Recent Posts by Dunia

Bărbații se pot vindeca de amante

Mi-e capul plin de filme proaste și spectacolul de aseară de la Teatrul Maghiar. Filmele proaste de Crăciun mă atrag dezamăgitor de tare. Se pare că renunț greu la clișee. Nu las nimic și pe nimeni să intervină între atenția mea și scena sărutului dintre el și ea. Îmi pocnesc degetele, chipul se congestionează, zâmbesc tâmp. Iubirea este ultimul basm la care renunțăm, rostește patetic un personaj feminin dintr-un film vizionat zilele trecute.

Cred și eu asta! Educația mea nu se potrivește cu manifestările romantice, dar suspin și mă bucur la fiecare final fericit. Ca nuca în perete, spectacolul de aseară mi-a smuls toate pornirile romantice. La comun, așa se cheamă spectacolul. Textul a fost scris de Thomas Vintenberg și Mogens Rukov, iar regia îi aparține lui Radu Alexandru Nica.

Despre ce este vorba? Mai multe persoane decid să trăiască la comun cu drepturi și obligații egale. Două cupluri și alte 3 persoane împărtășesc aceleași convingeri. Criza se declanșează când un bărbat aflat deja într-o relație se îndrăgostește de o altă femeie și decide ca aceasta să se mute împreună cu ei.

În acest moment toate convingerile se restabilesc. Marile teme ale umanității sau coșmarurile umanității se desfășoară într-un ritm alert în fața spectatorului: proprietatea privată, stima de sine, masculinitatea, umilința, interdicția, iertarea, complexul lui Oedip.

Dacă trecem puțin în viața personală, am nevoie să mă urmați, se întâmplă să citesc în aceste zile Psihologia femeii de Karen Horney. Subiectele abordate de Horney mi-au permis să primesc spectacolul de aseară cu alte sentimente. Freud mi-a anulat zeci de indignări, dar Horney mi-a băgat pentru totdeauna în cap că femeia este și bărbatul face. Ce vreau să spun cu asta? Mai multe vorbe goale, mai multe fraze inutile rostite de psihanaliști? Nu. Intenționez să clarific. Femeia poate să facă sex, să procreeze și să nască doar fiind. Bărbatul acționează și își demonstrează, și redemonstrează bărbăția de fiecare dată.

Am privit aseară cu luare aminte o situație. O femeie abandonată de bărbat pentru o altă femeie mai tânără. Nu tu ești dificilă, situația este dificilă. A rostit consolator un locuitor al casei tinerei iubite.

Te face să te gândești. În asemenea situații, ce anume ne deranjează? Ne îndreptăm atenția și reproșurile spre cea de-a treia persoană care nu are nimic de-a face cu cele două individualități care au alcătuit cuplul înainte. Individualitățile separat nu și-au gestionat eficient așteptările și pretențiile. Ne concentrăm prea mult la celălalt pe lipsuri și prea puțin pe calități. Infidelitatea este un simptom, nu o boală. Tratată, există șanse de vindecare. Bărbații se pot vindeca de amante, femeile se pot vindeca de amanți.

M-am îndepărtat de spectacol, dar v-am rugat să pășim în afara textului. O să mă opresc.

Vă sugerez să abandonați gravitatea și să râdeți înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Asta e femeie?! Stă toată ziua în pat și citește

În fiecare dimineață ies în stradă cu Mara și aștept să mă izbească frigul cumplit. Nu s-a întâmplat până acum. Au fost câteva zile cu temperaturi mai scăzute, dar nu m-am îmbujorat de ger.

Când revin acasă, imediat după ce-mi fac ceaiul, mă arunc în pat. După modelul lui Noica, diminețile le-am programat pentru lectură. L-am devorat pe Freud. Am început Karen Horney și deja am ajuns la jumătatea cărții. A citi tolănită nu mă atrage, dar căldura păturii mă convinge. Cum stau să citesc, îmi îngheață degetele. Mintea se aprinde. Zilele trecute am făcut febră de la o asociere. Mi-am propus s-o las mai ușor cu psihanaliza. După ce termin Karen Horney și încă o carte luată de la Gaudeamus, București, o să trec un timp pe beletristică.

