Recent Posts by Dunia

Doctori mai tari ca atotputernicul Google. Regina Maria

Stăteam într-o seară în mașină cu o colegă. Asta se întâmpla acum vreo câțiva ani. Nu împlinisem nici măcar 30 de ani. Minutele de așteptare, un alt coleg urma să se întâlnească cu noi, au fost suficiente să fac un exercițiu de sinceritate. Ce naiba ți-ai făcut la sprâncenele alea?! Le-ai smuls de tot ca să le desenezi cu creionul?

Notă personală. Sprâncenele modifică complet chipul unei persoane. Frumusețea devine urâțenie pornind de la o pensetă într-o mână nepricepută.

Răspunsul colegei face parte dintr-un top al celor mai penibile situații trăite de mine. Nu-mi mai cresc. După ce mi-au picat, nu au mai crescut. Repet, nu împlinisem 30 de ani nici una dintre noi. Ei îi picaseră sprâncenele în urmă cu câțiva ani. Învinsese cancerul la o vârstă când tinerii mai poartă mantii imaginare de super eroi pe umeri.

Am mai întâlnit în viața mea un bolnav de cancer la plămâni, un nefumător. Prietena din copilărie, cu ea am mers la sanie, am învățat să merg pe bicicleta ei, am fumat prima țigară din viața noastră, a murit de aceeași boală nesuferită înainte de 30 de ani.

Situațiile astea tragice m-au convins că boala nu ține seama de tinerețe, de o viață trăită sănătos sau de un protocol anume. Cancerul lovește pe oricine. Nu m-am ferit vreodată să rostesc cancer. E ușor de observat atitudinea oamenilor față de cuvânt. Nu-l rostesc. Dacă nu vorbim despre, nu se întâmplă. Dezaprob comportamentul. Face rău.

Așa că umblu pe la doctori. Mă caut ca să previn. Controale regulate, analize la sânge, simple consultații. Recent mi-am verificat niște pete suspecte de pe piele. M-am programat rapid la Regina Maria. Citisem despre simptomele cancerului la piele. Asta facem toți acum, citim pe google sau într-un Atlas în cazul meu, și ne punem un diagnostic flamboiant. Ardem de la opiniile personale.

M-a liniștit doamna doctor, dar m-a pus și în gardă. Nu am cancer, dar protecția solară este necesară întreaga mea viață. Poate nu e soarele vinovat de petele mele. V-aș nota chiar cuvântul folosit de doctor, dar am uitat, deși am întrebat politicos de două ori. Poate e o predispoziție. Celulele își mai fac de cap. La mine s-au răzvrătit și s-au manifestat sub forma unor pete urâte sau sexi de chip. Depinde mult de ochiul privitorului, de afecțiunea celui care mă privește.

Doamna doctor de la Regina Maria mi-a vorbit cu blândețe și fără grabă. Am apreciat enorm. Merg eu des la consultații, dar e teama aia nesuferită care mă cuprinde. Teama de necunoscut, stimulată puternic de mirosul de spital. La Regina Maria lipsesc emanațiile. Lipsesc multe într-o notă pozitivă. Aș nota două, demne de aplauze: lipsa mirosului și a așteptării. Aici nu ai programare doar ca să ajungi la doctor, ai programare ca să fii poftit în cabinet la ora 14.30. Atunci am intrat eu.

Pe lângă reputație, clinica o recomandă chiar doctorii. Se întâmplă ca Regina Maria de la Timișoara să aibă doctori excepționali, la un telefon distanță de o programare rapidă, mai tari ca atotputernicul google. Urmează serviciile și personalul, inclusiv dialogul politicos de la telefon sau recepție.

Urmează să merg, într-un viitor apropiat, la un control la sâni. Ultimul a fost la 30 de ani, iar la 35 se impune un altul. Nu doresc să bag frica în nimeni, ignoranții răspund că toți murim. De acord cu ei. Întrebarea mea este: Dar cum trăim?

Avem la îndemână toate opțiunile pentru a preveni, pentru a ține boala sub control. Când lovește, suntem de cele mai multe ori vinovați.

