Recent Posts by Dunia

Avem toate informațiile doar că nu știm ce să facem cu ele

Conduceam. Traficul scotea părți urâte din mine. Am parcat la MacDonalds lângă județean. Telefonul l-am smuls de la încărcat și am uitat să cobor ca o doamnă din mașină. M-am împins cu trupul afară, apoi am scos picioarele. Doamnele procedează invers.

O verificare executată cu repeziciune pe telefon în timp ce așteptam să mă văd cu cineva mi-a afișat o invitație la un eveniment pentru jurnaliști. Paula Dunia Aldescu ești invitată. M-am topit de plăcere. Soarele de afară contribuia și el la senzație, dar măgulirea mi-am luat-o. Ceva similar simțeam în copilărie când mă băgau în seamă prietenii lui soră mea. Ei toți erau mai mari, ieșeau la discotecă, organizau petreceri în camere de cămin și citeau Einstein și Dostoievski.

Cu siguranță sunteți conștienți de relația specială dintre bloggeri și jurnaliști. Ei cu studii. Bloggerii fără. Canoane respectate de-o parte. Păreri personale de alta. Rigoare ortografică în redacții. Greșeli de gramatică monumentale pe platformele gratuite. Azi oricine începe să scrie și se numește blogger. Când luăm parte la întâmplări deosebite din viața socială toți facem parte din corpul presă. Asta semnifică oarecum o nedreptate, dar până la un punct. Bloggerii există, scriu, au păreri, spun povești. Nu se opresc unii oameni până se actualizează majoritatea. Cu toții trebuie să ținem pasul.

La conferința de ieri s-a discutat despre jurnalismul cultural bine făcut. Vedeți, călcâiul lui Ahile, jurnalism bine făcut! Au vorbit diferite personalități ale vieții muzicale timișorene, Antoine Pecqueur, jurnalist la Mezzo și părintele Zaharia Pereș.

Să răspund la Cine?, Ce?, De ce?.

Organizatorii Vox Mundi sunt Asociația Culturală Kratima și Arhiepiscopia Timișoarei. Împreună revigorează muzica de cor. În prezent, timișorenii pot asculta coruri din Finlanda, Polonia și Spania. Sâmbătă va avea loc o gală, Gala Vox Mundi. Printre invitații de onoare se află și Corul Național de cameră Madrigal.

Revin la conținutul conferinței. Antoine Pecqueur a împărțit jurnalismul în două: relatare, spui povestea, și părerea personală. Jurnalismul-relatare se realizează cu responsabilitate și obiectivism, jurnalismul de plăcere cu păreri și părtinire. E necesar ca jurnalismul-relatare să supraviețuiască. Mediul intelectual elevat dă tonul. Strada trebuie ascultată. De acolo se iau instrumentele și uneltele necesare pentru supraviețuire și actualizare.

La sesiunea Întrebări & Răspunsuri am ascultat. La tot ce s-a adus în discuție aveam răspunsuri sau completări. Mi-au lipsit curiozitățile. Chiar știu ce am de făcut pentru a supraviețui în epoca mea. Nu știu de fiecare dată cum. Aici sunt împotmoliți jurnaliștii care mereu se plâng de public, dar eu m-aș plânge și de ei.

Transdisciplinaritatea studiată în facultate cu Pompiliu Crăciunescu m-a pregătit pentru provocările actuale. Am reținut din anul 2006. Avem toate informațiile, doar că nu știm ce să facem cu ele. M-am întins, observ, dar sunt așa multe de spus! Iar o să aud: Nu am citit tot, era prea lung. Pun punct. O să mai revin.

Între timp, profitați de tot ce se întâmplă zilele astea la Timișoara și râdeți. Să râdem înainte de toate.

Șșșt, arta este pentru toată lumea. Cum o livrăm?!

E așa o alergătură culturală zilele astea prin Timișoara! Ne distrugem flecurile. Am dus deja două perechi de pantofi la reparat. TESZT, Festivalul filmului european, Festivalul muzicii corale, manifestări culturale care ne scot din casă și ne bucură. Și le-am notat doar pe cele preferate de mine. Lista activităților demne de luat în seamă continuă.