Cum sorbeam dimineață din ceai, în pat, cu cartea pe genunchi, mi-am amintit o discuție amicală cu un profesor. Când era tânăr profesor, undeva la sat, cineva i s-a plâns de comportamentul unei femei. Asta e femeie? Stă toată ziua în pat și citește. Ce-o fi asta?

Mărturisesc. Dimineața stau în pat și citesc. Îmi permit doar acest moment al zilei pentru lectură, dar aș face-o și cât e ziua de lungă. Vedeți, pe la ora 11 mă așez de obicei la scris. Uneori nu am nimic de zis și mă apuc de curățenie. Vreau să am ceva de zis. Caut să mă cunosc și să-mi dezvolt o gândire proprie. Să mă iubesc.

Vorbe de guru, discurs motivațional ați putea să judecați. Fals! În ultimii ani s-a vorbit prea mult. Eu vreau să acționez.

Femeile s-au adaptat la dorințele bărbaților și au considerat adaptarea drept adevărata lor natură. Adică, ele se văd ori s-au văzut așa cum le-o cereau dorințele bărbaților lor; inconștient s-au îndreptat spre sugestia produsă de gândirea masculină. Karen Horney, Psihologia femeii, p. 63.

Cultura este dominată de o gândire masculină. Educația ne salvează. Ajută femeile să devină persoane cu gândire proprie. Să nu supraestimeze bărbatul sau să nu aibă o atitudine răzbunătoare împotriva bărbatului.

Prin educație ajungem chiar să ne iubim trup și suflet tocmai pentru că renunțăm să compensăm sau să demonstrăm. Nu știu voi, dar mie îmi place să mă iubesc trup și suflet!

Pasiune, să râdem înainte de toate și să vină sărbătorile!

Foto: Simona Nutu

Mara mănâncă și în iunie. Copiii abandonați mănâncă de sărbători

De la despărțirea de tatăl Marei, în urma unei înțelegeri la notar, ne împărțim timpul cu copilul. Nu agreez. Înțeleg nevoia copilului de a sta cu ambii părinți. De aceea avocatul tatălui Marei m-a bătut compătimitor pe umăr și m-a felicitat. Am luptat după putințe intelectuale pentru un înțeles anume al părinților separați. Când este la unul dintre părinți asta nu înseamnă că celălalt nu poate avea acces la copil.

Ieri am mers cu Mara la Bufnițe în timpul tatălui. Spre seară, când a revenit acasă, plânsete și văicăreli. Nu vreau să plece tata! Mi-e dor de tata! De ce nu muncește în România? Din nou. Nu vreau să plece tata!

La culcare, Mara a cerut să-i cânt. Să o liniștesc. Cânt de 8 ani Gărgăriță riță și Mama coace pâine. De vreo 5 ani am mărit repertoriul. Am adăugat: Mare bal, Soarele jos a picat, Aricioaica-n umbra florii. Aseară nici măcar bis-ul n-a fost suficient. Am sugerat să stăm liniștite cu ochii închiși. Eșec. Am propus să povestim. A acceptat. Mara povestește cu mine chestionând. Mama, tu plângeai când plecau părinții tăi? Mama, când ai plâns cel mai tare? Fiecărei situații din viața ei îi potrivesc situații din copilăria mea. Răspunde empatic. Mama ei a plâns când a avut 8 ani.

Aseară n-am înregistrat nici un succes. Nimic nu a ajutat-o să doarmă. După vreo oră de zvârcoliri, plânsete, nas înfundat, îmbrățișări scurte și apăsate, mi-a venit o idee. Mara, hai să închidem ochii și să plecăm departe. Unde, mama? În lumea visurilor. Acolo putem să ne alegem orice loc, vrei? Vreau. Atunci să alegem o destinație și un loc de întâlnire. La Disney. Mara a sugerat. Bine, la Disney. Eu o să fiu îmbrăcată cu blugi, tricou alb cu Freud și adidași. Tu? Eu o să fiu îmbrăcată la fel ca azi. Blugi, bluză gri și adidași cu fundiță. Perfect! Unde ne întâlnim? La bilete. Nu, mai bine la ceasul cu Mickey. Atunci așa rămâne, ne vedem la ceasul cu Mickey. S-a lăsat liniștea.