Mergeți la doctor. Doctorul chiar salvează vieți! Mergeți la Regina Maria, experiența devine plăcută.

Cum am devenit atee

În ultimii doi ani m-au întrebat câteva persoane: Cum ai ajuns atee? Interesant este că nu m-a chestionat nimeni cum am ajuns creștină.

Îmi amintesc de mine mică, în pat cu bunică mea, repetând după ea, Înger, îngerașul meu. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,/Totdeauna fii cu mine și mă învață să fac bine./Eu sunt mic tu fă-mă mare,/Eu sunt slab, tu fă-mă tare, /Totdeauna mă însoțește și de rele mă păzește. De cele mai multe ori adormeam înainte de Amin.

La un moment dat urmăream niște desene cu poveștile din Biblie. Robotul Memo era fascinant. Îmi doream să călătoresc și eu asemenea celor doi copii din animație. Așa s-a întâmplat să am habar despre religie. Cu o bunică credincioasă, cu filme de animație la o vârstă prea fragedă pentru a fi capabil să te îndoiești. Am primit reprezentări de-a gata despre credință. La fel cum am primit reprezentări de-a gata despre viață.

Nu m-am îndoit niciodată de Dumnezeu în copilărie. Așteptam să fiu răsplătită pentru faptele bune și pedepsită pentru cele rele. Ruptura aici a avut loc. Greșeam adeseori. Mergeam pe câmp cu animalele, dar mă lăsam ademenită cu ușurință la joacă. Așa că fie pierdeam caprele, fie ajungeau în câmpurile cu grâu, fie pășteau pe calea ferată, iar eu mă bălăceam în Dunăre. Multe plângeri au primit ai mei. Ba că înjur, ba că am încercat să fumez, ba că, ba că etc!

Frica de pedeapsă, de tatăl terestru și de tatăl ceresc, a dus la rezistență. Nu mi-a trecut prin cap să mă îndoiesc de ordinea lumii, dar m-am împotrivit. La început gânduri deplasate. I-am atins de multe ori onoarea lui Dumnezeu la mine în cap și de prea multe ori reputația tatălui meu. Seara adormeam cu frică. Ce o să mi se întâmple?! Și s-au întâmplat diverse episoade care să marcheze o copilă.

La adolescență, îndrăgosteala a reprezentat un nou test. Cum să împlinești voia lui Dumnezeu în plină emancipare a femeii?! O colegă sigură de credința lui Dumnezeu m-a împins spre îndoială. Nu e păcat să faci dragoste dacă iubești?!

Pentru mine fraza asta a însemnat clar interpretare. Nu interpretasem niciodată cuvântul lui Dumnezeu. Luasem ca atare poveștile lui bunică mea. Aplicasem fără nici o schimbare învățăturile din cărțile citite de mine. Doar că nu reușeam să fiu bună, iar atunci mă revoltam. N-am reușit, în perioada aceea, să separ divinitatea de dogmă, credința de habotnicie. Poate nici nu cunoșteam sensurile cuvintelor. Așa a debutat faza de huliganism. Am devenit huligan. Am trecut la agnosticism, iar o perioadă m-am liniștit. Până într-o zi obișnuită când un prieten mi-a strigat peste masă că a venit vremea să se termine o dată cu tâmpenia asta. Nu e nici un păpușar acolo sus care trage de sfori să ne fie bine nouă bine sau rău. Depinde de noi, de acțiunile noastre dacă ne este bine sau rău.

Nu m-am pus de acord cu el atunci. M-am holbat vreo câteva minute și nu am mai vorbit despre. Am început apoi lecturarea lui Freud și a lui Dawkins. Pe paginile cărților am găsit descrise sentimentele de revoltă. Nu urma nici o judecată, nici o dojană, nici o condamnare. Gândurile inoportune nu duceau la pedeapsă, ci reprezentau niște reacții. Limitările s-au transformat în delimitări. Gândurile s-au fixat. Comportamentul și-a dovedit utilitatea. Nevoile omului au devenit fundamentale pentru o viață satisfăcătoare. Plăcerile și neplăcerile ne definesc.

Mi-am terminat în gând propoziția cu Dumnezeu. Nu îndrăznisem niciodată să o duc până la capăt. Să-i știrbesc autoritatea cu limbajul deprins pe stadion sau pe câmp. Așa am eliberat copilul. Nu e niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită, zice Freud. Iar eu am reușit să-i fac dreptate copilăriei mele.

Mi-am schimbat orientarea. Am scris decisă: ateu. În prezent nu sunt liniștită, ci liberă. Nu mă mai pedepsește nimeni. Nici nu mă mai răsplătește cineva, dar pot să trăiesc cu asta.

Cu pedepsele și limitările, viața îmi era insuportabilă.

Acum îmi suport viața și râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu 

Mamele caută reconfirmări ale capacităților intelectuale și sexuale

Naști. Îți iei copilul pentru prima dată în brațe. Majoritatea gândim: Asta e iubirea! Apoi o viață întreagă avem o reprezentare de lupoaică. Apărăm și luptăm pentru copiii născuți.

La câteva luni după naștere, ceva se întâmplă cu unele femei. Descoperă că reproducerea este mit în aceeași măsură ca nevoie biologică fundamentală. Nu se simt împlinite, iar sentimentele amestecate devin obișnuințe ale unui adevăr personal. Apar întrebările nimicitoare desprinse dintr-un comportament dezaprobat de societate și nepriceput de tânăra mamă: o dorință nestăvilită de bărbat. Sentimentul de vinovăție se desprinde prin interogatoriu: Oare sunt o mamă bună? Îmi iubesc suficient copilul?

În acest moment, l-aș numi Zero, femeile aleg o direcție sau alta.

O direcție anume preferă multe: concentrarea exclusivă pe copil. Reprezentările despre apariția unui copil în cuplu oscilează în funcție de educația, dar mai ales autoeducația fiecăruia. Dacă copilul este un dar de la Dumnezeu, în puține cazuri mai contează și altceva. Sexul cu siguranță nu. Sexul semnifică doar unealta.

O altă direcție aleg mai puține; nu dețin procente, doar experiență și spirit de observație, concentrarea pe persoană. Copilul nu semnifică împlinire, ci o posibilitate concretă de a deveni un om mai bun. Orice nou născut reamintește omenirii de fragilitatea speciei și de speranță. Viitorul pare să fie al nostru. Cu o detașare clară de copil, o persoană și el, mamele caută reconfirmări ale capacităților intelectuale și sexuale.

Femeile intră într-un război intelectual. În funcție de reprezentările despre viață, încep luptele sau se capitulează. În ce moment al vieții ai făcut copilul și din ce motiv? Momentul și motivul marchează cuplul. De aceea ajung mulți părinți la despărțire după apariția unui copil. Lipsa îndrăgostelii are drept consecințe intoleranța. Nu-i mai poți ierta bărbatului comportamentul urât, iar el sigur nu te va scuti de pedepse. Ești grasă și neîngrijită va formula cu voce tare.

Ce fac femeile în momentul zero? Aleg compromisul sau despărțirea? O viață lipsită de pasiune în dormitor de la 30 de ani, dar în familie, sau o viață de femeie singură, dar cu probabilități de împlinire sexuală? Calea confortabilă a supunerii în societate sau calea aspră unde se aruncă cu pietre a împotrivirii, asta e întrebare și nu are legătură cu Shakespeare, ci cu fericirea fiecăruia dintre noi.

Din cele două direcții se pot desprinde câteva situații. Amintesc de: acceptarea infidelității în cuplu, relațiile deschise, abstinența, terapia, vizionarea filmelor porno împreună etc.

Fiecare cuplu, în funcție de educație, își dictează contextul. Monogamia este un construct. Conceptul ăsta abstract la bază eșuează în practică. Putem încerca până descoperim ce ni se potrivește. Curajoșii experimentează. Azi asta înseamnă curaj. Să spui NU prejudecăților societății. Luptele corp la corp nu se mai duc. Adio, Sparta!

