Recent Posts by Dunia

Rochia de nașă

Articolul bloggerului urmărește să recomande, să producă un impact. În următorul text intenționez să povestesc amănunțit despre industria modei timișorene. Nu urmăresc efectul. Mă interesează să susțin o realitate.

Orașului îi lipsește simțul modei. Observi pe stradă. Constați cererea de rochii de la ateliere, lungi, cu dantelă, perle și paiete. Eu o numesc rochia de nașă. Rochia de nașă plătește facturile și chiria. Bagi de seamă absența viziunii designerilor în ținutele cetățenilor.

Designeri se formează. Anual termină un anumit număr de studenți Facultatea de Arte, secțiunea design vestimentar. Majoritatea pleacă. La București au o șansă. Părăsirea țării oferă șanse. Avem de-a face aici cu factori politici și economici. Nu sunt de neglijat, dar nu ne concentrăm asupra lor.

Designerii care aleg să rămână în oraș se împart în două categorii.

Prima categorie e alcătuită din tineri muncitori care lucrează până la epuizare. Nu au sărbători, viață socială sau vreo relație. Majoritatea ajung creatori de rochii consacrate de nașe. Motivul l-am notat mai sus. Orice talent e și o pierdere. Talentul i-a împins spre industria modei. Nevoia i-a turnat în interpreți de rochia nașei.

A doua categorie e alcătuită de tineri privilegiați. Un fel de Dior. Dior a pornit la drum cu un buget exorbitant. Bugetul ține departe compromisul, rochia de nașă și nazurile clienților care știu mai bine ca designerul. Ei au șansa să-și exploateze talentul și să-l dezvolte.

Ambele categorii dețin reprezentanți de seamă pentru o evidențiere mondială în industrie. Cunosc designeri timișoreni din cele două categorii. Atașat designerilor, stă frustrarea. Sursa îi deosebește. Unii nu răzbesc din cauza nesuferitelor facturi. Alții nu se ridică din cauza snobismului consumatorului. Un timișorean plătește greu un produs considerat scump. Dacă o face, atunci să fie măcar Prada. De Prada știe toată lumea și confirmă statutul social. Prea puțini cetățeni ai orașului respectă marile case de modă pentru viziune. Adoră marile case de modă pentru confirmare și afirmare.

În acest context, devine dificil să transformi Moda într-o afacere. S-a avântat Rodica Costea să organizeze un eveniment, Timișoara Fashion Week. Au avut loc două ediții. Diferențe s-au înregistrat după prima. Aplaud inițiativa, curajul, pasiunea. Analiza evenimentului o să lipsească din text. O să numesc designerii care și-au prezentat creațiile și nu o să emit păreri personale despre ce am văzut pe scenă. Mara mi-a indicat ce i-a atras atenția, iar eu o să am încredere în simțul ei nealterat de societate. I-a plăcut Ionuț Piscureanu. Ionuț Piscureanu a absolvit în vară Facultatea de Arte, secția design vestimentar la Timișoara.

Avem nevoie de evenimente de modă. Necesitatea și dragostea or să ne motiveze pe viitor. Ca afacere, modă este încă neexploatată la Timișoara. Ca pasiune, cu toții avem o slăbiciune pentru frumusețea veșmintelor.

O să notez numele designerilor. Felicitări! Să ajungeți giganți cu bun simț.

Cătălin Botezatu, Ionuț Piscureanu, Ilie Florina, Ana Dumitru, Felix Ramiro, Cozacone, Atelier Narcisa, Anca Costil, Anileda, Cosette, Atelier Simona Noroc, Andra Meea, Damian Radu Luna Murgaclova, Atelier Ioana Călin, Andreea Micle, Gloris Galan, Atelier Aida Lorena, Mineli, Carolina Design, Starshiners, Kapa Cente, Brush, Tudor Personal Tailor, Emily Burghelia.

Reverențe organizatorilor!

Poze: Oana Vedinas

Cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății.

Circumstanțele au făcut să repet. Sunt blogger de 11 ani. Scriu de atâția ani despre mine. Să nu cumva să înțelegeți greșit. Nu mă plâng. Îmi place prea mult de mine în prezent. Mă simt prea bine cu mine. Asta nu m-a oprit din a mă chestiona. Nu s-au săturat oamenii de mine? Nu i-am zăpăcit în felul cum mă contrazic? Nu s-au plictisit de o reprezentare a mea de căutătoare a unui sine interesant?

După primele întrebări, nu puteam să mă mai opresc. Gândeam interogativ. Uneori mă încearcă senzația că nu mai am nimic de zis. Am acceptat destul de repede și din prima tinerețe, că literatură voi face sau nu voi face. Dar nu o să mă opresc din scris. Așa îmi reprezint viața, prin cuvinte, prin povești, prin interpretări și căutări.

Felul aceasta de a fi nu mă face necesară. Dacă nu devin necesară, nu mă vând, iar dacă nu mă vând, înseamnă că eșuez în munca mea. Bloggerul are condiții de îndeplinit, iar una dintre ele ține de persuasiune. Fantazez intens. Mă închipui un fel de Socrate. Nu e delir, nu înlocuiesc realitatea și nici nu m-am întors cu spatele la ea. Pur și simplu îmi doresc cu febrilitate să am ceva de spus, ceva interesant, haios, util. Reușesc în unele articole. Primesc mailuri care îmi confirmă. Da, țin la unele confirmări.

Atenție însă cine vă confirmă. Ar fi de preferat să vină de la o persoană care vă ajută să creșteți, care vă împinge înainte. Sunt conștientă de raritatea acestor persoane. L-am pierdut pe Sorin Oncu și nimeni nu i-a luat locul de veritabil contribuitor la dezvoltarea mea. Persoana lui va rămâne de neînlocuit. Mă frământ de multe ori în felul acesta. Strâmb din nas când îmi identific nerăbdări, victimizări, grandori. Mă corectez cât de repede.

În societate, într-un grup sau altul, când simt că mă sufocă nimicurile grandioase ale oamenilor, locvacitatea pune stăpânire pe mine. Vorbesc ca să nu fiu obligată să ascult. Mă irită mirările teatrale ale adulților, nedumeririle timișorenilor despre felul cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății. Adulții nu se mai miră, adulții acționează. Interogațiile stupide le vin bine studenților și elevilor. Ei nu au aflat diferența dintre teorie și practică. Avântul tinereții le justifică mirările. Cred că pot corecta lumea. Nu greșesc. Unii chiar reușesc, dar nu ăia care se miră și bat obrazul. Rezultatele își au sursa în acțiune. Dacă cetățenii s-ar mira mai puțin și ar acționa mai mult, orașul ar avea alte șanse să se așeze în istorie și în imaginar.

E clar că mă enervează oamenii. Îi iubesc în același timp. Când întâlnesc caractere care mă împing înainte le sorb cuvintele. Ascult. Tac. Admir. Aveți pe cineva în cercul de apropiați cu o asemenea însușire? Să vă țină muți? Îmi exprim intenția de a-l cunoaște dacă este de acord. Exclam de acum, Ce om!

Vă încurajez să țineți aproape oamenii sinceri, oamenii care vă ajută să înaintați.

În absența unui asemenea om, eu citesc Noica și Freud. Mă țin o vreme cu ochii în tavan. Uite așa mi s-au mutat reprezentările în viață, privind tavanul.

Propun o limitare a exigențelor la părinți

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului

Se întâmplă multe la Timișoara. Mai corect, se întâmplă suficiente. Mă refer la evenimente culturale. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului, la Aerodromul Cioca.

Notez.
1. Unul dintre cei mai apreciaţi designeri ai lumii a fost pentru prima dată în Europa de Est, la Timişoara. Stefan Sagmeister a colaborat cu clienţi precum Rolling Stones, Jay-Z, HBO, Muzeul Guggenheim, Muzeul de Artă Modernă New York. A câştigat două premii Grammy şi, practic, fiecare premiu important de design internaţional.

Nu sunt cuvintele mele, dau mai departe informații.

2. Stefan Sagmeister a fost la Timişoara prin implicarea companiei ZF Group România, care îşi propune să promoveze acţiunea, creativitatea, ca urmare a educaţiei şi gândirii inovatoare. Iozefina Tudor, unul dintre fondatorii Inspire Other Travelers, a declarat: Îl considerăm un model pe Stefan Sagmeister. L-am invitat la Timişoara pentru că este o persoană care crede în valori precum autenticitate, etică, promovează educaţia şi dăruirea. Îşi alege proiectele ţinând cont de impactul lor şi nu de preţul lor. De ani buni, şi-a împărţit activitatea astfel încât să ofere cât mai mult din experienţa sa: 25% – contracte comerciale, 25% – susţinerea artei, 25% – susţinerea ştiinţei şi cercetării, 25% – susţinerea unor cauze sociale.

Mă plictisesc aceste lămuriri, dar sunt necesare articolului. N-ați fi înțeles prea multe fără această introducere. Mai ales că propun un exercițiu. Cititorii au primit precizări. Cine? De ce? Unde? Mai departe o să vă trag în percepții și senzații personale.

În timp ce-l ascultam pe Stefan Sagmeister, gândurile m-au purtat la viața mea de la bloc. V-am zis, orice aș face, oriunde m-aș duce, sunt urmărită de. Cu urechile ciulite și atenția încordată, engleza cu accent german mă obosește, m-am văzut pe scara blocului. Cum să transform scara de bloc comunistă? Tentative există. Toată vara am decorat hidoasele țevi cu cărți. Îmi imaginam o bibliotecă aproximativă, o percepție de. De fiecare dată au dispărut. Am vrut să las bilet. Cărțile sunt pentru biblioteca scării blocului. Luați o carte, dar vă rog frumos să o puneți la loc. M-am răzgândit. Între mine și vecina de la parter există o antipatie declarată. Ea nu mă scoate din doamnă. Eu o salut cu gura până la urechi, cu o bucurie nedisimulată că îmi face plăcere să o irit. M-am gândit că o faptă ca aceasta, venind de la mine, ar fi suficient să fie refuzată de vecina. M-am potolit. Oricum nu am terminat cu apartamentul.

Acum vreau din nou să reiau acțiunea de înfrumusețare a scării blocului. Aș merge până la a propune să refacem părțile exterioare ale blocului cu artiști de la Timișoara. Lucian Popovici e primul care îmi vine în minte. Noi împărțim și o ușoară plictiseală la eveniment, dar am decis să nu discutăm despre. Ne dăm cu lumea, iar lumea s-a declarat extatică. Tina Malajmare este al doilea nume. Ce exterior am putea avea la bloc dacă ne-am lăsa direcționați de creativitatea celor doi și nu numai?!

Detest fațadele care au împânzit orașul. Combinația culorilor mă indispune. Execuția are forță să declanșeze atacuri de panică. Trăim într-un oraș kitschos. Blocurile înălțate prin anii 80 capătă niște chipuri respingătoare. Erau mai acceptabile estetic prin funcționalitate. Epoca industrială le-a ridicat să îndeplinească un rol determinat, o funcție într-o dictatură.

În timpul discursului lui Stefan Sagmeister, eu fantazam cele de mai sus. Povestindu-vă despre, am confirmat și am verificat misiunea evenimentului: să inspire. Pe lângă faptul că inspiră, declanșează și provoacă. Eu mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Spațiul urât să devină frumos.

Nu știu ce altceva aș mai putea spune despre reușita unui eveniment! Nici nu mai doresc. Am scris mult. Pun punct și vă reamintesc să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Handra

Connie Larkin, o persoană care practică sinceritatea cu pasiune

Am participat de curând la un curs. La un moment dat m-am ridicat în picioare. Răspunsul meu a fost: Eu sunt. Ghiciți întrebarea?

Uitați întrebarea de mai sus. Vă adresez alta. Are vreo importanță întrebarea? Câți puteți răspunde în acest fel? Să puneți punct după verb fără nici un fel de presiune de a adăuga ceva. Felul în care am ajuns să-mi duc zilele nu necesită adaos. Da, uneori îmi cumpăr rochii, mă pierd printre pantofi, vreau, pretind, mă scald în superficialitate. Alteori mă scutur de toate și sunt. Trăiesc și respect viața, prima datorie a omului începând de la naștere. Așa a zis Freud, iar eu rareori mă împotrivesc înțelepciunii lui.

Am participat de curând la un curs. V-am zis. Un curs susținut de Connie Larkin, iar dacă nu știți cine e Connie, nu-i nimic, îmi acordați șansa să vă informez.
Connie Larkin este instructor. Bineînțeles că a fi instructor ține de munca omului. Connie lucrează ca instructor și este cine spune că este, o posibilitate de a fi care o inspiră.

Felul acesta de exprimare aparține educației ontologice. Ontologia studiază trăsăturile existenței.

Connie are un rol de mijlocitor între o persoană și putința ei de a pricepe. Stă lângă tine la curs, te ascultă, repetă după tine și îți mută perspectiva. Ducem lipsă de perspective. Nu este o boală a omului modern, dar sigur ne împiedică din a fi fericiți. O atitudine care creează obligații numai pentru o parte nu va duce la armonie.

Pentru unii viața are sens. Alții aleg să-i dea un sens. Aici mă situez eu. În orice categorie ne înscriem, avem nevoie de potrivirea părților unui întreg. Să luăm familia ca exemplu de întreg. Părțile ei sunt compuse din cel puțin două persoane. Două persoane înseamnă două personalități, două personalități presupun două perspective. Ați prin ideea.

Curiozitatea m-a purtat la cursul lui Connie. I-am savurat fiecare vorbă, am ascultat și m-am ascultat. Mi-am dat seama că mai am de lucru la mine. Încă mai iau lucrurile personal și acolo unde nu trebuie. De obicei mă feresc de TREBUIE. Evit să-l folosesc. Aici e un caz în care trebuie își justifică utilizarea.

M-am întins la vorbă. Voiam doar să vă recomand cursul de educație ontologică. Viața poate fi îmbunătățită. Și am ținut neapărat să-mi exprim entuziasmul pentru o persoană care practică sinceritatea cu pasiune. Connie stă în fața ta ca o persoană reală și vulnerabilă. Iar persoana asta îți mută perspectivele în așa fel încât începi să gândești în folosul tău.

Vă las mai jos informații despre următorul ei curs la Timișoara.
Cursul durează 6 ore ( de la 09 la 15).

𝐂â𝐧𝐝: 3 Noiembrie 𝟐𝟎𝟏𝟖
U𝐧𝐝𝐞: Hotel Perla, Timisoara
𝐓𝐚𝐱ă 𝐏𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐫𝐞: 282 lei

Înscrie-te Acum!
https://connielarkin.ro/curs-relatii/

Cele mai vizate relații de acest curs sunt:
❥ relații cu persoane dificile,
❥ relații cu superiori sau șefi,
❥ relații cu subalterni,
❥ relații cu echipe,
❥ parteneri de viață,
❥ copii, și chiar relația cu tine însuți.

Dacă te regăsești într-una dintre aceste situații, cursul este CU SIGURANȚĂ pentru Tine!

✔️ Vrei să te simți apreciat/ă;
✔️ Vrei să ai libertate de exprimare;
✔️ Vrei să fii mai eficient în relațiile tale;
✔️ Îți dorești parteneriate bazate pe respect și armonie.

Foto: Mile Sepetan

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?

În octombrie am umblat pe la evenimente interesante. V-am povestit pe blog despre. De fapt doar asta am făcut. Am relatat în articole tot ce mi-a atras atenția. Când am observat direcția, eveniment/articol, am avut un moment de zăpăceală. Unde sunt gândurile mele? M-am întrebat.

Nu mă cred cea mai importantă femeie din oraș, dar sunt convinsă că cei mai mulți intră pe blog pentru cugetările mele. Ani de-a rândul am scris cum gândesc, cum revin asupra gândirii, cum mă răzgândesc, cum trăiesc în contradicții nictitante sau anoste.

Îmi place să scriu. Mă simt extraordinar în fața laptopului. Pândesc cuvinte, mă surprind concentrată, detașată de orice se află în preajma mea. Secunda aceea când revin la luciditate mereu mă face să zâmbesc. Poate starea aceea o am în comun cu scriitorii. Poate starea aceea îmi justifică pasiunea pentru cuvinte. În fond, este cea mai lungă relație a mea. Nu m-am mai oprit din scris de la prima compunere. Țin cont și de pauze.

În ciuda înclinației puternice spre cuvânt și lectură, țin cont și de deplasarea spre imagine. Nu împărtășesc neliniștea acelora care se îngrijorează că ne paște extincția. Scrisul va muri. Ziare consacrate și-au închis porțile. Blogurile se transformă. Bloggerii devin youtuberi.

Știți ce este aceea o litotă? Figura de stil care spune cât mai puțin și face să se înțeleagă cât mai mult. Așa îmi reprezint cuvântul, cartea. Influența exercitată de o imagine, de un clip video aproape nu are rival, dar aproape nu înseamnă deloc. Iar în spațiul minuscul dintre aproape și deloc zace putința omului de a-și descoperi autenticitatea. Nu suntem cu toții autentici cu vorba. Ca să nu mai menționez că unii dintre noi nu ajungem niciodată la un fel de a fi personal. Dacă nu ne scuturăm de gândirea împrumutată, de gândirea familiei în special, o să rămânem o persoană repetată. Ne repetăm părinții, ne repetăm epoca, ne repetăm figurile autoritare.

Destul de târziu am început și eu să mă scutur. Vă jur, la 33 de ani încă eram o ignorantă. După, a început schimbarea. Ce mai poți face când nu mai poți face nimic? Întreabă Constantin Noica.

Am răspuns: Să fiu eu!

Eu sunt blogger. Eu scriu. Mă simt bine în fața tastaturii. Cochetez cu imaginea, cu filmele, cu tot ce înseamnă epoca mea. Le iau așa cum vin și mă actualizez, dar acționez după chip și asemănare. Poate mi-am dorit la un moment dat să fiu ca cineva. Să zicem Jane Fonda. Mi-a lăsat-o Sorin Oncu moștenire. Uite, eu așa mi te reprezint. O Jane Fonda cu grai oltenesc. Dar nu-mi mai doresc să fiu ca nimeni. Să fiu eu îmi dă uneori satisfacții titanice.

Să fiu eu înseamnă să nu cedez valului de youtuberi, să nu compromit literatura cu anti literatura, cu vorba goală, cu vorba de dragul vorbei, cu valul care mărginește.

Fac ce este de făcut ca să supraviețuiesc. Fac ce este de făcut ca să rămân vie, să râd și să călătoresc cât cuprinde.

Într-un singur cuvânt: acționez.

Ce e de făcut când nu mai este nimic de făcut?

Foto: Mile Sepetan

E vremea faptelor, vremea vorbelor a trecut. ASTRA FILM FESTIVAL

Vinerea trecută, la ora asta, mă aflam pe drum. Mă îndreptam spre Sibiu pentru Astra Film Festival. Este clar, așa-i? N-am ales orașul să-mi petrec sfârșitul de săptămână, am ales festivalul.

Astra Film Festival este un festival de film documentar. Anul acesta a împlinit 25 de ani. În anul 1993 când a început, cu o corespondență scrisă la mașina de scris, își amintește directorul Dumitru Budrala, eu mă poticneam în ecuații de gradul doi și geografie. Harta, adulată în prezent, mi-a provocat și câteva coșmaruri în școala elementară.

Din acest festival, s-a desprins un alt festival, Astra Film Junior. Festivalul din festival mi-a adus o invitație. Să merg acolo cu fiica mea, extraordinara ființă de 8 ani care folosește mijloace diferite de comunicare față de mama ei. Mama ei striga la poartă să se întâlnească cu prietena, Mara efectuează un apel video pe whatsapp.

Nu am nostalgii după epoca mea. Uneori simt dorul obișnuințelor din acele vremuri, dar asta pentru că reprezentările de atunci îmi sunt familiare, iar tehnologia de azi îmi e de multe ori străină. Orice ne este necunoscut ne provoacă un sentiment de teamă. Pentru mine și schimbarea telefonului, de la butoane la atingere a stârnit o mică angoasă.

Mara mă ajută să țin pasul. Mă obligă mai mult. Sunt prea mult visătoare pentru a mă lăsa sedusă de tehnologie. Pe mine gadgeturile mă plictisesc, iar pe Mara aproape o târăsc să iasă din magazine unde se holbează la fel și fel de obiecte.

La Astra Film Junior, am experimentat împreună cu Mara realitatea virtuală. Ochelarii VR m-au pus într-o baltă cu broaște. Am privit lumea din acel unghi și am revăzut cât este de frumoasă. O broască râioasă are o perspectivă a lumii măiastră. Activitățile individului de 8 ani nu se potrivesc nu activitățile individului de 35 de ani. Există joncțiune. Doar să ți-o dorești. Eu am și un interes. Vreau o relație funcțională cu copilul meu. Nu caut să mă împotrivesc lumii ei, ci să merg alături. Am o grijă. Să o conduc inteligent prin balast. Lucruri nefolositoare enorme stau în youtube. Uităm uneori că zgura ne pregătește pentru excelență.

Astra Film Junior și-a asumat rolul de a educa prin filmele documentare. Nu a fost ușor pentru organizatori să deschidă apetitul pentru cinema-ul de non-ficțiune. Au reușit să-l mențină în viață un sfert de secol.

Pentru că e vremea faptelor. Vremea vorbelor a trecut. Ca să citez din documentarul Transalpina – Drumul Regilor. Recomand filmul cu dubla perspectivă, drumul de care și-au legat numele regii și căile umblate de zeul Zamolxis? Recomand cu bucurie, cu încredere, cu nerăbdare până la viitoarea ediție.

E dificil să mă adun într-un singur articol despre Astra Film Festival. Mai bine pun punct aici și o să mai revin cu alte texte. Nu vreau să vă plictisesc, cum nici festivalul nu m-a plictisit pe mine.

Revin. Vă las cu aceste câteva gânduri.

Foto: Simona Nutu

Baroque Urban și-a îngăduit multe. Interviu cu Emilia Jagica

Timișoara a fost gazda unui eveniment care și-a îngăduit multe. În primul rând s-a expus criticilor publicului neavizat. Reverențe organizatorilor! Este vorba despre META spațiu. Șușotelile s-au pierdut în valurile de curioși. Au fost mulți. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN a stârnit curiozitatea.

Oamenii au dat din umeri, au râs, au ignorat, au acuzat, au apreciat. Esențialul constă că au trecut pragul muzeului. Cotoarele, resturile biletelor tipărite, vin cu cifre. Cifrele conțin și nenumăratele mele vizite: cu Mara, fiica mea, Tudor, nepotul, Paul, elevul select etc. Dar să nu fie vorba despre mine oricât de ambasador am fost. Să fie vorba despre una dintre artistele care au expus.

Într-o zi oarecare i-am scris un mail Emiliei Jagica. Cinci întrebări i-am adresat pe care o să le public aici și o să revin cu ele pe Instagram ca povești scurte.

1. Me: What qualities do you prefer in a woman?

Emilia: Resourceful, perceptive, genuine, vivacious, works on always embettering herself.

Notă
Nu vi se pare că vorbește despre mine?! Glumesc, desigur. Pe blogul ăsta râdem înainte de toate.

2. Me: Which is your defect? First one, the most disturbing.

Emilia: Obsessive in regards to certain details. Hard headed. I do not manage to set my priorities well sometimes.

Fără notă de data aceasta.

3. Me: Which is your dream of happiness?

Emilia: I wish to make a comfortable living from creating art or collaborating on artistic projects which inspire me. I wish to be surrounded by great and creative minds who are not afraid of dreaming and thinking big. Also, I would love to create an artist organization, through which I may promote new and daring inter-medial art projects as well as bring fresh uncensored artistic content to the public. I find that artist often have little or no contact with (or are not involved in) other forms of art and my experience it is the meeting of more then one form expression; that which enriches, as well as widens ones horizons.

4. La această întrebare, engleza mea ruginită, fără exercițiu, doar conversații futile la malul mării sau la caserii să cumpăr bilete, nu m-a ajutat. Am dorit să întreb: What mistakes are you lenient to? Dar am tradus așa:

Me: What mistakes will you inspire indulgence? Emilia a interpretat și a reformulat:
Emilia: To what faults do you feel most indulgent?
Emilia: Procrastinating, overthinking and overanalizing things, allowing fears to stop me from going ahead.

5. Me: Do you have a motto? Can you tell me?
Emilia: Who knows why this had to happen and what am I to learn from this situation?!

Adaug și propriul motto: Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

Cum e să fii mamă despărțită

O să scriu un articol despre cum e să fii mamă despărțită. E un proiect în colaborare cu cititorii mei. La un text anterior, am făcut o scurtă listă cu subiecte despre care aș putea să vorbesc din experiență, iar despărțirea e de interes. Nu e deloc greu de crezut!

Mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel această împărtășire. Să stau în fața celor interesați și să povestesc. Să observați cum mă deschid sau cum mă închid. Și mai ales cum mă cuprinde furia uneori. Prima dată v-aș ruga să facem un exercițiu împreună. Pe o coloană să notăm ce gândim despre despărțire. Pe o coloană să notăm ce simțim.

Abia după ce suntem capabili să diferențiem, putem începe să depănăm despre orice despărțire din viața noastră.

Înainte de orice, o mărturisire. Mărturisesc că am greșit. Ce înseamnă asta pornind de la coloanele de mai sus?! Înseamnă că educația ne dictează și cum să ne simțim într-o asemenea împrejurare. La modul general, părinții simt că au eșuat. Întrebarea este: Chiar să fie despărțirea un eșec?

E posibil ca o greșeală să dea naștere unei îmbunătățiri. Zice Dawkins. Eu am descoperit asta pe parcursul a patru ani. Mai este vorba și despre gândirea mea, Știința e puterea în care cred, dar oricât ne separă educația și obișnuințele, ne adună suferințele și umilințele.