Eu mi-am simțit zâmbetul în colțul gurii și satisfacția.

Relatarea episodului de aseară reprezintă o introducere. Fac un apel la cititorii blogului. Înainte de, mărturisesc. Apelul are loc deoarece am ales să sprijin un proiect. Personal, mă decis să mă țin departe de luna decembrie și de inițiativele de a ajuta orfanii în preajma sărbătorilor.

Mara mea mănâncă și la 1 ianuarie. Mara mea are nevoie de haine și în luna februarie. În martie încă bea ciocolată caldă. În aprilie colorează. În mai poartă încălțări primite de Crăciun. În iunie mănâncă. Mănâncă și în iulie. Suntem cu toții de acord, mâncăm zilnic, donăm 3 zile pe an.

Studiile au confirmat predispoziția oamenilor. De Sărbători chiar ne facem timp de alții mai puțin norocoși. Înțeleg. La nivel rațional pricep. Sufletul e mai greu să-l împac. Mă încearcă o senzație de greață. Dar indiferent de convingerile personale, dacă pot ajuta niște copii abandonați, atunci o fac.

Anul acesta am răspuns apelului celor de la Numai Fapte Bune. În 6 și 7 decembrie putem fi alături la Ambasada să susținem acest proiect.

Ținta:

1000 de copii din Bacova, Bazoș, Periam, Dudești, Bulgărusi, Izvin, Valcani.

Reguli:

  • O cutie goală de pantofi învelită în hârtie de cadou.
  • Cutia să conțină articole ca: jucării, pastă de dinți, cărți, fular, prosopel, dulciuri etc.
  • Nu uitați să semnați cutia. O urare ar fi binevenită.

Livrarea la Ambasada în 6 și 7 decembrie.

Garanția:

Pentru mine garanția o reprezintă Asociația Sfera Timișoarei. Pentru cititori, răspunsul meu la apel. Pot fi prezentă la Ambasada la niște ore pentru unii dintre dumneavoastră dacă îmi cereți. Lăsați un comentariu.

Mulțumesc din suflet și să ne suflecăm mânecile. Luna decembrie are forța să aducă în conștiința noastră trupurile și sufletele celor mutilați de abandon. Pentru Mara s-au dus lupte și se duc. Pentru acești copii părinții au renunțat să lupte. Vă puteți imagina propria odraslă să doarmă la un loc cu orfanii?

Foto: Simona Nutu

Zice Dunia. Ești un suflet bun!

Să presupunem că v-a evaluat cineva la un moment dat. Ești un suflet bun!

Despre suflet s-a scris mult. Primul care îmi vine în minte este Platon. Pagini întregi de literatură, de înțelesuri, de mirări, de interpretări.

Am găsit într-o carte cât capul meu de mare, fără exagerare, descrierea unui doctor. Are o inteligență bună. M-a pus pe gânduri. Ce apreciere potrivită! O inteligență chiar este bună sau rea. Un suflet însă doar este și categoric într-o manieră blândă. Cum poate să rănească un suflet? Nu am nici o întrebare legată despre putința inteligenței în a provoca răni.

Am zis. Nu am mai făcut-o de ceva vreme.

Foto: Simona Nutu

Socializare. La evenimente vreau să fiu văzută

Vineri am participat la November Notes, conferință dedicată persoanelor cu loc de muncă în online. Sâmbătă și duminică, cu o reprezentare îndoielnică de vânzătoare, am făcut parte din târgul Artisans Bazaar. O săptămână fără weekend pentru mine.

