Liniștea după un râs zdravăn

De 20 apr., 2018 1 No tags

Mă aflu în Rai. Mă trezesc în fiecare dimineață odihnită. Tot în fiecare dimineață, mama Bodea mă așteaptă cu ceai și pâine prăjită. Ăsta e răsfăț. Să aibă altcineva grijă de tine. După micul dejun mă pun la scris. M-a ocolit inspirația, recunosc.

Cu textul acesta s-ar putea să vă surprind. Cum mâine e programată ședința foto cu Diana, azi m-am acoperit cu lene. O oră am citit pe plajă. Două ore am citit și am savurat o cafea la terasa Fusion de pe malul mării. Am ciugulit ceva, am sorbit sangria.

După am luat împrejurimile la picior. Pe malul mării, pe străduțe, prin centrul vechi. Sus în cetate, mi-am reamintit vizitele anterioare. Prima dată când am ajuns în Ibiza nu eram mamă. Ne-a scos Diana la o terasă în cetate. A doua oară am ajuns pentru nunta ei.

Adevărul este că în Ibiza am avut trăiri autentice datorită nunții Dianei. Nu m-a atins nici un spectacol pus în scenă pentru turiști. Nu am alergat la nici un obiectiv. Am mers la părinți acasă, la biserică, la restaurant. Trăiri și activități firești. A doua zi Diana ne-a oferit ziua ei. Și ne-am plimbat din nou prin cetate.

Privind azi aceleași case dărăpănate, îmi zisei: Copiii se joacă. Aleargă pe străzi. Oriunde în lumea asta, în orice colț, în orice guvernare, copiii mereu vor alerga și vor țipa.

Data trecută ne-am plimbat mai mulți. Pe lângă proaspătul cuplu căsătorit, am pășit la umăr cu Andra, Sorin și Dinu. Sorin a murit. Acolo sus, cu pletele în vânt, pe un fundal tulburat de țipete de copii, apăru concluzia: toți am murit.

Nici unul nu mai este cel de atunci. Andra nu mai este. Dinu nu mai este. Sorin e hrană pentru viermi. Dunia încearcă să reziste. Dar pe cine păcălesc? Nici eu nu mai sunt aceeași.

Am crescut. M-a atins ușor maturitatea. Imaturitatea ține de exercițiu acum și de cultivare. Râd la fel de mult. Între timp Ionesco mi-a întărit convingerea că râsul vine înainte de toate.

Unii ar susține că iertarea aduce liniște. Eu cunosc liniștea după un râs zdravăn. Așa am trecut prin toate până acum, cu haz de necaz. Cine știe, poate o să reușesc până la urmă să introduc umorul și în scris. Patetismul mă agasează. Postura de victimă mă plictisește. Eu nu sunt kafkiană, am prea mult umor.

Cu gândurile astea închid seria articolelor din Ibiza. Probabil o să mai postez fotografii.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică

De 20 apr., 2018 0 No tags

Citeam ieri pe plajă când mi-a atras atenția un copil. Ținea ambele mâini întinse și imita zborul unui avion. Alerga în zigzag în apă și pe nisip aplecându-se demonstrativ. Am lăsat cartea deoparte. Am privit.

Prima dată i-am urmărit joaca și am zâmbit. M-am gândit la Mara. Mi-am mutat ochii pe albastrul mării. Contemplarea nu se lipește de mine dacă o caut. Am pipăit cu palma după carte. Voiam să mă afund din nou în ficțiune. Mi-am dat seama de o funcție a cărții. Mă ține departe de realitate. Nu sunt niciodată singură cu adevărat. Acasă se află cărți peste tot, în orice încăpere. Cu mine port mereu cel puțin o carte în geantă. În Ibiza am cărat opt cărți. Absența unei cărți mă umple de neliniște. Nu știu ce să fac cu timpul meu, dar în special cu gândurile mele.

Mi-am adresat de când sunt aici o întrebare: Ce am făcut cu viața mea? M-am blocat. În primul rând am alungat-o pe Mara din scenariu. Un copil este o minune și ajunge o realizare a unui persoane după ce termină facultatea. Ce rămâne din mine în afară de femeia care a născut?

