Recent Posts by Dunia

Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Insidecor

Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.

Despre anularea educației într-o criză de nervi

Cititorii au ales. O să urmeze un articol despre anularea educației într-o criză de nervi. Prima dată o să mă ajut de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. O să notez despre emoții. NU SĂRIȚI PESTE!

Funcțiile emoțiilor depind de sistemul limbic, alcătuit din mici structuri dispuse sub forma unui inel. Elementele componente ale sistemului includ nucleul amigdalian cu aspect de migdală, hipocampul, un pliu curbat de țesut denumit girus cingular, hipotalamusul și talamusul. Așezate în bucle în jurul trunchiului cerebral superior, aceste componente guvernează întreaga gamă a emoțiilor umane – bucurie, mânie, teamă, iubire, dorință. Influențează capacitatea unei persoane de a percepe. Comunicarea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal contribuie la reglarea emoțiilor.

Mi-am făcut lecțiile. Modelul meu este Freud. Freud a studiat Sistemul Nervos Central. Fascinat de creier, a terminat facultatea cu o întârziere de 3 ani. Pentru detractori:  a neglijat alte discipline, aborbit de activitatea creierului.

Motivul pentru care v-am testat răbdarea cu aceste informații o să vi-l dezvălui imediat. E necesar să vă reprezentați emoțiile ca reacții fiziologice înainte să le ascundeți sub însușirile fizice, morale și intelectuale.

Când suntem copii, resimțim emoțiile, dar nu le controlăm. Crizele copilăriei au faima lor!

Când devenim adulți, resimțim emoțiile și le gestionăm. O emoție nu poate fi controlată. O emoție provoacă accelerarea bătăilor inimii, lacrimi, greață. Educația intervine în funcție de caracter. Unii aleg să-și ascundă reacțiile și să braveze cu forța lor. Mulți adoptă ipocrizia. Se cred prea buni pentru primitivele emoții. Câțiva le trăiesc ca atare.

A trăi o emoție ca atare nu înseamnă nici să te arunci pe jos ca un copil, nici să ții în tine ca un om mare. Lăsați-o să existe: inima bate repede, ochii se umezesc, greața sau oricare altă manifestare. Gândurile neplăcute, astea ne îngrijorează, nu emoția din fața unui cățeluș, verbalizați-le cu claritate. Nu mai urmăriți demnitatea!

La mine bătăile inimii sunt atât de puternice că uneori verific în jur dacă mai sesizează și altcineva. Mi se întâmplă în special când urmează să vorbesc în public sau când stau lângă persoane antipatice mie. Zboară pe fereastră toate informațiile de mai sus. Ce dacă se activează girusul cingular pentru că sunt eu frustrată? Ce contează că eu doresc o atitudine calmă și indiferentă? Lectura de specialitate m-a ajutat să înțeleg, dar nu m-a transformat în eroină.

Gestionez greu spre deloc relația mea cu familia tatălui Marei. Există acolo câteva persoane care fac abstracție de mine ca mamă. Deja reacționez: un ghem la stomac și imediat greață. A început și inima să bată în timp ce scriu. Mă enervez instant. E dificil să nu mă afecteze comportamentul lor când refuză să accepte că Mara este copilul meu și al unui membru din familia lor, nu copilul meu și al lor. Faptul că au greșit colosal față de mine, nu i-a făcut să se retragă, ci să mă disprețuiască mai mult. Ce am făcut eu când am auzit că au fost la urgențe cu copilul meu fără să mă anunțe? I-am înjurat la tatăl Marei. Pe ei îi privesc doar cu dispreț. Toată educația mea a ajuns sub preș. Vă mărturisesc că nici nu prefer altfel. Unele persoane nu merită nici un efort, mai ales când provoacă suferință cu intenție.

Nu ascund niciodată ceea ce simt. Arăt clar. Îmi controlez limbajul în unele situații, dar în fața prietenilor mei înjur. În confortul relațiilor mele revin la primitivism și e sănătos. Fără defulare, scade imunitatea. Cortizolul este un inhibator puternic al sistemului imunitar. ”Hormonul de stres” crește tensiunea, iar uneori se asociază diferitelor boli fizice.

