Recent Posts by Dunia

Doamna. Mahalagism cu moderație

Diversitatea încântă și provoacă aversiune în același timp. Întâmplarea pe care urmează s-o împărtășesc ține de durata zilei.

Miercuri am descoperit pe facebook un scurt video al Claudiei Ieremia, actriță la Teatrul Național Timișoara. Vorbea despre Festival, FEST-FDR 2017. La final menționează o doamnă care a publicat pe un site de socializare salutul timișorenilor din ultimele două săptămâni. Ne vedem la teatru!

Eu am decis pe loc că e vorba despre mine. Nu am verificat, nu am întrebat, oricum s-a instalat rapid o stare de euforie care m-a ținut până seara.

Seara am ajuns acasă și din nou am avut parte de formularea cu doamnă de la vecina mea. Locuiește la parter, eu deasupra. De la renovare, s-a produs un accident nefericit. La bloc, am descoperit în ultimii ani, asemenea accidente iau proporții monstruoase. Nu o să notez mahalagismele dintre noi două, dar o să vă spun cu deznădejde despre ton!

Claudia Ieremia a rostit cu zâmbetul pe buze, delicat, fermecător.

Vecina de la parter a pronunțat intens, cu scoaterea în relief a ultimelor silabe. Iar în privire și-a pus toate nivelurile de unde nu a coborât până la mine.

Dimneață am fost doamnă.

Seara am fost doamnă.

Dimineața m-am simțit doamnă.

Seara am fost doamnă. Am practicat mahalagismul cu moderație. Mi-a turuit gura, dar nu am ridicat tonul. Experiența mi-a verificat și o anume eliberare presupusă: nu-mi mai este frică de vulgaritate, de persoanele agresive, de amenințări. Am rostit toate astea și atunci m-a străbătut un val de satisfacție. Râdeam în mine. M-am îndepărtat ușoară și atunci am realizat cât de mult cântăresc convențiile, rușinea și pasivitatea.

Am fost om mare. Am dovedit. Am verificat.

Am fost o doamnă!

Foto: Flavius Neamciuc

Tricoul Inteligent ia lumea pe sus cu bun simț și eleganță

Investesc multă energie în Tricoul Inteligent care, apropo, este o afacere. Mă încearcă uneori senzația că e perceput ca un moft. Nu-i nimic, iau măsuri în fața acestei atitudini nedrepte.

Campania aflată în derulare, – inspirată de melodia Cry, Michael Jackson, – încearcă să corecteze un punct slab. Am intrat pe piață, iar acum îmi doresc să mă fixez în memoria dumneavoastră. Mă interesează mult cum vă reprezentați Tricoul Inteligent.

Prezentul contează doar ca sprijin pentru viitor. Așa că specula nu intră în obiective. Mi-am ales drumul în viață, acum bătătoresc. Pe pătrățica mea, cu asumare și responsibilitate, mi-am ales să fac educație. Educația semnifică zeul la care mă închin și sunt dispusă să-i sărut picioarele.

Putem schimba lumea. Afirmația apare undeva și în melodia lui Michael Jackson. Firește că putem! Dacă fiecare își dă determinările potrivite.

Tricoul Inteligent reprezintă găselnița minții, mijlocul prin care ajung la dumneavoastră. Nu sunt chiar așa naivă. Știu că fără ajutorul fiecărui client în parte nu o să am parte de supraviețuire. De aceea încerc de fiecare dată să vă farmec cu literatură prețioasă. Cuvintele dețin putere, cuvintele provoacă emoții, cuvintele schimbă reprezentările.

Iar cuvintele și bumbacul cuceresc lumea. Intenția mea de a cuceri stă pe picior de egalitate cu Alexandru Macedon. Vreau să iau lumea pe sus cu bun simț, cu decență, cu demnitate, cu gust, cu eleganță. Cu ceva ce niciodată nu se va demoda.

Ajutați-mă!

Foto: Flavius Neamciuc

300 de euro o curea LV. 300 de euro rata pe lună la apartament

M-ați considera o persoană băgăcioasă dacă v-aș spune că îmi place să privesc pe ferestră în casele oamenilor? La orice plimbare pe jos, dacă zăresc o fereastră fără perdele, încetinesc. Caut să zăresc cât mai mult spațiu, iar apoi umplu din imaginație. Mobilier, povești, un el, o ea, un câine sau o pisică, un băiețel sau o fetiță, amanți, soacră rea, socru înțelept etc.