Știu că am mulți detractori. O parte dintre ei nu știu ce înseamnă detractor. Ei doar sunt. Uneori mă întăresc cu observația asta. Înseamnă că ratarea se măsoară diferit. De ce ar căuta unele persoane să-mi micșoreze meritele dacă aș fi nulă?

Toate astea sunt prostii și consolări copilărești. Nu exclud un diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică.

Vă mărturisesc că nu pot să răspund la întrebare. Nu știu ce pot spune despre viața mea. Mi-ar plăcea să fiu asemenea unui personaj din Henry James. Să povestească alții despre mine. Dar cum se poate cu atâția detractori? N-ar fi o redare prea fidelă.

Cert este că mare lucru nu am făcut. Remarcabil cu adevărat în viața mea este gura. Buza de jos cade ușor obraznic, dar memorabil rămâne ce exprim prin cuvinte. Într-un fel și la un moment dat grăiesc ce gândesc indiferent de persoana din fața mea.

Dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, chiar o fac de fapt, este calitatea de a fi imparțială. Nu mă interesează cine ești, ce ai. Comportamentul nu mi se schimbă în funcție de statutul financiar. Țin capul sus în fața regilor, țin capul sus în fața cerșetorilor. În fața regilor din principiu, în fața cerșetorilor de nevoie. Apa și săpunul lipsesc din viața lor.

Cu toate că nu am habar ce să scriu despre, am scos un text. Mă opresc. Plec la plimbare.

Încă suntem în stare să gândim

O să vă rețin puțin atenția. Azi o să merg în Formentera. Formentera este o insulă micuță în apropiere de Ibiza. Partenerul meu tăcut va fi Saul Bellow, un scriitor câștigător de premiu Oscar. Mă încântă premiul. Îmi oferă certitudinea unui timp petrecut interesant. Sunt sătulă de persoane complet angajate în viața de toate zilele. Șicane de serviciu, seriale noi pe Netflix, mâncare, rate la bancă, meșteri etc!

Îmi doresc mai mult de la viața de toate zilele, de la conversațiile cotidiene.

Notez mai departe un fragment din prelegerea lui Saul Bellow la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 12 decembrie 1976.

Ce se întâmplă cu arta și literatura? Ei bine, gălăgia teribilă ce ne înconjoară nu ne-a copleșit întru totul. Încă suntem în stare să gândim, să facem deosebiri, să simțim. Activitățile mai pure, mai subtile și mai înalte nu au căzut pradă furiei sau prostiei. Nu încă. Cărțile sunt în continuare citite și scrise. Poate că a devenit mai greu să ajungi la mintea învolburată a cititorului modern, dar îți poți croi drum prin zgomot, să ajungi în zona liniștită.

Mimica omului distrus

Ieri am fost pe drum. Am tras ușa casei după mine la opt. Am schimbat două avioane. Am băut o cafea jalnică pe avion. Am mâncat cel mai bun panini în aeroport la Bergamo. Am citit peste o sută de pagini. Adler e terminat.

Întâlnind o altă situație din viața de toate zilele descrisă pe pagini de carte, am oftat. Acum câțiva ani simțeam o ușurare. Cunoașteți expresia: Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Multe pietre am aruncat. În prezent mă amuză evidențele. Admir sintaxa și contextul în care o evidență devine o observație psihologică.

...el este umil, anticipează o situație de cea mai profundă mizerie și, din transpunerea în aceasta, creează afectul doliului și mimica omului distrus. Aceasta pare a fi în opoziție cu afirmarea idealului său de grandoare. În realitate însă, slăbiciunea lui, care merge până la distrugere, devine o armă de temut, pentru a-și procura recunoașterea și a se sustrage de la răspundere. Alfred Adler, Practica și teoria psihologiei individuale, p.291.

Așa cum v-am anunțat, am venit în Ibiza pentru a face fotografii cu Diana Bodea. Ședința este programată la finalul săptămânii. Până atunci mă plimb, citesc, scriu, încerc să recuperez din amintire unde anume se află magazinul Havaianas și mă las răsfățată. Mama Bodea și tata Bodea m-au primit cu brațele deschise. E plăcut pentru mine să mă simt binevenită. Sunt absolut convinsă că în următoarele zile nu o să duc nici o luptă de afirmare de sine. Mă aflu printre oameni care îmi acceptă existența.