Le sugerez tuturor apropiaților mei și în special copilului meu să spună ceea ce simt oricât de neplăcut ar fi pentru celălalt. O singură condiție să îndeplinească: să rostească într-o manieră neutră, fără să folosească cuvinte urâte. Asta nu înseamnă că celălalt nu va fi jignit. Majoritatea luăm lucrurile personal, iar apoi desfășurăm o întreagă dramă despre răutatea și insensibilitatea celuilalt. Dar copilului meu îi este permis în confortul casei să folosească cuvinte urâte pentru a se elibera. Nu a fost cazul, are abia 8 ani. Dar acesta e spiritul casei. Detest ipocrizia și măștile inutile! Prefer sinceritatea și mănușile de catifea pentru cine merită. Da, puteți și să vă chestionați dacă meritați efortul altor persoane.

Eu îmi măsor pretențiile după fapte. Cât am dat, cât am investit. Iar acolo unde am dat și am investit nu va exista ipocrizie. O să-ți reamintesc tot și o să aștept la fel. Iar dacă nu primesc, ușile se închid. Am închis multe uși. Dar s-au deschis tot atâtea. Relațiile sunt o sursă de suferință. Top 3 după Freud, imediat după dezastrele naturale și boli.

Nu faceți din relațiile dintre oameni calamități naturale. Animalul din noi doar doarme. Nu-l treziți prin ignoranță. Treziți-l de nevoie! Când sunteți loviți, loviți înapoi!

Din nou, ăsta e spiritul casei imediat după ce râdem înainte de toate!

Notă: Sper că nu am dezamăgit cititoarele care au solicitat acest subiect.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Românul a învățat să lingușească, dar nu știe să mulțumească

O să scriu ceva despre referendum. O să vă spun o poveste.

Fata mea, Mara, a ajuns la vârsta în care își pune întrebări despre apariția ei pe lume. Cum anume s-a născut ea. Crescută de mine, pe fată nu a adus-o barza, nu a ieșit pe sub braț sau oricare altă explicație jignitoare pentru mintea unei persoane în devenire.

La început a fost suficient anunțul că a stat în burtică. Destul de repede, mereu părinții sunt luați pe nepregătite, au urmat întrebările pe unde a ieșit. Când a descoperit că nu a ieșit prin burtică asemeni verișorului ei, m-a asaltat. Pe unde? Cum? De ce? Explicațiile s-au desfășurat cu poticneli cretine din partea mea. Ea a luat răspunsurile ca atare și le-a așezat singură în gândirea ei.

După acest episod, o vreme am avut liniște. O vreme. S-a întâmplat să discute la școală cu colegele despre actul sexual, despre cum se fac copiii, despre cum se iubesc adulții. M-a chestionat fără milă în mașină tot drumul spre casă.

– Mama, ca să facă un copil, adulții merg în pat.
– Exact, un bărbat și o femeie.
– Sau un bărbat cu un bărbat.
– Nu. Pentru a face copii, ai nevoie de un bărbat și o femeie. Un bărbat și un bărbat pot merge împreună în pat, dar e imposibil să aibă copii.
– Sigur că pot.
– Mara, iar vorbești fără să ai informații. Albastru combinat cu galben devine verde, corect? Corect. Nu se obține galben din altă combinație. Așa și aici, bărbat și femeie.
– Ba nu. Pot adopta un copil.

Dialogul l-am purtat cu Mara. Mara are 8 ani. Nu a manifestat silă și nu a exprimat nedumerire în fața unor bărbați sărutându-se. Am auzit mulți părinți lamentându-se pe tema asta. Cum să-i explic eu copilului meu că se sărută doi bărbați?

Vă spun sincer că puteți să le explicați într-o manieră onestă. Dacă un bărbat și o femeie se sărută senzual în fața copilului acesta va căsca gura. Sunt curioși. Doar atât. Nu le este scârbă, nu sunt traumatizați. La fel s-ar holba la doi bărbați. Adulții dau direcții cum să simtă și cum să gândească copiii despre orice: despre familie, despre gay, despre valoarea lor ca privilegiați pentru că părinții lor au mașini luxoase, iar în clasă se amestecă cu sărăntocii.

Tot ce exprimă un copil, ține de gândirea părintelui. Părintele simte scârbă pentru doi adulți de același sex sărutându-se. Discutabil aici. Două lesbine stârnesc altceva. Copilul își mănâncă excrementele dacă nu-l înveți că e scârbos. Literatura de specialitate ne asigură că un bebeluș își oferă excrementele cadou mamei. Copiii sunt un argument nul. Ei nu cunosc scârba, segregaționismul, statutul în societate.

Îmi notez părerea. O susțin cu dialogul onest purtat cu Mara. Budoarul nu reprezintă o problemă de interes național. Spitalele reprezintă. Școlile. Drumurile. Lipsa unui simplu mulțumesc. Aș merge la referendum să votez pentru mulțumesc.