Reverențe în fața cuplurilor posesoare de o rețetă avantajoasă individual și social. Pot fi considerați învingători. O masă duminica cu mama, tata și copilul reprezintă un triumf.

Îngenunchez în fața femeilor care nu-și îngroapă sexualitatea după ce au născut. La 30 de ani e prea devreme să renunți la satisfacția sexuală. Sexul pasional ne face oameni mai buni. Sexul din obligație ne transformă în persoane plictisitoare și căpătăm deprinderi urâte. Despre lipsa sexului nu mai menționez. Ce știu eu despre asta?!

Nu doresc și nu vreau să aflu! Ce aș vrea cu adevărat să știu ar fi despre o viață sexuală cu satisfacții în viața fiecăruia dintre noi. Ce versiuni încântătoare am fi atunci!

O să închei. O să reamintesc de veselie. Să râdem înainte de toate și să învățăm să facem sex în cele din urmă!

Foto: Simona Nutu 

Zice Dunia

De fiecare dată când citesc cărți grele, conținut, limbaj, opinii, teorie, sistem, îmi pun aceeași întrebare: Cum e posibil să existe asemenea autori, cu cititorii lor, iar lumea să continue fără nici o schimbare economică, politică, culturală?

Fac trimitere spre Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea.

În același ton, mă întreb cum părinții din zilele noastre afirmă și susțin că pruncii știu ce este cel mai bine pentru ei. Nu a citit nimeni Împăratul muștelor?

Dacă pui un gras și un slab să se împingă, cine o să cadă? Dacă pornești un conflict între o persoană timidă și una înfigăreață, cine o să câștige? Aici nu are nimic de-a face formarea mea în spirit darwinist. Aici vorbesc despre nevoia de instituții. Oamenii se slujesc de ele în aceeași măsură în care le slujesc. În cartea lui Ricoeur am găsit afirmația, deși nu-i aparține.

Disciplina e un construct, semnifică o nevoie a omului civilizat. Nu neapărat ceva ce ne dorim, dar vrem.

Îmi pun asemenea întrebări.

Mă străduiesc să trăiesc corect, dar râd înainte de toate.

Zic!

Foto: Diana Bodea

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Viața e cu adevărat frumoasă cu toți dinții în gură

Săptămâna asta, joi, ceasul meu biologic o să înceapă să aibă un ritm mai scăzut. Nu este vorba despre nici un prag psihologic, femeia de 30 de ani, ci de un proces de schimbări biologice prin care și adulții trec. Se modifică nuanța pielii, se schimbă tonicitatea mușchilor, o cu totul altă etapă în viață începe după 35 de ani.

Voiam pentru cei 35 de ani împliniți să celebrez la Berlin, la Filarmonică. Nu a ieșit cum am vrut. În loc să cedez unei nesuferite depresii, mi-am regândit cadoul și am ajuns să-mi dăruiesc o igienizare și o albire la clinica Smile Vision. Legea compensației funcționează de fiecare dată. Nu o să visez cu ochii deschiși, pierdută în sunetele magistrale ale orchestrei, dar o să râd, cum mereu o fac, cu gura mare, cu sunete specifice și cu o dantură remarcabilă.

Nu știu cum își aleg oamenii dentistul, dar eu mi-am avut sora punct de reper. Mereu mi-a permis, prin problemele dezastruoase ale danturii ei, să am doctori excepționali. Unde și-a tratat ea dinții, hop și eu. De data aceasta nu s-a întâmplat după un scenariu fix. M-a auzit însă menționând numele Paul Zaharia. Un dialog scurt mi-a confirmat competențele doctorului în agenda imaginară a surorii mele sau a oricărei persoane cu dantură îndoielnică. Pierzând și eu nopți în copilărie din cauza durerilor ei de dinți, asistând la scene de coșmar în cabinete la Severin, am ajuns la concluzia că nefericiții ca ea duc o viață separată de toți ceilalți. Lumea se împarte în oameni cu dureri de dinți și oameni care consideră că au habar despre intensitatea durerilor de măsele.

Râd înainte de toate, dar dantura nu constituie subiect de glumă. De dantură ai grijă: periaj zilnic acasă, detartraj la cabinet, consultație anuală pentru verificare. Ce se întâmplă cu dinții noștri reprezintă un interes general. Înainte nu făceam detartraj și trăiam bine mersi! Mi-a ajuns la urechi. De acord. Dar CUM trăiam? Trăiam fără dinți.

În ziua de azi este de neconceput să-ți pierzi dinții. Avem informații, avem instrucțiuni, avem doctori capabili. La Smile Vision o echipă muncește cu drag și spor pentru sănătatea danturii, pentru aspectul estetic și sănătos. Ce-și face omul cu mâna lui se numește lucru manual, cunoașteți vorba. Ce-ți face dentistul cu mâna lui se numește fenomen surprinzător. Echipa de la Smile Vision te ajută să îmbătrânești cu demnitate, cu toți dinții în gură.

Pentru mine, munca dentistului are o reprezentare de miracol pe pământ.

Îndemn pe toată lumea. Mergeți la dentist! Viața e cu adevărat frumoasă cu toți dinții în gură.

Foto: Simona Nutu

Un blog creat pentru un câștig facil aduce mult cu o găinărie

Recent am participat la o nuntă. Pe mire l-am cunoscut la Schimb de cărți, un proiect inițiat de Andrei Roșca. Mulți n-ați auzit de Schimb de cărți și nu știți de unde să-l luați pe domnul menționat. Bloggerii vechi au habar despre ce vorbesc, iar novicii s-ar putea să nu găsească nici o utilitate informației.

Aduc în discuție Schimb de cărți pentru ce a ajuns să reprezinte pentru unii dintre noi. Fără desfășurarea acestei activități, viața mea ar fi avut o altă direcție. Richie, mirele numit, a vorbit la lansarea cărții mele Un vis de-o zi. Concluzie:

Schimb de cărți a prilejuit întâlniri edificatoare între persoane. Ce am ajuns unii pentru alții și ce am făcut unii pentru alții. Participarea la celebrarea dragostei dintre Richie și Elena a ținut de o înțelegere clară a relațiilor interumane. Relațiile dintre oameni se construiesc în timp cu momente de liniște și momente fulger după aprecierile lui John Stuart Mill.

La petrecere, după sărutările date și luate, am întrebat unde îmi este locul. La masa bloggerilor, Dunia. Fix acolo, într-o jumătate de oră, s-au adunat persoanele acelor ani când nu eram mamă. Schimb de cărți de pe vremuri, anii de pionierat ai bloggerilor români, vechii partizani ai defulării pe platforme sociale. Dintre toți, doar tu ai mai rămas, Dunia! Nimeni nu mai scrie.

Aș dori să răspund la această observație. Într-adevăr am rămas oarecum singură. Nu reprezint o veche gardă, o anumită mentalitate sau o societate aparte. Scopul a rămas același: exercițiu de scris. Să scriu și să citesc am vrut în 2006. Să scriu și să citesc vreau în continuare. Am adăugat o firmă, un SRL. Scriu să mă întrețin. Să schimb calorifere, să recondiționez parchetul, să-mi cumpăr adidași de la Glăvan și rochii de la designerii preferați, Bobar, Oianu, Bardash, Schrotter, să văd lumea, să vizitez cu Mara marile muzee ale lumii și sălile de filarmonică.

Schimbarea petrecută în timp ține de supraviețuire. Citesc ca să visez. Scriu să mă dezvolt. Citesc să adun informații pentru clienți. Scriu să prestez servicii.

Prioritar a fost mereu scrisul. Motivul pentru care am rămas oarecum singura care scrie. Motivul să vă pună pe gânduri dacă sunteți la început. Un blog creat pentru defulare s-ar putea să nu reziste în timp. Un blog creat pentru un câștig facil aduce mult cu o găinărie (= afacere ilicită măruntă). Ce clienți preferă găinarii? Un blog creat în adolescență are forța mărturiei. Ajută la dezvoltarea sinelui.

Subliniez că motivul este esențial și reprezentativ pentru meserie. Dacă peste 10 ani ne așezăm la o masă, câți dintre noi or să mai scrie?

Scrisul ține de exercițiu. Răspund unor revoltați imaginari.
Scrisul mai ține și de felul de a fi. Câți sunteți scris, câți sunteți negustori de scris?!

Discutăm peste 10 ani.

Foto: Simona Nutu

O fată este needucată de mă-sa, iar o femeie căsătorită este nerecunoscătoare

Când anume fac ce vreau eu? Am crescut punându-mi obsesiv întrebarea asta. Element într-o familie patriarhală, repejor am descoperit cum stau lucrurile: copilul nu este ascultat, părerea femeii nu contează, deciziile le ia bărbatul. M-am împotrivit de pe atunci și m-am lecuit poate chiar înainte să mă îmbolnăvesc.

Căsătoria a ajuns să reprezinte o privare de libertate și un împrumut. O trecere a fetei din grija tatălui, în grija soțului. Tata, pot să ies sâmbătă cu fetele? Iubire, am ieșit aseară cu Maria. A venit însoțită de doi colegi. Îmi pare rău, nu am știut.

Împotrivirea femeii, în linii generale, se interpretează greșit. O fată este needucată de mă-sa, iar o femeie căsătorită este nerecunoscătoare. Adevărul, oricât de relativ, ține de capabilitățile intelectuale. Unii vrem să gândim pentru noi. S-a întâmplat să iau bătaie de la tata. L-am urât în momentele alea? Da, și e firesc. Îl mai urăsc în prezent? Nu, și e firesc.

Consecințe există. Mereu m-am impus sau am căutat să mă impun în relațiile mele. Contextele ne supun uneori. După ce am născut-o pe Mara, bunica ei a insistat să mă facă să înțeleg că nu va mai exista un al doilea copil. Fata care a primit bătaie soră cu moartea de la tatăl ei a înnebunit. Din nou altcineva îi spunea ce să facă. Marile imperii au intrat în declin, nu m-am împotrivit eșecului relației mele la câteva luni după naștere. Gura a rostit gândind și negândit. Frica nu m-a oprit, vârsta celuilalt nu m-a redus la tăcere.

Amenințările cu bătaia și cerințele venite către mine să respect bătrânețea nu au nici un efect. Zilele trecute am primit o nouă amenințare cu bătaia. Mara a suportat un accident cu bicicleta în 2016. Era în grija tatălui ei. Tatăl ei a lăsat-o în grija rudelor, iar rudele au avut ghinion. Copilul meu s-a ales cu o leziune monstruoasă la picior. Până aici pot înțelege și pot scuza persoanele prezente. Ce a urmat nu mai înțeleg. Nu am fost anunțată, iar niște persoane, mătușă, unchi și verișor, au mers în locul meu la urgențe. Au decis în locul meu, au semnat în locul meu. I-am urât atunci. În prezent, cu sentimente mai potolite, îi detest.

Rudele consideră că am un comportament nerezonabil, că nu am motive să-i detest. Mara nu a dorit să fiu chemată la spital. Sunt o mamă dură.

Sunt. Sunt o mamă dură, pretențioasă, cu reguli, cu un comportament critic. Jucăriile care le-am ales eu, mama! Jucăriile…? Da, jucăriile care le-am ales eu. Să ne mai gândim, Mara. Jucăriile… Jucăriile pe care, așa-i, scuze, mama.

Nimeni în lumea asta nu decide la urgențe pentru copilul altuia. În familia asta s-a întâmplat. Mama tatălui știe câți copii naște iubita copilului ei, unchiul și mătușa decid la urgențe în locul mamei. Apoi amenință cu bătaia. Pronumele personal tu îi ofensează. Doar dumneavoastră merită faptele lor.