O să vă las o fotografie de aseară. Curioșii de peisaje de pe insulă pot să-mi verifice pagina de facebook. O să postez nelimitat.

Poate doriți ceva mai scump ca internetul? Avem viață

S-au întâmplat multe în excursia mea cu Mara în Spania. Pot să povestesc despre doar fragmentând. Decizia de a pleca în Costa Brava am luat-o după ce am citit o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. Obiectivele mele s-au concretizat prin câteva activități nu neapărat preferate de Mara. Am terminat într-un final romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centrul pământului. Citeam în fiecare seară câte un capitol sau două. Mara începea. M-am asigurat astfel că nu uită literele.

Trecea apoi plină de entuziasm pe telefon. Se joacă ceva. Minecraft cred că se cheamă. După prima seară, am dat peste o găselniță. În momentul în care se așeza cu telefonul în mână, porneam muzica. Așa se face că am ascultat Vivaldi, Mozart, Beethoven, Chopin. Am întins coarda până la Stravinski. Există șanse, jumate-jumate, ca Mara să se îndepărteze de cărți, de muzică, de artă. O împing mult de la spate. Dar și dacă în viitor va respinge arta, va fi o mică răsfățată ignorantă cu o memorie plină de persoane remarcabile.

În cele șapte zile la marea Mediterană, patru dintre ele au avut program educațional. Am vizitat casa lui Dali din Portlligat. Am mers la muzeul din Figueres. Am căscat ochii la canalele din Empuriabrava. La castelul din Roses am încercat să ne imaginăm cum arăta pe vremuri bucătăria sugerată de un vechi cuptor. Mara urmărea cifrele de pe mica hartă și mă întreba: Și aici ce a fost? Dar aici? Chiar strângeau apa de ploaie să o bea?

În ceea ce mă privește, bagajul meu a conținut patru cărți. Pe avion am isprăvit una. La hotel m-am apucat de Ionesco, Note și contranote. În geantă mi-am pus Pessoa, Cronica vieții care trece. Expusă la o dublă influență, Ionesco cu teatrul, Pessoa cu alienarea, mi-a venit o idee. Blogul îmi permite să o aplic. O să urmeze un dialog cu mine și Mara, dar o să vedeți despre ce este vorba.

Personaje:
Mama
Mara

Actul 1

O stație de autobuz în Roses. Două bănci. Pe una, aflată la soare, stă mama și citește. Pe cealaltă, întinsă pe spate, cu piciorul drept așezat peste cel stâng, Mara butonează pe telefon.

Mara, vii puțin lângă mine?
– Vino tu.
– Îmi place la soare. La umbră mi-ar fi frig. Ție nu-ți este?
– Bate vântul.
– Vii? Vreau să vorbesc ceva cu tine. Să te întreb.

Mara schimbă banca.

– Tot timpul faci la fel. Atunci când mă joc, mă întrerupi.
– Îmi cer scuze. Nu o să dureze mult. Vreau să-ți citesc înainte ceva. Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă. A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea.

Mama închide cartea. O așază pe bancă și se uită la fată.

– Ce este?
– Ai înțeles ce ți-am citit?
– Așa cred. Nu sunt sigură. Pot să plec acum?
– Nu. Eu voiam altceva. Simt acum ceva și verific dacă ți s-a întamplat și ție. Uite, după ce am citit rândurile astea am avut o senzație. Stai să găsesc ceva ca să te ajut să înțelegi.
– Oricum nu înțeleg. Nu știu ce vrei de la mine.
– Răbdare, Mara, răbdare.
– Așa zici mereu.
– Am găsit. Ai văzut când te-ai tăiat ușor la deget cum ieșea sângele? Ștergeai și el tot curgea, ba chiar țâșnea, se potolea, iar stropea.
– M-a durut atunci.
– Și asta, da. Dar sângele ai observat cum țâșnea?
– Da.
– Ceva similar mi se întâmplă mie acum, dar cu ideile din capul meu. După fraza asta, gândurile țopăie, se iau la trântă, fac asocieri, simt că e ceva mare în mine. O idee mă șicanează. Știu că e acolo, dar nu reușesc deloc să o formulez. Ți s-a întâmplat vreodata așa ceva când ți-am citit sau ai citit tu? Când am citit aseară despre Axel? Pentru că sunt curioasă.

