Războaiele neterminate din era Facebook

Dacă mă întorc acum să privesc peste umăr, stau pe canapea în sufragerie cu laptopul în brațe, ochii or să-mi pice pe o anumită pată verde de pe harta lumii. Pata reprezintă Egiptul. Am călătorit la Hurghada, oraș devenit acum un punct minuscul pe hartă. În acel punct, într-un resort care a cerut eforturi mari în zidire, am început să citesc Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta.

În fiecare dimineață, fie că plecam pe plajă sau într-o excursie, aveam grijă să pun cartea în rucsac. Eu nu am o campanie #poartaocarte, eu sunt campania #poartaocarte.

În călătorie am luat și nu am luat o pauză de social media și muncă. Munceam cu mintea, alcătuiam texte pentru Bookfest. Mă chestionam. Cum anume să atrag oamenii spre importantele personalități culturale ale momentului prezente în cadrul târgului?
E suficient să le notez numele?! Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Șerban Foarță, Cristian Tudor Popescu, Radu Paraschivescu, Sebastian Lăzăroiu, Tatiana Niculescu, Dan Pavel, Marcel Tolcea etc.

Să spun câteva cuvinte despre un autor sau altul? Nu. Prea plictisitor. Fix ca orele de literatură de la școală unde se predau imensele și inutilele comentarii. Mai bine vă mărturisesc ceva. La ediția aceasta de Bookfest, eu sunt curioasă de Dan Pavel. L-am auzit la Radio Cultural, iar vocea blândă și exprimarea laconică m-au cucerit. Îmi doresc să cunosc persoana, să stau în apropierea ei. Personalitățile ne marchează și ne impresionează. Spiritul lor critic, talentul și originalitatea ne seduc, ne determină să ne punem întrebări, ne activează curiozitatea, ne sporesc inteligența, ne influențează.
Dan Pavel participă la Bookfest cu volumul Războaiele neterminate din era Facebook, eveniment ce va avea loc duminică, ora 15, la standul Polirom.

Dumneavoastră ce curiozități literare aveți? Voi ce autor doriți să priviți, să analizați, să-i zâmbiți, să-i cumpărați o carte?

Pentru mine cărțile au ajuns definitorii. Îmi dau direcții în viață. Vara asta îmi plănuiesc un concediu pornind de la paginile unui scriitor portughez. O să călătoresc cu cartea în geantă, o să mă opresc să întreb de cafenele, de case, de hoteluri. Nu vă supărați, aici obișnuia să-și scrie Pessoa scrisorile către Ofelia?

M-am întors să privesc peste umăr. Coada lui Motan, încolăcit pe spătarul canapelei, mi-a atins obrazul. Ah, Epiptul! Ah, splendidul resort, magnificele tobogane, piscinele curate, mâncarea delicioasă! Știați că unii oameni călătoresc în Egipt doar pentru partea de resort? Cameră curată, mâncare, relaxare, mare? Pentru mine a fost o descoperire incredibilă pe care am refuzat la început s-o cred. Egiptul semnifică la mine în cap o veche civilizație, cel mai vechi stat din lume, o cultură admirată de greci și romani. Înțelegeți acum de ce m-am împotrivit la început să cred că putem călătorii în acel spațiu pentru resort?  Am înțeles după ce le-am fost musafir o săptămână. O să revin cu un articol separat despre resorturile Egiptului. V-am pregătit pentru textul ce va urma.

Între timp, ne vedem la Bookfest!

Egiptul se strecoară în suflet ca nisipul prin eșarfe

Înainte să pun piciorul pe teritoriul Egiptului, am călătorit mult în imaginar în acest spațiu. Am cărat în Egipt, pe lângă obișnuitele bagaje, neobișnuitele gânduri. Mi-a fost frică, recunosc.

Mi-a fost frică deoarece am auzit povești macabre cu bombe, violuri, bătăi în stradă. Am auzit. Nu le-am acceptat rațional. De la agenție am primit asigurări că excursia va decurge liniștit. Turismul înflorește în Egipt, iar egiptenii stârnesc pasiuni, cum aveam să aflu în excursia de pe Nil.

La miezul nopții ne-am urcat în mașină, Mara și cu mine, și am pornit în ceea ce nu știam că va deveni o experiență vrednică de aducere-aminte. Egiptul se strecoară în suflet ca nisipul prin eșarfe. Ești fără apărare. Zborul a fost lin. Atât de, că am adormit înainte de decolare și m-am trezit la coborâre.

