Recent Posts by Dunia

Despre croitorie și design cu doamnele de la Atelier Bobar

Toată lumea a aflat că iubesc literatura. Blogul aduce dovezi în fiecare zi. Pe lângă literatură mai am o iubire deloc neglijabilă: moda. Există piese vestimentare fără de care o femeie are dreptul să refuze să se ridice dimineața din pat. Nu vă lăsați păcăliți! Exagerez, dar o fac pentru claritatea mesajului. Eleganța trupului ține de felul propriu de exprimare și respect. Nu o să mă convingă nimeni de contrariu.

Cu un sistem de valori construit în mare parte din experiențe proprii, am ajuns să prețuiesc și să admir personalitățile României. Accentul o să cadă pe modă. Anul 2018 va fi exclusiv românesc. Îmi ofer sprijinul designului românesc. Oricine mă dorește partener sau consideră că blogul meu îndeplinește funcția de sprijin pentru o afacere românească, îmi ofer serviciile cu o singură condiție: să aibă loc o reacție între noi.

O anume forță la care fac trimitere a avut loc între mine și atelier Bobar. Prima mea rochie semnată Bobar a plecat dintr-o garsonieră. Acolo i-am întins mâna sfioasă, dar entuziasmată, Dianei Bobar. Între timp, Diana Bobar a devenit o afacere locală de luat în seamă. De la o studentă cu capul plin de vise, în mare parte roz, sunt convinsă, la angajarea unei croitorese, la cooptarea unui partener, Florina Erimescu, la deschiderea unui atelier, la dezvoltarea unei afaceri de familie odată cu alăturarea în echipă a Florinei Bobar, au trecut 10 ani.

În cinstea celor 10 ani, le-am propus un interviu. Le-am atras atenția asupra subiectului inconfortabil. Nu știu ce se întâmplă pe alte meleaguri, dar la Timișoara ne ducem zilele într-o confuzie despre care mulți evită să discute. Pe la colțuri nu se mai opresc din flecăreală și arătat cu degetul.

Eu: Cât o să vorbim despre asta în interviu? O să vă afecteze la vânzări?

D. B.: Cât consideri tu, tu ești editorul. Frustrarea există. Nu e un secret. E o realitate de care nu ne ascundem. Avem cliente care vin la noi din 2010 și există o altă relație, au încredere în noi. Pornim de la un alt nivel. Pe de altă parte, persoanele noi nu știu la ce să se aștepte. Mai rău, și-au făcut în alte locuri și au avut o experiență negativă. Vin încărcate. Sau își fac ceva, le place, se duc acasă și toate persoanele din jurul lor au de comentat. De ce culoarea asta? De ce lungimea asta? Nu vezi ce grasă ești?! Sau am avut cliente care stăteau cu telefonul cu poza în mână. Dar aici e așa, și aici e așa.

Flo. B.: E frustrant.

D.B. Neplăcut pentru noi, designer sau croitor, orice ai fi.

Sunt convinsă că ați dedus subiectul. Este vorba despre diferența dintre design și croitorie în percepția societății timișorene.

Neortodox, am luat răspunsurile celor două grații de la Atelier Bobar de la minutul 32. Aproape de final, am întregistrat 48 de minute. Acum, (acum ca un prezent al sunetului, el fiind deja în trecut, ca să nu mă dezic de literatură) o să pun Întrebarea:

Eu: Există vreo diferență între croitorie și design în percepția femeilor actuale de la Timișoara?

D. B.: Normal că există, dar designul se bazează pe croitorie. Croitoria este producția de haine. Detaliile schimbate sau ideile avute înseamnă design. În croitorie transformi forme 2D în într-un produs 3D care îmbracă corpul uman. În design treci croitoria prin filtrul tău personal: gândire, educație, tot ce însemni tu până în momentul ăla, toate experiențele tale. Un croitor este o persoană care execută haine. Un designer este o persoană care face haine ca un răspuns la ceva din interiorul lui, reinterpretează anumite produse. Se bazează mult pe cine este, ce-i place, intervine gustul desprins din educație.

Eu: Am terminat de citit o carte despre Chanel. Nu am găsit nicăieri termenul designer. Chanel afirma că este artizan și vorbea despre croitorie și croitorese. Avem în istorie un moment în care s-a făcut diferențierea?

D.B.: În postmodernism, când încep artiștii să fie artiști.

( O mirare personală, râsete în jur.)

D.B.: Îmi vine în cap Picasso, primul mare creator de lucrări de pictură care se considera artist.

(O scurtă discuție despre pictură, subiectivism și imaginea artistului).

Eu: Bunica mea a fost croitoreasă. Veneau femeile la ea și cereau o rochie din Neckermann. Așa am crescut eu. Croitorie egal Neckermann egal model la comandă. Dar am descoperit mai târziu designul: există Chanel, există Dior, altceva. Nu merge nimeni la ei cu modelul să ceară o execuție după poză. De aceea plătești rușinos de mult, pentru idee. Le-am împărțit ușor, croitorie și design.

D.B.: Paranteză. Numele folosite de tine ca exemplu au echipe de designeri. Designerul responsabil dă direcția. Le zice: Sezonul următor vreau să facem western.

Eu: Am înțeles, mulțumesc. Să revenim la croitorie și design. Croitorie – execuție, design – idee.

B.D.: Pentru mine croitoria nu înseamnă neapărat imitație, ci producție.

Flo B.: În România croitoria înseamnă să te duci să-ți copiezi o rochie. La croitor mergi să-ți repari ceva, iar un croitor îți face ceva pe corpul tău.

Eu: Să ducem discuția în altă direcție. Voi ce preferați, să lucrați după model sau modelele voastre?

D.B.: După colecțiile noastre.

Eu: Atunci cum le împărțim, faceți croitorie sau design?

D.B.: Și, și pentru că nu se pot exclude. Designul are parte de croitorie și e relativ: ține de ceea ce vrei să faci, de povestea din spatele colecției, de cercetare, de materialele folosite, de game cromatice, de jocuri  între transparent/opac, lucios/mat, toate contrastele. Ăsta e designul, când te gândești la un întreg.

Eu: Voi aveți o piesă ca fiind recunoscută ca a voastră, a Atelierului Bobar?

D.B. Rochia curcubeu, o rochie din fâșii împletite.

Flo B.: În seara dinaintea prezentării colecției, terminam ultimele rochii și ne-a venit ideea: De ce nu facem o rochie și din resturi, Rămășițele zilei, din toate culorile de pe masă? Colecția se baza pe culorile primare, secundare și terțiare și relația dintre ele.
(Descrierea colecției, dialog despre culoare și relația dintre culori). Am avut multe comenzi după rochia aceea, inclusiv în străinătate. În toamnă, la un târg de la Paris, organizatorii ne-au promovat pe conturile lor: o poză pe Instagram. Din toate pozele noastre, ei au ales fotografia cu rochia curcubeu de pe Ponton de acum 5 ani.

(A urmat o discuție lungă și aprinsă despre Chanel. Eu o admir, Diana mi-a sugerat să mai cercetez dacă mi-am dăruit prețuirea. Am intrat puțin în pasiunea Dianei pentru pictură. Dacă nu știați, Diana și-a dorit să devină pictoriță când era mică. A încercat la un moment dat să meargă cu ele în paralel, design și pictură, dar a simțit limitarea și a făcut o alegere în favoarea designului vestimentar. Motive sunt multe și felurite.)

Am revenit la design și croitorie. Doar că mi-am aruncat ochii pe articol. Este deja lung ca o zi de post. O să pun punct și o să revin în altă zi cu următoarea jumătate de interviu. Până atunci vă las cu o întrebare. Când mergeți la Atelier Bobar, optați pentru idee sau execuție?

Foto: Flavius Neamciuc 

Omul bun la toate

În orice situație din viața mea, când mă lovesc de greutăți, singură îmi dau soluția: citesc o carte pe o temă anume. Anul trecut am adunat multă bibliografie. Interesul m-a trimis pe urmele următoarelor subiecte: industrie textilă, marketing, fotografie de produs, neurologie. Adăugate activităților zilnice, am ajuns rapid la o concluzie: sunt depășită de situație.

Aș putea să mai citesc o carte pe acest subiect. Cărțile de psihanaliză conțin capitole despre. Rămâne aplicabilitatea. Cum pun în practică tot ce bag în cap? A avea habar despre un subiect nu mă transformă într-un specialist. Asta nu înțeleg mulți dintre noi.

În țara noastră, nevoile l-au învățat multe pe român. Metehnele istoriei s-au impregnat în felul nostru de a fi. Ne confruntăm, ne descurăm, ar putea fi deviza cetățenilor din România. Cunoaștem expresia omul bun la toate sau englezescul handyman. Omul bun la toate nu face performanță. Se consumă în mici victorii și aprecieri subiective. Nu e nimic rău în asta. Nu e nici măcar greșit. Dar ce facem când ne dorim performanță?

Mi-am anunțat scopul în munca mea. Cu scrisul, vreau să câștig Nobelul. Cu Tricoul Inteligent, vreau să ajung lângă Dolce&Gabbana, magazin lângă magazin. Nu am trăiri de Don Quijote. Setările înalte ca brazii carpatini reprezintă niște modele. Nu o să câștig niciodată Nobelul, dar o să mor încercând. Așa țin piept lenevelii minții și bătrâneții. Nu o să aștept moartea, o să mă ia prin surprindere și o să-mi întrerupă niște planuri.

Nobelul semnifică performanța. Cu toate cărțile din lume citite pe un subiect, nu o să mă pot ajuta de una singură. Cei mai mulți oameni vor să fie conduși. Puțini vor să conducă. Împreună obțin rezultate excepționale. Fac trimitere către corporații. Câțiva lideri, mii de angajați, iar împreună execuții impecabile. De fiecare dată când privesc o reclamă de la Apple mă gândesc că mi-ar plăcea să cunosc echipa care a muncit pentru. Sau atunci când mă zgâiesc pe youtube la o prezentare Chanel mă încearcă aceeași senzație. În cercurile acelea nu sunt acceptați oamenii bun la toate. Munca cere cunoaștere temeinică pe o disciplină, una singură.

Acestea fiind spuse, refuz atitudinea omului bun la toate. O să deleg. Cineva o să mă ajute cu partea de marketing. Altcineva o să mă îndrume prin industria textilă. Despre fotografia de produs și neurologie o să continui să citesc.

Și o să continui să scriu. În fond, scrisul e munca mea și mă provoacă să gândesc.

Cogito ergo sum. Descartes

Foto: Simona Nutu

Spre carte prin fotografia erotică

Două campanii se desfășoară sub egida mea. Campania Poartă o carte și campania Eu sunt educația strâng laolaltă tulburările și neliniștile mele de a părăsi lumea asta fără să las nimic în urmă. Cromozomii i-am dat deja mai departe. Ai mei se numesc Mara și au șapte ani, imediat opt.

Cum direcția în viață mi-am ales-o pe cultură, știu la ce m-am înhămat. Multe coate rupte pentru a răzbi în viață și prin forța educației. Am început să caut soluții pentru a atrage cât mai multe persoane spre lumea incredibilă a cărților. De exemplu campania Poartă o carte mi se pare că stagnează. Nu realizez nici un progres.

Am avut încredere în cititori. Îi iubesc. Am fost dezamăgită de ei. Presupusesem eu că cititorii alcătuiesc o categorie specială de oameni. Lipsa calităților deosebite la cititori mi-a spulberat părerea fermă. Ce mai este un om fără convingeri!? Rana primejdioasă mi-am îngrijit-o sub ocrotirea unui profesor din facultate. Câteva replici schimbate între eternul profesor și eterna studentă m-au ajutat să înțeleg. Cartea reprezintă un ospăț. Te gândești la cele citite, la ideile produse. Mulți dintre noi receptăm fraze pe facebook pe metoda fast food. Nu o să dau numele profesorului. Respect o modestie pe care încerc să mi-o însușesc și să o aplic. Dar eu încă nu am ajuns atât de înțeleaptă. Câțiva ani o să mai practic epatarea.

Am început să iau cititorii ca atare. Puterea cărții e o iluzie, zicea domnul profesor. Puterea ei, dacă are una, ține de reducere. Micșorează tendința de manifestare asemenea unui primitiv. Eficiența ei constă în limitarea agresiunii înnăscute.

Continui campania după ce mi-am redifinit ce înseamnă lectura.

O să încerc să atrag mai mulți oameni spre carte prin fotografie erotică. Nimeni nu ignoră pasiunea. O copertă de carte pe o piele sensibilă, un roman între două piciorușe deschise sugestiv, o senzualitate karamazoviană pe un cearșaf alb mototolit de greutatea a două trupuri și o carte etc.

Cercetare fac de vreo jumătate de an. Erotism, pasiune, corpul uman, carte, elementele celui mai nou proiect. Așteptați numai.

Zic! Și o să fac!

Foto: Simona Nutu

Ne trezim dimineața să

Ordinea exclude haosul. Starea generală de confuzie a luat o altă direcție când Aristotel a propus categoriile. Clase, ordine, familii și oamenii s-au deșteptat puțin mai mult. Fiind în beznă, au văzut o luminiță.

Într-un fel de negură mi-am dus și eu zilele. Detestam planurile, îmi dadădeam ochii peste cap la program, proiectele ziceam că nu sunt de mine. Nici clipa n-am trăit-o, dacă v-a trecut prin minte. Luam pur și simplu zilele ca atare. Nu acționam, nu schimbam. Anul trecut am alcătuit pentru prima dată un fel de plan. Cu liniuță am trecut pe un caiet puncte unde vreau să ajung: să renovez apartamentul, să transform blogul în redacție, să găsesc un spațiu pentru Tricoul Inteligent, să călătoresc, să.

Din tot ce am citit eu, am dedus că semnificația lui își are sursa într-o reprezentare umană a vieții: nevoia de sens. Trebuie să ne naștem pentru ceva mai mare. Mecanismul complex care am dovedit că suntem nu aduce satisfacții. Ca reacție, Trebuie să facem una sau alta pentru un plan necunoscut, dar grandios.

Și facem. Ne trezim dimineața să. Anul acesta mă trezesc să muncesc până la epuizare fizică și financiară pentru blog și Tricou. Am trecut pe listă cu liniuță. Pentru ieri aveam de scris un articol despre un subiect ambiguu: croitorie și design vestimentar. Am mers pentru lămuriri la atelier Bobar și am discutat chiar cu surorile Bobar.

Nu s-a potrivit. Mara mea s-a îmbolnăvit. A vomitat o noapte și toată ziua de ieri. Ca într-un film de Woody Allen, într-o bucătărie scăldată de lumina soarelui, cu masă și scaune înalte, mica bestie a dat afară ceaiul, pâinea prăjită și cele trei guri de ciorbiță într-o boltă absolut deloc cerească. În tot acest timp, mama ei, cu un șirag de perle la gât, s-a întors cu mișcări domoale la chiuvetă și și-a scuturat mâna plină de conținut stomacal.

Am abandonat gândul de a scrie orice articol. M-am transformat într-un paznic al expulzărilor, am miorlăit puțin și am adormit cu mânuța Marei lanț la gât.

Revin săptămâna viitoare cu un interviu cât se poate de sincer despre croitorie și design vestimentar.

Notați, croitorie și design vestimentar.

Foto: Simona Nuțu 

Dunia, conținut autentic sau furnal de marketing

La final de 2017 am primit un reproș pe blog. La un text anume, articol pentru care am fost răsplătită, mi s-a comunicat că am trecut de la conținut autentic la furnal de marketing și publicitate.

Toți anii investiți în persoana mea, lecturi de specialitate, cursuri, conferințe, influențe, s-au remarcat. Prima dată mi-am luat flatarea. Aha! Așadar, blogul are conținut autentic.

Ce anume l-a făcut o autoritate recunoscută? Întotdeauna am scris despre cărți, teatru, călătorii, artă și cu exces de zel despre mine. În prezent continui. Cărțile au generat conținut autentic? Temele desprinse din artă?

Întrebări retorice, sunt convinsă că datorez mult lecturilor.

Ce anume l-a făcut furnal de marketing? Răspuns singular: articolele plătite.

De-a lungul anilor am avut puține asemenea articole. Înapoi în 2006, nu știam că există posibilitatea ca un blog să devină o sursă de întreținere. Scopul meu a fost să scriu, să mă responsabilizez. Descoperirea unei paradigme bănești mi-a revenit după un timp. Dar ca să câștig, se impunea un transfer de putere: de la persoană la subiecte de actualitate sau de alcov. Am refuzat asemenea stăpâni. Condițiile de viață prielnice prin parteneriatul cu tatăl copilului meu au îngăduit pretențiile intelectuale. Dar condițiile de viață s-au schimbat. Fără susținere, am sucit perspectiva blogului. Rațional am decis să-l trasform în resursă financiară.

S-au ivit, ca ghioceii în luna ianuarie, un articol, două, trei articole plătite. Să zicem că am adunat un buchet. Nu-mi este rușine, nu am apucat pe calea greșită, nu mă prostituez. Direcția s-a modificat.

Caloriferul îmi curge la bucătărie, facturile vin în fiecare lună, geamurile de la terase produc o muzică tânguită când bate vântul. Conținutul autentic nu-mi îngrijește decența traiului, nu mă scoate la cină, nu-mi cumpără pantofi, nu-mi alină dorul de ducă, nu-mi plimbă copilul prin muzee, teatru și librării.

Dostoievski, spectacolele lui Vișniec, lansările de carte cu Adriana Babeți, cugetările despre a fi, a avea, a deveni nu mi-au pus nici pâinea pe masă. Mi-au construit o oarecare faimă. Eu sunt Dunia aristocrată în unele medii. Ce face în schimb conținutul autentic? Mă umple de satisfacție. 

Blogul reprezintă locul meu de muncă. Aici lucrez. Cu el mă întrețin. Un articol plătit nu scade calitatea. Îmi pare rău că unii dintre dumneavoastră considerați răsplata o decădere. Subiectele care ajung pe blog se potrivesc într-un fel sau altul cu valorile mele. Nu mă lepăd de învățături, am depus un efort colosal în autoeducație.

Îmi doresc să am cât mai multe articole cu recompensă, muncesc mult pentru, iar dacă unii aveți cumva vreo așteptare de la mine, vă spun, dar nu vă pot promite, că nu intenționez să dezamăgesc pe nimeni.

Vreau să muncesc, vreau să fiu plătită pentru, vreau să mă simt apreciată. Nimic special, doar viață.

Foto: Simona Nutu

Abandonați în 2017. Încă abandonați în 2018

După o scurtă evaluare a anului 2017, am ales pentru descrierea lui două adjective: bun și fermecător. N-au lipsit orele pline de disperare, de suflet hăituit, de buze mușcate, de degete roase, de calorifere sparte. Dar balanța a înclinat spre satisfăcător. Orice durere a lui 2017, privind în urmă, revine sub forma unei amintiri. Îmi amintesc că am suferit, dar nu mă doare nimic. Nici măcar datoriile. Am decis să le port pe umeri cu mândria omului care s-a îndatorat muncind.

Pe blog a rămas ceva ce trebuie făcut: un articol despre cutiile de pantofi. Am cerut în decembrie, în numele unor copii, niște cutii de pantofi cu funcția schimbată. Copiii abandonați, datorită donațiilor dumneavoastră, au primit cadouri de Crăciun.

Ce s-a întâmplat? O prietena, Flore Iacob, asistent social la DGASPC Mehedinți mi-a solicitat ajutorul. Sub grija ei, ce semnificație are grija unui asistent social, se află 22 de cazuri, 37 de copii abandonați. Și-a dorit pentru ei o mică bucurie: daruri de Crăciun. Cu mine și zecile de persoane care s-au organizat, a reușit. Fiecare copil a primit ceva de Crăciun.

Cum am procedat? Am scris un articol cu o scurtă introducere, apoi am lăsat o listă cu numele copiilor. Am povestit, am cerut, am așteptat. Reacțiile nu au întârziat. Datorită numărului mare de persoane anunțate cu dorința de a fi Moș Crăciun pentru un copil abandonat, am stabilit o zi pentru a aduna cutiile la Apiarium. Emese Badina a pus la dispoziție Casa cu iederă. Între 9 dimineața și 17 după-amiaza am strâns cutii.

Ce am descoperit? Toate persoanele mi-au mulțumit pentru punerea în acțiune. Două persoane din cinci m-au întrebat dacă ajung cutiile la copii. Cinci persoane din cinci și-au exprimat îndoiala.

Ce concluzii am tras? 1. Faptul că toată lumea mi-a mulțumit, fără nici o excepție, înseamnă că numărul persoanelor cu însușiri și abilități educate nu e neglijabil. Cantitate este, vocea nu răzbește. 2. Numele Dunia constituie o garanție. 3. Suspiciunea din jurul instituțiilor menține economia gesturilor altruiste. 4. Asistenții sociali și asistenții maternali în special sunt pentru copii o prezență pe tot parcursul anului, 365 de zile. 5. Trecerea de la un a fi pasiv la un a fi activ se datorează circumstanțelor favorabile prin preajma Crăciunului. 6. O să pregătesc o nouă chemare la acțiune în luna iulie.

Unde au ajuns cadourile? Cutiile au ajuns la ei, la copii. Abandonați în 2017, tot abandonați și în 2018. Pentru dumneavoastră am pregătit niște fotografii. O să pun în articol două fotografii: una din ziua în care s-au strâns cutiile și una de la serbarea unde copiii au primit darurile.

Vă mulțumesc pentru încredere. Mă înclin în fața fiecăruia dintre dumneavoastră care ați donat.

Bloggerul, succese ușoare cu mijloace ieftine

M-au fermecat peste măsură niște porțiuni din filme sau cărți: un personaj dă replica cu un vers din Shakespeare, Wordsworth sau Milton, fără să numească autorul, iar celălalt răspunde la cele spuse cu o continuare a versurilor. În loc de punct, privește fix în ochii celuilalt și încheie: Shakespeare! Wordsworth! Milton! Oricare o fi fost folosit de scenarist.

Scenele astea m-au umplut instant de două sentimente contradictorii: ciudă și admirație.

Ciudă: Mie nu mi s-a întâmplat niciodată!
Admirație: Ce inteligentă femeie, ce memorie!

Apetit pentru lectură s-a întâmplat să am. Poate m-am născut așa, o probabilitate. Certitudinea este că m-am educat așa. Fascinația cărților își are sursa într-o bibliotecă din casă.

Vă mărturisesc, îmi aștept momentul, cele cinci minute de glorie. Între timp am citit duzini peste duzini de cărți. Lectura mi-a facilitat scrierea unor articole anume pe blog. Se întâmplă mai rar decât îmi doresc. Uneori am articole la cerere.

La un asemenea articol, îmi imaginez mintea ca vechea bibliotecă de acasă: rafturi, autori, naționalitate, categorii. Fiecare temă mă provoacă să alcătuiesc o bibliografie scurtă. Pentru IQOS m-am legat de Dorgeles, un scriitor francez descoperit prin facultate, în Gara de Nord, savurând o carte de-a lui Mircea Eliade.

Provocarea o găsesc neprețuită. Îmi stimulează capacitățile intelectuale, îmi propune un joc și mă ferește de plictiseală și cabotinism. Pardon, dar n-am ajuns bloggerul care urmărește succese ușoare cu mijloace ieftine. Mintea mea nu cunoaște judecata omului simplist.

De când practic bloggingul, m-am confruntat cu mai multe atitudini din partea celorlalți. La începuturi, curiozitate și lejeritate. Puțini au fost jurnaliștii care și-au ascultat intuiția. După o vreme, respingere și dispreț. Bloggerii prestează servicii fără studii de specialitate. Scriu anapoda, fără structură, fără reguli, dar mai ales, fără cercetare. Absența investigației irită. Bloggerii au mers pe opinie personală, emoție, nu mă citiți dacă nu vă place. În caricatura asta de război, s-au soldat pierderi colosale. Ziare mari și-au închis porțile. Epocile vin, se impun și se duc.

De puțin timp, aș indica ultimul an, am observat o îmbinare. Cele două corpuri, jurnaliști de-o parte, bloggeri de alta, s-au unit. Oriunde am mers în anul 2017 am alcătuit corpul presă.

Între noi, aceleași gândiri, dar atitudini diferite. Disprețul a ajuns să fie mascat, iar unii bloggeri, cei silitori și muncitori au primit și bătăi pe umăr binevoitoare din partea jurnaliștilor.

M-am pus într-o zi în papucii lor. Perspectiva e noul meu cuvânt preferat și cea mai activă disciplină. Jurnaliștii au studii de specialitate. Diploma face dovada unei școli terminate, nu demonstrează capabilități sau verifică talente. Menționez, chiar dacă risc practicarea surplusului de informație, că nu ridic în slăvi jurnalistul pentru școlile sale. Ce aș glorifica ar fi munca.

Fără generalizare, dar o mare parte dintre bloggeri speculează. Lipsiți de disciplină, leneși, practică lejer greșeli elementare de limbă și cultura superficială. Proștii descriu blândețea, dar semidocții sunt chiar periculoși. Îi găsiți de obicei în funcții onorabile și le place să li se spună șefu.

Ambele tabere au parte de muncitorii lor și de leneșii lor. Mere găunoase la tot drumul.

O să restrâng subiectul la un punct: bloggeri leneși și speculanți. La exercițiul de imaginație anunțat mai sus, mintea mi-a potrivit următoarea alăturare: atitudinea și munca unor bloggeri seamănă cu atitudinea și munca muncitorilor puși în funcții de conducere de comuniști. Se practică datul cu părerea, se vorbește mult, se plimbă foi, totul, dar totul executat de parcă ai fi cel mai ocupat om de pe pământ.

Munca rămâne până la urmă cea mai frumoasă dintre toate activitățile omului. Educația e salvarea. De aceea învățați ce trebuie în școli pentru a face ce vă place în viață.

Închei cu Paul Ricoeur. Învățăm ca să nu fie nevoie să reînvățăm totul de la capăt.

Știți cine a invetat roata? Dar cel mai important, cum a inventat roata?!

Foto: Simona Nutu 

IQOS pentru un viitor fără fum

Ați auzit de Dorgeles? Nu-i nimic dacă vă este necunoscut numele. Roland Dorgeles este un scriitor francez căruia îi datorez îndrăgostirea de tutun. L-am descoperit în facultate. I-am citit Cruci de lemn într-o cameră de cămin gălăgioasă. În jurul meu orice dialog, răsuflare sau existență și-au pierdut intensitatea. Un soldat fumează. Gestul reprezintă momentul lui de intimitate, de bucurie, de unică plăcere în trăirea descreierată impusă de război.

Am fost sedusă pentru totdeauna de imaginea fumătorului. În familie, mama și tata au fumat. Cel din urmă s-a lăsat. Mama rămâne o veșnică îndrăgostită de ritualul fumatului.
În copilărie, printre cești de cafea și cutii de rahat turcesc, îmi amintesc cum îi povestea unei prietene: Gestul simplu și spontan, fără efort sau constrângere de a flutura mâna îmi place. Nu am nici un alt argument.

Au trecut anii de atunci. Am devenit și eu mamă. Fiica mea are deja 7 ani. Locuim împreună, mama, fetița mea și cu mine. Am simțit nevoia de a crea obiceiuri noi, de a face un upgrade de ritual: mese alături de cei dragi, ieşiri cu întreaga familie, poveşti de seară cu prietenii. Sunt ritualuri pe care le-am upgradat odată cu schimbările care au apărut în viaţa mea.
Acum puţin timp a apărut în viața noastră IQOS.

Pentru timișoreni, IQOS vine mai aproape de comunitatea utilizatorilor prin deschiderea celui de-al patrulea IQOS din țară. Magazinul se află în incinta centrului comercial Iulius Mall.

Mama a fost receptivă la această nouă tehnologie. O consecință imediată a dus la flatarea persoanei. Într-o zi a intrat în casă și a povestit ce i s-a întâmplat: Doamna care mă tunde mi-a zis că miros bine, mi-a simțit parfumul. Un compliment colosal pornit de la un dispozitiv atât de mic.

Dispozitivul electronic IQOS este un produs inovator care propune un nou mod de a utiliza tutunul, revoluționând industria. Cu IQOS, tutunul este folosit prin încălzire, fără ardere, fără fum, fără scrum și cu mai puțin miros. Heets sunt produsele din tutun care se folosesc împreună cu dispozitivul IQOS.

Vremurile se schimbă, iar condițiile de viață ne definesc. Alternativa companiei Philip Morris Internațional pentru fumători mă bucură. Respectă și înțelege plăcerea unei categorii și muncește la crearea unui viitor fără fum.

IQOS Store Timișoara este amenajat pe o suprafață de 75 de metri pătrați. Comunitatea e în creștere. Atmosfera e relaxată: îmbină zona comercială, prin achiziționarea dispozitivelor electronice și accesoriilorIQOS, dar și a produselor din tutun Heets, cu zona de relaxare de tip lounge.

În încheiere, concluzia: IQOS pentru crearea unui viitor fără fum.

A spune ce vor alții să audă

De 18 Dec, 2017 0 No tags

Ieri am câștigat o imensă bătălie. Mara a spus ce gândește fără grijă pentru urechile mele. Pentru obișnuiții casei Dunia, nu mai e nevoie de explicații. Pentru un rătăcit sau un proaspăt cititor, Mara este fiica mea. Are 7 ani, iar în urma despărțirii părinților ei a dezvoltat un mecanism detestabil: spune ce crede că vrei să auzi.

Revin la ziua de ieri. După o zi de târg, program de la 10 dimineața la 8 seara, i-am dat telefon și i-am comunicat: Te-am așteptat. Răspunsul ei: Și? Nu am vrut să vin. După încă două minute de dialog, am închis telefonul. Am primit un alt telefon de la ea la scurt timp. Mama, ești supărată pe mine? Mama, pot să spun ceva? Mama, nu tu m-ai învățat să spun ce gândesc eu și ce vreau eu, nu ce vor alții să audă?!

Da, eu am învățat-o. Lecția e prețioasă, dar a fost greu învățată.

Îmi doresc pentru fiica mea să spună ce gândește și ce simte. Să aibă o voce. Să nu permită nimănui să o trimită în margine pentru că nu are dreptul să glăsuiască despre un subiect sau altul.

Pe mine prea de multe ori m-au pus la punct părinții. Copiii nu au ce căuta în discuțiile oamenilor mari. Mari de la mâncare și alcool cei mai mulți. Rar am întâlnit în copilăria mea caractere mari.

Prietenele mi-au întrerupt deseori discursul. Nu am eu dreptul la o părere despre normele obligației morale într-o instituție. Să mă angajez, să lucrez opt ore și abia atunci să vorbesc.

Interdicții pe subiecte, limitări pe o temă sau alta, frustrări eliberate în urlete au caracterizat prima parte a tinereții mele.

De fiecare dată am căutat răspunsuri în cărți și am profitat de circumstanțele care au prilejuit exercitarea influenței asupra mea: întâlniri cu profesori, cu scriitori, cu personalități puternice. Am luat aminte, am sucit perspectivele și cel mai important, m-am scuturat de convingeri. Eliminarea opiniilor străine de gândirea mea a solicitat o implicare în acțiune totală.

Am 34 de ani. Consider că am învățat într-un timp prea mare diferența dintre bine și corect. Citeam cu ciudă în adolescență scriitori ca Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Ei crescuseră cu lecturile lui Byron sau poeziile lui Rimbaud. Eu în facultate i-am citit, dar condițile de viață au făcut imposibilă fascinația, indirect educația.

Uneori îmi pare că generația mea a crescut sub fascinația Coelho. Din unghiul ăsta, devin firești reprezentările despre viață adoptate. Ne-am maturizat la umbra unei voci modeste, nepretențioase, dar cu un program de marketing.

Cărțile conțin toate răspunsurile la întrebările noastre. M-am întors și reîntors la cărți. Am înțeles eficiența unei direcții în viață. Și astfel m-am calmat. În prezent mă zbat pentru persoana mea, pentru familia mea.

Refugiații nu mă sperie. De ce m-ar?! Copii prinși de fustele mamelor? Dacă cineva i-ar picura în ureche cuvinte otrăvitoare Marei, – Americanii or să-ți omoare mama și tatăl-, iar apoi i-ar pune o armă în mână, ce ar decide mintea ei de 8 ani? Mara mea e subtitutul fiecărui copil refugiat. Sora mea fiecări femei refugiate. Nu mi-e frică de refugiați sau de dominația arabă.

Cărțile conțin răspunsuri. Oamenii aleg însă ignoranța. Au fost vremuri când omenirea era convinsă de superioritatea rasei albe asupra negrilor. Observ similitudini. Arabii sunt inferiori, agresivi și de needucat. Au fost și persoanele de culoare la fel într-o perioadă.

Nevoia stă în educație. Pretutindeni în lumea asta e stringentă educația. Iar eu tocmai ce am câștigat o bătălie.

Mara spune ce gândește. Următorul pas: alegerea potrivită de cuvinte.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Zice Dunia despre frumusețea femeilor cu bot de rață

Recunosc, percepția asta nouă despre frumusețea femeii mă umple de sentimente contradictorii.

Mă încântă: De exemplu: la 45 de ani aș putea să fiu o femeie cu un bust generos și ferm.
Mă sperie: De exemplu: absența expresivității de pe fețele femeilor adulte.
Mă atrage: De exemplu: albirea dinților intensifică pofta de sărutări pasionale.
Mă dezgustă: De exemplu: aspectul de bot de rață.
Etc!

Ultimul exemplu mi-a verificat proaspătul cinism. Fac exerciții de cinism.

O fotografie de pe facebook sau de pe Piața Facebook mi-a arătat imaginea unor buze, înainte și după injecția de colagen. Abia m-am abținut să nu las comentariu: Felicitări, arătai mai bine înainte!

Foto: Simona Nutu