Mara se uită în ochii mamei câteva secunde. Pare să caute ceva în propriile gânduri.

– Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Nici nu mai pot să mă joc acum.

Autobuzul trage în stație.

Cadaques. Oare o să mă mai întorc vreodată?!

Am revenit de puțin timp din Costa Brava. O să povestesc despre. Înainte de, mi-am pus o întrebare. Oare cum mi-aș fi construit articolul dacă tehnologia nu ne-ar fi permis să fim cu toții la un click distanță de orice loc din lumea asta?

Am călătorit în lume în locuri descoperite în cărți. Așa am ales Zanzibar. Dragoste și moarte în Zanzibar se numește cartea. Mărturisesc că nu auzisem până atunci de. Nici măcar la geografie. În Cabo Verde am ajuns pe urmele lui Darwin. Corabia lui a acostat pe țărmul insulei. Acolo o surpriză geografică. Cabo Verde este un arhipeleag. Darwin s-a plimbat pe insula Santiago, eu pe Sal. Vedeți, copii, de aceea este important să mergeți la școală!

În Costa Brava am plănuit o călătorie de la cartea lui Dali, Jurnalul unui geniu. Curioasă, am căutat Cadaques pe google. Când vine vorba de plecare, indiferent unde, mă las convinsă destul de ușor. Dacă o întrebare adresată poate fi considerată darul unei persoane persuasive! De data asta m-a convins peisajul, dar mai ales pictorul care a trăit decenii în acel loc.

Cu Mara în marginea casei lui din Portlligat, privind apa liniștită, am întrebat-o: Te simți inspirată, Mara?

Dar să nu o iau înainte și să-mi fur singură finalul articolului.

Am călătorit în Spania pe urmele lui Dali. Cazare am avut în Roses din motive financiare. Prețurile mari nu țin turiștii la distanță, dar îi selectează. Din Roses am luat autobuzul și am mers la Cadaques, Figueres și Empuriabrava.

În Cadaques ne-am oprit la o terasă din malul mării. Terasele din malul mării îmi schimbă dispoziția. Sunt fericită în momentul acela. Am privit fără grabă marea, casele albe și chipul Marei. Am încercat să rețin un minut sub forma unei amintiri ecran. Cred că am reușit. Dacă închid ochii, văd părul Marei care lucește. Mara, zici că ai fire de aur în păr. Ești din poveste. Aud vântul și marea. Pietrele de pe plajă îmi fixează în memorie culoarea mov, geaca Marei. Casele albe mă liniștesc. Întreaga atmosferă mă destinde, iar eu mă manifest printr-o lăsare pe spate în scaun. Mă abandonez clipei printr-o inpirație lungă și o privire lacomă în jur. Oare o să mă mai întorc vreodată?

Așa m-am întrebat când îmi sorbeam ceaiul pe o stâncă în parcul Kruger. Sau pe terasa camerei din Zanzibar. Sau la cafeneaua din Volendam. Sau în cartierul evreiesc din Cracovia. Sau.

De la terasa din Cadaques am pornit pe jos spre Portlligat. Se află la un kilometru distanță. Pe străduțe, pe cărări, printre case, pe sub ferestre, ne-am pomenit la poarta lui Dali. Mi-am amintit de Dunăre, de clisură, de faptul că mereu mi-am zis că aș putea să scriu carte după carte într-un peisaj frumos. Dali a pictat tablou după tablou într-un peisaj frumos.

Natura inspiră. Am găsit și confirmarea.

Te simți inspirată, Mara? Am întrebat curioasă, dar și cu scop didactic, jumătatea mea de cromozomi.

Cu Mara pe urmele lui Dali. Cadaques, Portlligat și Figueres

În 2014 am făcut o excursie în Italia, la Cinque Terre. În timp ce-mi făceam bagajul, Mara a venit în spatele meu și m-a întrebat unde plec. A urmat Cu cine? S-a sfârșit cu exprimarea unei dorințe. Vreau și eu să merg cu voi. Am luat-o în brațe. Avea 4 ani. Am mângâiat-o pe păr, pe obrazul fin și moale. I-am promis că într-un an sau doi o s-o iau și pe ea în excursie cu fetele. O să mergem la Paris, Mara, să vizităm muzeul Picasso și muzeul Brâncuși.

Întâmplările din ultimii ani mi-au făcut imposibilă îndeplinirea promisiunii. Dar o promisiune e o promisiune, așa-i, mama?! Lecția mea către Mara aceasta este. Am înlocuit mersul la muzeul Picasso. Bucureștiul, prin târgul de carte Gaudeamus, a devenit substitut. Am rămas cu o promisiune neîndeplinită, dar este timp. Într-o zi mama și fata or să ajungă la muzeul Picasso. Până atunci, săptămâna trecută am călătorit în Spania, pe urmele lui Dali. Călătoria asta a fost plină de peripeții. Înainte de plecare, o muncă neînduplecată și disciplinată a hoților din Timișoara, m-a lăsat fără acte. Ca să râd înainte de orice, le mulțumesc pentru îndeplinirea muncii într-o zi de luni. O zi mai târziu și călătoria s-ar fi anulat din lipsa documentelor.

Acasă am revenit cu palma neagră în ultima unei teribile căzături pe scări. Doar că nu o să povestesc despre. Articolul o să relateze, cu sinceritate, despre apropierea dintre mine și Mara.

Anul trecut în vară am cumpărat o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. În timpul lecturii, moartă de curiozitate, am căutat pe internet Cadaques și Portlligat. În Portlligat, Dali a locuit 50 de ani. I-am povestit și Marei despre, fata l-a reținut ca pe domnul cu mustățile caraghioase. Din toate călătoriile mele fără ea, am revenit înapoi cu câte un album de la muzeele vizitate. Așa se face că am strâns vreo câteva după care jucăm mimă. Joaca se află pe locul doi în programul meu de mamă. Iar joaca, prin șiretenia adultului, poate expune copilul la cultură. Cel puțin asta a fost găselnița mea să-i umplu capul fetei cu pictori.

De la carte, am ajuns la planificarea unei excursii în Cadaques. M-am oprit asupra lunii ianuarie din rațiuni financiare. În sezon, plătești pe lângă taxa orașului, cazare și mâncare, și fiecare a treia gură de aer.

Mara și cu mine am avut hotel în Roses, o stațiune pe lângă Cadaques. Din 7 zile, am decis să împărțim timpul prietenește: o zi mama face programul, o zi Mara. Soluția asta m-a salvat de prea multe miorlăituri care mă scot din sărite și mă determină să o întreb: Mara, vrei să devii un copil bătut? Dar mama, tu nu crezi în bătaie. Cine ți-a spus? Păi tu, și tata.

În zilele în care mica bestie s-a ocupat de organizare, am stat în cea mai mare parte la plajă, la piscină și în cameră să se joace pe telefon. Deranjată de jocurile pe telefon, dar nu mă opun, este generația ei, am găsit o altă situație de efect și am exploatat-o. De fiecare dată când s-a jucat pe telefon, am dat drumul la muzică. Am revenit acasă cu nume noi. Știa deja despre Beethoven și Mozart, am adăugat Vivaldi și Stravinski. Șapte zile am adormit seara pe Vivaldi sau Mozart, concertul pentru flaut și harpă.

