Lovitură în imaginarul călătorului: overbooking

Poate ați auzit de overbooking (suprarezervare). Sau poate deja ați experimentat. Publicul meu țintă constă în cei neștiutori.

Eu am descoperit suprarezervarea pe pielea mea. După ce am împlinit 30 de ani, mi-am luat obiceiul de a călători cu prilejul aniversării. Se potrivește cu felul meu de a fi hoinăreala asta. Îmi place să-mi sărbătoresc persoana după plăceri personale. Convențiile rar mă mai determină să acționez.

La 32 de ani, am plănuit o escapadă la Atena. Voiam să fiu sus la Acropole să mă celebrez. Mi-am ales hotelul după arhitectura vernaculară și panoramă. De la fereastra camerei îmi doream să văd la orizont citadela așezată la înălțime. Port în mine credința că peisajele frumoase mă ajută să scriu. Cu două zile înainte de plecare, am primit un mail.

Vă anunțăm că la hotelul ales de dumneavoastră s-au făcut prea multe rezervări. Ne pare rău și vă oferim o listă cu alte hoteluri la care vă putem caza.

O reacție naivă la prima lectură: am presupus că e o glumă. Nu mai auzisem de așa ceva și judecata mea nu reușea să dea o structură situației descrise. Cum e posibil să faci suprarezervare? Și mai ales, pe ce criterii primești camera sau sugestii pentru un alt hotel?

Tânguială mare au surprins toți cei din apropierea mea. Nimeni nu mai auzise, nimănui nu i se mai întâmplase. Cum eu călătoresc de fiecare dată cu o agenție, motive am multe și argumentate, mi s-a insinuat că agenția ar fi vinovată.

Presupun că am un fler aparte, dar uneori știu pur și simplu dacă am sau nu de-a face cu situații dubioase. Perspicacității îi datorez poate libertatea când cineva m-a rugat să aduc un pachet din Italia, iar eu am acceptat doar dacă am permisiunea să-l deschid. Nu am primit permisiunea. Ulterior mi s-a confirmat bănuială: aș fi fost păcălită să transport substanțe interzise.

La suprarezervare, agenția mea nu a purtat nici o vină. Din contră, persoana de contact s-a dat peste cap să obțin ceea ce cer. Un agent cu care călătorești devine parte din dorul de ducă. Asociez dorul, curiozitatea, bucuria și condițiile de siguranță cu omul acela care muncește pentru îndeplinirea dorințelor.

Sunt femeie și contează foarte mult să călătoresc în siguranță. Îmi place să pornesc și singură la drum, iar riscurile trebuie eliminate. Un agent face asta: te trimite la hoteluri sigure și pe rute cu risc redus.

Așa că o să rămân cu o agenție. Alternativele par și sunt atrăgătoare, dar nu au credibilitate pentru siguranță.

Cum procedează agentul la suprarezervare? Îți arată că îi pasă prima dată. Apoi încearcă și încearcă să răspundă nevoilor tale personale. Primul hotel nu mai reprezintă o opțiune, dar primești ceva la fel de bun sau mai bun.

Suprarezervarea produce neplăcere, nervi, surescitare. Lovește în imaginarul omului. S-a obișnuit în închipuire cu locul, dar un management prost înțeles zguduie obișnuința. Repet, a ataca obiceiurile unei persoane presupune o strategie proastă. Nu mă interesează să vorbesc despre credibilitatea unui hotel, dar o afacere rezistă prin îndeplinirea nevoilor epocii nu din specularea necesităților.

O măsură pentru suprarezervare: să știți despre. Eu habar nu am avut.

O încurajare: călătoriți pentru drum, pentru loc, pentru o stare de bine, pentru amintiri. Hotelul să vină pe plan secund.

Dar nu vreau să ofer învățături, mi-am propus doar să informez. A venit vara și toți ne facem bagajele.

Distracție!

O situație anume: overbooking

Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).

Leacul pentru dependența de obiecte

561195_424947174182109_1964330187_nDe pe vremea mersului pe câmp cu caprele am păstrat în amintire câteva furtuni și vuietul vântului. Am fost o făptură micuță în copilărie, dar plină de vitalitate.

Alergam uneori în ploaie, dansam și râdeam privind cerul. Simțeam multe, dar mai ales simțeam ceva ce nu puteam pune în cuvinte. Nu m-au speriat niciodată furtunile, le-am găsit fascinante. Mă adăposteam de ploaie după ce mă udam până la piele.

Ești leoarcă, să vezi tu dacă nu o să răcești! Am auzit-o pe mama deseori spunându-mi.

Am crescut, iar câmpul, caprele și furtunile au rămas doar o fază. Am păstrat un sentiment neschimbat, atracția irezistibilă față de furtună. Am reușit, datorită experienței și educației, să identific ce nu puteam pune în cuvinte când eram mică.

Atunci când te găsești în Natură, în locuri unde voința omului nu a transformat-o, pe dealuri, pe munți, pe câmp deschis, devii conștient de micimea persoanei. Se ivesc reprezentările. În lume totul e reprezentare, persoana e o reprezentare a omului primitiv.

Când Natura se manifestă, în special prin ploaie și vânt, începem să căutăm protecție. E instinctul. Prima dată să supraviețuim, apoi ne așezăm la taclale și filozofăm.

Îmi amintesc de o ieșire pe munte la Păltiniș. Devenisem deja mamă. După vreo trei ore de urcat spre Lacul Iezer, m-am așezat să mă odihnesc puțin. Vântul urla. În jur stânci și păduri. Am înțeles atunci. Nu l-am descoperit pe Dumnezeu, mi-a fost clară nevoia unora de a crede în Dumnezeu. În asemenea locuri, când cerul te anunță cu o nuanță de gri neprietenesc că urmează precipitații, ai nevoie de un tată care să te protejeze.

Am privit în jur și am savurat cu intensitate sentimentul de neputință. Mi-am promis că o să-mi aduc copilul pe munte. Că o să pândesc o furtună. Să ne prindă furia pe vârfuri de munți. Să-și însușească reprezentările.

E o soluție sau un leac. Leacul pentru dependența de obiecte mai ales pentru un copil răsfățat crescut prea mult pentru a avea. Tatăl Marei este mult pentru a avea, pentru a fixa un anume stil de viață. Nu acceptă că e doar o reprezentare și doar o fericire episodică.

Pe munte, orice geantă Chanel sau Louis Vuitton își pierde semnificația. Natura intimidează inteligența și anulează superficialitatea.

Moștenirea mea o să conțină și o senzație intensă de neputință. O provocare a persoanei Mara să raționeze. Să se străduiască să fie.

Să fie rațională, să fie conștientă de reprezentări, să accepte fericirea pe părți și să-i pară rău de bieții strămoși care ne-au lăsat Biblia, un manual de supraviețuire, dar să nu-i slăvească. Caracterele lor au dovedit cruzime într-o cantitate exagerată.

Mara să nu se sustragă realității ei actuale, iar știința o poate îndruma în toate alegerile ei.

Nu există nici un sfat care să fie valabil pentru toți. Sigmund Freud

Vacanță arhitecturală


DSC_0230WC
În luna iunie, când am ajuns pentru prima dată pe Transalpina, am petrecut o noapte la Novaci. Novaci este un oraș din județul Gorj, Oltenia.

Cum am ales Novaci? Mai multe persoane m-au întrebat de ce nu am ales cazare în stațiunea Rânca. Am ales Novaci datorită pensiunii și vocii de la celălalt capăt de telefon. Stăteam la Starbucks și am început să caut cazare pentru Transalpina. Deschideam doar ferestrele care îmi făceau cu ochiul. Construcția clădirii mă oprește, iar așternutul din cameră mă ajută să decid. În felul acesta am ales. Nu mi-am dorit o stațiune anume, ci un pat decent, prefer un cearșaf alb.

Aspectul pensiunii, departe de ceea ce eu numesc kitsch, introduc aici și cele mai noi apariții arhitectonice care te întâmpină cu stâlpi paralelipipedici sau coloane, m-a determinat să sun. Vocea de la celălalt capăt, o vibrare caldă și profundă, mi-a confirmat opțiunea.

Când am intrat cu mașina în curtea pensiunii, mi-am venit în minte numele lui Geoffrey Bawa.

Geoffrey Bawa a fost un arhitect din Sri Lanka care a proiectat pornind de la nevoile locale. Clădirile reflectă tradițiile locale.

Comparația cu Geoffrey Bawa nu o luați literal. Nu există asemănari între construcții, m-a frapat doar lipsa elementelor de decor introduse intenționat pentru aspectul estetic.

Am petrecut o seară excelentă pe terasa pensiunii, la marginea pădurii, sorbind vin. Am dormit pe un așternut alb, iar dimineața ne-am luat la revedere cu promisiuni de revenire.

Am urcat Transalpina, am traversat stațiunea Rânca. M-am felicitat pentru cazarea de la Novaci. Rânca te sufocă prin dezordinea arhitecturală. Construcții fără un plan al nevoilor, cum am menționat mai sus. Alandala, pe grabă, pensiuni și hoteluri ridicate pentru beneficii pecuniare.

M-aș reîntoarce oricând la Novaci, absența kitschului, ieftineață cu pretenții, m-a convins. Stațiunea Rânca m-a respins.

Par înfumurată, posibil, doar v-am luat cu Geoffrey Bawa! Oricum aș părea, în contextul cerere și ofertă, refuz să cer kitsch.

Cererea mea: stil vernacular.

VERNACULÁR, -Ă adj. (Liv.) Care este propriu unei țări. [< fr. vernaculaire, cf. lat. vernaculus – indigen].

Notă: fotografie preluată de pe internet, Lunuganga.