Românul a învățat să lingușească, dar nu știe să mulțumească.

Mulțumesc tuturor care o să distribuiți acest text.

Cum să rămâi interesant pentru partener în cuplu

De 13 sept., 2018 3 No tags

Acum câțiva ani am publicat o carte, Un vis de-o zi. Prin intermediul personajului feminin, Petra, am urmărit fenomenul de transformare a cuiva în altcineva într-o relație. Cât suntem asimilați? Cât împrumutăm? Obsedată de pierderea individualității într-un cuplu, am căutat un fel de rețetă de succes pentru două persoane hotărâte să trăiască împreună.

Căutarea impetuoasă își are sursa în familia mea. Am crescut într-un patriarhat abuziv: bătăi, înjurături, lipsă pe respect pentru femeie și copil. O singură persoană, tatăl, dicta dispoziția întregii familii. Ne dădea indicii după felul în care deschidea și închidea poarta. În funcție de zgomot, știam uneori ce urmează: bătaie, ceartă sau voie bună.

Atitudinea mea ca mai tânără femeie în cuplu a fost una războinică. Bătăioasă și cu gura mare, partenerii n-au avut voie să fie ca tata. Ironic, s-a nimerit să mă îndrăgostesc doar de băieți buni. Nici unul nu a fost tata. Eu am fost tata. Undeva trebuia să apară eșecul personal.

Tata nefiind un reper, m-am năpustit în literatura de specialitate. Mai mult, s-a întâmplat să rămân însărcinată cu un băiat bun. Ce descreierată! Nu am vrut să întrerup sarcina, în ciuda vârstei noastre, doi copii mari. 27 de ani am împlinit după ce am născut. Într-un asemenea context s-a declanșat procesul de maturizare. Freud a început să-mi șlefuiască interiorul și exteriorul. Provinciala s-a scuturat de prejudecăți. Educația mi-a impus prea multe păreri fără să cunosc direct faptele. Ca un fluture atras de lumină, nu m-a interesat ce răni îmi provoc singură.

Vreo câțiva ani voința și gândirea mi-au fost jucăriile preferate. Acoperită de egoism, entuziasmată de forța gândirii, fascinată de voință, am experimentat în fel și chip: ontologic, epistemologic, psihologic, filozofic, sexual. Și toate astea după ce am devenit mamă. Am scris cartea Un vis de-o zi într-o perioadă de tranziție. La interior se efectua trecerea de la obsesia asimilării într-o relație la obsesia trăirii într-o relație. Cum să rămâi interesant pentru partener în cuplu?

A devenit clar că-mi face o deosebită plăcere să studiez și să scriu despre relații. Iar acum dețin și experiență. Pot să vorbesc despre infidelitate. A înșela, a fi înșelat. Bifat! Despre trădarea celui mai bun prieten. Despre neputință. Despre umilință. Despre despărțire. Despre reluarea vieții după despărțire. Despre a fi mamă despărțită. Despre iubire. Despre limite. Despre anularea educației într-o criză de nervi. Despre detașare. Despre superficialitate. Despre satisfacție sexuală. Despre frustrări. Despre copii. Despre a fi afurisit pentru că vrei. Despre a fi bun pentru că dorești. Despre ateism.

Am experiența tuturor acestor fapte și acțiuni. O să reiau separat. Un articol pentru o temă. Dacă vă interesează un subiect anume, puteți lăsă un comentariu și aș putea începe cu sugestia dvs.

Între timp, să râdem înainte de toate!

Foto: Diana Bodea 

Woman, all too woman. Nu încercați să înțelegeți, priviți

Cum multă lume a migrat spre youtube, m-am trezit în față cu un motiv întemeiat să devin cât mai provocatoare în fraza de început a textului. Să vă agăț. Ceva ce îmi displace. Se poate observa și din verbul ales: a migra. Parcă începe lecția de istorie. Triburi slavice au migrat, trecând prin Câmpia Panonică. Sau la o discuție cu un pahar de vin în față, dar mult mai multe consumate unde se isca vechea dispută despre Transilvania. O să vă reproduc, infidel, adevărat, un schimb de replici între mine și tatăl meu.

– Oh, iar te iei de unguri? Mie îmi plac ungurii, îi admir ca popor. Și gâlceava asta pe Transilvania, până când?! A fost întotdeauna locuită în principal de români. Există recensământe, cifre. Ungaria a pierdut. Asta nu înseamnă că românii au avut drepturi incontestabile.

Până aici. I-au ieșit ochii din cap lui taică-miu.

– Habar n-ai istorie! Îți dau eu să citești istoria adevărată!

Până aici. Mi-au ieșit mie ochii din cap.

– De unde știi tu că nu cunosc istorie?

În acel moment, partenerul meu se aliază cu persoana care mi-a dat material genetic.

– Dunia îl citește pe Boia.

Mi-am dat ochii peste cap. Am alungat teoria din cap, arhivă, explicație, reprezentare. Am trimis la colț amfibologia cuvântului istorie.

– Dacă te interesează, mă dezgustă ideea de națiune. Nu o mai suport și nici nu am de ce să o accept. Rușinea atâtor morți, ah!

Ieri, la spectacolul-lectură Marina și Ulay, vocea Maiei Morgenstern a turnat în urechile spectatorilor aproximativ același mesaj. Rușinea războiului nu se spală niciodată.

Spectacolul s-a desfășurat în cadrul expoziției WOMAN, ALL TOO WOMAN. Organizator: META Spațiu. Munca mea de ambasador nu s-a încheiat. Vă reamintesc că aveți o expoziție inedită în oraș. Poate nu sunteți neapărat pregătiți pentru ceea ce veți descoperi în cadrul vernisajului, dar vă sugerez o abordare personală. Nu încercați să înțelegeți. La fel cum nu memorăm o carte sau un articol de ziar. Reținem esențialul. La WOMAN, ALL TOO WOMAN priviți. Dacă ceva vă atrage atenția, vă place, vă dezgustă, vă amuză, vă oripiliează, ați câștigat. Ce? Ați simțit ceva. Ați gândit singuri ceva.

Realizez că e necesar să pun punct. Vă plictisiți. Google analytics îmi arată cât timp petreceți la un articol. Mă sperie secundele. Mai ales la textele cu substanță. Aici nu e youtube. Poate o să încep să pun câte o fotografie cu mine în lenjerie. Am și așa ceva. Întrebarea este: eu sunt capabilă să fac orice pentru scrisul meu?

Punct.

Dacă reușesc, adaug în text și Variațiunile lui Golberg de Bach. Scrisei articolul ascultând. Spectacolul-lectură a menționat aceste Variațiuni. Azi citii pe google: The Variations are named after Johann Gottlieb Goldberg, who may have been the first performer.

Punct. Ascultați. Click pe Variațiuni.

Foto: Diana Bodea 

 

A ocupa și a supune cu puterea penisului

Nu e nevoie să ai experiență 10 ani de blogging ca să știi că un articol despre o carte îți pune cititorii pe fugă. Aleargă mai ceva ca niște copii prinși în spatele blocului cu un pachet de țigări. Ce e drept, nici eu nu m-am dat în vânt după recenzii de carte! Doresc să scriu cărți nu să scriu despre cărți.

Uneori am ales să scriu despre cărți. Provocarea constă în reținerea atenției cititorului. Pe blog nici măcar nu pot înainta rugămintea de a mi se acorda atenție. Elevului meu select mereu îi cer: Am nevoie de atenția ta, te rog frumos! Surprinzător, dar reacționează.

Cum îmi place să mă chinui cu fel și fel de cărți ale unor autori excepționali, am simțit azi un imbold. Să vă povestesc puțin despre Memoria, istoria, uitarea de Paul Ricoeur. De luni de zile am început-o. Abia dau paginile. Mă minunez de mine, de greața care mă încearcă la unele fraze. Ce naiba am?! Eu îmi adresez întrebarea. Cum e posibil ca o persoană educată, cu o inteligență muncită să priceapă atât de puțin? Dintr-un total de 373 de pagini citite, aș reduce învățăturile la 5 pagini. Doar că cele 5 pagini mă provoacă nespus.

Un exemplu: A face istorie sau a face istoria.
Alt exemplu: Puterile distribuitoare de eternitate, Arta și Religia.
Încă un exemplu: Cultură interioară pentru barbarii exteriori.

Când citesc asemenea fraze, le pricep, mă încearcă o satisfacție similară cu un orgasm intens. Toți mușchii se contractă. Un dans febril de sinapse și contractibilitate musculară. Starea mea psihică nu se compară cu nici o bucurie de 5 minute. Am creat niște categorii. Bucuriile care nu par să aibă sfârșit: apucăturile epistemologice. Bucuriile de 5 minute, dar devastator de plăcute: rochia neagră, parfumul, pantofii, slime, dacă ar enumera și Mara, păpuși, orice cu sclipici și paiete.

Când port o rochie nouă pășesc cu trupul țanțoș. Când pricep ceva dintr-o carte, am impresia ca vremurile închipuite cu zei zac în mintea mea. Pășesc atunci provocator. Fix cum pășește un bărbat după ce a transpirat cearșafuri cu o femeie care l-a refuzat mult timp. De nedescris mersul lui, un act prin care un bărbat exprimă și manifestă privilegiul de a ocupa și a supune cu puterea penisului.

Nu trebuie să citesc asemenea cărți, gargară teoretică cum mi-a spus mie o minte strălucită. Are dreptate. Însă rămân fermă în convingerea mea. Nu poți scoate ceva din minte dacă nu bagi înainte altceva. Omul nu se naște capabil, omul devine.

Cum am devenit și un blogger responsabil care din când în când are ceva de spus. Ca acum.

Foto: Simona Nutu

Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

Oamenii fac multe presupuneri. Uneori împărtășesc cu generozitate ceea ce presupun. De mică, una dintre urechi pare să fi avut o funcție specială. Să asculte ce spun ceilalți despre mine. Tu sigur ești descurcăreață! Și am fost. Cum aș fi putut să nu fiu?! Tu ești curajoasă! Harnică! Ordonată! Puternică! Amantă focoasă prin nașterea într-un anumit spațiu geografic: Oltenia.

Mă uit în urmă și realizez că în cea mai mare parte am fost tot ce am enumerat mai sus. În același timp n-am fost ceea ce aș fi putut să fiu pentru că mi s-a băgat sub nas CUM anume sunt.

Trag concluzia, cu experiența puținilor ani de maturitate, că un copil sănătos îi face pe oameni să presupună că posedă însușiri glorioase și abilități nobile.  Sănătatea și frumusețea asigură calități pozitive. Uneori se întâmplă să fie adevărat. Alteori se întâmplă să nu fie.

Așa debutează neliniștea unei persoane. Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții.

Oare cum aș fi fost dacă una dintre urechile mele nu ar fi prins sunetele articulate de adulți perorând presupuneri?

În căutarea asta, am descoperit și episoade contrare. Nu aș fi crezut că ești romantică! Poftim? Tu ești puternică. Tu nu ești sensibilă. Poftim? Tu ești puternică. Nu mi-aș fi imaginat o Dunia blândă. Nici un poftim. Știu, eu sunt puternică.

Poliloghia asta conține o concluzie. Vă grăbiți cu presupunerile, mai ales în fața unui copil. Ce știe un copil despre sine? Cercetătorii studiază de ani sinele și nu-l stăpânesc.

Observația tăcută îmi pare mai demnă. Observația tăcută în prezența unui copil e chiar varianta corectă. Și puteți să-i scutiți de exasperanta presupunere că sunt rușinoși. Rușinea se învață. Sentimentul ăsta penibil vine la pachet cu educația. Educația distruge cum creează sau creează și distruge.

Copiii sunt curioși. Ce bagă fiecare adult în copilul lui ține exclusiv de propria lui educație. Asta dacă nu le puneți telefoanele în mână inclusiv la masă. Câți îi spun atunci copilului cine este? Variante infinite.

Mi s-a mai spus, tot din copilărie, că sunt obraznică. Am fost, cum aș fi putut să nu fiu?!

Cu reprezentarea asta, vă strig cu un semn al exclamării la finalul frazei, să vă luați presupunerile și să vă duceți la plimbare! Nu-mi permit nici prea mult. Blogul mă obliga la un limbaj curat. Mara mi-ar atrage atenția și mi-aș anula cererea către ea să vorbească frumos.

Vorbesc și eu frumos. Nu și la mine în cap.

Foto: Simona Nutu

Mamă la 43+. Superwoman și jumătatea ei de adevăr

O să public azi un articol care nu-mi aparține. Vă reamintesc planul meu de a transforma dunia.ro într-o redacție. Să adun în jurul meu o echipă care are ceva de spus în numele științei. Așa să ne ajute Darwin sau Freud.

Va lipsi semnătura. Poate în viitor, o să pășească sub propriul nume. Subiectul contează însă mai mult. Susțin întru totul cele scrise.

Am așteptat să se ia lumea cu altele ca să zic ceva, după ce în spațiul public a apărut din nou o femeie celebră etalând o sarcină miraculoasă, obținută prin fertilizare in vitro, la 44 de ani. De data aceasta, oamenii au fost preocupați mai mult de persoana politică decât de beneficiara unei minuni, așa că nu am auzit pe nimeni să se întrebe cum a fost aceasta cu putință, mai ales că n-a fost chiar o minune picată din cer, ci una intermediată de știință. Ca să fie spectacolul complet, cu artificii și valuri de fum, doamna menționa că a reușit la 44 de ani unde multe femei de 30 eșuează. Ea, superwoman ce toate le-a biruit și acum pozează în sfântă exilată (și da, e cam infamie să spui ceva rău de o viitoare mamă, de aici și încercarea grosolană de spălare a imaginii), a doborât statisticile, a fentat legile firii și a sfidat genetica. La o asemenea desfășurare de forțe, e mai puțin relevantă reclama vădită la o anume clinică și un anumit medic, având o reputație mai mult decât îndoielnică.
Reacțiile, unele justificate, altele de o virulență exagerată, s-au concentrat pe chestiunea penală și pe cea morală. Deloc surprinzător, nu doar acum, ci în general, nu se mai întreabă nimeni nimic în asemenea cazuri, deoarece în mentalul colectiv s-a înfipt cumva ideea că femeile trecute bine de 40 de ani „fac in vitro și gata”. Un lung șir de celebrități a contribuit la sedimentarea acestei iluzii periculoase: Janet Jackson a născut la 50, Brigitte Nielsen la 54, Halle Berry la 47, Geena Davis la 46. Femei extraordinare, cu resurse fabuloase, dar care, biologic, sunt exact ca toată lumea – la asemenea vârste fertilitatea lor e, fără dubii, de mult încheiată. Chipul nu le spune vârsta, dar ADN-ul o știe. Și cu toate acestea, ele insistă că au reușit să aibă copii foarte târziu prin fertilizare in vitro, lăsând să se înțeleagă că au utilizat material genetic propriu.
Comunitatea medicală de specialitate nu e vocală pe subiect, fie pentru că are altă treabă decât să contrazică vedete, fie pentru că oricine ar trebui să știe că, dacă vrei copii, nu îi faci la 42+, când potențialul de fertilitate efectiv se prăbușește. Desigur, există și excepții – femei care nasc mai mulți copii, o parte dintre ei chiar spre 47-48 de ani. Rarissim, aproape biblic, mai are câte o femeie primul copil conceput natural după 42 de ani. Evident, oamenii știu mai bine cum se întâmplă lucrurile natural. Dar despre in vitro nimeni nu prea știe concret nimic. Decât că se poate, și nu mai e tabu.
Din păcate, realitatea, susținută de studii, date și statistici, e cu totul alta. Dacă la 40 de ani o femeie are cam 10% șanse să aibă un copil prin tratament in vitro, la 44 de ani șansele sunt 1%. Dacă acest unu la sută pare că se mai întâmplă și fix când vrei tu (ca de exemplu când fugi de o mare, imensă problemă), ai mai multe șanse să te pomenești că-ți aterizează extratereștrii în balcon decât să-ți reușească fertilizarea in vitro. În toată lumea, există două cazuri, menționate în studii de specialitate, care au reușit la 45 de ani, respectiv 47. Și atunci, cum? Prin ce metodă mai poți avea un copil atunci când celulele tale reproductive, ovocitele, sunt puține, abia se fertilizează, și dacă o fac, ADN-ul lor e prea degradat să mai susțină dezvoltarea unui embrion, deci o nouă viață?
Marele, adevăratul tabu din spatele acestor povești, e răspunsul clar, răspicat, la astfel de situații – fertilizare in vitro cu ovocite donate. Dar despre asta nu se vorbește, iar multe dintre femeile care apelează la această (nobilă, fericită și salvatoare) soluție, nu le spun nici măcar copiilor cum au venit pe lume. O tăcere densă învăluie subiectul, iar pe marginea lui înfloresc iluzii periculoase. Nu e exclus ca, într-o epocă în care multe femei tinere au ca prioritatea cariera, siguranța financiară și cea emoțională, cazuri celebre de mame ce au născut la ani buni după 40 să le dea speranțe false ce nu au nicio legătură cu realitatea.
Donarea de ovocite e, însă, simplă: o femeie tânără, fertilă, anonimă, de cel mult 30 de ani, își oferă, atât ca gest altruist cât și ca pe un serviciu plătit, ovocitele obținute prin stimularea hormonală a ovarelor. Ele se fertilizează în laborator cu sperma soțului femeii ce le primește, apoi unul sau mai mulți embrioni i se vor transfera acesteia în uter. Dacă rămâne însărcinată, va purta copilul, îl va naște, va fi mama lui biologică, dar nu și cea genetică. Anual, sute de românce urmează un astfel de tratament, cu 60-70% șanse de reușită, în țări cu legislație favorabilă precum Grecia, Cehia, Spania, Ucraina. Recent, câteva clinici de la noi au început să importe ovocite vitrificate de la o bancă spaniolă, pentru a face procedura și în țară.
Și totuși, donarea de ovocite a rămas ultimul tabu al maternității tardive. Jumătatea de adevăr spusă de aceste superwomen cu ADN de Oscar e suficientă, nimeni nu se întreabă ale cui sunt celulele de la care a pornit viața adusă de ele pe lume. Nici mama surogat nu mai e un tabu – Kim Kardashian, Sarah Jessica Parker, Nicole Kidman au recunoscut deschis că au apelat la această metodă. Donarea de spermă e atât de comună, încât despre ea se fac anual două-trei comedii.
Donarea de ovocite a rămas tabu deoarece, în adâncul nostru, primează ideea că genetica e, de fapt, fundamentală. Deși e o știință foarte nouă, în mare parte încă necunoscută, mitologia ei milenară e activă și copleșitoare – copilul trebuie să ne semene fizic, să fie continuarea noastră, varianta noastră mai bună, oglinda în care vom trăi după ce nu mai suntem. Oricât de conștienți am fi de faptul că genele se combină și se activează cum vor ele, nu cum vrem noi, iar mulți copii nu le seamănă nici fizic, nici în abilități sau în aptitudini părinților, ideea de a primi material genetic matern de la o persoană anonimă e cel puțin neliniștitoare. Deși e o nișă nouă, există și aici psihologi specialializați care au intuit esența acestui tabu – femeile care apelează la ovocite donate nu recunosc că au făcut-o în primul rând pentru că doresc să păstreze aparența tinereții veșnice printr-o fertilitate prelungită neverosimil. Celor intrate prematur la menopauză le este greu să-și accepte eșecul acolo unde toți par că reușesc.
Cu toate că e perfect normală, infertilitatea venită odată cu înaintarea în vârstă e dovada ultimă a îmbătrânirii biologice. Ea nu poate fi ameliorată cu botox, peeling, acid haluronic, vitamine și sport. Aici se oprește, insurmontabil, atât de târziu câștigata egalitate în drepturi a femeilor. Biologic, fertilitatea lor e finită și ireversibilă. În cabinetele clinicilor de fertilitate, femeile au adevărate șocuri când medicii le spun că nu mai pot concepe copii cu ovocite proprii, deoarece rezerva lor ovariană, prestabilită de la naștere, e deja epuizată. Unele renunță la a mai avea copii, altele acceptă, după luni sau chiar ani de tratamente inutile, depresii și ruină financiară, că trebuie să renunțe la genetica lor și să urmeze alte căi.
Dar dacă, așa cum nu o prea fac, în loc să-și vândă egoist iluzii, femeile s-ar susține și s-ar solidariza, și ar spune deschis că mama e cea care dorește, crește și iubește copilul, nu cea de la care vine prima celulă? Ce ar fi dacă femeile celebre, ale căror vieți și opinii le află, vrând-nevrând, toată lumea, nu ar mai profita de lipsa de informare și educație a femeilor obișnuite, și ar spune, minimal și cinstit, că au urmat tratamente dificile, care nu sunt pentru toată lumea, înseamnând alegeri grele și renunțări dureroase, chiar fără să spună explicit, concret, ce și cum?
Într-adevăr, o doamnă nu e obligată să spună cum și-a făcut copiii. Dar o jumătate de adevăr nu e nici morală, nici elegantă și, acum, mai mult ca oricând, sabotează atât de necesara solidaritate feminină, etern măcinată de o educație primitivă, bazată pe comparații ridicole și competiții absurde. În inima problemei, această solidaritate generoasă există – o femeie îi donează alteia ceva, de altfel, neprețuit, pentru a-i da șansa de a deveni mamă. Dacă reușește, ea ar putea duce mai departe darul prin împărtășirea decentă a unui adevăr sau măcar prin tăcere.