Orice despărțire presupune suferință și umilință. Undeva însă există un punct fundamental: capacitatea fiecăruia de a fixa limitele. Într-o relație din care au rezultat copii, țin să notez/să urlu/să gesticulez ca nebuna, se despart bărbatul și femeia. Mama și tata nu se despart niciodată. Mama, tata și copilul sunt un cerc. Ei rămân mereu împreună prin material genetic, pe chipul copilului, prin decență. Aici nu aveam de-a face cu aporii, ci cu oameni lipsiți de educație. Atât. Nu agreez și îmi repugnă persoanele care-și fac rău prin prisma copilului.

Copilul este o persoană. Mama lui poate înjura ca birjarul fostul partener, dar obligatoriu adoră tatăl. Tata e un sfât. Mama de asemenea. Atrag atenția că discutăm despre cupluri decente, nu de cazuri de abandon din partea unuia sau altuia. Nu am această experiență. Îndrăznesc să presupun că și în situații grave de abandon, să critici părintele nu ajută copilul. În primul rând moștenește material genetic. Criticați părintele, criticați copilul. În al doilea rând, îi dați programe de îndeplinit. Sigur o să ajung ca tata sau ca mama. Așa gâdim cei mai mulți dintre noi.

Cum am reacționat eu la despărțire? Un mare clișeu s-a adeverit. Am înjurat, am plâns, am lovit, am aruncat hainele din dulap. Un întreg spectacol. La mine în cap se desfășura altfel, dar scenariile n-au introduse reacțiile celuilalt. Exprimarea celuilalt provoacă daune grave. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt că întreg spectacolul, cu patetismul inclus, este firesc. Sau mai mult firesc decât nefiresc. Emoțiile puternice ușor ne conduc spre regres. Evoluăm cu pași mărunți, dar la primitivism ajungem în câteva secunde. Pur și simplu ne rostogolim în peșteri. O cădere magistrală în mizerie sufletească, în reacții josnice, în dureri îngrijorătoare.

În urma experienței mele, aș recomanda părinților să se hrănească bine și să doarmă suficient când trec prin tot acest proces de despărțire. Lipsa somnului răpește orice urmă de decență rămasă după un spectacol ca al meu de exemplu.

Dacă două persoane se despart, de comun acord sau nu, înseamnă că cineva a încetat să iubească. De ce nu mai iubim? Nu știu să vă răspund. Cum nu știu să vă răspund de ce iubim. Cartea lui Cărtărescu, De ce iubim femeile are un unic merit, de a avea un titlu bun pentru marketing. Iubim pentru că iubim și atât. Nu mai iubim pentru că nu mai iubim și atât.

Cine alege să stea în relații lipsite de iubire, bineînțeles cu multe elemente compensatorii, călătorii, confort psihic și social, haine, genți și pantofi, programe cu valori moștenite din familie, nu reprezintă și nu este un erou. Eroi sunt aceia care își trăiesc viața așa cum vine. Iar uneori vine cu tragedii. Încetăm să iubim deși avem copii. Nu încetăm să iubim copiii, iar copiii au materialul genetic al persoanei care ne-a devenit în timp străin. O mamă și un tată nu ajung străini. O mamă și un tată se vor iubi mereu prin ceea ce a ieșit din ei și din nimeni altcineva: minunile, copiii lor. Femeia și bărbatul iubesc alte persoane. Se îndrăgostesc din nou și își duc decent viața mai departe. Viața aduce și duce.

Pentru mine, o despărțire nu are are nimic de-a face cu eșecul. O despărțire are de-a face cu educația. Părinții rămân sfinți și sărutăm pământul călcat. Bărbatul și femeia cu treaba lor. Pentru momentele când se află pe același loc, oricâtă antipatie ar exista între bărbat și femeie, mama și tata au datoria să converseze civilizat. Asta e o datorie. Direcția o dă copilul, iar uneori râsul zdravăn asigură copilul că părinții lui se acceptă. Sincer, e cel mai mare favor făcut copiilor pe care i-am născut.

Să ne acceptăm că suntem așa cum suntem, adică despărțiți.

Foto: Zenobia Lazarovici

După Webstock. Oamenii sinceri rămân preferații mei

Trec zilele. Dacă nu mă apuc de treabă, să scriu impresiile despre Webstock, o să notez din amintire. Amintirea presupune o căutare a ceva, un apel la memorie. Aș prefera mai mult să relatez. E mai felul meu. Să fiu cât mai corectă.

Ani de zile am amânat să merg la asemenea adunări. Justificam prin articole pe blog despre nepotrivirea mea cu mediul online. Nu sunt blogger, sunt om cu blog. Ziceam. Nu sunt scriitor, dar am publicat cărți. Am făcut asta. Nu mă simt bine între bloggeri, nu mă simt bine între scriitori. Am mărturisit.

Pentru bloggeri afișam aroganță. Facultatea de Litere mi-a crescut pretențiile. Pentru scriitori descriam timiditatea. Facultatea de Litere mi-a tăiat aripile. Mereu am trăit în contradicții. Abia după ce am muncit intens la mine, la comportamentul meu, am ajuns să fiu. Iar acum sunt. Doar sunt. E suficient să spun, să afișez pentru a mă face iubită sau detestată. Din nou, trăiesc în contradicții. Doar că acum trăiesc cu ele așa cum vin.

Într-un asemenea moment mi-am făcut prezența la o conferință Webstock. O oră mai târziu deja regretam că nu am mers în anii trecuți. Părerea mea sinceră despre evenimente de genul este următoarea: O să primiți informație de acolo cât negru sub unghie. Eficiența unei conferințe constă în taină, în dialog, în conversații, în seducție, în networking. Ați văzut reacția unui câine când apare un câine necunoscut? Da, exact, se miros fix acolo unde nu o să scriu pe blog dintr-o convingere intimă că limbajul curat e fantastic de eficace și incitant. Pentru acest motiv să vă puneți în agendă un eveniment social media. Prezența vă transformă dintr-un străin într-un membru, o parte cât de mică din tot ce înseamnă sau va însemna online.

Prima concluzie: Informație puțină, dialog intens.

În prima parte a conferinței am ascultat povești. Fermecată peste măsură am fost de Cornel Amariei și Andreea Esca. Interesată m-am arătat de Zoso și Andressa. De Zoso am auzit fel și fel de invective, dar dacă nu știați, la provincie acțiunile, faptele și personalitatea unei persoane ajung deteriorate. La București se întâmplă totul, acolo sunt banii, centralizarea ne obligă la mediocritate. Nimic mai fals! Pe Andressa o citesc din 2006 când mi-am făcut eu blog, eram curioasă de persoană.

A doua concluzie: Cunoașteți persoane din online care au reușit să-și transforme blogul într-un loc de muncă.

La o sesiune unde Zoso a avut o scurtă prezentare am pus o întrebare. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă afectează modalitatea de acțiune a agențiilor pe care nici măcar un contract semnat nu le determină să aplice corectitudinea. Plata la timp e ca o bubă imensă, un abces fără anestezie. Într-un scurt schimb de replici. Zoso: Ai nevoie de banii ăia? Eu: Da, de cele mai multe ori. Zoso: Rescrie textul. Eu am făcut-o și de 7 ori când a cerut clientul. M-am ridicat de pe scaun satisfăcută. Cineva mi-a răspuns țintit.
De la fiecare speaker am desprins o propoziție sau două. Firește că mă refer la aceia ascultați. S-a întâmplat și să părăsesc sala pentru o scurtă plimbare prin hotel. Ca orice persoană curioasă, dinamică și practicantă a seducției mă plictisesc uneori. Iar când nu mai reușesc să mă concentrez, să fiu prezentă, încep să mă mișc.

A treia concluzie: Puneți întrebări oricât de idioate. Puțini practică sinceritatea pe scenă, nu e diplomatic și avantajos. Unul dintre ei este Chinezu, iar unde vorbește el, eu ascult. Oamenii sinceri rămân preferații mei.

O să rămân la aceste 3 concluzii. O să mai divulg un singur lucru. Noul trend în lumea online ține de a face bine. Așa că alegeți-vă un caz social și stoarceți tot ce puteți. Asta s-a discutat în dos, târziu în noapte cu câteva pahare de alcool consumate. Aici cine e kantian în educație s-ar putea să se revolte. Sau creștin. Eu sunt hegeliană. Mă interesează fapta bună și nu plăcerea resimțită de acela care ajută.

Recomand oricărui blogger, vlogger sau youtuber conferințe social media, conferința Webstock. E un abecedar. Îți indică literele, tu ajungi să faci propoziții. Vizibilitatea vă ține în haită. Nimeni nu a avut nimic de câștigat stând la margine sau alegând situația unui străin.

Aceasta a fost experiența mea și nu uitați să râdeți înainte de toate!

Foto: Mile Sepetan