Concentrată pe excursii, ne-am cazat la un hotel la Marea Roșie, prima dată m-am ocupat de planificarea drumurilor: drum în deșert, drum la Karnak și Nil, drum la Cairo. Chitanțele m-au potolit. Aveam excursiile în mână, ghid vorbitor de limba română și câțiva români cu care atomii mei au făcut reacție.

Prima excursie s-a stabilit duminică, așa că sâmbăta am avut-o de relaxare. Hoinăreală prin complex, aerosoli la mare, hârjoneală la tobogane, festin la masă și o emoție înregistrată la gardul hotelului unde am zărit armata.
În Egipt întâlnești armata peste tot: la hotel, pe stradă, în parcări, la orice punct turistic. Armata să nu o confundați cu paza personală. M-au întrebat diverse persoane. Țara are dictatură, dar nu se află în război. Pe mine dictatura mă umple de scârbă. Literatura de specialitate m-a ajutat să decid și să mă poziționez categoric împotriva acestei forme de guvernare. Corpul mi-a susținut mintea prin dureri îngrozitoare de fiere. M-am tratat cu ceai de la beduini și pastile cu lucernă. Când am călătorit la Cairo, toate mașinile și autocarele s-au adunat într-o parcare. Teribile și sinistre aceste opriri. Până s-au adunat toate vehiculele, până am primit permisul de trecere de la armată am crezut că o să leșin de durere. Mă spinteca la interior durerea care mi-a luat-o cineva cu mâna când ne-am pus la drum. Traseele sunt stabilite și nu te abați de la. N-am simțit vreun pericol, nu am observat nimic. Frământările țin de imaginar și de forța desprinsă din.

Punctele de control și soldații cu arme n-au nimic de-a face cu imaginarul, ci cu forma de guvernare. O mitralieră face parte din rânduielile țării. Nimeni nu se holbează. Eu am tras cu ochiul și am ignorat cu o detașare exterioară care mă devasta la interior.

La obiectivele turistice te afundai în admirație și reprezentări. Sorbeai cu privirea bolovanii, desenele, poveștile ghidului. Uneori mă opream câteva secunde, trageam aer în piept și priveam cerul. Cinci mii de ani, ce mușuroaie de furnici și cât orgoliu! Faraoana Hatshepsut ajungea des la urechile mele. Egiptul a prosperat pe vremea ei. Și-a făcut mormânt în Valea Regilor. Și-a desenat mustață. Fratele ei i-a dărâmat statuile. La fabrica de alabastru, Mara și-a cumpărat bustul singurei faraoane. Altfel, lângă Gânditorul meu din Cabo Verde stă acum Hatshepsut.

Zile însorite și fericite am avut în Egipt. M-am bucurat și mi-am privit copilul cum se învârtea în jurul scarabeului cu interes. Mara are dorințe și caută să le îndeplinească. Eu m-am retras din grup care se rotea la sugestia ghidului. Ți s-au terminat dorințele, nu mai ai? Am râs fără cochetărie și am lăsat capul pe spate. Ba am, ba am, dar nu mi le îndeplinește scarabeul! Voința mea poate să-mi îndeplinească dorința. Eu doresc să fac ce vreau, iar eu vreau să călătoresc în lumea întreagă. De ce am nevoie pentru asta?!

De.

Vă las acum. Încerc să mai profit de fericirea adusă din Egipt. Revin.

Egipt, martie, 2019

Fug noaptea în deșert. În 15 martie am zburat în Egipt. De vineri, ziua când am revenit acasă, răspund fără încetare la întrebarea: Cum a fost în Egipt? Un răspuns se regăsește în prima propoziție. În vis mă reîntorc.

Mi-a plăcut Egiptul? Nu pot răspunde simplu, fără explicații. În primul rând, pentru clarificare, oamenii sunt mânați în Egipt din motive diferite.

1. Călătorești în Egipt pentru istorie.
M-am rezemat de niște bolovani, bolovanii piramidei lui Kheops. Piramida a fost construită în jurul anului 2560 înainte de Cristos. Dacă asta nu vă impresionează, nu călătoriți în Egipt pentru o minune a lumii. Nu vă fascinează că piramida a fost ridicată în zeci de ani, că se schimbau o sută de mii de muncitori la fiecare trei luni sau că legumele rămân proaspete în piramidă și lamele ascuțite.

2. Călătorești în Egipt pentru resort.
Hotelurile Egiptului reproduc grandorile faraonice. Mara țipa după mine în cameră ca s-o aud. De la intrare până la terasă, străbăteai în aparență, intrarea într-un mormânt. Nu e sinistru. Intrarea într-un mormânt din Valea Regilor te învăluie de efecte vizuale. Rămâi cu gura căscată într-o înfiorare pură. Grădinile, piscinele, terasele, restaurantele, toboganele vin în ajutorul părinților. Copiii au activități, băutură și mâncare la discreție.

3. Călătorești în Egipt pentru afaceri.
Multe povești mi-au ajuns la urechi. Investitori interesați de afaceri în Cairo sau Hurghada. Dacă nu vă lipsește flerul omului de afaceri, Cairo s-ar putea să fie o idee bună. Nu vă lăsați opriți de dictatură!

Mara și cu mine am călătorit în Egipt pentru istorie, cu accent pe Valea Regilor, Nil și piramide. Acum o să încep să povestesc pornind de la neplăceri. Să trag dintr-o dată bandajul de pe rană.

Când eram mai mică de vârsta ca Mara, sub 9 ani, în cartierul în care locuiam, aveam o groapă de gunoi. Toată lumea își ducea gunoiul seara la groapă cu roaba. De la groapă, puteai admira Dunărea. Uneori, în diminețile răcoroase și misterioase ale verii, groapa devenea loc de rezidență pentru țigani. Pentru noi, copiii, se întâmpla ceva nemaipomenit! În primul rând se întâmpla ceva. În restul timpului muream de plictiseală. Țiganii cu corturile, căruțele cu prelată, fumul care se ridica de la ceaun, muzica, pălăriile caraghioase, cozile femeilor împletite și pline de bănuți de aur, fustele colorate ne fascinau.

În Egipt mi-am reamintit de toate astea. Uitasem cu desăvârșire de groapa de gunoi. Alungasem amintirea veselilor țigani. În Egipt te izbește gunoiul, mormane de gunoi pe strada, pe acoperișurile căzute, lângă restaurante. M-am întrebat care e firescul omului: curățenia neamțului sau dezordinea egipteanului? Nici una. Ambele seduc și resping în același timp.

Egiptul seduce în tot acest talmeș-balmeș. M-am surprins de multe ori zâmbind fără motiv și fericită. Prima dată mi s-a întâmplat în deșert. Am închis ochii și mi-am imaginat harta de acasă, tapetul din sufragerie. Mi-am zis că sunt un punct pe acea hartă.

Am scris și nu am spus nimic. Sunt atât de multe de spus despre Egipt! O să pun punct azi. Revin cu articole.

Să râdem înainte de toate, să adunăm amintiri, să ne fericim singuri prima dată.

Egipt, martie, 2019.

Liniștea după un râs zdravăn

De 20 apr., 2018 1 No tags

Mă aflu în Rai. Mă trezesc în fiecare dimineață odihnită. Tot în fiecare dimineață, mama Bodea mă așteaptă cu ceai și pâine prăjită. Ăsta e răsfăț. Să aibă altcineva grijă de tine. După micul dejun mă pun la scris. M-a ocolit inspirația, recunosc.

Cu textul acesta s-ar putea să vă surprind. Cum mâine e programată ședința foto cu Diana, azi m-am acoperit cu lene. O oră am citit pe plajă. Două ore am citit și am savurat o cafea la terasa Fusion de pe malul mării. Am ciugulit ceva, am sorbit sangria.

După am luat împrejurimile la picior. Pe malul mării, pe străduțe, prin centrul vechi. Sus în cetate, mi-am reamintit vizitele anterioare. Prima dată când am ajuns în Ibiza nu eram mamă. Ne-a scos Diana la o terasă în cetate. A doua oară am ajuns pentru nunta ei.

Adevărul este că în Ibiza am avut trăiri autentice datorită nunții Dianei. Nu m-a atins nici un spectacol pus în scenă pentru turiști. Nu am alergat la nici un obiectiv. Am mers la părinți acasă, la biserică, la restaurant. Trăiri și activități firești. A doua zi Diana ne-a oferit ziua ei. Și ne-am plimbat din nou prin cetate.

Privind azi aceleași case dărăpănate, îmi zisei: Copiii se joacă. Aleargă pe străzi. Oriunde în lumea asta, în orice colț, în orice guvernare, copiii mereu vor alerga și vor țipa.

Data trecută ne-am plimbat mai mulți. Pe lângă proaspătul cuplu căsătorit, am pășit la umăr cu Andra, Sorin și Dinu. Sorin a murit. Acolo sus, cu pletele în vânt, pe un fundal tulburat de țipete de copii, apăru concluzia: toți am murit.

Nici unul nu mai este cel de atunci. Andra nu mai este. Dinu nu mai este. Sorin e hrană pentru viermi. Dunia încearcă să reziste. Dar pe cine păcălesc? Nici eu nu mai sunt aceeași.

Am crescut. M-a atins ușor maturitatea. Imaturitatea ține de exercițiu acum și de cultivare. Râd la fel de mult. Între timp Ionesco mi-a întărit convingerea că râsul vine înainte de toate.

Unii ar susține că iertarea aduce liniște. Eu cunosc liniștea după un râs zdravăn. Așa am trecut prin toate până acum, cu haz de necaz. Cine știe, poate o să reușesc până la urmă să introduc umorul și în scris. Patetismul mă agasează. Postura de victimă mă plictisește. Eu nu sunt kafkiană, am prea mult umor.

Cu gândurile astea închid seria articolelor din Ibiza. Probabil o să mai postez fotografii.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică

De 20 apr., 2018 0 No tags

Citeam ieri pe plajă când mi-a atras atenția un copil. Ținea ambele mâini întinse și imita zborul unui avion. Alerga în zigzag în apă și pe nisip aplecându-se demonstrativ. Am lăsat cartea deoparte. Am privit.

Prima dată i-am urmărit joaca și am zâmbit. M-am gândit la Mara. Mi-am mutat ochii pe albastrul mării. Contemplarea nu se lipește de mine dacă o caut. Am pipăit cu palma după carte. Voiam să mă afund din nou în ficțiune. Mi-am dat seama de o funcție a cărții. Mă ține departe de realitate. Nu sunt niciodată singură cu adevărat. Acasă se află cărți peste tot, în orice încăpere. Cu mine port mereu cel puțin o carte în geantă. În Ibiza am cărat opt cărți. Absența unei cărți mă umple de neliniște. Nu știu ce să fac cu timpul meu, dar în special cu gândurile mele.

Mi-am adresat de când sunt aici o întrebare: Ce am făcut cu viața mea? M-am blocat. În primul rând am alungat-o pe Mara din scenariu. Un copil este o minune și ajunge o realizare a unui persoane după ce termină facultatea. Ce rămâne din mine în afară de femeia care a născut?

Știu că am mulți detractori. O parte dintre ei nu știu ce înseamnă detractor. Ei doar sunt. Uneori mă întăresc cu observația asta. Înseamnă că ratarea se măsoară diferit. De ce ar căuta unele persoane să-mi micșoreze meritele dacă aș fi nulă?

Toate astea sunt prostii și consolări copilărești. Nu exclud un diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică.

Vă mărturisesc că nu pot să răspund la întrebare. Nu știu ce pot spune despre viața mea. Mi-ar plăcea să fiu asemenea unui personaj din Henry James. Să povestească alții despre mine. Dar cum se poate cu atâția detractori? N-ar fi o redare prea fidelă.

Cert este că mare lucru nu am făcut. Remarcabil cu adevărat în viața mea este gura. Buza de jos cade ușor obraznic, dar memorabil rămâne ce exprim prin cuvinte. Într-un fel și la un moment dat grăiesc ce gândesc indiferent de persoana din fața mea.

Dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, chiar o fac de fapt, este calitatea de a fi imparțială. Nu mă interesează cine ești, ce ai. Comportamentul nu mi se schimbă în funcție de statutul financiar. Țin capul sus în fața regilor, țin capul sus în fața cerșetorilor. În fața regilor din principiu, în fața cerșetorilor de nevoie. Apa și săpunul lipsesc din viața lor.

Cu toate că nu am habar ce să scriu despre, am scos un text. Mă opresc. Plec la plimbare.

Încă suntem în stare să gândim

O să vă rețin puțin atenția. Azi o să merg în Formentera. Formentera este o insulă micuță în apropiere de Ibiza. Partenerul meu tăcut va fi Saul Bellow, un scriitor câștigător de premiu Oscar. Mă încântă premiul. Îmi oferă certitudinea unui timp petrecut interesant. Sunt sătulă de persoane complet angajate în viața de toate zilele. Șicane de serviciu, seriale noi pe Netflix, mâncare, rate la bancă, meșteri etc!

Îmi doresc mai mult de la viața de toate zilele, de la conversațiile cotidiene.

Notez mai departe un fragment din prelegerea lui Saul Bellow la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 12 decembrie 1976.

