Recent Posts by Dunia

Romina Faur, goodbye my love

Mâine, 24 iunie, va avea loc Ia românească pe bicicletă sub egida Verde pentru biciclete. Am povestit pe blog de multe ori despre. Dacă răsfoiți, prima mea pedalare e un râsu-plânsu: plonjare de pe bicicletă, plete în vânt, tampoane în aer.

Fiecare participare m-a apropiat de conceptul Verde pentru biciclete. În alt text, am numit pedalările obișnuințe urbane.

În mai, la Cochete pe biciclete, Tricoul Inteligent a avut prima defilare. Pe fundal, vocea lui Tudor Gheorghe, pe podium, fete înalte, frumoase și slabe pășeau languros cu Limba română esențială, Alexandru Metea la subraț.

Am crescut ca om al muncii sub ocrotirea Verde pentru biciclete. Dar azi am de făcut un anunț. Nu datorez cooptarea mea la Verde pentru biciclete hazardului. Am un nume: Romina Faur. Coordonator la toate evenimentele, ea a fost și va rămâne direct responsabilă de orice acțiune a mea în cadrul fenomenelor urbane.

De la primul mail: Vrei să fii alături de proiectul Și eu susțin VpB?, la ultima rugăminte: o să am nevoie de tine sâmbătă la pedalare.

Cu Romina, am avut o dublă perspectivă: interior și exterior. Am luat contact cu munca din spate, am savurat fiorii unui eveniment aplaudat și bine primit de cetățeni. Fiecare pedalare a crescut simțul civic al locuitorilor orașului. A face parte din ceva mare, din comunitatea VpB, a te bucura de sprijin și protecție se explică prin bunele intenții ale Rominei.

Mâine va fi ultimul eveniment ieșit din socotințele ei. Altcineva îi va lua locul. Știți vorba: Regele a murit, trăiască Regele?

Mâine se moare și se naște.

Mulțumesc, Romina. Reverențe!

Goodbye, my love, goodbye, ai lăsat o moștenire grozavă!

Raiul de pe Thassos, Tavernaki

Aș pleca oriunde și aproape oricum. Mergem la Saravale? Desigur! Plecăm la Paris? Mai vorbești?! Nu mă interesează atât de mult locul. Am grijă de siguranță și mă interesează compania. Aspectele astea două lovesc în spiritul aventurier pe care mi-l doresc.

După ce am trecut pragurile, începe bucuria descoperirii lumii. Un regret permanent cu care trăiesc este imposibilitatea de a vedea întreaga planetă. Aș călători și în interiorul pământului dacă ar fi cu putință. Probabil și de aceea citesc atât de mult. Lectura oferă prilejul călătoriilor instant.

Motive sunt multe pentru hoinăreală. Unul dintre, și o să mă opresc asupra lui, este mâncarea. Italia, Franța și Grecia dețin o bucătărie pe care nu o refuz. Cu ofertele companiilor aeriene, distanța dintre a și z sau oricare altă literă, s-a micșorat impresionabil pentru condițiile de viață ale societății românești.

Mofturile devin posibile. Când auzi de 10 sau 20 de euro un bilet de avion te guduri ca un câine căruia i-a revenit stăpânul acasă după o lungă absență. Zbori, mănânci, revii acasă. Un vis și ca dimensiune. Gurmanzii or să mă înțeleagă perfect. Am revenit din Grecia unde am savurat fiecare masă: tzatziki, salată grecească, calamari, creveți, musaka, grill feta, caracatiță, paste. Și în felul acesta, un gurmand își poate reprezenta Raiul.

Raiul meu pe insula Thassos a fost Tavernaki. O tavernă în centrul Limenasului, cu atractivele mese de lemn acoperite cu bumbac în carouri. Ospătari veseli, prietenoși, cu o capacitate uimitoare de a rezista la aerele turiștilor.

Da, aș pleca oricând în Thassos doar ca să mănânc la Tavernaki. Sau în Franța pentru foie gras. Sau în Italia pentru scoicile alea mici. Aș adăuga chiar Germania pentru steak-ul lor servit pe platou de lemn cu un cartof copt.

Mâncarea încântă simțurile și sufletul.

Purtată de un dor, sedusă de o ofertă, probabil Berlinul urmează să mă răsfețe cu un festin.

Posibil!

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Insulele Greciei, pomul lăudat

Am plecat la drum fără nici un plan. Mă aflu pe insula Thassos de șase zile. O cercetare pentru un angajator din umbră. Mi-am zis, bazându-mă pe asigurarea de acasă, că știu ce am de făcut cu libertatea cuvântului.

O să scriu despre ce anume îmi atrage atenția.

Cu atenția asmuțită, rațional am acționat să o păcălesc. De aceea am închis de multe ori ochii, am tras aer în piept, am privit în gol, m-am afundat în cărți. Voiam să scap de sentimentul datoriei. Într-una din zile am închiriat un ATV. Pe o porțiune de drum neasfaltat, în zdruncinături ușoare, mi-am revăzut bunicii îndepărtându-se pe o motoretă portocalie, iar pe mine, sora mea și unchiul nostru în poartă.

La plajă, Marble Beach, cu intenția de a observa nestingherită, m-am așezat lângă un bolovan.
Iată-mă la pomul lăudat! Mi-am zis mie însămi și am rânjit spre un cuplu care se fotografia lângă apă. El ședea ca un playboy în timp ce încerca să nu o uite pe ea, cea actuală, într-o poziție de cobră ademenită de muzică.

Ca să vă spun drept, călătoria asta a mea pe o insulă grecească a devenit posibilă dintr-un mănunchi de nemulțumiri. Fotografia minte prea mult, iar oamenii se simt înșelați. De prea multe ori nu recunosc locul din imagine. Refuză să accepte că realitatea e alta.

Nu mi s-a cerut, dar mi s-a sugerat să relatez de la locul faptei. Să mă imaginez ca un reporter de război. Să dau dracu senzaționalul și comercialul. Cronica mea se dorește să fie o fițuică din sertarul oricărui agent cumsecade. Când întâlnește un anume fel de oameni, de obicei peste 30 de ani, educați, lucizi, veseli, să ofere o oglindă a unui loc, nu o reprezentare.

Thassos nu s-a nimerit, ca la ala bala portocala, ci s-a desemnat prin numărul mare de români care aleg insula pentru concediu.

Thassos este o insulă mică la Marea Egee. Verdeața atrage prima atenția. Are câteva plaje celebre, cu descrieri exagerate. Nu am menționat degeaba pomul lăudat. Vă întreb acum pe cei care alegeți Grecia: Grecia e frumoasă pentru că o iubiți sau o iubiți pentru că e frumoasă?

Datorită mașinii, am dat turul insulei și am oprit la fiecare plajă lăudată de orice agenție de turism. Cineva a comparat Paradise beach-ul cu Eforie. Dacă vă ajută alăturarea. Stațiunea Eforie e o necunoscută pentru mine, dar pe Thassos există munte, verdeață, apă curată și albastră-verzuie ca peruzeaua.

De pe Thassos, într-o închipuire nedreaptă de reporter, relatez: Thassos nu este ce vedeți în poze. Thassos poate fi mai puțin, dar poate fi mult mai mult. Diferența o face educația. Mereu ajung aici. O altă diferență constă în pretenții. Asigurați-vă, atunci când plănuiți o călătorie, că locul se potrivește firii. Temperamentul, mai ales după o vârstă, face nedreptăți geografiei. Preferințele, firea și circumstanțele vă asigură satisfacția în nici un caz fotografiile în photoshop.

Pun punct aici. Mă apuc de bagaj. Mulțumesc.

Lovitură în imaginarul călătorului: overbooking

Poate ați auzit de overbooking (suprarezervare). Sau poate deja ați experimentat. Publicul meu țintă constă în cei neștiutori.

Eu am descoperit suprarezervarea pe pielea mea. După ce am împlinit 30 de ani, mi-am luat obiceiul de a călători cu prilejul aniversării. Se potrivește cu felul meu de a fi hoinăreala asta. Îmi place să-mi sărbătoresc persoana după plăceri personale. Convențiile rar mă mai determină să acționez.

La 32 de ani, am plănuit o escapadă la Atena. Voiam să fiu sus la Acropole să mă celebrez. Mi-am ales hotelul după arhitectura vernaculară și panoramă. De la fereastra camerei îmi doream să văd la orizont citadela așezată la înălțime. Port în mine credința că peisajele frumoase mă ajută să scriu. Cu două zile înainte de plecare, am primit un mail.

Vă anunțăm că la hotelul ales de dumneavoastră s-au făcut prea multe rezervări. Ne pare rău și vă oferim o listă cu alte hoteluri la care vă putem caza.

O reacție naivă la prima lectură: am presupus că e o glumă. Nu mai auzisem de așa ceva și judecata mea nu reușea să dea o structură situației descrise. Cum e posibil să faci suprarezervare? Și mai ales, pe ce criterii primești camera sau sugestii pentru un alt hotel?

Tânguială mare au surprins toți cei din apropierea mea. Nimeni nu mai auzise, nimănui nu i se mai întâmplase. Cum eu călătoresc de fiecare dată cu o agenție, motive am multe și argumentate, mi s-a insinuat că agenția ar fi vinovată.

Presupun că am un fler aparte, dar uneori știu pur și simplu dacă am sau nu de-a face cu situații dubioase. Perspicacității îi datorez poate libertatea când cineva m-a rugat să aduc un pachet din Italia, iar eu am acceptat doar dacă am permisiunea să-l deschid. Nu am primit permisiunea. Ulterior mi s-a confirmat bănuială: aș fi fost păcălită să transport substanțe interzise.

La suprarezervare, agenția mea nu a purtat nici o vină. Din contră, persoana de contact s-a dat peste cap să obțin ceea ce cer. Un agent cu care călătorești devine parte din dorul de ducă. Asociez dorul, curiozitatea, bucuria și condițiile de siguranță cu omul acela care muncește pentru îndeplinirea dorințelor.

Sunt femeie și contează foarte mult să călătoresc în siguranță. Îmi place să pornesc și singură la drum, iar riscurile trebuie eliminate. Un agent face asta: te trimite la hoteluri sigure și pe rute cu risc redus.

Așa că o să rămân cu o agenție. Alternativele par și sunt atrăgătoare, dar nu au credibilitate pentru siguranță.

Cum procedează agentul la suprarezervare? Îți arată că îi pasă prima dată. Apoi încearcă și încearcă să răspundă nevoilor tale personale. Primul hotel nu mai reprezintă o opțiune, dar primești ceva la fel de bun sau mai bun.

Suprarezervarea produce neplăcere, nervi, surescitare. Lovește în imaginarul omului. S-a obișnuit în închipuire cu locul, dar un management prost înțeles zguduie obișnuința. Repet, a ataca obiceiurile unei persoane presupune o strategie proastă. Nu mă interesează să vorbesc despre credibilitatea unui hotel, dar o afacere rezistă prin îndeplinirea nevoilor epocii nu din specularea necesităților.

O măsură pentru suprarezervare: să știți despre. Eu habar nu am avut.

O încurajare: călătoriți pentru drum, pentru loc, pentru o stare de bine, pentru amintiri. Hotelul să vină pe plan secund.

Dar nu vreau să ofer învățături, mi-am propus doar să informez. A venit vara și toți ne facem bagajele.

Distracție!

O situație anume: overbooking

Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).

Cealaltă țară, aici și acolo

După o pauză, am simțit nevoia unei detașări, revin cu un text despre un spectacol de teatru. Am consumat mult invizibil cu prilejul FEST-FDR 2017. În cartea lui Radu Beligan, Între acte, am descoperit formularea asta: vizibilul trebuie să poarte în teatru spre invizibil. Aproximativ cuvintele actorului.

Mai departe o să storc niște semnificații din spectacolul Cealaltă țară, o adaptare după 3 romane de Herta Muller. Mi-a atras atenția numele scriitoarei și m-a convins instituția, Teatrul Național Craiova. Unii știți cine este Herta Muller, iar cine nu are habar, să nu vă simțiți prost. Omul învață cât trăiește. Abia când se oprește din, putem să ne îngrijorăm.

Eu am citit o singură carte semnată Herta Muller, Animalul inimii. Păstrez în memorie descrierea unor privațiuni meschine: lipsa ciorapilor de mătase și ce senzații puteau produce o pereche. Tehnica pe sub mână dacă nu-și are sorgintea în comunism atunci presupun că s-a dezvoltat intens.

De la numele scriitoarei am mers la teatru și am știut la ce să mă aștept. Un consum imaginar de cenușă și rumeguș care abia îți mai permite să respiri. Așa visez eu uneori. Mă trezesc cu gura uscată și beau lacomă un pahar de apă într-o singură inspirație.

Dar teatrul, așa cum ne-a obișnuit de la apariția lui, m-a surprins. În reprezentarea mea fabulată, nu am luat în calcul jocul actorilor. Au avut actorii grijă, așa cum au mereu, să atragă, să subjuge spectatorul și să-l convingă să se privească pe sine.

Piesa Cealaltă țară se desfășoară în jurul familiei unei tinere fete, Irina. Vor să emigreze în Germania. S-a desprins de aici tehnica făcutului rost de pașapoarte de sub mână. Aspectele sociale dintr-o anumită istorie a României, comunismul și ipostazele lui, impun o examinare a fenomenului emigrării. E un fenomen înstrăinarea. Pe parcursul spectacolului m-am lăsat purtată uneori conștient, alteori de-a dreptul vrăjită, am văzut cel mai sincer și pasional sărut pe o scenă de teatru, de angoasele personajelor decise să părăsească țara, dar și de provocarile la care se expun ajunse în Germania. E un aici și un acolo. E despre aici și e despre acolo. E despre a fi acasă, dar nu te regăsești nicăieri ca în reprezentările personale. Ce semnificații a putut să mai aibă acasă pentru un neamț din Banat în timpul comunismului?

Întrebări. Semnificații. Reprezentări. Umor pe alocuri. Romantism sporadic. Căutări. Neîmpliniri. Identitate. Dublă identitate.

Aici și acolo.

Herta Muller a scris multe cărți ca să-și stabilească aici-ul și acolo-ul.

Spectacolul se joacă cu reprezentările. Suntem aici. Suntem acolo.

Cealaltă țară, adaptare după trei romane de Herta Muller
Teatrul Național Craiova
Regia Alexandru Istudor

Ambivalența, vrajă unică

Am un nepot de un an și nouă luni. Datorită lui am ajuns ieri în parc. S-a dus direct la groapa cu nisip și i-a trebuit mașinuța altui copil. Adulții din jur se întreceau în bunăvoință cu explicațiile. În antiteză, când Mara mea pretinde, adulții din jur judecă. E firesc! Parcă nu mai are dulceață în obraji. E știrbă, s-a deșirat, vag și în anumite ipostaze percepi o alură de femeiușcă.

Oriunde ajungem, i se refuză multe pentru că acum a crescut. Inclusiv eu îi refuz uneori plânsul. Nu mai plânge, Mara, zău așa! Să știți că greșesc. Plânsul e liber, e autocompătimire și de ce să ne lipsească cineva de el?!

Un motiv ar fi pretențiile culturale. Vin și-ți spun ce să faci, cum și când. Mara mea are noroc. Mama ei citește multă literatură de specialitate. Chiar ea afirmă că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine și într-adevăr uneori reușesc. Alteori eșuez.

În ultimii 3 ani am învățat niște cuvinte extraordinare prin semnificație. Unul dintre ele este ambivalența. Deține o vrajă unică. Conștientizarea trăirilor contradictorii reprezintă alinare sufletească. Gîndurile negative nu ne transformă în oameni răi. Gândurile pozitive nu ne fac sfinți. Aș putea duce subiectul în jurul ipocriziei. Realizez asta. Nu mă interesează. Intenționez să fixez normalitatea în viața invididului cu sentimente ambivalente. Putem să iubim și să urâm aceeași persoană.

O să mă folosesc de platforma facebook. Pe pagina fiecărui utilizator descoperim diferite ipostaze ale persoanei. Interacțiunea noastră constă în cum ne reprezentăm ceea ce ne revine vizual. Adevărul este că facebook-ul se face responsabil de multe contradicții.

De exemplu. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă să-mi povestească persoane din jur, în scris sau oral, cum și-au petrecut vacanța sau despre relația de cuplu. Uneori nepotrivirile dintre cuvânt și imagine sunt totale. Cine minte? Imaginea sau cuvântul? Mint amândouă sau nu minte nici una. Introduc din nou ambivalența. Degeaba îi povestești amantei sau amantului că relația de cuplu e terminată, fotografia din concediu te surprinde vesel, uneori chiar tandru, iar alteori satisfăcut. Pentru că pe o nevastă, mamă a copilului tău, nu prea poți să nu o mai iubești deloc. Rămâne acolo înfiptă în adâncurile tale, iar după ce iubirea romantică s-a risipit, i te împotrivești ca un copil.

Îți iubești nevasta. Adevărat. Îți iubești amanta. La fel de adevărat. Cum uneori le detești pe amândouă și ți-ai lua lumea în cap sau fugi cu o a treia. Am întâlnit, e verificat.

Consider că ambivalența, conștientizată, aduce acceptare și înțelegere. Transform în verbe, adică în acțiune. A accepta. A înțelege. A transforma gelozia într-un pretext de autoeducație. Autocontrol realist există, iar de acolo se desprinde o plăcere calmă de a fi tu însuți: bun și rău, frumos și urât, matur și imatur, soț și amant etc.

Repetați după mine: trăiri contradictorii.

Nimic mai natural!

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc

Să ne mulțumim cu ce avem ca principiu de viață

Vremurile condiționează și ele felul de a fi al oamenilor. Mă gândesc acum la familia mea. Bunicii crescuți în război sau în instabilitatea de după. Părinții educați în sărăcia de după război. Eu, ca parte a generației mele, formată pe principiul să ne mulțumim cu ce avem.

Avea tata o vorbă cu care intenționa să ne pună la locul nostru atunci când ridicam nasul: alții nu au nici ce să mănânce. Logica asta m-a controlat până prin adolescență. În perioada aia am fabricat un răspuns: unii au mai mult.

Amândoi, și eu și tata, vorbeam din experiență, din ceea ce văzusem. Timpurile difereau, el făcea trimitere la trecut, eu arătam cu degetul prezentul. Nu am reușit să ne împăcăm. El m-a perceput obraznică și nerecunoscătoare, eu l-am etichetat neînduplecat și agresiv.

Mama, cu firea ei blândă și educația de pension, a încercat să-mi transmită moderația și invizibilitatea.

Să ne mulțumim cu ce avem! Să lăsăm de la noi! Să tăcem! Să nu reacționăm! Să fim recunoscători! Etc!

Aș vrea să zic că m-am străduit să dau ascultare mamei, dar adevărul este că m-am împotrivit. Pe lângă atitudinea încăpățânată, felul de a fi zgomotos și vesel a atras mereu atenția asupra mea. La școală, din cauza flecărelii, eram mereu certată.

Dar educația mamei, deși nu s-a prins, a lăsat urme. O rușine apăsătoare, emoții violente, căutarea celui mai îndepărtat loc când ieșeam în public, fuga de orice ecleraj social care m-ar fi scos în față. La facultate, la Timișoara, am căutat de asemenea să rămân în colțuri cu umbră, dar eșecul s-a produs instant de la perfectul simplu. Cum să rămână un oltean invizibil în Banat dacă își păstrează dulcele lui grai atât de nesuferit pentru cei necrescuți în geografia mea?

Fără voie, primeam atenția celor din jur. Cum felul meu de a fi, atitudine supusă, fără pretenții, ținea de obișnuință, așa m-a educat mama, au început deplasările în comportament. Cel mai mult am defulat prin ceartă. M-am certat cu toată lumea, o singură excepție, o colegă de facultate de la Craiva. Ani de zile m-am ciondănit, cu ceilalți și cu mine însămi.

Mama m-a încărcat cu un comportament străin, eu m-am împovărat cu supărările. În adolescență și ca studentă n-am presupus că ar fi ceva în neregulă cu mine. Nu mă refer aici la reguli de comportament în societate, la convenții, ci la individualitate, la însușiri, la genetică. Nașterea ținea de o scurtă poveste a mamei cum era să mă nască în mașină și atât. Pe parcurs am dedus importanța apariției pe lume. E un moment în viața mea, nu știu să-l arăt cu degetul, când am hotărât că e cazul să fiu eu indiferent de pierderi.

Iar eu sunt o persoană curioasă, incredibil de sensibilă, cu simțul observației dezvoltat, intuitivă, visătoare, pretențioasă, tolerantă, critică și sinceră.

Tot ce am descoperit că sunt nu s-a nimerit cu ce a încercat mama să obțină de la mine prin educația ei.
Eu nu mă mulțumesc cu ce am. Vreau să cresc, spiritual, financiar, chiar și simțul umorului l-aș mări de ar fi cu putință.

Eu nu las de la mine la nesfârșit. Las, dar fără dubii o să-ți dau peste nas dacă îți bați joc de mine.

Eu nu tac. Am învățat să tac, cultiv tăcerea, dar mă fac bine auzită când alții profită de rușinea mea. Mă aflu în proces de stârpire al acestui detestabil sentiment.

Eu reacționez. În prezent cu justificare.

Simt de la un timp cum crește, dar se ascunde în același timp, un principiu de viață. Prespun că e vorba despre individualitate, asumare, autenticitate.

E necesar să ne alegem lupta în viață. Lupta, drumul, idealul, stăpânul, dar să alegem. Apoi să ne concentrăm pe. La final, mă refer la moarte, oamenii fix despre asta o să povestească, despre cum ai trăit.

Eu aleg să-mi trăiesc viață luptând pentru educație, familie, iubire nebună, prieteni, călătorii, eleganță, cărți, mâncare savuroasă, bun simț, empatie și un joint.

Am ales.

Lupt.

Foto: Anita Bejenaru