Recent Posts by Dunia

Google legitimează prea multe persoane

Am publicat cu puțin timp în urmă un articol despre avort, perspectiva legală. E dreptul fiecărei femei să decidă dacă păstrează sau nu o sarcină indiferent de circumstanțele actului sexual: viol sau plăcere pură.

În urma reacțiilor provocate, am stat și m-am gândit ce anume ne legitimează să vorbim despre un subiect sau altul. Mi-am amintit un episod din Vamă de la cursul de Creative writing cu Marius Chivu. Unul dintre participanți se afla mereu în dezacord cu Marius pe marginea povestirilor. După câteva zile tensionate, Marius s-a detașat și i-a cerut credit oponentului. L-am aprobat. În asemenea situații, o minimă ascultare se impune. Astfel nimeni nu reușește să învețe nimic. Dintr-o situație conflictuală nu ieșim cu o lecție învățată. Dintr-o situație conflictuală abia dacă rămânem sau nu pe gânduri. A rămâne pe gânduri semnifică o luptă, nu un întreg război.

Despre avort fiecare femeie are dreptul să-și exprime părerea. Nu ai nevoie de doctorat.

Pe alte subiecte, vaccinul de exemplu, consider că orice aprofundare a unui necunoscător nu devine suficientă pentru a avea dreptul la decizie. Pentru a vaccina sau nu îți alegi un doctor căruia îi dai credit. Apoi te împaci cu decizia luată. Desigur, nimeni nu-și dorește să fie excepția, dar excepțiile sunt asemenea tragicelor accidente; mor de bătrânețe sau îmi pică un bolovan în cap.

Diletanți sunt mulți. Google legitimează atât de multe persoane. Am citit eu, domnul doctor! Am citit eu, doamnă arhitect! Etc!

Diletantismul cauzează zeci de situații conflictuale între apropiați. Cum face fiecare față ține de educație. Cum am făcut eu față după articolul cu avortul?

Am avut mult sprijin de la diferite persoane care nu-și susțin public părerea. Am purtat discuții cu mine. Mi-am repetat că doamnele și domnii care m-au insultat nu au nimic cu mine ca persoană. Mi-am adunat forțele și mi-am protejat persoana. Eu e deasupra tuturor. A nu lua lucrurile personal ne ajută enorm starea de spirit. Am ajuns în acest punct după ani de lectură de literatură de specialitate, după zeci de conflicte, după ce am acceptat ajutorul câtorva persoane și după descoperirea unor oameni care îți acceptă setea de cunoaștere și dorința de a te scutura de prejudecăți. Sorin Oncu a fost unul dintre ei. Cu el eram ca peștele în apă. Între a-ți fi condamnată gândirea și a-ți fi criticată gândirea e o diferență monstruoasă. Sorin a criticat punctual o părere sau alta a mea, dar nu m-a condamnat niciodată. Era cald și bine lângă el, aveam acceptare, găseam înțelegere și disponibilitate pentru orice subiect.

Consider, mai ales după ultimele conflicte publice, că a nu lua personal atitudinea interlocutotului pe un subiect sau altul ajută sănătatea fizică și psihică. A nu lua personal păstrează prieteniile. Prieteniile sunt ceva sfânt, dacă un ateu are ceva sfânt în viața lui.

În plină perioadă a diletantismului și vedetismului, propun atitudinea detașată. Nu mai luați personal. Persoana este un construct, părerea doar parte din concept.

Vreți să admirați ceva? Admirați persoana. Persoana reprezintă examenul vieții în direct.

Foto: Adrian Oncu

Tina și cănile cu noimă

Mama mea a lucrat la șantierul naval Drobeta Turnu Severin toată viața ei. Pe scurt, a intrat tânără și fără copii și a ieșit bătrână cu nepoți.

Programul fix a condiționat grija maternă. Timp de 12 ani am băut ceai la micul dejun. Lăsa canile pregătite pentru mine și sora mea. Niciodată nu am băut ceaiul împreună. Îmi pare ciudat și mă mir că nu-mi amintesc defel cum arătau cănile. Pot să redau cu exactitate un serviciu de ceai păstrat în vitrină. Nu aveam voie să-l folosim, de aceea eu și sora mea îl scoteam când părinții nu erau acasă. Câteva minute ne jucam de-a englezoaicele și turnam tacticos lichidul. Așezam la loc ceainicul și ceștile înainte să sosească acasă.

În prezent îmi încep ziua cu o cană de ceai. Am multe căni. De puțin timp a devenit clară preferința mea pentru asemenea obiecte. Atașamentul față de lucruri îmi displace, dar la spargerea unei căni am reacționat. În urma manifestării am ridicat capul și am văzut. Cană din Turcia, copacul vieții. Cană din Viena, Freud. Cană cu hartă imprimată. Semnificații pe ceramică; am avut senzația unei dedublări morbide. Uite-mă așezată pe raft în căni! Mi-am identificat plăcerile: istoria religiilor, psihanaliză, geografie, antropologie, literatură, artă.

La târgul de la Porto Arte, Artisans Bazaar, unde am participat cu Tricoul Inteligent, am avut vecină o tânără domnișoară care pictează căni. La început am zâmbit. Mi-am apreciat singură norocul. Am avut două zile la dispoziție să admir căni. De la căni am trecut la persoană, trăirea afectivă a existenței de către individ m-a fermecat și atunci.

Mi-a atras atenția revista pe care o citea. Scria în limba sârbă și mi-am amintit de Sorin. Când am dat mâna cu Tina, Tina este numele ei, și i-am indicat cu vârful nasului revista, a completat cu numele orașului, Tina Malajmare din Panciova.

Tina pictează căni.
Tina este sârboaică.

M-am descoperit în imposibilitatea de a rămâne indiferentă la persoana ei. Ne-am tras scaunele mai aproape. A terminat Artele, a lucrat într-o corporație, dar a demisionat și s-a apucat de pictat căni. Poftim, o femeie boemă! Sedusă de potriviri după potriviri, i-am cerut să-mi picteze o cană pentru Tricoul Inteligent.

Promptitudinea de care a dat dovadă spulberă viața dezordonată presupusă la artiști. A rămas o persoană nonconformistă, dar cu un cuvânt puternic. Am primit cana o săptămână mai târziu. Sorb ceaiul sau cafeaua dintr-o ceașcă mare, artizanală, personalizată.

Îmi place să mă flatez singură. Flatarea celorlalți o privesc cu neîncredere. La mine acasă, în bucătărie, cu o cană de ceai în mână îmi strâng trăirile mănunchi, – plăceri, supărări, ratări, nemulțumiri -, și mă bucur de mine. E un moment al meu în fiecare zi, la fiecare primă gură de ceai. Faptul că beau dintr-o cană cu semnificații mă ajută să alung alienarea, să probez satisfacția de sine.

Tina m-a ajutat și ea, cana ei ca dovadă a unei îndepliniri personale. Tricoul Inteligent face partenerit cu Tina. Vă sugerează să încercați cafeaua sau ceaiul dintr-o cană cu noimă.

Tina Malajmare pictează căni.

Curat murdar un spectacol apropiat de public

Ieri seară am ajuns la teatru cu doi adolescenți; ea elevă de liceu, el elev la gimnaziu. Special pentru ei am ales spectacolul O scrisoare pierdută.

La intrare am făcut puțină conversație. Cine a scris piesa? Care este subiectul? Observați vreo diferență la ținuta mea vestimentară? Pe amândoi i-am rugat să se îmbrace ca pentru teatru: ea rochie, el cămașă. I-am complimentat și ne-am așezat la locurile noastre.

Apariția actorilor în mijlocul spectatorilor pe o platformă de dimensiuni mici i-a lăsat cu gura căscată. Mirarea lor m-a liniștit. Mi-am zis mie că urmează distracție pentru ei. Un firicel de emoție am purtat pe sub rochia elegantă: neliniștea să nu-i plictisesc.

Subiectul piesei l-au recuperat repede din amintire: Zoe pierde o scrisoare de amor a prefectului Tipătescu. Întâmplarea provoacă o serie de situații tragic-comice. Sunt absolut convinsă că au perceput comicul, dar nu au priceput tragicul. Caricaturizarea societății a rămas o notiță dintr-un manual plictisitor la o piesă semnată Caragiale.

Într-un fel i-am înțeles. De când merg eu la teatru nu am simțit mai mult ca aseară intenția directoratului de a se apropia de public. Didascaliile (instrucțiunile primite de actori) mi-au muncit și mie mințile. De ce cară Ghiță polițistul o tavă cu pahare la fiecare apariție? De ce Zoe își schimbă mereu culoarea părului și freza? De ce Tipătescu imită vocea unui țigan sau a lui Robert de Niro în Nașul? De ce afecțiune între Nae Cațavencu și Zoe?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări a fost nevoie să dau indicații la rândul meu. Paul, adolescentul meu cu o minte pătrunzătoare, îți trăia zgomotos emoțiile. A strigat de vreo două ori ca reacție la ce se întâmpla pe scenă.

La final am aplaudat cu frenezie. Mie mi-a devenit clară simpatia pentru Călin Stanciu Junior. Teatrul Național, prin direcția abordata în ultimii 2 ani, livrează publicului o familie. Apreciez fiecare actor, dar îl prefer pe Călin Stanciu Junior. A jucat impecabil rolul lui Tipătescu? Probabil toți actorii și-au jucat rolurile impecabil. El manifestă în fiecare interpretare.

Călin Stanciu nu l-a jucat aseară pe Tipătescu, ci a fost Tipătescu.

După o piesă de 2 ore, durata spectacolului, am plecat acasă într-o stare de spirit excelentă, pentru că doamnelor și domnilor, asta face teatru din noi, ne bucură viața.

Foto: Piclisan Adrian

Zice Dunia

Desfrâul generează fidelitate, fidelitatea, nevoia de plăceri ușoare.
Fiecare persoană trecută de 30 de ani și așezată la casa ei știe la ce mă refer. Unii s-ar putea să nu recunoască sau să nu-și recunoască.

Curioasă de fire, cu un fel de a fi în mare parte vesel, am efectuat o anchetă cu întrebări lansate în stânga și în dreapta.

Ce faci dacă te trezești într-o bună dimineață și-ți privești partenerul ca pe un străin?

1. Schimbi partenerul.
2. Înseli.
3. Accepți compromisul și angoasa.
4.

Mă aflu în căutarea unui al patrulea răspuns. O să mă dedic lui. Cine consideră că mă poate ajuta să se simtă liber să comenteze sau să-mi scrie pe adresa de mail, pauladunia21@gmail.com.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Ai înțeles ce am vrut să spun? Sărăcia de cuvinte

Luna trecută, special pentru Conferința Linked Culture, mi-am scos pantofii de Cenușăreasă. Ce-mi mai place fudulia! Și în prima zi, și în a doua zi am purtat un scurt dialog cu Oltea despre condurii mei. Nu știam atunci că-mi vor fi utili pentru introducerea de azi.

Despre Conferință nu am zis pâs pe blog. Intenția și fapta nu s-au potrivit. Mă bucur însă. Vineri am participat la Conferința Tânăra generație interbelică și construcția de sine susținută de Dan C. Mihăilescu.

După aceste Conferințe pe care inevitabil le-am așezat în oglindă, mi-a picat fisa. Tot mai des mi se întâmplă. Dețin un diagnostic real al fragmentării dintre tinerii și mai tinerii de azi. Eu mă aflu în prima categorie. Sunt tânăra de azi.

Se întâmplă să fim bolnavi de cuvânt.

Mai tinerii de azi neglijează cuvântul. Atitudinea lor în fața vocabularului îi descurajează și pe cei mai optimiști.

Dacă aș putea să vă desenez pe o hârtie reprezentarea celor două Conferințe m-aș face mult mai bine înțeleasă! Cu Mara funcționează formidabil. Ultima dată i-am mâzgălit o diagramă cu un creier pentru a o determina să priceapă de ce verișorul ei de 18 luni nu-și poate cere scuze.

O să încerc altfel. Vă spun o povestioară. Merg la conferințele celor de la PRbeta de 3 ani. Concluzia primului an: regândirea conversațiilor ușoare. Lingușirea îmi repugnă în continuare, dar m-au convins să deschid gura. O vorbă aici, două dincolo semnifică un dublu avantaj: cunosc și mă fac cunoscută. Am nevoie de ceilalți în meseria asta de blogger. După al doilea an am început să scot din articol un fragment semnificativ atunci când dau distribuire pe facebook. Iar după participarea din martie anul acesta, mi-am scos din bibliotecă Autobiografii. Viețile altor oameni conțin îndrumări.
După fiecare Conferință PRbeta a fost cu putință o realizare concretă, o tranzitivitate. Mă opresc aici. Pun punct poveștii scurte despre Conferințele PRbeta.

Mai departe o să vin cu un punct slab. Cele forte sunt notate sus. Cuvântul a fost un punct slab. De fiecare data, sărăcia vocabularului m-a lovit cu putere. Las deoparte exprimarea corectă. Gramatica reprezintă un film separat. Mă refer la vocabular, la fondul principal de cuvinte. Prezentările abundă în clișee. Repetări excesive de cuvinte; cel puțin verbul a trebui ține locul a zeci de elemente ale vorbirii omenești.

La conferința Tânăra generație interbelică m-am îmbătat de cuvinte. Buchete de sensuri m-au împresurat. Lexicul are savoare la fel ca o cafea. Într-adevăr, nu pleci de la o asemenea conferință cu o idee executabilă, dar părăsești sala cu o poftă bezmetică de îmbunătățire a sinelui. Vrei să fii mai inteligent și știi că e posibil prin educație.

Educația, prin filtrul propus de mine, al tinerilor și al mai tinerilor, se înfăptuiește prin aplecare asupra cărților sau prin speculă. Ne lipsim de cărți, ne lipsim de totalitatea cuvintelor și ne deplasăm în epocă cu o mână de cuvinte. Ai înțeles ce am vrut să zic, da sau nu? Am auzit și aud des replica asta la reproșul meu privind sărăcia vocabularului.

Ca întotdeauna, nu aleg o direcție sau alta; Conferințele PRbeta pentru aplicabilitate și luciditate actuală sau Conferințele academice pentru limba fagure și exploziva forță de iluzionare în educație. Prefer calea de mijloc: aplicabilitate și limbă fagure, luciditate și iluzionare în educație.

Fudulia nu ține doar de aspectul fizic, fudulia conține și voința de a te exprima elegant.

Ajung în același punct. Îndemn la lectură, instig la cultură. Infestați-vă cu artă, ajutați-vă putința de sublimare.

E posibil. Sprijin există.

PRbeta e o dovadă.
Conferințele academice sunt altă dovadă.

Îndrăzniți să fiți cea mai bună și elegantă versiune a voastră!

Zice Dunia

Căutați oameni care să vă inspire!

Sublimați-vă defectele!

Cum ați ajuns ceea ce sunteți?

De aproape 2 ani se desfășoară campania #poartaocarte. Am început cu un credo: lectura schimbă viața. Împrejurări mai puțin plăcute cu cititori mi-au potolit entuziasmul. Am continuat potrivit caracterului relativ stabil.

Revin cu același îndemn, de data aceasta cu o țintă. Toți care vă hotărâți să scrieți, în special bloggerii, citiți! Cum puteți scrie dacă nu aveți o lectură solidă? Cum puteți crea fără a vă inspira? Cum vă hrăniți talentul dacă aveți unul?

Purtați o carte, #poartaocarte și scrie!

Foto: Bogdan Mosorescu

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc

Cântărețul nomad. Interviu cu Dan Byron

Într-o seară, acum câțiva ani, mi-am adunat prietenii și am mers la un concert. Un pub catacombă din Unirii avea în repertoriu trupa Byron. Vărul meu, Bogdan Mosorescu, a insistat. Mergi pentru mine.

Am ajuns pentru nume. Cine poartă asemenea nume merită cu siguranță atenție. Există posibilitatea să ne lipsească multora lectura poeziei lui George Byron, dar pe la ureche ne-au ajuns aspecte indecente din viața sa. Viața lui George Byron seduce orice persoană cu un strop de spirit pentru aventură.

S-a întâmplat să descopăr în Dan Byron o individualitate conștientă și liberă care a făcut imposibilă alăturarea celor doi. Poetul s-a separat complet în memorie de cântăreț.

Anul trecut l-am întâlnit pe Dan Byron la București. E mult spus că l-am întâlnit. Am dat buzna peste om care mânca liniștit la un restaurat. I-am cerut ajutorul pentru campania mea de promovare a lecturii, #poartaocarte. A acceptat, a părut încântat și s-a ținut de cuvânt. Dan Byron a recomandat Solenoidul lui Cărtărescu pentru lectură.

Recunoscătoare și ușor exaltată i-am promis că voi fi prezentă la următorul concert la Timișoara. În 24 martie am cântat în barbă la Fratelli. Dan interpreta. De lângă bar, aproape ca o oaie placidă, îngânam: Oh, totul e minunat,/ Oh, minunat.

A doua zi dimineață ne-am reîntâlnit la Cafeneaua verde. I-am propus un interviu după chestionarul Proust. În soare, în zgomotele străzii, între înghițituri de mâncare sau cafea, Dan a povestit despre el. Mai jos o să notez întrebările și răspunsurile.

1. Principala trăsătură a caracterului tău: Încăpățânarea. Dacă n-aș fi fost, aș fi făcut altă meserie sau dacă aș fi avut aceeași meserie aș fi cântat altceva. Adaptabilitatea.

2. Calitatea pe care o preferi la un bărbat: Părul de pe piept?! (Glumește). Simțul umorului.

3. Calitatea pe care o preferi la o femeie: Feminitatea.

4. Ce apreciezi cel mai mult la prietenii tăi: Onestitatea. Faptul că poți să împărtășești cu ei anumite experiențe. Să fie lângă mine.

5.Principalul tău defect: Bădăran. Spun lucrurile pe față și oamenii sunt răniți. Nu e intenționat, dar nu reușesc să mă controlez. E parte din mine.

6. Ocupația ta preferată: Scrisul muzicii. Îmi place mai mult ca scena.

7. Visul tău de fericire: Să colind lumea cum vreau eu. (Discuție despre Kerouac între noi doi).

8. Care ar fi cea mai mare nefericire a ta: Că țara asta în care trăim se duce pe râpă și noi nu reușim să facem nimic. Da, asta e o mare nefericire. Îmi doresc să nu plec. Vreau să pot să stau aici. Sunt niște oameni care tot încearcă să ne gonească.

9. Ce-ai vrea să fii: Călător. Să călătoresc prin lume și să înregistrez muzică folosind un studio mobil pe care să-l am cu mine. Să postez pe net. Lumea să o cumpere și să ne vedem când ne-om vedea.

10. Țara în care ai vrea să trăiești: Aș vrea să pot să trăiesc în România.

11. Culoarea preferată: Nu am, dar majoritatea hainelor mele sunt negre. Ascult rock.

12. Floarea preferată: Nu am.

13. Pasărea preferată: M-au distrat niște flamingo roz dintr-un documentar. Parcă mergeau în pas de defilare, în grup și întorceau capul toate în același timp ca într-un dans. Dar nu aș zice că sunt păsările mele preferate.

14. Prozatorii preferați: Gunter Grass. Am citit Trilogia și nu am mai putut să citesc nimic câteva luni. Tot ce am citit după mi se părea bandă desenată. Cărtărescu. E cumva mișto, cumva nasol că nu iese din personajul pe care și l-a creat; același personaj de la Nostalgia până la Solenoid. Discuție între noi despre Houellebecq.

15. Poeții preferați: A fost o perioadă în care am citit multă poezie, nu prea o mai fac. A trecut peste mine. Mă plictisesc codrii și păsărelele. Nichita, Emil Brumaru. Brumaru scrie porcos, dar îmi place de mor. Folosește cuvinte vulgare într-un mod elegant. Știe ce face, nu e vorba că l-a apucat vreo nebunie. Topârceanu. Pare copilăros la prima vedere, dar e foarte adânc.

16. Eroina preferată: Trinity, clar. Râde.

17. Compozitorii preferați: Philip Glass.

18. Pictorii preferați: Turner.

19. Eroii din viața reală: Într-un fel sunt eroi părinții mei. S-au încăpățânat să nu facă parte din nimic. Nu au avut carnet de partid. Posturile bune erau luate de cei din partid. Philip Glass pot spune că e un erou. L-am cunoscut anul trecut. Am stat de vorbă. Îi citesc biografia și sunt fascinat.

20. Eroinele din istorie: În afară de Ioana D’Arc și Ecaterina Teodoroiu eu nu prea știu nimic.

21. Băutura și mâncarea preferată: N-am o băutură preferată. Mie îmi place tot alcoolul. Râde. Sunt foarte pretențios. Nu-mi place orice fel de vin. Să aibă o calitate. Prefer cramele din Basarabia și Dobrogea. În Italia, Sicilia se află o cramă Planeta. Ce muncesc oamenii acolo! Muncesc pe brânci și sunt absolut împăcați. Fabrici de bere artizanală. În București, Hop Hooligans. La Timișoara, Clinica de bere care face Terapia. Dacă m-ai întrebat de alcool vorbim până mâine!
În ultimii ani m-am apucat să gătesc. Am descoperit multe chestii. Orice mâncare poate să fie bună dacă cineva o face cum trebuie. Foarte important: ingredientele. Să fie de calitate.

22. Nume preferat: nu am.

23. Personajele istorice pe care le detești cel mai mult: Cred că avem puncte comune cu toții. Îl detest pe Ceaușescu. Ceaușescu este demonstrația directă că un singur om poate fi foarte important pentru o națiune. S-a aflat un prost zeci de ani la conducerea unei tări. Țara este și acum în budă din cauza acelui prost. Muream de foame în copilărie. Ai noștri luau oasele și le mai treceau o dată prin gură. Când eram mic am asistat la o bătaie pentru banane. Luptă între oameni maturi. Nu se urau. Voiau banane pentru copii. Așa ceva n-ar fi trebuit să existe.

24. Fapta militară pe care o admiri cel mai mult: Nu admir. Războiul e un căcat.

25. Darul natural pe care ai vrea să-l ai: Darul Iuliei de a fi GPS natural. Ne completăm bine unul pe celălalt. Eu mă rătăcesc imediat. Mă orientez cu o hartă în față. Ea e exact invers. Ține minte tot, dar cu o hartă în față o pierzi total.

26. Cum ai vrea să mori: Împăcat.

27. Starea de spirit actuală: Speriat. Nu știu ce se întâmplă în țara asta. Îmi doresc foarte tare să nu plec și să continui să fac ce fac acum. Consider că fac bine. Am ajuns să muncesc mai mult ca acum câțiva ani când așteptam să pice o inspirație din cer. În prezent o provoc și scriu aproape zilnic. Am lansat un album solo anul acesta, dar am mai scris unul de atunci încoace. Inspirația trebuie zgândărită. Nu pică din cer sau pică rareori. Am început să scriu și în română. Îmi dau seama că sunt mulți oameni care nu înțeleg engleza.

28: Greșeli care-ți inspiră cea mai multă indulgență: Mă întreb ce e aia greșeală? Oamenii greșesc în general. Nu sunt indulgent.

29: Deviza ta: Fă ce-ți place, dar asigură-te că faci bine.

Doamnelor și domnilor, Dan Byron.

Pedalarea de primăvară, un obicei urban în Timișoara

Primăvara, prin creșterea temperaturii și înverzire, are puterea de a pune în umbră obișnuințele oamenilor. Te poți pune cu multe în viață, dar nu cu obișnuințele.

Când o persoană intră în obișnuințele altei persoane avem de-a face cu două situații: ori vorbim despre îndrăgostire, ori despre un interes anume. Fără cele două omul nu renunță la obișnuințe.

Primăvara ne amorțesc deprinderile. Atrași de natură, de flori, de mierle, cuprinși de melancolii, ne lăsăm seduși de un spectacol care nu va înceta niciodată să existe. Avem opere muzicale dedicate primăverii semnate de Stravinski sau Vivaldi. În Timișoara primăvara mai semnifică și reluarea Pedalărilor sub protecția celor de la Verde pentru biciclete.

Prima pedalare din acest an va avea loc pe 9 aprilie. Bicicliștii se vor aduna în același loc, platforma Timco va vui și va fi fandosită cu baloane colorate. Cum am ales intenționat să vorbesc despre obișnuințe în introducere, insinuez că Pedalările au devenit obiceiuri urbane.

Ce se întâmplă la Timișoara?

La Timișoara, printre alte câteva practici obișnuite, au loc pedalări din primăvară până toamna târziu când ne acoperă bruma.

Săptămâna viitoare o să potrivesc aspectul exterior al bicicletei; mai umflu o roată, mai împing puțin coșul, mai verific claxonul. Duminică o să pedalez încet și sigur. O să mai pedalez concentrată și transpirată, dar o să dau vina pe temperatura de afară. Nimeni nu se supără pe primăvară.

Ne vedem, ne auzim!

Pedalările au început.

Vă rog frumos, lăsați-mă să avortez

O să urmeze un text despre avort. Înainte vreau să vă spun o poveste.

Când eram mică, la sfârșit de săptămână mergeam în vizite; duminica întotdeauna la bunicii din partea mamei, vineri seară și sâmbătă la diverse familii cu care părinții mei dezvoltaseră o relație. Distracția părinților și a prietenilor lor semnifica mese întinse și bogate, iar vara grătare în curte. Sunt foarte sigură de o delectare gastronomică a nașei mele care savura dovlecelul pane al mamei mele.

Când nu eram gazde și plecam noi pe la alții, după o anumită vârstă am început să refuz o vizită sau alta. În special nu-mi plăcea o femeie anume. Nu înțelegeam cum putea mama mea să o placă și să o scuze în fața mea când îi strigam cu reproș apropierea de ea. Am disprețuit-o ani întregi și am iertat-o anul trecut. Complet întâmplător i-am aflat detalii intime din viața. Femeia a suportat de-a lungul anilor câteva avorturi. Mamă a trei copii, a refuzat să-și mărească familia în numele vieții. O consecință a avorturilor interzise în epoca Ceaușescu se află în mărturisirea mea. Comportamentul ei lipsit de identificare afectivă, atitudinea indiferentă, limbajul ordinar și tonul belicos mi-au provocat sentimente de respingere și dispreț.

Anul trecut i-am putut înțelege comportamentul. Nu i l-am scuzat și nu mă simt vinovată de ceea ce am simțit în toți acești ani, dar măcar pricep.

Iar acum are loc un marș al vieții. Am trecut de zeci de ori pe lângă maternitate unde stau de strajă bărbați, copii și femei să ne reamintească că nu există iertare după avort.

Oare cui se adresează? În lumea asta își duc zilele și persoane ca mine fără Dumnezeu cu D mare. Am diferinți dumnezei, toți cu literă mică. Mă revoltă acești oameni din fața maternității. Mă confrunt când trec pe lângă cu sentimente de silă, de părere de rău, de indignare, de agresivitate.

Sunt mama unei fetițe de 7 ani. Am și întreruperi de sarcină. A aduce un copil de lume înseamnă mai mult decât a da viață. Pornind de la nume, Marșul pentru viață, atrag atenția asupra ipocriziei. Oamenii iau viața altor ființe. Găinile, din această perspectivă, au aceleași drepturi ca oamenii: să trăiască.

Să urcăm un nivel. Conștiința. Noi am avea conștiință. O conștiință ar pune în pericol viața unei femei? Există numere ale femeilor decedate în epoca Ceaușescu. Bărbații, femeile și copiii ăia folosiți cu nerușinare de adulți s-au întrebat despre motivele unei guvernări? De ce intră guvernul în viața intimă a femeii și interzice avortul? Cunosc răspunsul. Nu o să-l dau pentru că mă oprește sila.

Dau înainte pentru că reacționez. Reacție la ignoranță, prostie și răutate.

Ființele alea dotate cu aparat respirator din fața maternității susțin viața. Dacă viața înseamnă să respiri, au dreptate. Dar greșesc. Viața înseamnă supraviețuire, educație, empatie, putința de sublimare. Copiii abandonați au șanse să supraviețuiască. Unii dintre ei. Doriți să protejați viața? Începeți prima dată prin a sprijini viața. Adoptați! Susțineți educația sexuală în școli și sexul protejat.

Actul sexual vă ofensează? Păi daca sunteți adepții utopiei lui Huxley, suflecați-vă mânecile, studiați cu strictețe și disciplină genetica și mai urcați o treaptă în istoria umanității: viața în eprubetă. Nu fac trimitere spre fertilizare și spre inseminare, ci spre Minunata lume nouă. Dacă nu știți despre ce vorbesc, citiți cartea.

Pentru cei cu Dumnezeu în gură și Biblia în mână, în suflet sigur nu poartă învățături creștine de iubire, menționez că apucăturile voastre afectează viețile a zeci de femei. Unele devenim mame cu responsabilitate. Nu naștem pentru viață, ci aducem pe lume un copil cu obligația de a-l face fericit. Fericirea e un cuvânt pentru copiii abandonați; un cuvânt în dicționar, nu necunoscut, ci de neatins.

Am scris acest text doar pentru a fi un număr pentru cei din tabăra cealaltă. Există și tabăra oamenilor raționali și cu bun simț.

Iar voi, ăia care protestați, nu aveți habar de rațiune, bun simț și probabil de sex satisfăcător în viața voastră. O presupunere nefondată, recunosc, dar așa pot să vă compătimesc și să vă înțeleg.

De scuzat nu vă scuz. Nici Dumnezeul ăla în care credeți nu o face. Credința presupune altceva.

Foto: Flavius Neamciuc