s-a făcut nouă! În adolescență, copiii or să aibă oricum ceva să ne reproșeze. Înainte de a fi oameni, suntem animale. Nu ne punem cu biologia, o corectăm de secole cu civilizația. Civilizația este o construcție umană, de aceea eșuăm atât de des.

Agențiile au dreptate, nu există bloggeri de parenting la Timișoara, dar scriem despre copiii noștri.

O să trec de la general la particular. Exemplul personal este edificator.

Ca mamă despărțită, situația mea nu mai suportă parametri convenționalului. Am citit o carte, Copilul și divorțul, imediat după separare. O găsesc utilă. Pe foile alea revoltătoare, oh, dar ce mai scrie acolo, lucruri nesuportate de părinți, se face trimitere spre un anumit abuz practicat în număr mare de părinți: atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului. Accentul cade și pe voce. Cum anume rostești mama sau tata în fața copilului. Am reușit, o afirm cu mândrie, să pun în cuvântul tata rostit în fața Marei mele dragoste, respect, blândețe, admirație. Când spun tata, vocea redă amintirile tinerei femei care s-a îndrăgostit de tânărul bărbat înainte să ne împrumutăm genele. Da, mă simt mândră.

În comportament regăsesc și multe atitudini deloc măgulitoare. Mi-am descoperit o limită și nu doresc să mă depășesc pe mine însămi. I-am interzis fetei să se exprime cu acasă când face referire la casa unde locuiește cu tata. M-am exprimat clar că acasă semnifică mama, chiar dacă mama locuiește într-un cort.

Refuz să mă simt vinovată pentru asta. Da, nu e corect, dar este o grijă pentru mine. M-am străduit de la despărțire să fac ce e corect pentru copil. Am renunțat la orgolii. Nu mi-am permis furia în unele contexte. Îi permit Marei de multe ori să-mi observe mânia. Părinții greșesc, dar au putința de a corecta. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit de trei ani, el și partenera lui sărbătoresc cinci ani de relație pe facebook. Locuiesc în casa unde am crescut-o pe Mara și mai ales are grijă de magnificul meu husky. Meu sună penibil în situația asta. Este al ei de trei ani. Din fericire pentru mine nu poate să celebreze cinci ani și cu Leto.

Sunt plină de frustrări și mi se aruncă asta în față de multe ori. Doar că pentru mine a fi frustrat nu semnifică o insultă, ci o situație. M-am trezit în ultima lună de două ori plângând în hohote. Frica de a nu mi se lua copilul se manifestă nestingherită în somn. Nu mai ating unde theta dacă le-am atins vreodată.

Ca orice părinte, greșesc monstruos uneori. Știu că am dreptate în pretențiile mele. Știu că tata are dreptate în pretențiile lui. Nu putem avea amândoi dreptate. Știu și asta. De aceea caut să-l divinizez pe tata. Reușesc. Cu bărbatul am răfuieli înfiorătoare. Tata rămâne de neatins și trebuie să fie în orice familie, tradițională sau nu. Când nu este vorba de neglijență sau violență, orice se poate discuta și rezolva.

Am limite. Le-am identificat. Unele le schimb, altele refuz să. Ca în exemplul de mai sus.

Înainte să vă reamintesc să râdem înainte de toate, vă mai mărturisesc o mică obrăznicie permisă cu Mara. La grădina zoologică de la Budapesta, când ne uitam la maimuțele cu fundul roșu, Macaca, i-am atras atenția fetei și am completat: Dacă vreodată te gândești să-ți faci ceva la buze, să știi că așa o să arăți, ca un fund de maimuță. Greșit din partea mea, nerespectuos chiar, dar am făcut-o.

Punct.

Foto: Simona Nutu

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *