Recent Posts by Dunia

Perspectiva unui participant la moarte

În sfârșit cântă cocoșul! De afară nici o rază de lumină. Draperiile acoperă ferestrele cu excepția unor 5 cm pe mijloc. Daniela doarme. La picioare, așternuturile sunt mototolite. Carla le netezește ușor cu mâna. Se ridică de pe scăunel. Cocoșul cântă a doua oară. Privește prin cameră. Încearcă să dibuiască în obscur cioburile ceștii. N-ar vrea să calce pe ele. O noapte lungă și dimineața e gri de la nori. Ziua tărăgănează. Totul vine târziu.

Daniela scapă un oftat. Zorile i-au proiectat prin crăpătura draperiilor o pată de lumină pe nas. Pare puțin mai scuțit nasul ei. Cel puțin asta gândea Carla în timp ce făcea niște rotituri de bazin. Își simțea spatele înțepenit.

– Ești tot aici? Trage draperiile și deschide fereastra. Nici nu vreau să-mi imaginez cum pute în camera asta.
Carla deschide și trage aer în piept. O să meargă să aprindă focul. E deja rece în dormitor.
– Anul trecut pe vremea asta mă strecuram din casă până la magazia de lemne și luam doi butuci de lemn. Îi puneam în șifonier. Tata nu caută niciodată acolo. Cine ar căuta?! Adică nici nu cred că i-a trecut prin minte că aș putea să-i fur lemne.
– Încearcă să mai dormi. E devreme și pari mai bine.
– Par. Nu sunt. În cele câteva minute în care am ațipit l-am visat pe Cornel. Ne sărutam. Te deranjează?
– Nu mai mult decât cana pe care ai aruncat-o aseară în mine. Chiar așa, ies să aduc mătura și fărașul. Carla trage ușa în urma ei. Daniela privește peretele din fața patului. Un șifonier și o vitrină. Vitrina păstrează toate sticlele ei de parfum. Cele goale stau în spate. I se pare că vede una goală în față, un Jean Paul Gaultier. Un cadou de la iubitul ei elvețian. Ce vacanță frumoasă a petrecut cu el la Zurich!
– Carla! Carla! Carla!
Daniela încearcă să strige. Carla revine cu mătura și fărașul. Le lasă lângă noptieră și se îndreaptă spre fereastră. Închide și aranjează draperiile.
– Nu știu dacă vreau lumină. Vezi sticla aia de parfum? Gaultier-ul? L-am primit de la Sebastian. Ce bine că nu m-am măritat! Ce bine că nu am copii? Pricepi? Profit și îți mărturisesc ceva. Mereu am avut convingerea că bărbații nu mă mai pot uita după ce m-au sărutat. Deduci de aici mirarea mea când ai anunțat că te măriți cu Cornel.

Carla stătea în genunchi și căuta cioburile. Unele mai mici ajunseseră sub pat. Cu coada măturii a încercat să aducă în față resturile. Pe lângă cioburi, o sticlă și câteva dopuri au fost recuperate.

– Nestea, Daniela? Știi bine că nu ai voie.
– Nu am voie Cola, Carla. Și am ascultat. Ai mai văzut să beau Cola? Nu. Doctorul a zis clar fără Cola.
– Pe tine prostia și ignoranța te omoară, nu cancerul.
– Ieși afară! Doctorul a zis fără cola. Nestea e ceai. Ceai!

Foto: Adrian Oncu

O viață bună

Cititul îndeplinește funcții. O funcție, favorita mea, ține de a te pune pe gânduri. Să-ți pui ochii în tavan sau într-un punct pe perete și să meditezi la o perspectivă anume la care nu te-ai mai gândit până atunci.

Mintea mea muncește de ieri la viață bună. Viața bună presupune o direcție. E nevoie să ne detașăm, nu neapărat să ne vindecăm. Mi-a convenit să descopăr un asemenea unghi. Am ajuns și eu la concluzia că atât fericirea, cât și tristețea sunt supraapreciate.

Fascinată de univers, cu posibilități intelectuale limitate de înțelegere, am exclus tragedia din viață. Tragedia a rămas un gen literar. În imensitatea spațiului, tragedia s-a transformat discret și firesc într-un proces biologic.

La o scară mică, la viața noastră de toate zilele, nu încerc să corectez pe nimeni. Mara plânge și o compătimesc când pierde o păpușă. La alt nivel, când unei mame îi moare copilul nu se consolează prin priceperea procesului biologic. În altă dimensiune, când iese la suprafață o infidelitate, nu te descurci științific cu sentimentele. Sau te descurci greu, zice Freud.

Dacă partenerul cochetează și este atras de o altă persoană anunți că ești deranjat și poți cere să înceteze. Ce se întâmplă dacă nu încetează? Habar nu am. Nu am un răspuns. Nu știu ce trebuie făcut sau considerăm că trebuie făcut.

Dar știu cum să nu acționăm. Trec peste reacții și plânsete. Ajung la imbecila faptă de a suna cealaltă femeie sau celălalt bărbat. Aș prefera să scriu la feminin. Sunt un autor de sex feminin. Închid paranteza.

Cunosc un număr considerabil de femei care au sunat-o pe cealaltă. Profit de puterea unui blog personal să transmit din experiența proprie. Cealaltă nu vă datorează absolut nimic. Excepție face o prietenă, tot din experiență vorbesc. Situația impune acolo niște explicații, dar la nivel rațional nici măcar prietena nu vă datorează vreo justificare.

Jeluirile țin de sistemul nostru limbic. Partea asta de creier ne dă un delir de grandoare și o forță care pretinde drepturi asupra celuilalt. Așa explic eu jalnicele exprimări: Cum de mi-ai făcut asta? Cum ai îndrăznit să înșeli mama copiilor tăi?

Pârț! Floșc! Și alte referiri scatologice.

Și am ajuns la direcția din introducere. În viața de toate zilele avem nevoie de o direcție. Situațiile care solicită centrii cerebrali ai plăcerii impun o deschidere mai largă ca persoană. Să te lansezi în viață, iar viață nu presupune compromisuri peste compromisuri mai ales într-o relație.

Reevaluați ce înseamnă pentru fiecare dintre dumneavoastră viață bună. Iar la final puneți-vă și întrebarea: Am o viață bună?

Eu am o viață bună.

Foto: Diana Bodea 

Confundați stilul cu trendul, eroul cu spânul

Nu este nici un secret. Freud și Darwin sunt eroii mei. Am și un antierou, acela este iubitul meu. Totuși, cu asemenea eroi, rămân un spirit care refuză actualizarea. Prefer să-mi analizez copilăria, să-mi perfecționez reacțiile, să-mi dezvolt însușirile intelectuale și morale.

Îmi imaginez grimasele și pârțurile unora cu sensibilitate ridicată la utilizarea unui vocabular felurit. De ce să folosesc verbul a fermeca? Toată lumea se exprimă cu a plăcea! Și auzi la asta, șă-și perfecționeze reacțiile, să-și dezvolte însușirile intelectuale și morale?!

Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha!

Societatea mea izolează oamenii educați în instituții. Pare să-i favorizeze pe aceia cu școala vieții orice înseamnă asta. Un tânăr de 21 de ani privește disprețuitor un senior care-i sugerează să nu-și neglijeze studiile. Instituțiile nu s-au actualizat nici ele. Tinerii nu urcă pe umerii uriașilor, sunt uriașii înșiși. Socrate, Platon și Aristotel, puf, pistol cu apă. Ia de aici nume: Afrojack, Armin van Buuren, Martin Garrix. (Nu știu cine sunt, am căutat pe google și i-am descoperit într-un top de DJ ai lumii).

Nici măcar nu-i contrazic, au dreptate. Perspectiva lor e pertinentă. Instituțiile refuză actualizarea nevoilor. Necesitățile s-au schimbat. Dinamica a explodat. Ritmul vieții ne înnebunește pe toți.

Lipsiți de stăpânire de sine, tot nu-mi vine să vă spun ce fac eu în fiecare zi, în fiecare dimineață și în fiecare seară pentru că asta impune noul marketing. Oamenii vor să știe! Oamenii au nevoie să știe!

Greșit! Oamenii nu-și mai cunosc nevoile. Oamenii, cu noile lor apucături pe repede înainte, cer să aurim mediocritatea. Să o înălțăm pe o cruce. Să ne închinăm prostiei și să disprețuim academismul. De acord și cu asta. Academicienii sunt rigizi, convenționali, reci, dar tot ei dau tonul în demnitate, stil, eleganță, educație.

În orice cultură, în oricare țară, eu nu întorc spatele educației. Civilizația e singura care rămâne verticală în fața materiei negre care ne înconjoară.

Sunt om educat. Mai departe sunt femeie și mamă. Reprezint persoana educată. Caut eficiența, calitatea și profesionalismul în relațiile mele, în afacerile mele. Refuzul de a vă saluta dimineața nu vine din neputința de a mă adapta noilor cereri sociale. Nu o să vă salut pentru că vă respect viața și cred că aveți altceva mai bun de făcut decât să vă strecurați un ochi în activitățile unui străin. Dunia are și o viață separată. Dimineața încercați să vă priviți partenerul sau în lipsa lui soarele. Seara sărutați-l sau visați în fața lunii. Dacă ați uitat să mergeți, reînvățați.

Într-adevăr nu știu dacă acțiunile mele trădează o incapacitate de adaptare sau pur și simplu iau atitudine în fața mediocrității. Tind să cred că cei mai mulți greșiți. Speculați prea mult. Vă vindeți prea ieftin. Confundați stilul cu trendul, eroul cu spânul.

Concluzia: prea multe concesii scad calitatea vieții. Nu sunt dispusă să revin la peșteri. Chiar dacă moda aduce asemănări îngrijorătoare, iar vocabularul, maltratat și redus, amintește de articularea sunetelor la primitivi.

Acceptați educația în viețile voastre.

Foto: Anca Ciobănescu

La noi muierea pupă mâna bărbatului

Cel mai mult iubesc oamenii în teorie. Când se întâmplă să cobor din abstract și să mă amestec cu lumea, încep să semăn cu toate personajele cinice pe care le ador. Doc Martin, morocănosul Angliei e preferatul meu. Savurez o scenă din serial. Îmi vine și revine în cap.
Prietena mea a citit studii, există legătură între vaccin și autism. Hm! Prietena ta e proastă?!

Vă asigur că eu nu îndrăznesc să mai folosesc asemenea cuvinte. Plus că îmi place și-mi convine mai mult tăcerea. E savuroasă. Privesc fix, intens, zâmbesc și întorc spatele.

În lume, ajung destul de des după stilul meu actual de viață, Tricoul Inteligent mă scoate din casă, sunt nevoită de multe ori să întrerup tăcerea ca metodă. Provocările mă pișcă și reacționez. Ultima dată, după ce am primit o întrebare identică de la trei persoane, în loc de zâmbet și defilarea cu spatele, am întrebat: dar cum credeți voi că arată o femeie trecută de 30 de ani?!

Întrebarea lor:  Ai un copil de 7 ani?
Întrebarea mea: Cum arată o femeie de 34 de ani?
Răspunsul lor: Nu știu cum, dar nu ca tine.

Repejor, într-o șuetă incidentală, am afirmat că nu există o reprezentare a femeii de 30 de ani în imaginarul societății. O prietenă m-a contrazis. Ea consideră ca lipsa machiajului intens la vârsta noastră îi derutează pe cei mai mulți. Obișnuința a bătut în conștiința societății femei boite și pline de brizbizuri. I-am dat dreptate, dar pe alocuri. Mi-am zis că o să mai meditez la.

Săptămâna trecută am avut parte de o excursie mică cu Mara. Lipsa programului, – o singură prezență autoritară -, eu, a asigurat succesul și odihna psihică. Strop de disconfort nu am experimentat. Nu m-am opus nici unei voințe, nu am convins nici o putere, n-am dus discuții patetice de împăcare a diferitelor caractere. Într-una din zile am ajuns la Brașov. Printre mai multe activități, am avut parte de o întâlnire cu o tânără femeie pe care am cunoscut-o datorită acestui mediu. Conversația ne-a purtat și pe la rădăcinile mele oltenești. Mi-a făcut și o mărturisire: Tare elegante și cochete sunt fetele pe acolo. Aveam colege care se schimbau de două sau trei ori la o nuntă. Uneori mă simțeam chiar prost.

Am râs zdravăn și i-am enumerat alte motive pentru un asemenea comportament.

Înainte să le dezvălui și aici, vă dau câteva versuri de Sorescu.

La noi muierea pupă mâna bărbatului

Și din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.

Femeia are socotelile ei, ea să țină de coada cârpătorului,
Și să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce știe femeia?

Cam de asta se schimbă femeile și în prezent de două, trei ori la un eveniment. Să arate ce știu. În Oltenia, la sate, nu s-a schimbat prea mult mentalitatea. Poate nu mai pupă neapărat mâna bărbatului, dar coada cârpătorului o mai țin. În continuare femeile nu intră în categoria oamenilor.

Cele care au părăsit satul și și-au educat pe alocuri persoana, păstrează reminiscențe ale sărăciei și limitării. Altele duc mai departe gândirea unei mame a satului despre ce semnifică femeia în casă: pune masa, ridică masa, responsabilitățile casnice exclusiv ale ei. Esențiale rămân sărăcia și obținerea unei grațieri de la cratiță: la o nuntă se fălește femeia cu tot ce are: două, trei rochii, toate inelele și toate brățările, multe nuanțe la machiaj, păr cu fixativ în exces, un bărbat și numele lui.

Discuția asta m-a ajutat să recuperez imaginea femeii trecute de 30 de ani în imaginarul societății românești. Asta este: femeia de la nuntă, cucoana care arată că știe să iasă din vorba bărbatului de câteva ori pe an. Și e mulțumită.

M-am lămurit, dar eu nu sunt mulțumită. Îmi doresc mai multe femei ca mine și nu mă refer la atitudine, gândire sau comportament, ci la simplitate vestimentară, la machiaj natural și cu o sexualitate conștientă.

Chiar se poate, e cu putință, vă jur!

Foto: Rox Sarafolean

Sprijin pentru femeile care-și doresc să fie eroul propriei vieți

Două lucruri am înțeles de curând.
1. Vremurile actuale nu-mi permit să dau tot ce pot.
2. Sunt un erou.

Cu aserțiunea de la primul punct m-am pricopsit dintr-un eseu semnat Lucian Boia. Făcea referire la Regina Maria. Timpurile au îngăduit ca regina să dea tot ce a putut.

Afirmația de la punctul doi e destul de recentă, dar am meditat îndelung la ea. Am început cartea lui Joseph Campbell, Eroul cu o mie de chipuri. După doar 122 de pagini citite, nu am mai reușit să-mi stăpânesc gândurile. Uneori, când mai descopăr ceva despre mine sau accept altceva tâșnit de sub cenzura inconștientului, simt că am mai așezat o piesă în puzze-ul vieții mele. Mă văd mai bine, mă așez mai bine.

Iar acum mă văd un erou. Am 34 de ani și număr câteva greșeli. O greșeală semnifică începutul unei aventuri. Eu mă fac vinovată de mult mai multe, de aceea pot să stau drept în fața oricui. Într-adevăr epoca nu prilejuiește o etalare a însușirilor și abilităților mele. Nu o să mă remarc niciodată ca Regina Maria. O să reușesc prin lecțiile învățate.

Până acum, am experiența unei familii destrămate, a loialității în prietenie, a trădării. Am înșelat, am fost la rândul meu înșelată. Am născut. Știu ce înseamnă o întrerupere de sarcină. Am fumat marijuana, dar nu m-aș atinge de cocaină. Am studiat Literele și am o diplomă în Politici Culturale. Am scris 2 cărți, țin un blog de 10 ani. Educ un copil și lucrez la relația cu părinții mei pentru ea, fetița mea. Am condus prin Europa și am călătorit singură cu mașina și avionul. La 30 de ani am ales o excursie cu trenul și am început cu Polonia, Auschwitz. M-am îndrăgostit. Am iubit. Am încetat să iubesc. Sunt într-o relație și uneori trăiesc momente intense de fericire.

Menționez toate astea pentru că mă recomandă. Erorile au verificat și îmi justifică propunerea. Urmează să propun ceva.

În urma multor mesaje primite în privat, întrebări felurite, dar cu accent pe experiența dintr-o relație și împăcarea cu sexualitatea printr-un proces dificil al cunoașterii de sine, dar și al trupului, deschid un fel de seminar.

Accept întâlniri cu femei interesate să învețe din greșeli și să devină un erou. Nu accept întâlniri cu femei care își plâng de milă și se victimizează. Ele reprezintă o categorie de femei inteligente, dar perfide.

Știu să ascult, dau dovadă de toleranță, am început să practic cinismul, râd și plâng, dar mai ales sunt sinceră. Am grijă de sentimente la nivel de limbaj, dar nu mă interesează persoanele needucate care nu vor să se detașeze. Prima mea lecție: nu luați personal tot ce vi se întâmplă.

Mesaje îmi puteți trimite în privat, textul ăsta lansează o provocare. Dacă sunteți o femeie nemulțumită sau greu de mulțumit, o femeie fără stil personal vestimentar și o gândire proprie, e foarte posibil să vă pot ajuta.

Știți cine sunt eu în acest context? Ajutorul acela supranatural primit de erou după ce părăsește casa părintească în urma unei greșeli. Pe drum, ăla inițiatic, dă peste fel și fel de greutăți, dar le depășește cu sprijin de la o ființă sau alta.

Eu sunt sprijinul oricărei femei care își dorește să devină eroul propriei vieți.

Foto: Diana Bodea

Mama, dar când ajungem? Harghita și Covasna

O suspectez pe Mara mea de entuziasm. De la mine sau de la al ei tată sigur nu a moștenit. Rămâne varianta împrumutului. S-a pricopsit de la cineva.

Ne aflăm într-o excursie noi două. Când am început să plănuiesc m-am îngrijorat puțin. Dacă o să se plictisească numai cu mine? Drumul lung, am ales Covasna, Malnaș Băi pentru cazare, o să ne testeze pe amândouă. S-a întâmplat fix așa: somn în prima parte, o scurtă oprire la Sibiu, apoi teatru radiofonic până la pensiune. Atenția ei m-a convins prin apropierea de scaunele din față și întrebările care au urmat. Mama, adică și Ștefania a murit? Etc! Marți s-a difuzat la Radio România Cultural piesa Belvedere cu Horațiu Mălăele.

Am sosit la pensiune și am răsuflat ușurată: tefere și fără miorlăituri: Mama, dar când ajungem?, Mama, dar mai avem mult?, Mama, dar mama! La recepție a așteptat cuminte, iar după ce am primit cheia și toate instrucțiunile, s-a ivit entuziasmul ei. Camera, grădina, leagănul, toboganul, balansoarul îi smulgeau sunetele unei emoții extraordinare.

A doua zi dis de dimineață, copil matinal din pruncie, a cerut să facă ceva. Până m-am spălat pe dinți, ea a aranjat în cameră, a făcut patul și îmi aștepta aprecierile. Atunci s-a întâmplat să o suspectez de entuziasm. Am sărutat-o și ne-am apucat de Călătorie spre centrul pământului a lui Verne. Lectura asta face parte din programul conceput de mine pentru excursie.

Dețin un orar nescris pentru cele cinci zile de excursie. Să fiu pentru ea în primul rând. Nu e ceva ușor. Gândurile îmi fug repede, visarea cu ochii deschiși e o constantă, butonarea pe telefon o obișnuință și o cerință a bloggerului mereu la datorie.

Mâine plecăm acasă. Nu am primit nici o plângere, deși a avut nemulțumiri ale gestionării timpului. Cu siguranță i-au lipsit copiii, dar m-a asigurat prin atitudine că nu o să fie necesar în viață să leg prietenii de dragul copiilor. Ne simțim excelent împreună cu tot cu diferența de vârstă, cu reprezentările felurite și cu nevoile personalizate.

O ultimă notă. Cel mai greu mi-a fost să-i explic de ce aici se vorbește altă limbă. Dragi homofobi, asta e cu adevărat dificil de explicat unui copil, nu sărutul dintre două persoane de același sex. Iubirea nu presupune prea multe explicații. Se întâmplă. Covasta și Harghita nu s-au întâmplat. I-am dat lămuriri și scurte repere istorice. A acceptat.

Iar acum punct. Fug să citesc cu Mara.

Zice Dunia

De când cu campania #poartaocarte am deslușit, pe lângă bunăvoința celor mai mulți, și o ușoară, dar evidentă împotrivire.

Refractarii, deși poate nici ei nu știu, nu se împotrivesc obiectului carte, ci obiectului Dunia. Unele dudui țin să demonstreze că frumusețea și succesul lor nu depind de plictisitoarea activitate a lecturii. Au dreptate. A existat de la începuturi fascinația pentru femeia frumoasă și prostuță. Gâsculițele rămân în vogă, boitele nu or să dispară, operatele cresc rândurile, bunicile sunt pe cale de dispariție.

Să-ți fii loial ție însuți, concept și formulare, ține de a deschide o carte. Vulgaritatea, mediocritatea, semidoctismul au nevoie doar de femei care să nască, iar apoi să nu mai facă absolut nimic.

Puteți să mă contraziceți. Sau să nu mă.

Foto: Flavius Neamciuc

Ultimul stilist cu bun simț

Ieri am încercat să mă conving să mă spăl pe cap. Alaltăieri la fel. Nu am reușit. Necesitatea asta mă omoară. Prefer să fac orice altceva. De aceea am aprofundat sistemul nervos și sistemul imunitar și limfatic. De exemplu, am descoperit că nervii hipotalamusului reglează activitatea fiziologică a organelor interne și influențează emoțiile, comportamentul sexual, foamea și alte instincte fundamentale. Vedeți? Foame și sex, instincte fundamentale, doar că sexul s-a pricopsit cu reprezentări blamabile. Eu mai repede aș critica un gras. Inclinațiile senzuale mă fascinează. Închid paranteza nedeschisă.

Dar un păr lung nu poate fi ignorat. Aplecată asupra Atlasului, cocoțată în pat într-o poziție aproximativ de yoga, firele m-au gâdilat în talpă. L-am aruncat iritată peste umăr și m-am prăbușit pe perne.

Cu ochii în tavan mi-am zis că m-aș tunde. Specialiștii afirmă că femeia adultă care refuză să îmbătrânească își ține părul lung. Eu nu refuz, dar nici nu îmbătrânesc. Suport un proces de maturizare. Așa că îmi păstrez părul lung, recunoscătoare materialului genetic pentru o podoabă ca a mea.

De la păr, mi-au zburat gândurile la abator. Tata a lucrat o perioadă la abatorul de la Drobeta Turnu Severin. Perioada s-a potrivit cu comunismul. Pentru mine copilăria, redusă la reprezentări gastrice, semnifică Pepsi și șuncă presată. Înainte de abator, tata a muncit la un motel din lanțurile Intercontinental.

Joncțiunea dintre abator și păr constă într-o atitudine. Munca într-un abator în comunism i-a dat tatălui meu o anumită putere magică: deschidea toate ușile prin simpla apariție. Doctori, profesori, ingineri se ploconeau la vederea lui. În prezent, m-a lovit ploconeala asta în saloanele de coafură. Frizerii sau hair stiliștii au și ei puteri magice.

Această forță a lor e direct responsabilă de întârzierile la programări. Rar ajung prin saloane, dar spiritul de observație nu mă scutește de înregistrarea unui anumit comportament.

Amalgamul de persoane care așteaptă, adresarea direct intimă cu clientul, vorbitul la telefon în timpul tăierii sau aranjării părului, abandonarea clientului la chiuvetă cu părul ud dintr-un motiv știut doar de stilist verifică puterile magice: clienții nu se supără, nu iau măsuri. Dacă data viitoare nu-i mai găsește loc în agenda stufoasă?Stilistul speculant actual e preocupat intens de postarea pe facebook a fiecărei freze executate cu talent indubitabil.

Ironia, deloc fină, nu exclude și existența stiliștilor decenți, eu merg la unul de 10 ani și încă își cere scuze dacă îi sună telefonul sau aștept 5 minute peste programare. Puteri magice are și el, am sesizat ploconeala clienților și în salonul lui, dar nu l-am văzut să profite. Nu e singurul sau ultimul, dar cred că o să exagerez și o să formulez că stilistul meu e ultimul cu bun simț din tagma lui.

Afirmația e falsă, desigur. Voiam să atrag atenția asupra unui punct slab prezent în majoritatea saloanelor de coafură.

Pentru încheiere, ca să fie sigur: îmi repungă orice formă de ploconeală manifestată de cineva sau pretinsă de altcineva. La acest capitol excelez: comportamentul meu se păstrează în prezența oamenilor săraci cu duhul, somităților, bogaților, semidocților sau baronilor. Am întâlnit și baroni în viața mea.

Ca întotdeauna, susțin educația și bunul simț.

To do list: să calc în foste pușcării și case de toleranță

Privesc deseori pe geam cu o cană de ceai sau cafea în mână și îmi zic că e atât de greșit. Remarca face trimitere la peisaj.

M-am născut la foburg. Folosesc termenul pentru nesuferiții care fac mereu trimitere la rădăcinile mele oltenești. Cartierul copilăriei severinene include multă natură: fluviu, dealuri, păduri. Cartierul maturității conține blocuri. Locuiesc de 3 ani la bloc, iar lipsa peisajului mă irită.

Caut seriale englezești și mă las vrăjită de priveliști. Mereu îmi zic că acolo aș putea scrie cărți, multe cărți. Mă întreb: cum să fac să văd lumea întreagă? Să ascult marile orchestre ale lumii, să revin la Moscova pentru Balșoi, spectacol de balet, să calc în foste pușcării și case de toleranță, să am parte de aventura romanelor lui Jules Verne sau Dumas?

În facultate am făcut o cerere pentru Cruce Roșie. Visam India sau Africa. Niște cursuri obligatorii printr-o țară, nu România, m-au descurajat. Plus că îmi plăcea să merg la cursuri, la bibliotecă, la sala de lectură. Permisiunea părinților nu aș fi primit-o, dar nici curajoasă nu am fost.

Nu cred nici că am devenit, dar perspectivele s-au mutat. Viața are momentele ei și e din ce în ce mai simplă de când am început să spun exact ce gândesc fără să mă mai intereseze părerea celorlalți. Rațional nu mă mai afectează opinia străinilor sau apropiaților. Starea mi se modifică ușor, dar fac apel la rațiune. Emoția o împing în marginea ființei tot mai mult. Ori merge împreună cu rațiunea, ori prefer să mă lipsesc de ea de tot.

Cu luciditate, mă tot întreb: cum să vizitez întreaga lume?! În viitor sper să revin și cu un răspuns. Până atunci, serialele englezești sunt chiar satisfăcătoare.

Foto: Adrian Oncu