La Conferință am ascultat. Nu am pus nici o întrebare. Mereu am sentimente amestecate, dar în acest an s-au acutizat. Urmăresc la aceste întâlniri partea practică. Ce pot desprinde din discursul persoanelor din față pentru a aplica în afacerea mea. Mă interesează. De la început, cu ani în urmă, mi-a fost clar că vorba lungă constituie caracteristica adunării. De aici afirmația despre sentimentele confuze. Vorbele au valoarea lor, dar nevoia de acțiune ar trebui să reprezinte o frână. Stop! Suficient cu flecăreala, să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă!

O conferință nu-ți asigură pârghii. Un impuls există, dar nu e suficient. Punctul tare, subliniez și confirm, stă în SOCIALIZARE. Nu urlu cuvântul, dar. Ieșiți să purtați un dialog. Să zâmbiți. Să vă atingeți pe umăr. Să dați un check-in împreună. Ies la evenimente uneori să fiu. O stare pasivă, recunosc. Dar oricât de absente îmi sunt gândurile, persoana zâmbește, face poze, schimbă vorbe, provoacă simpatii sau antipatii.

Când revin la laptop, dacă am decis să dedic un articol unui eveniment, las gândurile să nască alte gânduri. Pândesc ideea. Notez percepții și senzații. Mă pun în slujba cuvintelor. La scris se schimbă comportamentul. La evenimente vreau să fiu văzută. Exist. Muncesc. Am un blog. Reprezint o unealtă. Într-un articol caut să exprim cu originalitate, demnitate și corectitudine singularitatea adevărului. Adevărul ar fi unul singur. Da, poate fi plăcut sau neplăcut. Aleg să spun Adevărul indiferent de consecințe.

Adevărul este că meritul unei conferințe stă în socializare.

Adevărul este că meritul unui târg stă în socializare. De trei ani de zile strig prezent, fix ca la catalog. Sunt aici, Tricoul Inteligent, haine modeste, cu mesaje prețioase, cu sprijin pentru femeile născute imperfecte, dar educate pentru a fi excepționale. Nu știu să creez cerere, dar adresez corect întrebările. Cum să aveți nevoie de haina mea? Cum mă diferențiez? Etc!
Mărturisesc că nu o să plec nicăieri. O să rămân pe piață. A durat 3 ani să-mi descopăr reprezentarea: femeia cu defecte. Nevoile redutabile ale omenirii sunt satisfăcute de Coca Cola, familia, de Disney, copilăria, dar am descoperit și eu o necesitate insuficient exploatată: nevoia de excepționalitate a femeii imperfecte. O să mă concentrez să storc tot ce pot din această idee. Să cresc. Să devin o dorință. Să mă includeți în obiceiurile de consum.

Târgurile, Artisans Bazaar de exemplu, îmi permite existența. Socializez. Zâmbesc. Citesc. Beau cafea. Cresc.

Concluzia textului: ieșiți din casă și socializați.

Crochiu: Radu Muj

Jurnal de România. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket

Am fost aseară la Teatrul German. Un documentar sfâșietor m-a lăsat pe gânduri. Jurnal de România se cheamă. Șase actrițe au răspuns la niște întrebări esențiale. Cât ne influențează orașul nostru – locul nașterii și/sau reședința – și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Reprezintă teatrul un stâlp al comunității? Cum arată România în ochii cetățeanului?

Regia îi aparține lui Carmen Lidia Vidu. Eu i-am trimis deja o cerere de prietenie pe Facebook. Mă declar admiratoare și fac o plecăciune imaginară.

Voința mă determină să notez despre seara neobișnuită de ieri. Am descris o detașate totală de activitățile zilnice. Mărturisirea unui viol în discursul unei actrițe nu m-a șocat. Reacția spectatorului, reacția mea a fost una de compătimire și simpatie. Prin jocul actrițelor, am trăit la adăpost niște frici. În copilărie mi-a fost frică de viol. Pentru că m-am născut într-o geografie anume, într-un cartier anumit.

Pe urmele actrițelor de la Teatrul German, povestesc.

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, Oltenia. Severinul continuă să fie acasă. Gândul la cartierul mărginaș îmi provoacă nostalgii. Acolo este casa mea. Am crescut într-o familie disfuncțională: mamă blândă, tată violent. Dispoziția familiei a fost dictată de stările lui. Râdeam sau plângeam, tata dădea tonul. Cuvântul mamei nu a contat niciodată. Mama a încercat să mă învețe să întorc mereu celălalt obraz și să mă mulțumesc cu ce am. Tata nu știu ce a încercat să mă învețe. Am păstrat metoda în memorie: bătaia. Mama a muncit la Șantierul naval, desenator tehnic. Tata a muncit la InterContinental, Abator și Șantierul Naval, barman-ospătar, tehnician.

1983 este anul nașterii. Avem 6 ani la Revoluție. Îmi amintesc o zi de decembrie cu soare. Tata purta o cămașă albă deschisă la piept. I se vedea părul și urla că a picat Ceaușescu. O vecină se uita la televizor și plângea. Tata i-a zis că e proastă.

Am mers la liceul Ștefan Odobleja, iar pentru facultate am venit la Timișoara. Am descoperit că sunt olteancă. Insultele și glumele răutăcioase m-au sufocat o perioadă. Nu am știu la început cum să gestionez. Tata m-a crescut cu admirație pentru Timișoara. Aici a făcut armata, aici a pornit Revoluția, iar el a fost un revoluționar. În prezent votează PSD.

Mi-am detestat părinții. Pe tata pentru că ne bătea, pe mama pentru slăbiciune. M-am simțit vinovată, iar vinovăția te împinge și în direcții riscante uneori. Potolirea sentimentului de vinovăție te provoacă la acțiuni reprobabile. Așa îți justifici că nu meriți. Comportamentul meu din prima tinerețe descria nesiguranța. Literatura m-a salvat. Cărțile mi-au dat multe răspunsuri. Freud m-a asigurat că ura îndreptată spre părinți este ceva firesc sau mai mult firesc decât nefiresc. Asta nu înseamnă că nu merit să fiu bine, să fiu fericită, să fiu corectă. Nu mi-am dorit să fiu corectă. Multe în jurul meu se întâmplau din cauza favoritismului. Așa s-a declanșat obsesia pentru oamenii corecți. Corectitudinea mă cucerește pe loc, ipocrizia mă îndepărtează.

Am o fetiță pe nume Mara. Tatăl ei m-a rugat să mă mut în Germania. Am refuzat. În România trăiesc lună de lună cu grija coșului de la supermarket. E umilitor. E indecent. La Severin riști să iei bătaie în stradă dacă te opui unui mârlan care te-a ciupit de fund. La Timișoara te faci vinovat înainte de judecată dacă ești oltean. Oltenii sunt capul răutăților în Banat.

Primul spectacol la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Studentă, am început să frecventez instituțiile de stat: teatru, operă, filarmonică. Rar în România trăiești sentimentul de normalitate. Refuz să plec în altă țară. Sunt cetățean european. A început să-mi placă doina și să-mi lăcrimeze ochii. Timișoara a refuzat și refuză să mă adopte: sunt olteancă, e de neiertat fapta. Nu am întors celălalt obraz. Nu s-a prins lecția mamei. Rămân aici pentru că mi-am construit singură o casă. În jurul meu s-au adunat persoane care înțeleg că România nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte țări. E un loc în care ne-am născut. Un loc care și-a pus amprenta. Un loc unde putem să facem schimbări prin pași mici, prin acțiune, prin fapte.

Mi-e frică de boală. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket. Mi-e frică de lipsa unui buget care nu mă lasă să călătoresc. Mi-e frică de oamenii needucați. Mi-e frică de sistemul de sănătate și de educație. Cel mai tare mi-e frică să nu pierd iubirea Marei. Într-un colț de suflet, încă simt că nu merit. Mă tratez.

Punct.