Foto: Diana Bodea 

Concurs: Arad Open Air Festival. De ce au prins așa bine festivalurile la public?

Au trecut 3 ani de când am imprimat 3 tricouri. Nu o să scriu un articol elogiu. În general evit discursurile de laudă la adresa lucrurilor realizate de mine. Că am publicat 2 cărți și uneori mi se amintește, mă determină să pufăi și să gesticulez cu mâna. Lasă, lasă, nu e așa mare scofală! Țin să asigur persoana care îmi aduce aprecieri.

Motivul nu e ascuns. Publicarea cărților nu-mi oferă satisfacția lucrului bine făcut. După tipărirea lor am început alte manuscrise. Zeci de pagini scrise au ajuns la gunoi. Nu pot să mai duc ceva până la căpăt. Titanii literaturii mă umplu de rușine. Deja am îndrăznit, dar mă scuz cu tinerețea. Orice aș decide pentru mine în viitor, la scris nu o să renunț niciodată. Nu știu să fiu fără plăsmuiri.

Tricoul Inteligent a crescut și s-a fixat în memoria publicului meu. Eu sunt Dunia, femeia cu defecte. Mărirea lui treptată nu și-a atins scopul. Aici am un scop: retribuția. După muncă și răsplată. Răsplata întârzie. Asemăn Tricoul cu un magazin alimentar de cartier. Dacă se întâmplă ceva cu caracter tragic, o boală, o defecțiune la mașină, un obiect stricat în casă, bugetul Tricoului e la îndemână. Un împrumut de câteva zile fără acte și fără dobânzi. Tricoul s-a desprins de mine, duce o viață paralelă. Se susține, dar nu mă întreține. De la un caracter tragic, ajung la tragedie pură.

Blogul în schimb plătește facturi. Așa se face că ocupă un loc privilegiat în sufletul și mintea mea. Dunia.ro este o perlă. Perla reprezintă viața. Îi dau. Îmi dă. Dăruiește cititorilor din când în când: o carte, o invitație la teatru, un Tricou Inteligent, altă invitație la Arad Open Air Festival.

Am o invitație de două persoane de oferit la acest festival. Se va desfășura în perioada 14-16 septembrie la Arad. Goran Bregovic e doar un nume care lasă o impresie puternică asupra publicului dacă sunteți curioși de repertoriu.

Mai notez câteva nume: ATB, NERVO, Yousef, Jose Maria Ramon, Vama, Vița de vie etc!

Pe zi o să găsiți Tricoul Inteligent tot fudulit la standul lui. Femeia cu defecte va zâmbi, va defila, va asculta muzică și va jubila pe muzica lui Goran Bregovic.

Vine partea când cer ceva în schimbul invitației. Mereu mă pune în încurcătură faza asta. Ce să cer? Cum să?

Lăsați un comentariu la articol. Dacă un impuls vă dă ghes să distribuiți textul pe facebook, vă rog să nu vă abțineți, dar nu este o condiție. Într-o frază sau două, îmi satisfaceți o curiozitate și îmi răspundeți la întrebarea asta: De ce credeți că au prins așa bine festivalurile la public?

Comentariul preferat va câștiga invitația dublă. Startul se dă azi. Vineri în 7 concursul se sfârșește. Mulțumesc și vă aștept cu nerăbdare răspunsurile.

Foto: Diana Bodea 

A început școala. Să ne jucăm, apoi să învățăm

Mara a început școala. Am fixat din nou alarma aseară pentru fiecare zi lucrătoare. Mama, poți să-ți reiei programul, să scrii după ce mă lași pe mine! Lamentările au ajuns și la urechile ei. De dimineață îi sărutai mâna când cu seriozitate îmi aduse aminte cuvintele mele.

Am parcat sub un copac. Ne-am dat jos în liniște. Mama, mâna. Ah, emoțiile! Înainte să trecem porțile școlii, o rugai să ne reamintim. Mara, care sunt regulile de bază în viața unui copil?! Nu știu, am uitat.

O îndatorire a mamei: să repete la nesfârșit indicații. Poftim. Mulțumesc. La revedere. A trecut ora de stat pe telefon. Spălatul pe dinți durează 3 minute, nu 3 secunde. Dă picioarele jos de pe masă. Etc!

Regulile de bază din viața unui copil după care ne ghidăm: Sănătatea, Joaca, Învățatul.

Dacă le recunoaște cineva, da, sunt desprinse din Jurnalul Annei Frank.

Mara repetă de dimineață: Sănătate, Joacă, Învățat. Cu alte cuvinte, performanțele ei școlare nu sunt un scop pentru mine. Urmăresc mai mult niște valori ca adevărul, binele și frumosul în viața ei.

A început școala. Să ne jucăm, iar apoi să învățăm!

Foto: Simona Nutu