Notă 2: oare cât costă să petreci un sejur într-un hotel conceput după viziunea unui arhitect?! O vacanță arhitecturală suna al dracului de bine.

Mami, plec la Sarmizegetusa

13450287_637439979753006_2531608664251612578_nMami, pot să merg la Sarmizegetusa? Nu ştiu ce să zic, tu faci pipi în pat, or să râdă colegii de tine.

Dialogul a fost între mine şi mama mea prin 1993 sau 1994. Prima mea excursie cu şcoala. Am lipsit. Nu puteam să mă fac de ruşine.

Am rămas acasă tristă, iritată, cu un nume: Sarmizegetusa. Despre Sarmizegetusa am păstrat adverbul acolo şi substantivele popor şi Dacia. Mama mă alinta uneori dacul meu datorită unei expresii de pe chip.

La istorie a încercat învăţătoarea să fixeze războaiele daco-romane, dar de mine s-a lipit Apolodor din Damasc. M-am zgâit minute în şir la macheta de la muzeu şi la piciorul podului din malul Dunării. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez podul peste Dunăre. Am eşuat, nu am stofă de inginer.

Am terminat şcoala, liceul şi facultatea, iar la Sarmizegetusa nu am ajuns. Am trecut pe lângă de atâtea ori. Acolo e Sarmizegetusa, dar nu am oprit.

Aşa creşte elevul român, cu Sarmizegetusa exprimat cu voce tare, impresionabilă. La opt ani copiii sunt impresionaţi de propria lor naştere, nu de naşterea poporului. La ruine alergă, fireşte, oasele cresc cu rapiditate, se împing, se ciup, râd nebuneşte de orice şi nu ascultă. Cu excepţia acelor doi-trei elevi ai fiecărei clase, privilegiaţi şi apreciaţi, care se ţin lipiţi de învăţători.

Anul acesta, în 2016, am mers la Sarmizegetusa. Nu am ajuns, am plănuit. Am oprit maşina, am cumpărat bilete, 10 lei, am cerut câteva explicaţii. Mi-am plimbat ochii pe bolovani. Am renunţat să pândesc emoţiile. Rar s-a întâmplat să mă încerce vreun sentiment. Am aşteptat ani în şir să fiu cuprinsă de ceva neexplicabil, de o stare dincolo de fiinţa mea conştientă în faţa monumentelor, clădirilor, tablourilor, incunabulelor, mănăstirilor şi aşa mai departe.

Nimic. Cel mai mult am reuşit să plâng, o mâţâială din aia pe care am dorit să o ascund. Am plâns într-un magazin din Paris, dar asta că mi-am amintit de bunica mea. La bolovani am rămas de neclintit. Am tras concluzia că pot cere aderarea la existenţialism prin atitudinea impenetrabilă în faţa realizărilor umane.

La Sarmizegetusa mi-am etalat ceva cunoştinţe, uite un capitel, dar atât. M-am întors pe călcâie şi m-am întrebat unde sunt lemnele văzute la prieteni pe facebook. Am dat un telefon şi am primit lămuriri. Eu mă aflam la Sarmizegetusa, lemnele sunt la Sarmizegetusa Regia.

Da. Până în 21 iunie 2016, solstiţiu de vară şi ziua mea de naştere, eu nu am avut această informaţie. Sarmizegetusa era un Nume, cu majusculă.

Am pornit spre Sarmizegetusa Regia. Drumul e bun şi nou. Poţi lăsa maşina într-o parcare amenajată, iar drumul până la sit mi-a amintit de urcarea spre castelul Neuschwanstein din Germania. Au lipsit cârnăciorii lor albi şi apa minerală naturală parţial carbogazificată.

Am urcat admirând. Se poate, dar am observat şi aspecte ale unui şantier românesc. Nu vrem să scăpăm de merge şi aşa.

La sit am căscat gura. Mi-a atras atenţia informaţia că ne aflat într-un loc străin de moştenirea noastră romană. Da, Sarmizegetusa Regia a fost capitală şi un important centru militar, religios şi politic dac. Nu m-a trecut nici o emoţie, am privit altarele cu dispreţ. Mi-am imaginat toţi primitivii cum sacrificau animale şi fecioare în numele ignoranţei. Mircea Eliade mă sprijină afectiv în asemenea situaţii. Istoria religiilor mă îmblânzeşte. Primitivismul nu e opţional în istoria nici unui popor. Am zburdat apoi prin sit. Atrage, pământul sclipeşte de la mica, mica este un mineral, iar eu am cules vreo 4 bucăţi să-i aduc fetiţei mele.

Am plecat, dar am privit în urmă. Subiectivismul, slăbiciunea orfanului, dacii au fost cuceriţi, curiozitatea învinsului şi a nostalgicului m-au reţinut pentru o privire peste umăr.

Intrarea costă 5 lei. Un preţ mic pentru o istorie veritabilă.

Mami, plec la Samizegetusa. Dialog din 2016.

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!