Mi-ar plăcea să împărtășesc cu dumneavoastră experiența de ieri de la spectacolul KA-F-KA din cadrul TESZT. Merg la reprezentările teatrale fără să citesc un cuvânt despre. Oricum le aleg pe sprânceană: după autor, după regizor, după actor, după o recomandare de seamă. Pe mine Bogdan Mosorescu mă scoate mult la teatru. Vară mea, mergi la aia! Și merg fără să fac nazuri. El știe mai bine ca mine. Nu înseamnă că mie o să-mi placă în mod automat.

Asta s-a întâmplat și aseară. Mi-au plăcut bucăți din spectacol. De la Noica m-am obișnuit să separ în părți. Întregul m-a plictisit. Un actor cu un trup senzațional lucrat a executat Metamorfoza lui Kafka într-un ansamblu de mișcări ritmate. Jocurile și efectele de lumini m-au interesat în cel mai înalt grad.

De priceput mai puțin. La o grimasă a studentei Andreea Moldovan, se afla în stânga mea, am șușotit ceva despre un gândac. Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.

Andreea a răspuns: Noi (spectatorii din sală) suntem Procesul. Nu știm ce se întâmplă.

M-a încântat schimbul acesta de replici. M-a amuzat. Am primit un șșșt. Pentru unii dintre dumneavoastră nu înseamnă nimic, dar întâmplarea legitimează munca artiștilor. O studentă a menționat Procesul lui Kafka. Tinerii citesc. Un alt student, în spatele meu, îi povestea unui domn în vârstă Metamorfoza.

Arta este pentru toată lumea. Nu găsim întotdeauna instrumentele potrivite să o livrăm. De aceea există angajați închipuiți, dar permanenți, fac parte din, care se străduiesc să fie prezenți, să existe, să instige, să acționeze întru dezvoltare intelectuală.

Avem strămoși comuni cu maimuța, adevărat.
În timp, am ridicat diferite societăți, iar în societate, instinctul e detronat. Pentru control și pentru delectare, omul a început să manifeste măiestrie, pe categorii bineînțeles. Așa au apărut muzicienii, actorii, scriitorii, femeile cu pălării.

Apropo de, imediat o să scormonesc după o pălărie pentru Gala Vox Mundi de sâmbătă.

Ne vedem!

Foto: Ciprian Roșca

Autori pufoși, literatură la kilogram, cărți care contează

La 6 dimineața, indiferent de ora la care am pus geană pe geană, mă trezesc. Stau cu ochii în tavan, trag cu urechea la Mara dacă este cu mine și nu cu tatăl ei, caut cu mâna după telefon. Mă ridic. Merg la baie. Ziua începe.

În timp ce aștept să se încălzească apa pentru ceai, același ceai verde cu iasomie de ani de zile, verific pagina de facebook. Pentru mine este un fel de ziarul de dimineață. Ceva asemănător cu scena din serialul Downton Abbey când unul dintre servitori calcă ziarul înainte de a-l duce stăpânului la micul dejun.

Azi la micul dejun am aflat că Philip Roth a murit. Nu-i nimic dacă unii dintre dumneavoastră nu știți cine este. Învățăm cât trăim, greșește cel care se oprește din. O să las deoparte informațiile despre scriitor. Google răspunde repede la întrebări. Notez că am citit o singură carte semnată de autor: Animal pe moarte. Cum aleg să se exprime flușturaticii literaturii? M-a prins cartea. Limbajul e simplu. O recomand.

Eu nu sunt o flușturatică în literatură. Profit de tristul eveniment, dispariția lui Philip Roth, și îmi permit să reacționez. Trag o răfuială cu unii cititori. Și categoria asta de oameni numără parașutele ei. Mulți defilează cu această activitate a lor, lectura, și cât îi deosebește pe ei de vulg.

Dumnezeule cât sunt de speciali și câte cărți au citit ei! Nu de puține ori m-am îngrețoșat. Ah, Greața lui Sartre! Sau Rabenthal, văzut de curând la TESZT în regia lui Radu Afrim. În literatură, ca în oricare alt aspect al vieții, contează și CE-ul. Nu mai vorbesc de CUM-ul.

Ce citești și cum citești sunt esențiale. La Litere, nu neapărat o școală pentru căprioare și ursuleți cum tind politehniștii sau mediciniștii să creadă, ți se pun niște autori pe tablă. Și apar nume ca: Tolstoi, Dostoievski, Marquez, Goethe. Vă asigur, jur cu mâna pe diploma de filolog cu o notă măruntă, 8, dar muncită, că nu vă legitimează nimic aroganța unei persoane speciale. Literatura la kilogram, fără să aveți măcar doi autori citiți din cei numiți mai sus, nu justifică atitudinea superioară.