În zilele în care m-am ocupat eu de program, am vizitat Cadaques, Portlligat, Figueres, un castel din stațiunea noastră și Empuriabrava, o stațiune construită pe canale. În fața casei sunt parcate bărci și iahturi. Marți am vizitat Cadaques și Portlligat. Portlligat se află la 1 km distanță de Cadaques. La picior, am urcat cu Mara străduțe înguste, ne-am rătăcit, am reluat drumul, am întrebat prin magazine încotro. La întoarcere, cu o mică bestie acaparată de peisaj, aventură și poveștile mele despre Dali, limba i s-a dezlegat. Mergeam spre autobuz când m-a întrebat ce este un psihopat. Nu am întrebat-o unde a auzit cuvântul, ci am profitat la maxim de ocazie. I-am explicat ce este un psihopat și imediat am legat discuția de facebook și youtube. Când am terminat, mi-a mărturisit că îi este frică.

E firesc să-ți fie! Să-ți fie, Mara. Frica ne ține în viață, iar pe noi, femeile, ne mai salvează și de un joc care nu ne place să-l jucăm întotdeauna cu bărbații. M-a luat de mână și vă mărturisesc că toată excursia mi-a căutat atingerea. Nu de frică, s-a potolit după ce i-am dat câteva asigurări. În autobuz, privind pierdută pe geam, părea că uitase orice discuție despre. Dar undeva în mintea ei presupun că a rămas ce am discutat despre pericole, ciudățenii și comportamente.

Într-o altă zi m-a întrebat: Mama, dar care dintre prietenii mei îți place mai mult, X sau Y? Nu mi-a permis fofilarea, am încercat. Că sunt prietenii ei, că îi plac oricum. Mama, la comportament, care îți place mai mult?

O să închei aici. O să mai revin cu texte despre.

Va urma…

Mama, dar când ajungem? Harghita și Covasna

O suspectez pe Mara mea de entuziasm. De la mine sau de la al ei tată sigur nu a moștenit. Rămâne varianta împrumutului. S-a pricopsit de la cineva.

Ne aflăm într-o excursie noi două. Când am început să plănuiesc m-am îngrijorat puțin. Dacă o să se plictisească numai cu mine? Drumul lung, am ales Covasna, Malnaș Băi pentru cazare, o să ne testeze pe amândouă. S-a întâmplat fix așa: somn în prima parte, o scurtă oprire la Sibiu, apoi teatru radiofonic până la pensiune. Atenția ei m-a convins prin apropierea de scaunele din față și întrebările care au urmat. Mama, adică și Ștefania a murit? Etc! Marți s-a difuzat la Radio România Cultural piesa Belvedere cu Horațiu Mălăele.

Am sosit la pensiune și am răsuflat ușurată: tefere și fără miorlăituri: Mama, dar când ajungem?, Mama, dar mai avem mult?, Mama, dar mama! La recepție a așteptat cuminte, iar după ce am primit cheia și toate instrucțiunile, s-a ivit entuziasmul ei. Camera, grădina, leagănul, toboganul, balansoarul îi smulgeau sunetele unei emoții extraordinare.

A doua zi dis de dimineață, copil matinal din pruncie, a cerut să facă ceva. Până m-am spălat pe dinți, ea a aranjat în cameră, a făcut patul și îmi aștepta aprecierile. Atunci s-a întâmplat să o suspectez de entuziasm. Am sărutat-o și ne-am apucat de Călătorie spre centrul pământului a lui Verne. Lectura asta face parte din programul conceput de mine pentru excursie.

Dețin un orar nescris pentru cele cinci zile de excursie. Să fiu pentru ea în primul rând. Nu e ceva ușor. Gândurile îmi fug repede, visarea cu ochii deschiși e o constantă, butonarea pe telefon o obișnuință și o cerință a bloggerului mereu la datorie.

Mâine plecăm acasă. Nu am primit nici o plângere, deși a avut nemulțumiri ale gestionării timpului. Cu siguranță i-au lipsit copiii, dar m-a asigurat prin atitudine că nu o să fie necesar în viață să leg prietenii de dragul copiilor. Ne simțim excelent împreună cu tot cu diferența de vârstă, cu reprezentările felurite și cu nevoile personalizate.

O ultimă notă. Cel mai greu mi-a fost să-i explic de ce aici se vorbește altă limbă. Dragi homofobi, asta e cu adevărat dificil de explicat unui copil, nu sărutul dintre două persoane de același sex. Iubirea nu presupune prea multe explicații. Se întâmplă. Covasta și Harghita nu s-au întâmplat. I-am dat lămuriri și scurte repere istorice. A acceptat.