Rog cititorii să răspundă într-un comentariu cu ceva asemănător. Sugerez fricile sau o imagine ecran din copilărie. Recomand Jurnal de România pentru lecția de sinceritate, pentru forța de acaparare, pentru actrițele demne de pe scenă.

Foto: Simona Nutu

Rochia de nașă

Articolul bloggerului urmărește să recomande, să producă un impact. În următorul text intenționez să povestesc amănunțit despre industria modei timișorene. Nu urmăresc efectul. Mă interesează să susțin o realitate.

Orașului îi lipsește simțul modei. Observi pe stradă. Constați cererea de rochii de la ateliere, lungi, cu dantelă, perle și paiete. Eu o numesc rochia de nașă. Rochia de nașă plătește facturile și chiria. Bagi de seamă absența viziunii designerilor în ținutele cetățenilor.

Designeri se formează. Anual termină un anumit număr de studenți Facultatea de Arte, secțiunea design vestimentar. Majoritatea pleacă. La București au o șansă. Părăsirea țării oferă șanse. Avem de-a face aici cu factori politici și economici. Nu sunt de neglijat, dar nu ne concentrăm asupra lor.

Designerii care aleg să rămână în oraș se împart în două categorii.

Prima categorie e alcătuită din tineri muncitori care lucrează până la epuizare. Nu au sărbători, viață socială sau vreo relație. Majoritatea ajung creatori de rochii consacrate de nașe. Motivul l-am notat mai sus. Orice talent e și o pierdere. Talentul i-a împins spre industria modei. Nevoia i-a turnat în interpreți de rochia nașei.

A doua categorie e alcătuită de tineri privilegiați. Un fel de Dior. Dior a pornit la drum cu un buget exorbitant. Bugetul ține departe compromisul, rochia de nașă și nazurile clienților care știu mai bine ca designerul. Ei au șansa să-și exploateze talentul și să-l dezvolte.

Ambele categorii dețin reprezentanți de seamă pentru o evidențiere mondială în industrie. Cunosc designeri timișoreni din cele două categorii. Atașat designerilor, stă frustrarea. Sursa îi deosebește. Unii nu răzbesc din cauza nesuferitelor facturi. Alții nu se ridică din cauza snobismului consumatorului. Un timișorean plătește greu un produs considerat scump. Dacă o face, atunci să fie măcar Prada. De Prada știe toată lumea și confirmă statutul social. Prea puțini cetățeni ai orașului respectă marile case de modă pentru viziune. Adoră marile case de modă pentru confirmare și afirmare.

În acest context, devine dificil să transformi Moda într-o afacere. S-a avântat Rodica Costea să organizeze un eveniment, Timișoara Fashion Week. Au avut loc două ediții. Diferențe s-au înregistrat după prima. Aplaud inițiativa, curajul, pasiunea. Analiza evenimentului o să lipsească din text. O să numesc designerii care și-au prezentat creațiile și nu o să emit păreri personale despre ce am văzut pe scenă. Mara mi-a indicat ce i-a atras atenția, iar eu o să am încredere în simțul ei nealterat de societate. I-a plăcut Ionuț Piscureanu. Ionuț Piscureanu a absolvit în vară Facultatea de Arte, secția design vestimentar la Timișoara.

Avem nevoie de evenimente de modă. Necesitatea și dragostea or să ne motiveze pe viitor. Ca afacere, modă este încă neexploatată la Timișoara. Ca pasiune, cu toții avem o slăbiciune pentru frumusețea veșmintelor.

O să notez numele designerilor. Felicitări! Să ajungeți giganți cu bun simț.

Cătălin Botezatu, Ionuț Piscureanu, Ilie Florina, Ana Dumitru, Felix Ramiro, Cozacone, Atelier Narcisa, Anca Costil, Anileda, Cosette, Atelier Simona Noroc, Andra Meea, Damian Radu Luna Murgaclova, Atelier Ioana Călin, Andreea Micle, Gloris Galan, Atelier Aida Lorena, Mineli, Carolina Design, Starshiners, Kapa Cente, Brush, Tudor Personal Tailor, Emily Burghelia.

Reverențe organizatorilor!

Poze: Oana Vedinas

Cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății.

Circumstanțele au făcut să repet. Sunt blogger de 11 ani. Scriu de atâția ani despre mine. Să nu cumva să înțelegeți greșit. Nu mă plâng. Îmi place prea mult de mine în prezent. Mă simt prea bine cu mine. Asta nu m-a oprit din a mă chestiona. Nu s-au săturat oamenii de mine? Nu i-am zăpăcit în felul cum mă contrazic? Nu s-au plictisit de o reprezentare a mea de căutătoare a unui sine interesant?

După primele întrebări, nu puteam să mă mai opresc. Gândeam interogativ. Uneori mă încearcă senzația că nu mai am nimic de zis. Am acceptat destul de repede și din prima tinerețe, că literatură voi face sau nu voi face. Dar nu o să mă opresc din scris. Așa îmi reprezint viața, prin cuvinte, prin povești, prin interpretări și căutări.

Felul aceasta de a fi nu mă face necesară. Dacă nu devin necesară, nu mă vând, iar dacă nu mă vând, înseamnă că eșuez în munca mea. Bloggerul are condiții de îndeplinit, iar una dintre ele ține de persuasiune. Fantazez intens. Mă închipui un fel de Socrate. Nu e delir, nu înlocuiesc realitatea și nici nu m-am întors cu spatele la ea. Pur și simplu îmi doresc cu febrilitate să am ceva de spus, ceva interesant, haios, util. Reușesc în unele articole. Primesc mailuri care îmi confirmă. Da, țin la unele confirmări.

Atenție însă cine vă confirmă. Ar fi de preferat să vină de la o persoană care vă ajută să creșteți, care vă împinge înainte. Sunt conștientă de raritatea acestor persoane. L-am pierdut pe Sorin Oncu și nimeni nu i-a luat locul de veritabil contribuitor la dezvoltarea mea. Persoana lui va rămâne de neînlocuit. Mă frământ de multe ori în felul acesta. Strâmb din nas când îmi identific nerăbdări, victimizări, grandori. Mă corectez cât de repede.

În societate, într-un grup sau altul, când simt că mă sufocă nimicurile grandioase ale oamenilor, locvacitatea pune stăpânire pe mine. Vorbesc ca să nu fiu obligată să ascult. Mă irită mirările teatrale ale adulților, nedumeririle timișorenilor despre felul cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății. Adulții nu se mai miră, adulții acționează. Interogațiile stupide le vin bine studenților și elevilor. Ei nu au aflat diferența dintre teorie și practică. Avântul tinereții le justifică mirările. Cred că pot corecta lumea. Nu greșesc. Unii chiar reușesc, dar nu ăia care se miră și bat obrazul. Rezultatele își au sursa în acțiune. Dacă cetățenii s-ar mira mai puțin și ar acționa mai mult, orașul ar avea alte șanse să se așeze în istorie și în imaginar.

E clar că mă enervează oamenii. Îi iubesc în același timp. Când întâlnesc caractere care mă împing înainte le sorb cuvintele. Ascult. Tac. Admir. Aveți pe cineva în cercul de apropiați cu o asemenea însușire? Să vă țină muți? Îmi exprim intenția de a-l cunoaște dacă este de acord. Exclam de acum, Ce om!

Vă încurajez să țineți aproape oamenii sinceri, oamenii care vă ajută să înaintați.

În absența unui asemenea om, eu citesc Noica și Freud. Mă țin o vreme cu ochii în tavan. Uite așa mi s-au mutat reprezentările în viață, privind tavanul.

Propun o limitare a exigențelor la părinți

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului

Se întâmplă multe la Timișoara. Mai corect, se întâmplă suficiente. Mă refer la evenimente culturale. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului, la Aerodromul Cioca.

Notez.
1. Unul dintre cei mai apreciaţi designeri ai lumii a fost pentru prima dată în Europa de Est, la Timişoara. Stefan Sagmeister a colaborat cu clienţi precum Rolling Stones, Jay-Z, HBO, Muzeul Guggenheim, Muzeul de Artă Modernă New York. A câştigat două premii Grammy şi, practic, fiecare premiu important de design internaţional.

Nu sunt cuvintele mele, dau mai departe informații.

2. Stefan Sagmeister a fost la Timişoara prin implicarea companiei ZF Group România, care îşi propune să promoveze acţiunea, creativitatea, ca urmare a educaţiei şi gândirii inovatoare. Iozefina Tudor, unul dintre fondatorii Inspire Other Travelers, a declarat: Îl considerăm un model pe Stefan Sagmeister. L-am invitat la Timişoara pentru că este o persoană care crede în valori precum autenticitate, etică, promovează educaţia şi dăruirea. Îşi alege proiectele ţinând cont de impactul lor şi nu de preţul lor. De ani buni, şi-a împărţit activitatea astfel încât să ofere cât mai mult din experienţa sa: 25% – contracte comerciale, 25% – susţinerea artei, 25% – susţinerea ştiinţei şi cercetării, 25% – susţinerea unor cauze sociale.

Mă plictisesc aceste lămuriri, dar sunt necesare articolului. N-ați fi înțeles prea multe fără această introducere. Mai ales că propun un exercițiu. Cititorii au primit precizări. Cine? De ce? Unde? Mai departe o să vă trag în percepții și senzații personale.

În timp ce-l ascultam pe Stefan Sagmeister, gândurile m-au purtat la viața mea de la bloc. V-am zis, orice aș face, oriunde m-aș duce, sunt urmărită de. Cu urechile ciulite și atenția încordată, engleza cu accent german mă obosește, m-am văzut pe scara blocului. Cum să transform scara de bloc comunistă? Tentative există. Toată vara am decorat hidoasele țevi cu cărți. Îmi imaginam o bibliotecă aproximativă, o percepție de. De fiecare dată au dispărut. Am vrut să las bilet. Cărțile sunt pentru biblioteca scării blocului. Luați o carte, dar vă rog frumos să o puneți la loc. M-am răzgândit. Între mine și vecina de la parter există o antipatie declarată. Ea nu mă scoate din doamnă. Eu o salut cu gura până la urechi, cu o bucurie nedisimulată că îmi face plăcere să o irit. M-am gândit că o faptă ca aceasta, venind de la mine, ar fi suficient să fie refuzată de vecina. M-am potolit. Oricum nu am terminat cu apartamentul.

Acum vreau din nou să reiau acțiunea de înfrumusețare a scării blocului. Aș merge până la a propune să refacem părțile exterioare ale blocului cu artiști de la Timișoara. Lucian Popovici e primul care îmi vine în minte. Noi împărțim și o ușoară plictiseală la eveniment, dar am decis să nu discutăm despre. Ne dăm cu lumea, iar lumea s-a declarat extatică. Tina Malajmare este al doilea nume. Ce exterior am putea avea la bloc dacă ne-am lăsa direcționați de creativitatea celor doi și nu numai?!

Detest fațadele care au împânzit orașul. Combinația culorilor mă indispune. Execuția are forță să declanșeze atacuri de panică. Trăim într-un oraș kitschos. Blocurile înălțate prin anii 80 capătă niște chipuri respingătoare. Erau mai acceptabile estetic prin funcționalitate. Epoca industrială le-a ridicat să îndeplinească un rol determinat, o funcție într-o dictatură.

În timpul discursului lui Stefan Sagmeister, eu fantazam cele de mai sus. Povestindu-vă despre, am confirmat și am verificat misiunea evenimentului: să inspire. Pe lângă faptul că inspiră, declanșează și provoacă. Eu mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Spațiul urât să devină frumos.

Nu știu ce altceva aș mai putea spune despre reușita unui eveniment! Nici nu mai doresc. Am scris mult. Pun punct și vă reamintesc să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Handra