Adevărul e că literatura bună îți dă o stare de greață. Tocește coate, creioane, te izbește de limite și convenții, te provoacă s-o abandonezi, te plictisește, te subjugă, te schimbă. La final îți dă o reprezentare de Ginghis Han, ai cucerit.

Nu o să cuceriți nici o stare metafizică cu cărți la kilogram. Aș da câteva titluri, dar sunt educată să nu disprețuiesc munca nimănui, ci să o selectez. Nici n-ar fi nevoie să părăsesc plaiul mioritic. E plin de exemple de autori pufoși.

Pentru claritate, reiau exclamativ.

Nu ai citit Tolstoi, taci! Cele 300 de cărți se reduc considerabil.
Nu ți-a venit niciodată să vomiți citind un autor? Mda! Cărțile de dezvoltare personală te ating duios ca o pereche de pinguini la grădina zoologică.
Nu citești cărțile care contează, nu ești special!

Cam asta am vrut să spun. M-aș bucura să am cele mai multe distribuiri la acest articol. Îmi doresc să scutur câțiva speciali.

Vă jur! Chiar nu sunteți speciali.

TESZT – Euroregional Theatre Festival Timișoara, 20-27 mai 2018.

Foto: Diana Bodea 

Petreceri neașteptate la Timișoara. #spontan

De 22 mai, 2018 0 No tags

Cineva a avut o idee grozavă. Eu o aplaud. Mă refer la modul plăcut de a petrece timpul prin dans, alcool, umor și prieteni. La Timișoara se întâmplă niște petreceri neașteptate. Ce superb și-a găsit utilizarea hashtag-ul #spontan în epoca noastră!

Înainte de a continua să scriu despre, menționez că nu am nici un fel de informație de la organizatori. Știu că petrecerile țin de clubul Fratelli și se întâmplă să-l cunosc pe Alex Bucătaru, un responsabil cu distracția. Intrarea se face pe bază de brățări, iar reuniunile spontane se anunță cu câteva zile înainte. Eu am participat la o singură asemenea adunare pe un acoperiș al clădirii Vox Technology Park.

Să ieși pentru dans pe lumină, să admiri apusul cu un pahar de vin în mână, să conversezi, să te săruți, să-ți faci poze cu prietenii cu soarele pe cer reprezintă o îndrăzneală nemaiîntâlnită în industria asta a nopții. Am uitat să notez intervalul. Petrecerea are loc între 18 și 24. Alex, clubul și toți cei responsabili rescriu povestea Cenușăresei. Ne trimit acasă înainte să ne transformăm cu toții în niște dovleci. Tragem ușa după noi cu demnitate.

Încântarea mea dă peste. E un vis devenit realitate. Să ies în oraș, să dansez, să beau puțin, să râd, iar la ora 2 să fiu în pat. Schimbată, demachiată, distrată!

Mereu am știu că se poate. Distracția nu aparține exclusiv nopții, iar petrecerile astea o dovedesc. Am ținut să notez despre, iar acum pun punct.

#spontan

Agenția de turism: Totul o să fie bine!

Există circumstanțe favorabile. Unii nu acceptă ideea de noroc. Eu sunt un martor al șansei. În noiembrie, la conferința November Notes in Social Media, Romina Faur a câștigat o excursie la Budapesta oferită de agenția Ultramarin. În decembrie, în ger și spirit de sărbătoare, Romina și cu mine urmam să vizităm Budapesta. Nu s-a întâmplat asta.

Serii de circumstanțe, favorabile unele, mai puțin favorabile altele, au amânat excursia. În mai ne-am făcut bagajele și am pornit spre Ungaria (fără Romina, dintr-un motiv de procreare). Mara și cu mine ne-am prezentat dimineața la întâlnire. O neliniște mă reprezenta bosumflată: frica de aerul condiționat din autocar. Vă rog să mă credeți, am niște experiențe înfiorătoare de picioare, mâini și spate înghețate de la aerul condiționat.

La 10 minute după ce ne-am așezat la locurile noastre, ghidul, Maria Lădău mai exact, ne-a cerut să ne facem cunoscute doleanțele. Dacă aerul condiționat e prea tare, a zis ea și m-a cucerit. Lămurit aspectul acesta, m-am relaxat în scaun și i-am tras o giugiuleală Marei de bucurie. Autocarul a pornit, în boxe vocea Mariei descria clădiri, dădea trimiteri istorice, se slăbea ușor cu niște glume, revenea politicos la expunerea faptelor și evenimentelor.