Iar acum punct. Fug să citesc cu Mara.

Lovitură în imaginarul călătorului: overbooking

Poate ați auzit de overbooking (suprarezervare). Sau poate deja ați experimentat. Publicul meu țintă constă în cei neștiutori.

Eu am descoperit suprarezervarea pe pielea mea. După ce am împlinit 30 de ani, mi-am luat obiceiul de a călători cu prilejul aniversării. Se potrivește cu felul meu de a fi hoinăreala asta. Îmi place să-mi sărbătoresc persoana după plăceri personale. Convențiile rar mă mai determină să acționez.

La 32 de ani, am plănuit o escapadă la Atena. Voiam să fiu sus la Acropole să mă celebrez. Mi-am ales hotelul după arhitectura vernaculară și panoramă. De la fereastra camerei îmi doream să văd la orizont citadela așezată la înălțime. Port în mine credința că peisajele frumoase mă ajută să scriu. Cu două zile înainte de plecare, am primit un mail.

Vă anunțăm că la hotelul ales de dumneavoastră s-au făcut prea multe rezervări. Ne pare rău și vă oferim o listă cu alte hoteluri la care vă putem caza.

O reacție naivă la prima lectură: am presupus că e o glumă. Nu mai auzisem de așa ceva și judecata mea nu reușea să dea o structură situației descrise. Cum e posibil să faci suprarezervare? Și mai ales, pe ce criterii primești camera sau sugestii pentru un alt hotel?

Tânguială mare au surprins toți cei din apropierea mea. Nimeni nu mai auzise, nimănui nu i se mai întâmplase. Cum eu călătoresc de fiecare dată cu o agenție, motive am multe și argumentate, mi s-a insinuat că agenția ar fi vinovată.

Presupun că am un fler aparte, dar uneori știu pur și simplu dacă am sau nu de-a face cu situații dubioase. Perspicacității îi datorez poate libertatea când cineva m-a rugat să aduc un pachet din Italia, iar eu am acceptat doar dacă am permisiunea să-l deschid. Nu am primit permisiunea. Ulterior mi s-a confirmat bănuială: aș fi fost păcălită să transport substanțe interzise.

La suprarezervare, agenția mea nu a purtat nici o vină. Din contră, persoana de contact s-a dat peste cap să obțin ceea ce cer. Un agent cu care călătorești devine parte din dorul de ducă. Asociez dorul, curiozitatea, bucuria și condițiile de siguranță cu omul acela care muncește pentru îndeplinirea dorințelor.

Sunt femeie și contează foarte mult să călătoresc în siguranță. Îmi place să pornesc și singură la drum, iar riscurile trebuie eliminate. Un agent face asta: te trimite la hoteluri sigure și pe rute cu risc redus.

Așa că o să rămân cu o agenție. Alternativele par și sunt atrăgătoare, dar nu au credibilitate pentru siguranță.

Cum procedează agentul la suprarezervare? Îți arată că îi pasă prima dată. Apoi încearcă și încearcă să răspundă nevoilor tale personale. Primul hotel nu mai reprezintă o opțiune, dar primești ceva la fel de bun sau mai bun.

Suprarezervarea produce neplăcere, nervi, surescitare. Lovește în imaginarul omului. S-a obișnuit în închipuire cu locul, dar un management prost înțeles zguduie obișnuința. Repet, a ataca obiceiurile unei persoane presupune o strategie proastă. Nu mă interesează să vorbesc despre credibilitatea unui hotel, dar o afacere rezistă prin îndeplinirea nevoilor epocii nu din specularea necesităților.

O măsură pentru suprarezervare: să știți despre. Eu habar nu am avut.

O încurajare: călătoriți pentru drum, pentru loc, pentru o stare de bine, pentru amintiri. Hotelul să vină pe plan secund.

Dar nu vreau să ofer învățături, mi-am propus doar să informez. A venit vara și toți ne facem bagajele.

Distracție!

O situație anume: overbooking

Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).