Consideram că cel mai dificil este să-ți crești stima de sine. Desăvârșirea educației întâmpină la fel de multe greutăți. În lumina celor prezente, duc o nenorocire copleșitoare pe umeri: să asist în viața Marei la niște persoane detestate de mine și plăcute de ea. Am învățat-o pe Mara că mama, tata și fata sunt un cerc. Cercul admite perfecțiunea. Pe chipul ei, mama cu nasul și tata cu ochii nu or să se despartă niciodată.

În cercul ăsta caută să-și facă loc persoane neinvitate.

În orice circumstanță, rămân fidelă îndemnului: să râdem înainte de toate.

Uter, vagin, anexe uterine. Inimă, stomac, ficat

În ceea ce privește educația sexuală, am rămas niște primitivi. Sub recenta influență a lui Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi, înaintez o concluzie. Ne raportăm în prezent la plăcerea sexuală într-un mod analog înaintașilor noștri care căutau să pedepsească comportamentele umane reprobabile prin tortură fizică.

În zilele noastre trupul încă este pedepsit. Nu ți se mai taie mâna dacă ai furat, dar bisturiul taie dacă faci sex. Corpul suportă chinuri pentru că refuzăm să disciplinăm mintea. Orgasmul semnifică frenezie, viață vie. Bolile și sarcinile nedorite au încetat să fie probleme în momentul când cercetătorii au venit cu soluții: pilule contraceptive, prezervative, sterilet, diafragmă etc.

Ignoranța menține problemele. Ele nu mai există. 600 de adolescente nu au de ce să devină mame. Pot să devină, dar nu au de de. Se distrug viețile unor adolescenți pe pământ pentru mântuirea într-o lume doar imaginată. Educația sexuală se face cu luciditate și responsabilitate. În primul rând ne învăță despre propriul corp. Necunoașterea lui îl transformă într-o armă de multe ori fatală.

E în putința noastră să ne protejăm copiii, în special fetele.

De ce vă rușinați de un act care menține viața pe pământ? Numim orice prunc minune, dar explicația actului sexual, penisul penetrează vaginul ne umple de neliniști, de penibil, de disconfort. Uter, vagin, anexe uterine. Inimă, stomac, ficat. Cuvinte, simple cuvinte, dar cu reacții diferite, iar reacțiile astea uneori ne costă viața.

Ignoranța și rușinea în domeniul sexual chiar nu ne mai fac cinste. După părerea mea nu ne-au făcut niciodată, iar în prezent au devenit fatale vieții.

Educație sexuală în școli, asta e de înfăptuit!

Foto: Simona Nuțu

Ce anume este sexul?

Să mă angajez într-o luptă sau alta, într-un mod absolut firesc, subiectul trebuie să mă privească direct sau indirect. Dacă mi-am folosit vocea pentru a pleda pentru avort semnifică fără doar și poate experiență. Dacă în prezent susțin educația sexuală în școli se datorează faptului că sunt mamă de fată, iar numărul de mame adolescente din România îngrijorează pe oricine mai puțin pe aceia care protestează în fața maternității.

Ei zic că susțin viața. Întrebarea ar fi: Viața ne-o reprezentăm fiecare la fel? A fi mamă la 15 ani provoacă niște reprezentări. A fi mamă la 25 de ani provoacă cu totul alte reprezentări.

Discuția e atât de vastă și îmi face dificilă selecția. O să încep cu o scurtă poveste din viața mea și a Marei. Mara a împlinit 8 ani și citește de vreo doi ani. Când încep să recunoască literele, copiii insistă să-ți citească tot ce întâlnesc pe stradă: afișe, reclame, nume de firme. Mara a procedat la fel. De curând s-a fâstâcit pe străzile Budapestei. (Indicație) Chicoteli cu mâinile peste gură. Ce se întâmplă, Mara? Am văzut ceva scris pe un magazin. Ce anume? (Indicație) S-a aplecat spre urechea mea. Sex. Ce? (Indicație) Din nou s-a aplecat spre urechea mea. Sex. Sex? Eu am repetat cu o voce normală, fără să mă asigur că cineva ne-ar putea auzi. Adică nu este rușine să spunem cu voce tare sex? Nu, Mara, nu este rușine. Continuarea e lipsită de importanță pentru articol. Doar dacă cineva dorește să-mi evalueze depravarea.

Femeile nasc și descoperă o dragoste infinită. Învață să devină mame. Își descoperă puteri de care nu s-ar fi crezut capabile. Stau lângă prunci și îi ajută să se obișnuiască cu reîntoarcerea mamei mereu și mereu. De aia ne jucăm stupidul joc: cucu-bau, uite-o pe mama, nu mai e mama. Ne frângem spatele să-i sprijinim să meargă. Îi învățăm să bea apă din pahar, să spună poftim și mulțumesc, să meargă pe bicicletă, să înoate, să-și exprime nemulțumirile, să se îmbrace, să-și facă lecțiile și brusc, în adolescență, mulți părinți se opresc. Discuțiile despre sex au loc rar sau deloc. Iar o lecție despre plăcerea sexuală obține reacții asemănătoare cu ale Inchiziției.

Adolescenții nu au voie să facă sex.

Întrebarea ar fi: De ce? Adolescenții se întreabă între ei. Băieții se trezesc dimineața într-un fel, în alt fel arată cearșaful față de nopțile din copilărie când mama încerca să-l dezobișnuiască de pampers. Fetele simt o căldură plăcută între picioare în diferite situații.

Dacă nu au voie să facă sex, stop! Dar ce anume este sexul? Act de iubire? Reproducere? Comportare imorală?

O scurtă privire în urmă. La început plăcere. Anticii nu înțelegeau orgasmul, dar trăiau cu el. În timp, cu Biserica fruntașă, oamenii au pierdut plăcerea actului sexual că de înțeles oricum nu înțelegeau. S-a născut Freud. Părea să se facă puțină lumină în sexualitate. Freud a presupus mult. Dar câțiva ani mai târziu, William Masters și Virginia Johnson au studiat comportamentul sexual. Faptele au început să vorbească de la sine. Dovezile s-au adunat. Femeia are orgasm. Femeia are multiple orgasme. Bietele de noi, opinia generală de cuvioși cu frica de Dumnezeu ne scosese incapabile de plăcere.

Părinții au obligația să-și învețe copiii despre consecințele actului sexual. Să aibă discuții despre. Să nu mai auzim de la fete adolescente că nu există risc de sarcină în cazul sexului neprotejat pentru că băiatul știe când anume să se retragă pentru a nu ejacula la interior. Să nu ne mai fie rușine de asemenea cuvinte. Sexul face parte din viața noastră. Are puterea să îmbunătățească viața sau să o degradeze. E obligația fiecăruia dintre noi.

A interzice sexul în rândul adolescenților nu ține de o soluție eficientă. Interdicția crește interesul. Romeo și Julieta s-au sinucis în primul rând pentru că li s-a interzis iubirea, iar în al doilea rând pentru că aveau 15 ani. Interdicția și o anumită vârstă au demonstrat în repetate rânduri fatalitatea.

Educația sexuală acasă și în școli ar corecta numărul de mame adolescente. Educația le-ar face cunoscut propriul corp cu putința lui de a deveni o armă periculoasă. O sarcină nedorită, fără comunicare între părinți și copii, a dus de multe ori la moarte.

Nu plăcerea femeii este de condamnat. Orgasmul ar transforma-o în curvă. Mi s-a spus. De condamnat este comportamentul oamenilor care preferă ignoranța în locul educației sexuale.

Tabăra ateilor a crescut. Mulți nu-și mai reprezintă viața de după cu Iad și Rai. Se mulțumesc cu o viață fără sens aici pe pământ. Potolirea lor nu se mai face cu frica de pucioasă, dar cu frica de sarcini nedorite, cu frica de infecții, de boli transmisibile sexual crește comportamentul precaut.

Ține de noi, de societate să ne protejăm, să cultivăm precauția în rândul adolescenților și oamenilor de la sat.

Presupun că protestatarii de la maternitate nu sunt de acord cu mine.

Greșeala lor.

Foto: Simona Nutu