M-am ghemuit în scaunul meu și mi-am lăsat gândurile să mă cuprindă. În cea mai mare parte întrebări despre o excursie organizată cu ghid. Senzația era una de elev. Am iubit și am urât școala în aceeași măsură. Iubeam CE îmi livra, detestam CUM îmi livra. S-a întâmplat ca excursia asta să mă surprindă exclusiv plăcut. Mara a plăcut-o pe Maria. E firesc, vă spun imediat de ce. Pe lângă discursul impecabil despre orice am vizitat în Budapesta, o suspectez de o memorie de elefant, Maria transmitea o naturalețe seducătoare. Era la Budapesta, cu un grup felurit, și atât. O implicare completă în moment și în grup. Mara i-a legitimat autenticitatea când mi-a cerut, după o oră de la prezentarea Mariei, să mergem să vadă leii cei fioroși. Noi îi văzusem, în grup cu stegulețul României, doar pe cei prietenoși.

Cei de la Ultramarin, ca orice agenție de turism din vremurile actuale, țin pasul cu nevoile oamenilor pasionați de aventură. Diverse excursii țintite găsiți pe pagina lor de facebook: Castele Bavareze, Cracovia-orașul regal din ținutul dragonului-, Riviera Albaniei etc.

Susțin excursiile prin agenții. Să vă spun cum îmi place mie cel mai mult să călătoresc. Simt dorul de ducă. Mă urc în mașină, alimentez și mă pun pe drum. Nu mă interesează neapărat unde. Mă fascinează drumul. Sau merg în aeroport, mă pun în fața panoului cu plecări. Pentru mine numele orașelor cu poarta de îmbarcare au aceeași forță impresionantă ca o pânză de Picasso pentru un împătimit al artei. Dacă m-ar urmări cineva prin aeroport, m-ar vedea la un moment dat cum mă opresc în fața panoului, las capul ușor pe spate și rămân câteva minute nemișcată. Mă holbez și visez la lumea largă. Ce trist că o să mor și nu o să văd lumea asta întreagă!

Revin la realitate. Mi-e imposibil să călătoresc după chemările inimii. Sunt un nomad închipuit și neserios. Uneori condițiile și siguranța mă fac să dau înapoi de la ceea ce singură numesc aventură. Agențiile mă fac să mă simt în siguranța, iar unele, cele cu care călătoresc eu, în articolul prezent –ULTRAMARIN-, îmi dau sentimentul de ocrotire. Agenția reprezintă brațele puternice ale tatălui. Nimic nu mi se poate întâmpla. Agenția înseamnă blândețea mamei. Totul o să fie bine.

Și într-adevăr, nimic nu se întâmplă, totul este bine. Cu excepția distracției, firește!

O să pun punct aici. Dacă cititorii blogului sunt interesați de experiența mea în Budapesta, impresiile de acolo, îmi puteți lăsa comentarii și o să revin pe viitor cu un articol.

Între timp, să râdem și să călătorim.

Un blogger cu voce andante despre Conferința PRBeta

Știați că este o diferență între origini și început? Mie nu mi-ar fi trecut prin cap dacă nu m-ar fi ajutat Paul Ricoeur. Memorie, istorie, uitare pune pe fugă cititorii prin teoria agasantă, dar în nici un caz nu pierzi timpul cu lectura.

Articolul prezent își are originea în ziua de joi, iar începutul azi. Motivul renunțării de a scrie sub influența entuziasmului despre Conferința PRBeta ține de perfectul simplu. Geografia m-a împiedicat. O face deseori. Pur și simplu nu-mi vine firesc să scriu despre un eveniment desfășurat azi la perfectul compus. Mă enervez, greșesc mereu, șterg cuvinte și pierd orice urmă de inspirație.

Cu o minte mai coaptă ca anul trecut, am decis să aștept o zi sau două după ce creația îmi dă ghes să scriu despre o acțiune a zilei în curs. Sau să nu mă mai împotrivesc gramatical și să scriu corect, cu perfectul simplu.

Despre PRBeta, dacă sunteți curioși și aveți acest cusur, în arhiva blogului o să mai găsiți articole. O să notez câteva impresii despre conferința de anul acesta, dar înainte doresc să vă povestesc ceva.

La examenul de bacalaureat, proba orală de la limba engleză, două colege, ambele dragi mie, le prețuiesc și le respect intelectual, au primit notele inversate. Una a luat nota maximă prin nepotism. Rostirea în limba engleză te ducea cu gândul la ruși, iar nenorocitele alea de rephrase-uri nu s-au prins deloc de ea. Cealaltă, a primit un nouă și un discurs moralizator de la profesorul examinator. Pronunția ei ne făcea pe toți invidioși. Unii au talent pentru limbi străine. Parcă s-au născut special să nu se mărginească fonetic la o anumită limbă. Rephrase-urile nu-i dădeau nici o bătaie de cap. A primit totuși nouă pentru ca profesorii să-și justifice notele nemeritate.

Acesta este un caz clasic de nedreptate, umilință, lipsă de caracter. Nu m-am împotrivit niciodată pilelor, cunoștințelor și relațiilor. Lumea a funcționat și funcționează după legi nescrise, după condițiile trasate de cel mai puternic. M-a înfuriat peste măsură atitudinea celui ipocrit. Profesoara din povestea mea a dat o notă maximă unei eleve care nu merita. Pretenția mea a fost și va rămâne să primească notă maximă și cel care merită. Mă angajez în lupte, ridic vocea, acționez, schimb dacă îmi stă în putință aceste fapte. Nu o să tac, nu o să mă prefac și nu o să accept acest gen de comportament.

La conferință s-a discutat despre persoanele care influențează în mediul online, influencer și microinfluencer. S-a menționat numele Alinei Ceușan. O nemulțumire ca în povestea cu profesoara s-a răspândit în sala de la Incuboxx.

Ciuda mea ca blogger cu o voce andante – mă folosesc de vitezele de execuție a unei lucrări muzicale – constă în faptul următor:

Vocea presto a influencerului seamănă de multe ori cu rostirea cu accent rusesc a colegei mele de liceu care a obținut o notă maximă la bacalaureat prin nepotism. Și atunci se declanșează un război al nevoilor cu răbufniri de cele mai multe ori nedemne de persoane educate.

Microinfluencerii se plâng la orice colț. Influencerii își cresc aroganța pe complexe de inferioritate. Ne zâmbim la evenimente. Ne criticăm în grup restrâns. Ne facem vinovați de o reîntoarcere la capacități intelectuale ale maimuței.

Toate astea reprezintă adevăruri și provocări. Așa s-a și numit conferința, cea mai remarcabilă la care am participat eu până în prezent. Oltea avea dreptate, o să fie greu de depășit.

În timpul conferinței mi-am notat pe un bilețel câteva întrebări:

Cum sugerezi o eroină? Cum sugerezi un abandon? Cum sugerezi o ratare? Cum sugerezi umilința? Cum sugerezi mântuirea? Intenționez să fac un mic filmuleț după aceste întrebări cu scopul de a mă împotrivi acelora care luptă împotriva avortului.

Asta este o consecință directă a conferinței. Propriile gânduri încep să curgă. Se desprinde creația stimulată de un gest, un cuvânt, o glumă, o privire, o strângere de mână. Te ridici, îți iei la revedere și pleci cu gândurile tale.

Cristina, Oltea, felicitări și la cât mai multe asemenea conferințe.

Notă:

Andante = la pas

Presto = foarte repede

Zice Dunia: copiii se obișnuiesc cu cartea

De mai bine de un an de zile ascult Radio România Cultural când merg cu mașina. Muzică, emisiuni, știri, teatru radiofonic – se întâmplă rar să schimb. Cum plouă de două zile, muzica instrumentală și picăturile de ploaie se îmbină armonios.

În dimineața asta, după un drum și două opriri, o emisiune luă locul muzicii. Și cu câteva minute înainte să parchez, începui să trag cu urechea. Subiect: librării, case vechi, spațiul librăriei – muzeal sau acasă -, cum educăm publicul?

De nenumărate ori am auzit întrebarea. De nenumărate ori m-am întrebat. Azi nici măcar nu ascultai răspunsul. La mine în cap, educația fu înlocuită cu obișnuința.

La început, copiii se obișnuiesc cu cartea, cu librăria. Înainte de educație, obișnuință.

Trăsei pe dreapta. Parcai.

Scriu un text Zice Dunia.

Foto: Diana Bodea 

Doamna Căpitan de vas

Într-o seară de marți, Veza s-a dezbrăcat complet și s-a așezat în oglindă. Dulapul de la dormitor, o mobilă de lemn de pe vremea bunicilor, fusese armonizat pentru vremurile actuale cu o oglindă. Veza venise cu ideea, mama ei o dezaprobase. Faci cum consideri, fata mea, dar eu îți spun că nu-mi place!

Dreaptă în fața oglinzii, Veza a început să se miște. Niște exerciții din școala generală îi reaminteau să se aplece, să se sucească, să se întindă. La genuflexiuni zăbovise în poziția scaun pentru a-și admira șoldurile. Sarcina i le mărise. Se rotunjiseră. Îi plăcea asta. Ce nu-i plăcea era burta. Camil se așeza uneori cu capul pe abdomenul ei. Se uitau la un film, se alintau, uneori ajungeau să facă dragoste. Anul trecut deciseseră să divorțeze. Mama ei se împotrivise, doamna Căpitan de vas. Așa o numeau în intimitatea dormitorului Veza și Camil. Împlineau 10 ani de căsnicie anul acesta, iar doamna Căpitan de vas încă intra în dormitorul lor la orice oră din zi și din noapte fără să bată la ușă.

Veza s-a apropiat de oglindă. S-a oprit la câțiva centimetri. A micșorat ochii ca miopii care nu disting clar obiectele situate la distanță. Vederea asta scurtă o ajuta să caute și să analizeze în detaliu o imagine. Fix ca la testul cu vaza și cele 2 chipuri. A simțit la un moment dat că pică. Nu s-a mișcat. Nu a clipit. Nu și-a luat ochii din oglindă, de la chipul ei. Și-a pierdut nasul, ochii, buzele, o dematerializare înfiorătoare. S-a dat un pas în spate și și-a scuturat capul. Ce îngrozitor!

A mers la bucătărie. Și-a făcut o cană cu ceai. Sorbea cu mințile plecate departe când mama ei a intrat pe ușă.

– Dar ești culmea, pune ceva pe tine! Cum îți vine să stai goală în bucătărie și să bei ceai?!
– Mamă, vreau să divorțez. Camil vrea să divorțeze. Nu ne mai iubim. Nu mai suportăm să ne atingem.
– Veza, te rog să te potolești. Nu știi ce vrei, iar Camil vrea ce vrei și tu. Copilul ăsta e dependent de tine. Dispui după bunul plac de el. Și fata mea, știi bine că odată divorțată, nu te-ai mai opri din desfrâu. Femeile serioase nu fac asta.
– Dar ce anume fac femeile serioase?
– Dacă te interesează, unele își iau un amant, dar totul se desfășoară într-o discreție absolută. Familia e pe primul loc. Copilul primează. Traumatizarea lui nu intră în discuție. Treaba ta, dar eu nu sunt de acord!
– Ești de acord cu un amant, dar nu cu divorțul?
– Ce vrei să faci și ce e necesar să faci sunt două lucruri diferite. Nu așa e viața.
– Am 30 de ani. Să-mi iau amant la 30 de ani?
– Da.

Veza s-a ridicat. O pată mică a rămas în urma ei pe pernă. Doamna Căpitan de vas a strâmbat din nas. A luat detergentul de vase și a turnat pe pernă 3 picături. În ușă, Veza s-a întors și a privit trupul îngenuncheat al mamei. Parcă e o icoană! Și în loc de cruce, ține Pur, detergent universal.

– M-am programat la doctor pentru mărire de sâni. Mâine mă internez.
– Cupa D?
– Nu intenționez să-mi pun de toți banii.

Într-o seară de marți, Veza s-a îmbrăcat și s-a așezat în oglindă.

Foto: Diana Bodea 

A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm

Merg de ani de zile la teatru. La început împinsă de la spate și în coloană. Eram elevă. Apoi din curiozitate. Tot un fel de împins de la spate, dar altă reprezentare. De câțiva ani am început să pledez pentru. Provocator mă exprim cu: instig la cultură.

Expunerea pe blog a părerilor despre diverse spectacole mi-a îngreunat umerii. M-am întrebat: Cât să mai scriu aiurea despre teatru fără nici o bază? Și m-am pus pe citit. Diverse etape am traversat. Am scris despre spectacole prin filtrul emoției. Am apelat la cuvinte simandicoase, dar goale. Am probat rigoarea unei recenzii.

O învățătură s-a prins de mine, diferența dintre spectacol și piesă de teatru. Una-i una, alta-i alta. Asta e teorie: seacă, stearpă, mai întotdeauna respingătoare.

Cei mai mulți mergem la teatru pentru emoție. A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm. O oră sau două să nu avem habar de tot ce înseamnă viața de toate zilele cu facturi, chirii, rate la bancă, viață sexuală nesatisfăcătoare, divorț, meșteri, părinți, copii etc!

Înainte de spectacol se lasă întunericul în sală. Publicul e în febră. O forfotă dedusă, nu-ți vezi companionul. Ce secunde bezmetice! Eu mereu mă întreb: Oare o să picăm undeva ca Alice? O cădere lungă și buf!

Începe!

Aseară a apărut în fața spectatorilor Gigi Căciuleanu. Nu e prima oară pentru mine. L-am mai văzut pe scenă. De data asta a citit de pe foi.

Când m-am dus la psihiatru
El mi-a spus: 1, 2, 3, 4.
Hai, mai ieftin să mi-o lase
La-m rugat. Dar nu: 5,6.

Medicina nu-i un moft
Mi-a spus: Hai: 7,8.
Creirii-ncepu să-mi frece
Pân-a ajuns la 9, 10.

Târguiala fi ținută
Tot așa pân la o sută
El tăcând, Eu dând din gură
Și apoi alte mii și sute

Eu țâcnit
Iar el
mă fu..ră.

Versurile fac parte dintr-un spectacol marca Gigi Căciuleanu. Încercați să vă imaginați cuvintele, sensurile, reprezentările prin dans acum. O clipă închideți ochii. Ați reușit să fantazați? Nimic asemănător cu factura la curent.

Ăsta e teatru, e putința omului capabil de a-și îmbogăți viața. Restul e durere și marketing.

Înainte de punct, instig. Mergeți la teatru. FEST-FDR e în plină desfășurare.

La ora 21 o să fiu din nou la Sala 2 a Teatrului Național.

Ne vedem la teatru!

FEST-FDR, Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.

Notă: Pentru a doua oară, am acceptat să fiu partener al Teatrului Național Timișoara pe parcursul desfășurării festivalului.

Mulțumesc.

Foto: Diana Bodea

Marele Costel

Acum 90 de ani năștea o femeie din familie. Străbunica îl aducea pe lume pe bunicul. În 1928 și-a început existența Constantin Mosorescu. A venit pe lume după Primul Război Mondial. A fost copil în următorul. Vremurile nu l-au slujit bine, nu l-au ajutat să dea tot ce e mai bun în el. Prea mic pentru front, bărbat pentru femeile de acasă.

Am ascultat câteva povești cu soldații ruși. Fără interes, mărturisesc. În copilărie m-a fascinat relația dintre bunicii mei. Auzeam despre boală, vrăjitoare, croitorie, durerile facerii, o căruță în noapte, o naștere acasă.

Căsnicia bunicilor a fost una funcțională, unica recunoscută de mine. La urechile mele nu au ajuns vorbe urâte. Nu am asistat la certuri. Violența nu a tulburat familia. Constantin Mosorescu nu a ridicat mâna în război, nu a ridicat mâna în familie. S-a remarcat ca un familist excepțional. Râdeam mult lângă ei. Și ca bunici și-au păstrat sufletele vesele.

Și într-o bună zi bunica a murit. Declinul bunicului s-a ivit. Sfârșitul gloriei, sfârșitul persoanei Constantin Mosorescu. Niciodată nu a mai fost la fel. A rămas văduv după 60 de ani, iar ieri a împlinit 90 de ani. A adunat în jurul lui copiii, nepoții și strănepoții. Nu recunoaște pe nimeni din jur. Stă într-un scaun și privește în gol, o persoană-obiect.

Ceva s-a schimbat. Când mă aplec să-l sărut, mă sărută înapoi. Nu făcea asta în copilăria mea. Presupun că îi era rușine să-și arate afecțiunea.

L-am privit și i-am studiat chipul cu groază. Genele lui trăiesc în mine. Tataie a fost om bun, Marele Costel. Lipsită de alinarea creștină, m-a tulburat teribil boala. Neliniștită, mi-am apropiat moartea.

Să murim!

Boala e iadul imaginat de creștini.

Închei din nou ionescian: să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea