Recent Posts by Dunia

Când ultima generație de copii săraci se va stinge

De luni, apartamentul în care locuiesc a intrat din nou în renovare. Mai cârpesc ceva. Rașchetez parchetul. Am nevoie de frumos în spațiul ocupat. Am devenit genul acela de persoană. Istoric, ca cetățean al unei țări mici, românul mereu și-a decorat sărăcia.

Parchetul de lemn, pus într-un mod care să satisfacă foștii țărani crescuți în case cu pământ pe jos, mă irita peste măsură. În prima zi când au ajuns meșterii, m-a amețit senzația puternică de plăcere în fața distrugerii. Când au smuls plintele, am manifestat o bucurie imensă.

După un scurt gând la Shiva, zeul distrugerii, mi-am reamintit de clădirea inspectoratului de pe Take Ionescu. Chiar lângă, s-a ridicat o clădire înaltă, un proiect elaborat. Înălțimea, geamurile și feroneria seduc trecătorii. Caști pur și simplu ochii și visezi.  Într-o zi am pătruns în ambele clădiri. Din prima clădire, cea nouă, am ieșit zâmbind. Lumina din interior stimula abilitățile creative. În a doua clădire, de cum am pășit, m-a cuprins angoasa. Mi-au picat ochii pe podea și am realizat. Școlile, spitalele și inspectoratele dețin același model de podea, o piatră gri cu picățele albe. Ori de câte ori pătrund într-o asemenea instituție am senzația că ceva rău o să mi se întâmple.

Inspectoratul de pe Take Ionescu a rămas în umbra impunătoarei clădiri. Nu se pierde în arhitectura orașului. Stă ca un martor mut al neajunsurilor economice și culturale. Lipsesc banii. Lipsește materialul uman. Probabil e absorbit de design-ul hidos al podelelor și anihilat de mirosul strident de dezinfectant. Inspectoratul aduce în reprezentare cu acea cocioabă din margine de sat unde locuiau cei bătuți de soartă.

Bugetarii muncesc în clădiri cu podele gri cu picățele. Zilnic, dezinfectantul le reamintește să aprecieze zilele de concediu. La hotel există bețișoare parfumate la baie. Trăiesc în lumi paralele. Igiena de la muncă și igiena de acasă nu au numitor comun. La spital, într-o singură încăpere, la aceleași minute ale orei zece, un doctor a efectuat o ecografie, un altul consulta, o asistentă scria în registru, iar alte două halate funcționau în același spațiu.

Condițiile de muncă în instituțiile de stat românești sunt mizerabile și dezgustătoare. Firește că îi compătimesc. Doctori, profesori, polițiști, simpli funcționari au și reprezentare de eroi. Ca orice erou, omoară oameni unii dintre ei. Cetățenii români mor câte puțin la cozile de la Anaf, la intrarea în cabinete, la Poștă. În școli nu se mai cultivă inteligența. Etc!

Un spațiu frumos și ordonat schimbă dispoziția. Funcționăm altfel. Suntem eficienți.

În viitor, când ultima generație de copii săraci se va stinge, țara asta se va reconstrui.

Foto: Zenobia Lazarovici

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie

M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Replica îi aparține unei fetițe de patru ani. Dar cu ce te-am supărat, draga mea? Te-am rugat să-mi dai gunoiul și am așteptat. Înțeleg, ai ritmul tău. Cererea mi-a ignorat-o grațios. S-a uitat cu coada ochiului la punga de gunoi, mie mi-a aruncat un zâmbet care mi-a dat să înțeleg refuzul și a trecut pe lângă punga de gunoi, pe lângă mine și s-a așezat țanțoș în partea opusă.

Într-adevăr am așteptat după ea. O așteptare care i-a făcut pe ceilalți copii să plângă. Când a cedat, și-a anunțat starea sufletească. M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Am băgat punga de gunoi în ghiozdan și mi-am ascuns zâmbetul. Iau în serios supărările copiilor. Nu râd de. Am distrat eu strașnic adulții copilăriei mele cu dilemele lipsite de importanță ale pruncilor.