M-ați considera o persoană cu deprinderi ciudate dacă v-aș spune că îmi place să privesc oamenii din imediata apropiere? La o terasă plină, dacă sunt în compania mea și a unei cărți, las uneori cartea deoparte și mă uit în jur. Mereu îmi atrage cineva sau ceva atenția. Odată am avut o poveste întreagă pornind de la o familie, ea, el și două fetițe. Nici structura nu a lipsit. Introduceam pe rând scene, tablouri, replici.

Ea, o doamnă trecută de 40. El, un domn trecut de 40. Ea părea blândă. El părea autoritar. Fetele râdeau și se jucau în jurul lor. Ea prezenta semne de îmbătrânire. El prezenta niște bicepși lucrați la sală. O replică prinsă din zbor a provocat matematica minții.

Arați atât de bine de când te-ai apucat de sală! A zis ea în timp ce și-a așezat ușor mâna pe bicepșii lucrați. În momentul acela am trecut la previziuni.

Într-un an de zile el o s-o părăsească. O tânără de 20 și un pic de ani nu-i va așeza cu blândețe mâna pe bicepși. O tânără îi va îndeplini toate fanteziile sexuale, inclusiv aceea cu ea și încă o femeie de care soția lui nu voia sub nici o formă să audă. Aici m-am oprit din cauza unei senzații violente de vomă. Nu suport încălcarea intimității, iar mintea mea, plecată pe arătură și fără control, a intrat în conflict direct cu mine.

M-am scuturat, am luat o gură de cafea și mi-am băgat la loc nasul în carte. Lucian Boia, Primul război mondial. Două pagini am parcurs, am scos un cuvânt necunoscut, iredentism, și iar m-am oprit. Masa de lângă schimbase familia cu un cuplu fără copii. De data asta mi-au picat ochii pe cureaua lui, Louis Vuitton. Am abandonat cartea, mi-am tras ochelarii și i-am privit nestingherită.

M-am întrebat dacă el poartă cureaua aceea sau o arată. Este o diferență și o să vă explic. Dacă te naști într-o familie bogată, hainele de firmă sunt purtate din obișnuință. Dacă te naști într-o familie de condiții medii, hainele de firmă arată.

O să mă întrebați ce arată.

Vor să arate că ne-am depășit condițiile de viață. Nu mai suntem copii săraci, nu mai stăm în margine și ne uităm la cei care au, nu ne mai prefacem că ne simțim bine în viața noastră. Multă energie consumă copiii săraci ca să-și depășească condiția. Greșeala constă în reprezentările false.

Așa cum îl priveam pe domnul de la masa alăturată, cu atotputernicia autorului, el avea un creion deasupra capului care îi dicta ce să spună și cum să se miște, am hotărât că arată cureau aceea. M-am strâmbat dezaprobator. O curea Louis Vuitton are un preț aproximativ de 300 de euro. El locuiește într-un apartament cu rată la bancă pe 30 de ani. Înțelegeți acum contrastul dintre aparență și esență? Aparența aparține copilului sărac. Vrea să seducă femeia din fața lui, cel mai probabil pentru o noapte și atât. Mizează pe interesul exagerat al indivizilor actuali pentru problemelor materiale și foarte des duce mâna la curea pe cele două litere aurii. Ea pare să nu observe, dar poartă la fel ca mine, ochelari cu lentile închise.

El s-a ridicat la un moment dat. În drum spre baie și-a mai așezat puțin cureaua. Am revenit apoi la cartea mea. Creionul de autor l-am abandonat.

Am asemenea apucături. Știu că nu sunt singura, știu!

Foto: Adrian Oncu

Obsesii. Te urăsc, mamă! Te iubesc, mamă!

Pe lângă micile scene petrecute în fiecare familie, la o scară mai mare, Timișoara prilejuiește reprezentații peste reprezentații. Actorii se află într-un ritm alert, cred sincer că nu mai au timp să fie persoane, ci joacă fără odihnă.

Motivul reprezentațiilor neîntrerupte stă în festivaluri, la plural, Timișoara adăpostește, dacă nu mă înșel, vreo patru. Eu am ajuns la 3 spectacole: O mie de motive, Cealaltă țară și Obsesii. Cum mi-am ales piesele de teatru? Primul criteriu: orașul sau țara. Am lăsat deoparte piesele din repertoriul Naționalului, am timp în restul anului. Al doilea criteriu: numele autorului sau al regizorului. Alegerile în viață le facem în funcție de impact, impresionabilitate și emoție. Al treilea criteriu: actorii, tagma asta specială de persoane care mijlocesc prin talentul lor incredibile stări de spirit. Stările de spirit ne colorează viața, semnifică un curcubeu de emoții care ne justifică dreptul de locuitori ai planetei.

O să mă opresc asupra spectacolului Obsesii din pură emoție. Personajul principal este o scriitoare maniaco-depresivă.
Despre ce este vorba? Lora, personajul principal, ajunge din nou la sanatoriu, iar în timpul așteptării la ușa doctorilor, își povestește viața afectată de boală.

Am păstrat vie în memorie următoarea replică: pe cine nu suportai, mamă, că n-am înțeles niciodată, pe mine sau boala?

Tulburarea bipolară este o boală psihică. Cei neafectați de boală ne numim trăirile contradictorii ambivalență. În punctul acesta, m-am lăsat sedusă de puterea bolii. Boala permite să rostești cu voce tare cele mai monstruoase gânduri. Nu poți să te împotrivești. Te urăsc, mamă! Oare lui Dumnezeu i se scoală? Omnisciența îl localizează la fiecare contact sexual al ființelor umane

Maniaco-depresivii verbalizează. Lora a declarat că-și urăște mama, apoi a afirmat că o iubește. Ce frumos sau mai corect, cât frumos mi-a revenit din această putință a celui afectat! De ce nu-și reprezintă oamenii frumusețea ca pe capacitatea de a rosti liber, fără frica de consecințe, sentimentele contradictorii?

Te iubesc și te urăsc! Ne iubim și ne detestăm părinții. E atât firesc aici. Poate maniaco-depresivii sunt sănătoși și noi toți ceilalți suntem atinși de boală. Sinuciderea apare în mintea oricui, dar unii trăiesc mai ușor datorită determinărilor date vieții. Lora renunță uneori să-și ia viața pentru că nu ar avea cine să-i mai hrănească animalul, iar scăparea, Scăparea i se trage de la scris. Înțelege că e singură, că nu mai vine nimeni, se resemnează. Victoria stă și în resemnare.

Resemnarea conține și umor. Unii îl găsesc grotesc. Poate percepția de grotesc stă în propria ignoranță. Lora a stârnit râsul aseară. Nu din milă, deși a avut toată compasiunea. Replicile crude, plide de speranță și distractive au atins coloana vertebrală a individului. Mi-am îndreptat de multe ori spatele în timpul spectacolului. Nu m-au revoltat și nu m-au șocat viața sexuală a personajului, gândurile de sinucidere, vorbele defăimătoare. M-a sedus naturalețea.

Asta sunt eu. Aia a fost Lora. Aștia suntem cu toții. Bipolari într-o oarecare măsură. Iubim și urâm, înjurăm și complimentăm, în haită și singuri. Cei mai fericiți dintre noi găsesc un mijloc de Izbăvire. Cei mai nefericiți dintre noi se sinucid. Cei mai nehotărâți dintre noi ne târâm prin viață. Norocul rasei umane și motivul supraviețuirii: numărul copleșitor de târâtori.

Spectacol: Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Regia: Yannis Paraskevopoulos
Texte de : Margarita Karapanou
Actrița: Cerasela Iosifescu
Prezentat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București.

Fumând marijuana cu un grup de bătrâni nostimi

Uneori, înainte să deschid ochii dimineața, știu despre ce o să scriu. Am auzit prin studenție că asta ar reprezenta dovada transformării în scriitor. Să te trezești cu gândul la scris.

Nu știu dacă să fiu de acord. Mi-ar plăcea, dar e prea ușor să fie un adevăr al oricărui autor.

Articolul de azi o să se construiască în jurul femeilor de 40 plus. Femeile acestea se remarcă printr-o absență copleșitoare în societatea românească. Am un sertar special pentru doamnele îngrijite și elegante trecute de o anumită vârstă. Prima dată când m-a impresionat vârsta unei femei a fost într-un centru comercial din Germania. Așteptam la casă, iar atunci mi-au picat ochii pe mâinile ei care împachetau, mâini de bunică. Am ridicat privirea. O tunsoare de aceea impecabilă, un bob simetric încadra un chip voios. I-am zâmbit pur și simplu.

După ea, am observat multe asemenea femei. Însoțitoare de bord, vânzătoarea de la covrigăria unde mergeam zilnic cu Mara indiferent de vreme, plasatoare, chelnerițe etc. În Germania am început să reflectez puțin la vârstă și la pretențiile impuse de mentalitate.

Acasă, în România, gândirea cetățeanului de așa puțin timp ieșit de la sat, iar de la sat în blocuri comuniste distrugătoare de individualitate, bătrânețea nu reprezintă o etapă a vieții. Rămâne un interval între maturitate și moarte, dar tinerii au o atitudine pe care nu știu cum să o justific.

Prima dată îmi vin în cap condițiile de viață. Sărăcia și instabilitatea politică au prilejuit o gândire tip. Sacrificiul din perioadele nestatornice a prins ca stil de viață. Ce rol au bătrânii în societatea românească?

Să crească nepoți.
Să sprijine financiar copiii.
Să aibă grijă de casă.
Să plimbe câinii.
Etc.

Condițiile de viață s-au îmbunătățit. E necesar să lucrăm și la schimbarea mentalității. Părinții nu ne sunt datori cu timpul rămas până la moarte. De unde privesc eu, îmi pare că noi avem o datorie. Să le dăm o altă valoare celor ieșiți la pensie. Să-i sprijinim să descopere lumea. Să călătorească. Să guste brânză cu mucegai și foie gras. Să meargă mai des la coafor. Să facă mai multă mișcare. Să iasă la restaurant. Să ne ajute, dar să nu se sacrifice.

Fericirea aparține tuturor, dar muncim diferit pentru obținerea ei. Eforturile depuse se stabilesc în funcție de nivelul de pricepere, dar mai ales de percepere. Percepția bătrâneții în România te cam sperie. Iau în calcul sau am luat în calcul o bătrânețe petrecută la Viena. Să ies la restaurant, să merg la Musikverein, să mor pe o bancă privind Dunărea cu vântul ciufulindu-mi părul alb. Patetic, dar plin de speranță.

Până ajung eu la bătrânețe, sunt tânără acum, sper să se mai schimbe percepția despre bătrânețe. Asta actuală mă cam sperie.

Notă: Pentru doritori, o prietenă mi-a dezvăluit planul ei de a face o casă de bătrâni distractivi. M-am pus pe listă. Dacă nu mor la Viena pe malul Dunării, măcar să mor fumând marijuana cu un grup de bătrâni nostimi.

Să nu lezezi! O mie de motive

O să mă compar, în rândurile care urmează, cu Eugen Ionescu. Fără griji, stabilesc doar niște asemănări comportamentale. Condițiile mele de viață nu au produs o ruptură totală între om și mediul sociocultural ca în cazul lui Ionescu.

Am descoperit pe paginile cărții lui Radu Beligan, Între acte, o confesiune. În urma spectacolului Rinocerii, jucat la Paris, Ionescu a declarat că a fost cea mai bună reprezentație. După spectacol, la autor acasă, l-a luat deoparte pe Beligan și i-a mărturisit că este un Beranger formidabil, peste Jean-Louis Berrault și peste Laurence Olivier, dar că nu poate declara asta jurnaliștilor, având relații de muncă cu ei.

Mă aflu într-o situație similară. E imposibil, în atmosfera unui oraș de provincie, frunce sau nu, să faci astfel de declarații. Să nu lezezi. Sună ca o poruncă. Ca măsură, vă iau și eu deoparte aici pe blog și vă mărturisesc că am doi actori preferați: Alina Ilea și Călin Stanciu Junior.

Mi-am exprimat preferința în diverse grupuri, iar la un moment dat chiar mi-au auzit urechile: știu oricum că tu îl placi pe Stanciu. Nu am ridicat din sprânceană. Aș fi făcut-o, dar nu pot. Corect este: îmi place cum joacă Călin Stanciu Junior. Despre persoană am nesemnificative cunoștințe, pagina de facebook a actorului fiind tot un fel de reprezentație.

Vă povestesc toate astea deoarece am văzut de curând la Sala 2, piesa Frați de Dave Williams cu Florin Piersic Junior. Din distribuție au mai făcut parte Matei Chioariu și Călin Stanciu Junior. Nu știu pentru alții ce a însemnat repartizarea lui Stanciu, dar mie mi-a confirmat punctul de vedere. Teatrul Național Timișoara are pe lângă mulți actori buni și dedicați, un actor cu o aptitudine deosebită, un om care manifestă artă.

Aseară, Florin Piersic Junior a urcat din nou pe scena Naționalului pentru piesa O mie de motive după Duncan Macmillan, regia Horia Suru. Un spectacol cu o interacțiune permanentă cu publicul – (eu însămi am spus cu voce tare: Să mănânci fructe direct din pom) – a prilejuit celor prezenți o scurtă întâlnire cu Stanciu și actul lui creator.

Știți? Marius Manole m-a cucerit făcându-mă să cred că e Mihail Sebastian. Pe Călin Stanciu l-am văzut în multe roluri, dar mi-l reprezint ca Tipătescu, iar de aseară ca pe tatăl lui Florin Piersic Junior și care dintre noi, născuți în România, nu știm cine este tatăl lui Junior?

Pactul cu ficțiunea se pierde pe undeva. Încetez să mai raționez la un spectacol cu actori neîntrecuți și mă las captivată de situații, de caractere, de replici, de dialog, de monologuri. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o mie de motive să mergem la teatru, iar primul este starea de spirit.

Am primit o incredibilă stare de spirit datorită lui Florin Piersic Junior, iar Călin Stanciu Junior promite și el multe asemenea stări.

Sper să ne vedem cât mai des la teatru. Puteți să mă trageți într-un colț și să-mi mărturișiți preferații dumneavoastră.

Promit, nu o să scriu pe blog.

Foto: Piclisan Adrian

Ei au fost domni. Doamnele au cam lipsit

Tot mai des am luat aminte de o atitudine. În provincie spunem cu voce tare doar ce ne place. Ce nu ne place, trecem sub tăcere sau vorbim în grupuri mici.

Nu există o cenzură propriu zisă, dar reacțiile celorlați te pun pe gânduri. Cum să rostești la Timișoara că nu-ți place cum joacă un actor anume? Ori că o persoană publică s-a îmbrăcat nepotrivit la un eveniment?

M-am chestionat. Să fie educația bănățeanului atât de aproape geografic de Occident care să-l rețină în exprimarea unei opinii? Iar dacă cineva îndrăznește totuși să formuleze o critică, persoana de ce o ia ca un atac personal? Interpretarea s-a făcut întotdeauna pe niveluri de semnificații. Reacția demonstrează o unilateralitate în gândire.

Nu, la Timișoara spunem doar ce ne place și nu facem educație. Tocmai de aceea aparițiile pe covorul roșu de la Gala Premiilor Uniter au fost lipsite de gust, stil, eleganță și clasă. Dar o să merg pe urmele citadinilor mei. Nu o să critic, o să aplaud ce mi-a atras atenția.

Pe covorul roșu, eleganța, demnitatea și stilul au aparținut bărbaților. Ei mi-au plăcut și în mare parte au respectat regulile unui asemenea eveniment: am văzut papioane multe, pălării, gust. Femeile prezente ar fi putut lua lecții de stil de la domni. Ei au fost într-adevăr domni. Doamnele au cam lipsit. Atât îmi dau voie momentan să notez sau să scot pe gură.

În urma reacțiilor articolului, dacă o să stârnească, o să decid ce atitudine voi adopta eu însămi.

Să facem sau să nu facem educație vestimentară la provincie?

Foto: Flavius Neamciuc

Reprezentare: să te așezi la casa ta

Să te potolești! Să te așezi la casa ta!

Am crescut cu acest îndemn. Nu l-am primit de multe ori, dar l-am auzit rostit în jurul meu. Într-un oraș mic de provincie, într-un cartier mărginaș, astâmpărul are următoarea reprezentare: să termini școala, cu premiu sau fără premiu, să urmezi sau nu o facultate, să te angajezi, să te căsătorești și să faci copii.

La 18 ani suntem puțini cei care avem habar despre reprezentare. Luăm reprezentarea ca pe realitatea însăși. Școala îți bagă în cap niște informații, părinții nu-ți dau în nici un fel de înțeles că ai avea posibilitatea de a alege. Școală, facultate, angajare, căsătorie, copii, un pachet al vieții stabilit și obligatoriu.

La facultate, prin orarul afișat, iei contat cu un cuvânt nou: facultativ. Adică există posibilitatea de a decide? Iar isprava asta poate fi extinsă în toate aspectele vieții? Aș putea să nu mă mărit? Aș putea să nu-mi doresc copii? Aș putea să abandonez școala? Aș putea să-mi iau lumea în cap?

Acela este momentul. Mintea separă realitatea de reprezentare. Ce e real în viața noastră? Ce e reprezentare?

Mulți dintre noi trăim în reprezentări. Ne căsătorim cu o anumită tipologie de bărbat sau cu o anumită tipologie de femeie. Am întâlnit până în prezent cam toate situațiile. Cei care urmează învățăturile livrate din copilărie, șablonul verificat al părinților, se căsătoresc în funcție de necesități convenționale. Te căsătorești cu un bărbat responsabil, care acționează cu atenție și este lipsit de superficialitate. Sau te căsătorești cu o femeie blândă, pricepută în ale gospodăriei, supusă.

În colțul opus, cei crescuți de părinți educați cu un alt sistem de valori, își aleg parteneri din altă sferă. Femeile aleg bărbați care se expun la riscuri, iar bărbații preferă femei care aderă la feminism și își construiesc o carieră.

Situațiile sunt verificate prin reprezentanți. Am cunoscut cupluri din ambele categorii și există un numitor comun: nostalgia. Bărbații însurați cu gospodine visează la femei de carieră, gospodinele își imaginează o ieșire cu un bărbat cu spirit aventurier, oamenii de afaceri tânjesc uneori după grija și blândețea unei casnice etc.

Unii acceptă ambivalența, dar cei mai mulți se poartă de parcă trăirile contradictorii trebuiesc stârpite. Reprezentările despre viață nu suportă aspecte diferite în același timp.

Iar aici încep dramele psihologice. Unii fugim să fim noi înșiși în țări străine. Parisul a adăpostit atâția căutători de sine. Alții devenim amanți. Mulți se resemnează. Noblețe sau prostie? Răspunsul stă în fericire. Dar cine e sincer să-și recunoască împăcarea sau eșecul cu reprezentările vieții? Un număr monstruos de persoane mor și nu ajung să facă diferența între realitate și reprezentare, iar majoritatea nu se împacă cu sentimentele care se exclud reciproc.

În orele în care ne urâm părinții, ne înjurăm partenerii, ne lepădăm de copii, totul în palatul minții, nu necesită o fugă la duhovnic. Nu sunt necesare rugăciunile de iertare. Păcatul e o reprezentare care ne îmbolnăvește, ne ține prizonieri pe pământ. În orele astea se impune acceptarea. Da, nu te suport în acest moment. Și trece. Dar pentru a trece, se impune acțiunea de a accepta.

Și cel mai important, să ne acceptăm după felul nostru de a fi, nu după reprezentările societății sau ale părinților. O viață avem, alta nu cunoaștem. Alții presupun o viață după moarte, dar tot despre reprezentare e vorba.

Realitatea lucrează cu viața de pe pământ. Fericirea indivizilor stă în împăcarea contrariilor. Ignorarea nu permite cunoașterea de sine. Trăim străini cu noi înșine. Ne ducem zilele angoasați. Suntem o specie slabă, dar cu strașnice posibilități de a lua măsuri și de a le transforma în puncte puternice. Avem un creier utilizabil, iar educația ne proiectează deasupra tuturor speciilor.

Punct slab: ambivalența.
Măsura: educația.
Consecința: fericirea.

Foto: Adrian Oncu

Gala premiilor Uniter, o seară fixată pe retină și în timpan

În 8 mai, după cum toată lumea a aflat, a avut loc la Timișoara Gala Premiilor Uniter – 25 de ani. Am fost invitată. Din ziua în care mi-a revenit invitația, am intrat într-o stare de încântare. Bucurie pură am trăit în cele câteva zile premergătoare evenimentului.

Mărturisesc că seara de 8 mai s-a desfășurat prima dată la mine în cap. Da, trag ponoase din faptul că m-am născut fată, iar în adolescență tata a devenit paznic și a uitat să fie prieten. Sau nu a știut. Nu mai contează acum. Am petrecut mult timp în imaginație, așa că realitatea m-a luat pe sus prin dezamăgiri în degringoladă.

Obișnuită cu scenariile imaginare, m-am perpelit câteva zile într-o creație cu moarte pe loc. O să mă îmbrac așa. Nu o să mă îmbrac așa. O s-o văd pe. O să-l întâlnesc pe. O să zâmbesc la. O să schimb două vorbe cu.

Multe personalități ale României au trecut pragul Teatrului Național. Emoția mea a constat în prezență. E fermecător să ajungi la un contact cu omul de pe scenă. I-am zâmbit domnului Rebengiuc care și-a înclinat capul cu demnitate. Am aplaudat frenetic când Gheorghe Visu a fost premiat. Am privit pe sub gene mișcarea grațioasă a Dorinei Chiriac. Am savurat cu voluptate momentul artistic al lui Toni Grecu. M-am bucurat de muzică și m-a încercat un sentiment intens de mulțumire când i s-a decernat Teatrului Național din Timișoara Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Am simțit puterea și atracția ansamblului, să faci parte din ceva, să te dedici, chiar și sufletește ca mine, unei Instituții care adăpostește valoarea și capacitatea de sublimare a omului.

Fără manifestările de artă, obiecte de cultură create de om, omul se reduce la o reprezentare de peșteră. Ne adăpostim, mâncăm, bem. Verbe ale acțiunii de supraviețuire. Dar oamenii trăiesc niște ani. Devin necesare și niște verbe de acțiune ale profunzimilor. Teatrul, literatura, cinematografia, arta ne-au ajutat să ne descotorisim de angoasa de viață.

Angoasă de viață o purtăm cu toții în noi, dar ignoranța progresează zilnic și de aceea unii par bine, iar alții par nebuni. De fapt nu suntem nici una, nici alta, doar suntem. Civilizația, prin plictis, apoi prin penicilină ne-a determinat să ne reprezentăm neliniștile de a exista într-un univers cu exagerat de multă materie neagră.

Ce mai tura-vura, am petrecut o seară care mi s-a fixat pe retină și în timpan. Dețin o experiență de neuitat și țin să-i mulțumesc și Georgetei Petrovici pentru asta. Nu de alta, dar împrejurările trec, iar oamenii rămân, iar eu mi-o doresc pe Georgeta în viața mea artistică și socială timișoreană.

Până anul viitor, felicitări tuturor nominalizaților și premianților. Viața este mai frumoasă și datorită vouă.

Foto: Flavius Neamciuc

Te-ai lepădat de Freud? Nu.

Uneori public articole și pe Hyperliteratura. Rar, adevărat, dar îmi port de grijă sufletește. Nu doresc sub nici o formă să mi-o iau în cap.

Orice text de pe Hyperliteratura adună suta de aprecieri și zeci de distribuiri. Nu-mi văd zâmbetul, dar mă simt. Ca reprezentare trebuie să fiu exact ca un păun și încerc să mă strunesc. Refuz tentațiile care m-ar duce pe calea falsei trufii. Dacă o să găsesc un mijloc original să-mi exprim orgoliul, o s-o fac.

Acum vă las doar un fragment din ultimul text. Vă îndemn să descoperiți întregul pe site-ul Hyperliteratura.

Fac cum fac și ajung să scriu despre Freud. Dacă nu scriu, sigur menționez. De data aceasta am primit și un imbold. Am fost considerată cea mai potrivită să scriu despre.

Am primit o carte, Freud după Auschwitz, de Patrick di Mascio. După titlu am priceput ușor de ce am fost găsită potrivită pentru o recenzie. Am citit ca nebuna în ultimii ani Freud și am vizitat Auschwitz-ul când am împlinit 30 de ani. Asta mi-am dorit eu cadou la devenirea în femeie prin cifra balzaciană: să merg în Polonia, să plâng și să mă scandalizez din cauza faptelor oamenilor.

Doar că după primele pagini m-am simțit păcălită. Ce surpriză! O carte despre lepădarea de Freud. În fața unei asemenea atitudini am rămas înțelegătoare. Răspunsul stă în ambivalența sentimentelor, la Freud am descoperit.

Mi-au atras atenția numele psihanaliștilor: Horney, Fromm, Erikson și Bettelheim. Brusc, s-a ivit întrebarea: mai rămân potrivită dacă recunosc și am citit un singur nume din cei 4? Am citit o singură carte semnată Fromm și nu-mi place să scriu despre ceea ce nu știu.

Consolarea mi-am luat-o din lecturile lui Freud. Am habar despre Totem și tabu, cunosc eseul Moise și monoteismul. Cu sprijin, am pornit să descopăr o altă viziune asupra lumii.

Foto: Adrian Oncu