Zâmbetul din acel moment a avut altă semnificație. Să dezvoltăm o gramatică a cuvântului supărare. Tot aud despre supărările adulților. M-am supărat. Bineînțeles că m-am supărat! Sunt supărat. Cine? Cine s-a supărat? Un eu oarecare în ceea ce privește numele, dar un eu distinct în ceea ce privește mecanismul de funcționare în societate. Mă refer la un eu reper.

Cei mai mulți se supără pentru că se iau pe ei reper. Eu fac așa. Eu nu fac așa. Bine, bine, dar ăsta ești tu!

Am cugetat o vreme dacă să scriu despre o asemenea banalitate. Oamenii se supără pentru că ceilalți nu le răspund ca-n oglindă. Convingerea că toți cunoaștem această predispoziție m-a ținut departe de subiect. Ce greșeală! Mara are nouă ani și încă îi amintesc seara și dimineața să se spele pe dinți. Repetarea adevărurilor simple e necesară.

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie, doamnelor și domnilor! Într-o relație amoroasă, pretențiile astea cresc monstruos. Eu te-am sunat, tu nu ai dat măcar un telefon! Puteam să mor în timpul ăsta. Mă simt în măsură să afirm că nu a murit nimeni care a gândit vreodată acest reproș.

Felul de a acționa al unei persoane nu-l obligă pe celălalt la o reacție identică. Avem strămoși comuni cu maimuțele, dar am depășit intelectual și cele mai evoluate primate. Suntem oameni, deținem un creier, iar unii insistă să-l folosească. Alții sunt deranjați de.

Omul se supără. Omul îl evaluează pe celălalt avându-se reper. Dacă eu, de ce celălalt. Comportament nesănătos, încercați să vedeți pericolul care paște în această atitudine.

Înțeleg că m-ați putea judeca pentru subiectul acestui text, ușurel, evident, superficial. Aveți dreptate. Dintre cei care mă citesc, câți v-ați supărat pentru că cineva nu a răspuns după chip și asemănare? Nimeni? Îmi cer scuze. Dacă îmi lăsați o adresă de mail, vă trimit scuzele mele.

Notez înainte de punct. Lăsați deoparte obișnuința de a vă lua drept reper. Pierdeți, suferiți și chiar nu aveți dreptate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă

Pentru o vizită la dentist, am scos-o pe Mara de la ore mai devreme. În curtea școlii, un copil de la grădiniță plângea lipit de poartă. A întrerupt lamentația câteva secunde. M-a zărit printre zăbrele. A reluat lamentația după ce am trecut de el. A trecut o mamă pe lângă el, nu mama.

Mara s-a zgâit la el. Nimeni nu poate să ignore plânsul unui copil. Mara, îmi amintesc de tine. Așa ai plâns și tu luni de zile. Văicăreala unui copil după mamă declanșează instant tristețe. Programul genetic l-am ignorat. Nu m-am aplecat să-l îmbrățișez, să-l liniștesc. Convențiile sociale au fost respectate. N-am atins copilul nimănui lăsat în grija unei instituții. Copilul m-a atins pe mine sufletește, semnificația plânsului.

În primele luni de grădiniță ale Marei, din cinci zile, în patru plecam plângând. La prânz, în drum spre casă, cu un zâmbet pe tot chipul, Mara răspundea mereu că nu știe de ce plânge dimineața. Îmi place, mama, la grădi. Ne-am obișnuit în timp. S-au adunat luni, au trecut ani. La început nu m-a interesat de nici un fel socializarea cu părinții. Refuzam orice activitate în afara școlii. Într-o zi Mara mi-a comunicat cu tristețe că ea nu a fost invitată la petrecerea lui. Din acel moment a devenit clar că plăcerile noastre nu coincid, iar eu am obligația să țin cont de nevoile ei.

Am ajuns la zile de naștere, în parc, în vizită, la concerte. M-a scos Mara la evenimente în piață. Fără a cere cineva dovezi sau argumente, am demonstrat că în orice activitate neplăcută, chiar detestată, poți să descoperi un oarecare farmec prin abordare. La atitudine am avut de muncă. La primul concert în piață cu Mara m-am certat cu niște părinți și câțiva adolescenți. Într-adevăr abordarea schimbă dispoziția, dar nu caracterul. Acționez și reacționez la mârlănia oamenilor.

Altfel s-au petrecut lucrurile la ultimul concert la care am mers împreună. Pe drum, cu capul plin de Wittgenstein, de parchet, apartamentul comunist suportă o rașchetare, un aparat netezește un lemn lipsit de noblețe, am parcat mașina, am coborât, ne-am luat de mână și am întrebat: Cum ai descrie tu relația noastră?

În parcare la Shopping City, datorită unui turneu organizat de Carrefour, Live&Crunchy, timișorenii au avut șansa de a asculta live Holograf și Andra. Firește, Mara m-a tras de mână cât mai aproape de scenă. Statura, curiozitatea și fascinația o împing mereu în rândurile din față. Când l-a zărit pe Dan Bittman, mi-a făcut semn să mă aplec. De ce e bătrân? Am privit și eu pe scenă, l-am văzut pe Bittman. Pentru că și la bătrânețe continuăm să facem ceea ce ne place, iar 5 Gang, ce asculți tu, dacă asta le e vocația, vor cânta și la o vârstă înaintată.

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. Publicul fredona, Dan Bittman îndemna. M-am lăsat purtată de val și am strigat. Mara s-a rușinat puțin. Mama!!! M-a tras de mână, atenționare. Seara la duș, a fredonat. Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. Mama, tu nu auzi ce cânt. Nu vrea să aud. O fană 5 Gang a îngânat Holograf. S-ar putea să nu fie cool, dar nu am întrebat și m-am abținut de la comentarii.

Înainte de concert, am dat o tură. Ador turele. Văd oameni, iau aminte de comportamente, privesc nestingherită chipuri, ținute, burți, pantofi, buze umflate. Zâmbesc la unele persoane. Zâmbesc cu. M-am oprit prinsă de nas de mirodenii. Chef Ciprian Ogarca și-a etalat abilitățile. La microfon anunțau ofertele Carrefour, iar eu deja făceam cumpărături în gând, îmi completam farfuriile și castroanele. Mă încântă Carrefour-ul la partea de vase de bucătărie. Găsesc ce vreau, ce nu vreau, dar e necesar. Recipient mic pentru ardei iute tocat mărunt cu pătrunjel, sare și piper de exemplu.

Mara a cerut un balon. Am discutat despre balon. În plină argumentație, a urcat Holograf pe scenă. Mara m-a tras de mână cât mai aproape de scenă. Statura, curiozitate și fascinația o împing mereu în rândurile din față. Când l-a zărit pe Bittman…

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. 

Foto: Zenobia Lazarovici

Loc: Jecza Gallery

Bărbații sunt mai bărbați pe facebook. Femeile sunt incredibil de sensibile

După vârsta de 16 ani, am încercat cât am putut să nu ies în evidență. N-am excelat. Cum aș fi putut?! Râdeam zgomotos. Încă o fac. Vorbeam tare. Am coborât ușor vocea. Mă certam. Continui. Eșec și compromis, așa descriu anii de liceu și facultate. Instinctul și pretențiile sociale m-au căpiat. Mi-ar plăcea să am o mărturisire frapantă. Mi-am luat lume-n cap! N-am făcut-o.

Am continuat după legi scrise și nescrise. Adevărurile simple nu mi le-a indicat nimeni. Că suntem însetați de general. N-am auzit așa ceva din gura adulților. Mi s-a sugerat prin solicitări. Să nu vorbesc neîntrebată. Să nu intervin în discuțiile adulților. Să nu port dungi și carouri în același timp. Particularul provoca un ușor dispreț. E un soi anume de dispreț, am parte și în prezent de el. Mama mă disprețuiește în acest fel și o înțeleg. Mă amuză și mă înfurie în același timp.

Am crescut într-o societate cu o atitudine binevoitoare pentru general. Aplauze pentru numitorul comun. În prezent, cu social media, activitatea care ne scoate din anonimat, atenția indivizilor s-a mutat spre particular. Generalul provoacă un ușor dispreț.

Nu pot spune că nu mă bucur. Mă bucur. Să port azi carouri și dungi în același timp ar stârni alte reacții. Bravada indivizilor pe social media a atins cote maxime. Înainte tendința era să nu te remarci din mulțime, acum tendința îți dă ghes să amplifici peste măsură diferențele.

Bărbații sunt mai bărbați pe facebook. Femeile sunt incredibil de sensibile. Fiecare categorie de gen și-a construit o estradă imaginară pe social media și defilează. Apelează la emoție, formulează des cu nu obișnuiesc să, dar. Recunosc, mă fascinează spectacolul, dar îmi mutilează meseria.

Dacă toată lumea abuzează de sentimente, cu tehnică, fără, cu stil, fără, cu umor, fără, poetic, înseamnă că miza s-a mărit exagerat. Cum anume să scriu? Nu cunosc nevoile cititorilor acestui blog, dar atenția îmi e necesară. Pentru satisfacție personală. Pentru avantaje financiare. Pentru dispoziție. Pentru delirul de grandoare. Nu-l cultiv, caut să-l stârpesc. Asta e cel mai greu. Să nu mă ia valul după mesajele măgulitoare. Până acum toate bune, doar umor și dispoziție plăcută.

Particularul nu a trecut înainte generalului în abordarea activităților din viața indivizilor, dar a câștigat teren. Nu e vorba de evoluție sau de educație.

Este transdisciplinaritate. Încercăm să înțelegem lumea prezentă.

Foto: Romina Popescu

Croitoreasă, desenator tehnic, blogger, spațiu pentru Mara

M-am născut în 1983. Am născut în 2010. După 20 de ani, mai mult sau mai puțin, Mara o să devină mamă. Dacă o să. Nu e obligatoriu sau destinat.

Mama s-a născut în 1957. Tata s-a născut în 1953. Bunicul s-a născut în 1928?. Bunica doi sau trei ani mai târziu.

Bunicul a lucrat toată viața pe șantier, macaragiu. Bunica, femeie casnică, a cusut până și-a pierdut parțial vederea. Mama a intrat și a ieșit la pensie din același loc. Planurile inginerilor treceau prin mâna ei. Desenator tehnic a fost încadrată. Și ea și-a pierdut parțial vederea. Tata, un specimen puternic, mereu s-a adaptat. Barman, ospătar, bucătar, tehnician la transporturi a ridicat o casă cu care se identifică.

Fetele lui, cea mare, corporatistă, cea mică, blogger, n-au nimic în comun cu meseriile familiei. Fără tradiție, fără așteptări de continuitate, fiecare și-a dorit ceva mai bun pentru odrasle.

După participarea la un seminar organizat de școala Marei, meseriile din familie mi-au atras atenția. Florin Colceag a fost invitat. Pot spune despre. Într-un episod din Big Bang Theory, Penny trage o concluzie într-o conversație cu Sheldon. Sunt ca o maimuță pentru tine, așa-i?! Reprezentare de maimuță am avut și eu la seminar. Părerea bună despre mine mă împiedică să afirm că nu am priceput nimic. Mi-au atras atenția meseriile. La final m-am felicitat că am participat. Am plecat cu o cocoașă. E o glumă. În explicațiile domnului profesor s-a discutat despre cocoașe în inteligență. Mi-e imposibil să redau la ce anume se referea.

În drum spre casă, mi-am întărit poziția în educația Marei. Cresc un copil pentru o generație necunoscută mie. Tehnologia, cu telefoane, durerea părinților actuali, face parte din viața lor. Atitudinea mea este una prevenitoare. Nu-i refuz ceva pentru că eu nu înțeleg. Limitez. Îi limitez timpul în fața telefonului, dar nu o îndepărtez de, nu o direcționez spre nostalgii din vremea bunicilor.

Bunica a fost croitoreasă. Mama a fost desenator tehnic. Eu sunt blogger. Mi-ar fi greu să-i explic bunicii cum anume mă întrețin eu, cum tai facturi, dar nu am loc de muncă, cum îmi plătesc singură sănătatea, iar uneori nu dorm nopțile că o să ajung și bătrână, și săracă, iar sărăcia este de neconceput la bătrânețe.

Croitoreasă, desenator tehnic, blogger, spațiu pentru Mara. Dumneavoastră ce înțelegeți de aici? Eu înțeleg că nu înțeleg. Mi-e clar, cresc un copil pentru un viitor care mă sperie, dar viitorul mereu sperie. Conține necunoscut. Mă pregătesc, alături de Mara, să înfruntăm necunoscutul. Îi permit accesul la internet cu reguli, una dintre ele fiind participarea la activitățile propuse de mine.

Îi propun să ieșim la teatru, la muzeu, la filarmonică, la munte, să citim o carte. Aseară am ajuns la capitolul unde Aouda se îndrăgostește de domnul Phileas Fogg.

Mara preferă Tik Tok.

Foto: Mile Sepetan

E tata, a ajuns acasă. O să râd. O să plâng. O să fiu lăsată în pace

Dacă nu considerați arta o pierdere de vreme. Dacă. Dacă nu vă dați ochii peste cap când nu înțelegeți manifestările artiștilor. Dacă. Prea mulți dacă, utili și inutili, în funcție de plăcerile indivizilor.

În 20 septembrie o să aibă loc deschiderea oficială a expoziției Bienalei Art Encounters 2019, curatoriată de Maria Lind și Anca Rujoiu. Ușa m-a speriat deja de două ori. A trântit-o vântul. Nucul din spatele blocului se îndoaie. Nici el nu are încredere să atingă părțile verticale ale clădirilor. În casă miroase a pui, am băgat unul la cuptor. Sunt neliniștită, pieptul îl simt greu. Nu mă pot aduna să scriu despre cea de-a treia ediție a Bienalei cu peste 60 de artiști din întreaga lume. M-a speriat ușa. Mereu tresar când o ușă se trântește. E tata, a ajuns acasă, iar felul de a deschide ușa indică dispoziția. O să plâng. O să râd. O să fiu lăsată în pace.

Orice ușă trântită în lumea asta mă retrimite în copilărie. Zgomotul declanșează supraviețuirea. Atac sau fug. Din fața tatălui nu am fugit. Nu am atacat. De mama fugeam. Nu o puteam lua în serios când amenința sau ridica mâna. Nucul se îndoaie mai tare. M-am ridicat și am închis ușa. Să rămânem în copilăria mea. M-au trimis acolo ușa trântită și niște scaune de lemn de la conferința Art Encounters.

În timpul prezentării, Anca ne-a purtat elegant, lucid și cu zâmbetul pe buze prin programul Bienalei din acest an, am fost poftiți să privim niște scaune. Greu m-am ridicat. Perna pe care mă tolănisem, dar și imensele tocuri m-au reținut așezată. M-am urnit ca să nu stric momentul. În colțul încăperii, cu multe scaune adunate, mi-au picat ochii pe un scăunel.

Mult timp în familia mea am mâncat la masa rotundă. O masă rotundă, joasă, cu patru scăunele. Îmi amintesc mândria tatălui când venea cineva în vizită și era poftit la masă. Scoteam masa, o roteam pe scândură până în mijlocul camerei, o întorceam, așezam fața de masă, ceva în carouri îmi amintesc acum, dădeam scăunelele din mână în mână. Era momentul nostru artistic, ne asemănam, zic acum, cu o familie de circari. Un număr de interpretat, spectatori și satisfacție, zic bine acum. Mă susține și fața de masă. Pot să jur că materialul provenea dintr-un rest din croitoria lui bunică mea. Ori noi, fetele, avem ceva bermude din acel material, ori tatăl o cămașă, ori mama un capot. Cineva avea ceva, asta e sigur.

Habar n-am cum știu niște lucruri, masa rotundă și scăunelele, dar până ceva nu-mi declanșează amintirea, par complet uitate. Întâlnirile cu arta reprezintă întâlniri cu tine. Arta te aruncă în trecut, te duce în viitor. Arta provoacă detașare de false probleme intense ale cotidianului.

O să pun punct. Îmi lipsește coerența. Ne vedem la tururile ghidate cu artiști și curatoare. În prezent râdem înainte de toate.

Foto: infi.ro

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici

Unele femei confundă amantul cu administratorul

Dețin două perechi de mănuși de latex. Sunt galbene. O pereche se află la apartament, alta la Făt Frumos. Funcția lor este să-mi protejeze mâinile, dar mai ales manichiura. În timp, gestul de a-mi pune mănușile a ajuns să semnifice un stimul. Mintea pornește. Dacă spăl vase înainte de a mă așeza la laptop să scriu, atunci reproduc. Articolul are cap și coadă.

Afară e tot cald și dimineața mă trezesc cu mâinile umflate. Frecvent trăiesc senzația că ceva încearcă să-mi iasă prin piele. O să măresc consumul de apă. O să-mi storc lămâie în paharul de apă. Povesteam cu un prieten despre senzația asta a mea și am început să râd. Nu mai râde cu atâta poftă, nu am zis nimic amuzant. Jesus!

Relațiile presupun asta, așteptări. Ea să știe pentru că este femeie. El să facă pentru că e bărbat. Pfui! Am alungat acțiunea și pasivitatea din teoria femininului și masculinului. Paharul de apă l-am golit fără să-mi dau seama, iar jumătatea de felie de lămâie mi-a provocat o grimasă. Dacă nu au verificat ambalajul pentru coajă? Pe unele scrie că nu e permis să consumi coaja.

Ce spuneam? Tu spuneai. Habar n-am, oricum nu contează. Uneori și eu m-am surprins cu asemenea așteptări. Să-mi repare laptopul, de exemplu. De ce? Pentru că e bărbat. În jur am luat seama de convingerile pe gen. El să facă pentru că e bărbat. Ea să facă din același motiv.

Relațiile sunt complicate. Ultima gură de cafea mi-a desfătat papilele gustative. M-am fâstâcit în scaun de la înghițitura plăcută. Am simțit cum alunecă pe gât și cum se împrăștie în cele mai mici vase de sânge. Unele femei confundă amantul cu administratorul.

Lipsa apei pe o zi de vară duce la deshidratare și discuții intenționat banale. Tocmai acest banal ne umple viața de drame. O dramă este motivația greșită. De câte ori nu am auzit din gura femeilor, de câte ori?! M-am săturat să fac totul singură! Las deoparte masturbarea. Prea puține vorbesc despre sau îi acceptă necesitatea. Mă refer la dus gunoiul, reparat mașina, schimbat becuri etc.

Câtorva am avut ocazia să le răspund. Confunzi bărbatul cu administratorul. Te culci cu instalatorul sau cu electricianul? Atunci de ce plătești cu sex bărbatul gospodar? Unele femei își iau asemenea angajamente. De aceea lumea o să aiba parte până la sfârșit de infidelități.

A fi în lume presupune multă bătaie de cap. Filozofii încă dezbat. Dacă e să aleg o singură bătaie de cap, aș merge pe loialitatea de sine. Ce vrei tu? Ce trebuie să faci instinctual. Ce ar fi bine să faci religios. Omul modern rațional nu mai are nimic din cele două atitudini.

Omul modern rațional nu se mai lăsă pătruns de propria importanță și nu se mai lasă călcat în picioare. Omul modern rațional să ridică în picioare și urmează să facă primul pas.

Așteptările nu ne ajută să râdem, iar eu mi-am propus să râd înainte de toate. Eu renunț la.

Foto: Zenobia Lazarovici

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare

O să relatez un episod din traficul timișorean. Mulți presupuneți că știți despre ce este vorba. Mârlănia conducătorilor auto, olteni sau nu, e faimoasă. O să accentuez reacția mea, satisfacția e imensă.

Înainte de a interpreta acest fenomen cultural, să vă povestesc. În parcarea de la Casa Tineretului, plină ochi de altfel, mi-a surâs norocul. Fix lângă mine, a ieșit o mașină. Am încercat să dau cu spatele. Am dat puțin, o mașină deja se așezase în spatele meu. Am pus avariile. Am dat din nou ușor cu spatele. Ca să iasă mașina din stânga mea, am dat în față, am tras stânga și am așteptat. Când să parchez, cel din spatele meu a ocupat locul. Fix ca în filme.

M-am dat jos. Am mers la geam. Cioc! Cioc! Așteptam să parchez, nu puteți să negați. Am dat de două ori cu spatele în fața dumnevoastră. Jos, pe scaunul șoferului, o față tâmpă. Nervii deja puseseră stăpânire pe mine. Nu pot să recuperez din memorie chipul bărbatului. Dar și eu am nevoie de parcare. Negrul din fața ochilor s-a transformat în artificii. Absorbeam și ricoșam toate culorile soarelui, iar vocea, subțiată, mi-a refuzat demnitatea. Bun, sunt cu fata mea la clinică. Mi-ați luat locul de parcare. O să vă blochez. În mașină, pe lângă șofer, două femei. Nici o reacție. Trei adulți m-au redus la o stare de copil neputincios. Am reacționat ca un copil. M-am urcat în mașină, am dat cu spatele, am blocat mașina, o mașină cu numere de Timișoara. Poate bănățenii sunt curioși. La taste, relatează o olteancă. Nu mă definește geografia, dar Banatul m-a forțat să fiu olteancă.

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare. Am menționat poliția. Domnul, molcom, privind insinuant la celelalte două doamne, m-a asigurat că o să iasă pe trotuar. Să ieșiți pe acolo, pentru că eu revin la mașină după ce-mi termin treaba la clinică. Mă presa un recipient mirositor care trebuia să ajungă la laborator. Una dintre doamne m-a privit disprețuitor. Eu i-am privit doar părul alb. Trei adulți într-o mașină și nici unul nu a considerat fapta lor lipsită de bun simț.

Fix ca în filme am blocat mașina. Satisfacția e imensă. Numărul meu de înmatriculare este TM 83 DUN. Acest număr va bloca mașini. Puteți să o loviți, să o zgâriați cu cheia, să-i spargeți geamul. Mașina mă slujește pe mine, nu eu pe ea. Mașina mea nu reprezintă statutul în societate. Sunt o femeie cu defecte, hărțuită de bani care nu adaugă angoaselor zilnice și atașamentul de un bolid. Bolidul, fie și superb, nu o să-mi calce în picioare demnitatea.

Despre demnitatea mea este vorba în episodul de azi. Despre reducerea mea la un copil neputincios. Eu sunt un copil fericit de câțiva ani, iar neputincioasă nu am fost cu adevărat niciodată. Ceva înnăscut mă face mereu să țin capul sus, să mă ridic, să iau atitudine, să deschid gura. Nu m-au potolit bătăile tatălui. Nu m-au potolit învățăturile bunicii și mamei despre rușine. Nu m-au potolit pretențiile societății. În felul meu, sunt o luptătoare. Azi am luptat și am câștigat ce? Nimic.

Am blocat o mașină și sunt mândră de mine. Despre mine e vorba, mereu este vorba despre mine pe acest blog. La clinică m-am înțeles greu cu doctorul, dar i-am povestit despre locul furat și mi-a înțeles discursul dezlânat.

Încă nu-mi vine să râd, poate mâine.

Regensburg. Să mâncăm. Să bem. Să râdem. Să facem sex. Să repetăm

O valiză pregătită mereu de călătorie nu am. Sub patul meu am doar cutii de pantofi. O valiză imaginară dețin totuși. Când se întâmplă să pornesc la drum neplănuit, am ceva gata. Dispoziția e mereu pe poziții susținută de acea cutie închipuită cu cele necesare.

Așa m-am pornit la drum săptămâna trecută. La Regensburg, în Germania, am coborât din mașină și mi-am îndreptat oasele. În liniștea nopții, încheieturile au pârâit înainte să-mi îmbrățișez prietena ajunsă lângă mașină înainte să o sun să iasă. Pentru mine Germania înseamnă tatăl Marei și prieteni. Pierd constant oameni dragi în fața acestei țări. M-am obișnuit.

Avantajul constă în vizite. Germania rămâne cea mai vizitată țară de către mine. Am sentimente amestecate. O resping ca reședință, dar o descriu ca pământul unde au luat naștere basmele. După nașterea Marei, m-am opus mutării. În prezent rămân pe poziții, deși tatăl Marei insistă. La fel ca în filmul Lassie. Pentru a avea câinele, omul bogat cumpără întreaga familie. Ați înțeles bine, m-am comparat cu situația lui Lassie.

La Regensburg am ajuns a doua oară. E un oraș fermecător. În primul rând are Dunărea. Am crescut într-un oraș la Dunăre. Fluviul ăsta mi-a marcat copilăria, mi-a înfrumusețat-o, mi-a provocat neliniști și întrebări, m-a distrat, m-a ferit de crunta plictiseală a adolescentului provincial. Dunărea la Regensburg nu e măiastră ca în România, dar are malul plin de verdeață și ordonat. Străzile orașului, micuțe și pavate cu piatră, întrețin atmosfera magică a basmului. Cafenelele și magazinele dichisite caută să fie plăcute ochiului. În nici un moment nu te lovește gândul că proprietarul are doar un interes financiar de la client. Proprietarul se folosește de toate mijloacele pentru a fi admirat de client.

Împrejurimile Regensburgului, Walhalla și Kelheim, m-au bucurat și m-au întristat. Mi-am reamintit aprecierea lui Lucian Blaga. E firesc să vezi un tractor muncind pământurile Elveției. Nu miră pe nimeni. Acasă nu surprinde pe nimeni o arătare ca Muma Pădurii în curțile țăranilor. Popor majoritar de țărani, mereu ne-am decorat sărăcia. Bunicii mei au locuit într-o casă de chirpici, dar pernele erau albe, scrobite, aranjate.

Mă îndreptam spre o toaletă publică de la Walhalla când rememoram cele de mai sus. Am împărtășit cu prietena mea. Mi-a surprins ușoara iritare. Am intrat lângă cabina de lângă ea, dar am continuat să vorbesc. N-am păstrat liniștea în singurul loc unde și regele merge singur. Defularea a continuat. Nu corupția mă disperă în România, ci lipsa ordinii. Poți fi sărac și ordonat. Cred că atunci m-a bufnit râsul. Am devenit conștientă de situația caraghioasă. Filozofie într-o toaletă publică despre frustrările mele de româncă care refuză să plece din țară. Totul e mai ușor cu bani, înțeleg asta. Ordinea se face mai bine. Dumnezeule, chiar și iubirea e mai ușoară atunci când ai bani. Am râs din nou atunci. Asta e bună, s-o țin minte, s-o pun pe blog! Am tras apa automat, mințile îmi plecaseră, descriam o stare catatonică. Oglinda mi-a redat stupoarea mentală. Mi-am scuturat capul, mi-am spălat mâinile și am ieșit împingând ușa cu corpul. Nu ating ușile băilor indiferent unde mă aflu, chiar și în Germania aranjată la linie, ordonată și disciplinată.

Ce știu microbii despre ordine și disciplină? Nu știu nimic.

Am privit peste umăr, am coborât o ușoară pantă până la parcare, am plecat să mâncăm.

Să mâncăm. Să bem. Să râdem. Să facem sex. Să repetăm.