Ce se întâmplă cu arta și literatura? Ei bine, gălăgia teribilă ce ne înconjoară nu ne-a copleșit întru totul. Încă suntem în stare să gândim, să facem deosebiri, să simțim. Activitățile mai pure, mai subtile și mai înalte nu au căzut pradă furiei sau prostiei. Nu încă. Cărțile sunt în continuare citite și scrise. Poate că a devenit mai greu să ajungi la mintea învolburată a cititorului modern, dar îți poți croi drum prin zgomot, să ajungi în zona liniștită.

Mimica omului distrus

Ieri am fost pe drum. Am tras ușa casei după mine la opt. Am schimbat două avioane. Am băut o cafea jalnică pe avion. Am mâncat cel mai bun panini în aeroport la Bergamo. Am citit peste o sută de pagini. Adler e terminat.

Întâlnind o altă situație din viața de toate zilele descrisă pe pagini de carte, am oftat. Acum câțiva ani simțeam o ușurare. Cunoașteți expresia: Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Multe pietre am aruncat. În prezent mă amuză evidențele. Admir sintaxa și contextul în care o evidență devine o observație psihologică.

...el este umil, anticipează o situație de cea mai profundă mizerie și, din transpunerea în aceasta, creează afectul doliului și mimica omului distrus. Aceasta pare a fi în opoziție cu afirmarea idealului său de grandoare. În realitate însă, slăbiciunea lui, care merge până la distrugere, devine o armă de temut, pentru a-și procura recunoașterea și a se sustrage de la răspundere. Alfred Adler, Practica și teoria psihologiei individuale, p.291.

Așa cum v-am anunțat, am venit în Ibiza pentru a face fotografii cu Diana Bodea. Ședința este programată la finalul săptămânii. Până atunci mă plimb, citesc, scriu, încerc să recuperez din amintire unde anume se află magazinul Havaianas și mă las răsfățată. Mama Bodea și tata Bodea m-au primit cu brațele deschise. E plăcut pentru mine să mă simt binevenită. Sunt absolut convinsă că în următoarele zile nu o să duc nici o luptă de afirmare de sine. Mă aflu printre oameni care îmi acceptă existența.

O să vă las o fotografie de aseară. Curioșii de peisaje de pe insulă pot să-mi verifice pagina de facebook. O să postez nelimitat.

Poate doriți ceva mai scump ca internetul? Avem viață

S-au întâmplat multe în excursia mea cu Mara în Spania. Pot să povestesc despre doar fragmentând. Decizia de a pleca în Costa Brava am luat-o după ce am citit o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. Obiectivele mele s-au concretizat prin câteva activități nu neapărat preferate de Mara. Am terminat într-un final romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centrul pământului. Citeam în fiecare seară câte un capitol sau două. Mara începea. M-am asigurat astfel că nu uită literele.

Trecea apoi plină de entuziasm pe telefon. Se joacă ceva. Minecraft cred că se cheamă. După prima seară, am dat peste o găselniță. În momentul în care se așeza cu telefonul în mână, porneam muzica. Așa se face că am ascultat Vivaldi, Mozart, Beethoven, Chopin. Am întins coarda până la Stravinski. Există șanse, jumate-jumate, ca Mara să se îndepărteze de cărți, de muzică, de artă. O împing mult de la spate. Dar și dacă în viitor va respinge arta, va fi o mică răsfățată ignorantă cu o memorie plină de persoane remarcabile.

În cele șapte zile la marea Mediterană, patru dintre ele au avut program educațional. Am vizitat casa lui Dali din Portlligat. Am mers la muzeul din Figueres. Am căscat ochii la canalele din Empuriabrava. La castelul din Roses am încercat să ne imaginăm cum arăta pe vremuri bucătăria sugerată de un vechi cuptor. Mara urmărea cifrele de pe mica hartă și mă întreba: Și aici ce a fost? Dar aici? Chiar strângeau apa de ploaie să o bea?

În ceea ce mă privește, bagajul meu a conținut patru cărți. Pe avion am isprăvit una. La hotel m-am apucat de Ionesco, Note și contranote. În geantă mi-am pus Pessoa, Cronica vieții care trece. Expusă la o dublă influență, Ionesco cu teatrul, Pessoa cu alienarea, mi-a venit o idee. Blogul îmi permite să o aplic. O să urmeze un dialog cu mine și Mara, dar o să vedeți despre ce este vorba.

Personaje:
Mama
Mara

Actul 1

O stație de autobuz în Roses. Două bănci. Pe una, aflată la soare, stă mama și citește. Pe cealaltă, întinsă pe spate, cu piciorul drept așezat peste cel stâng, Mara butonează pe telefon.

Mara, vii puțin lângă mine?
– Vino tu.
– Îmi place la soare. La umbră mi-ar fi frig. Ție nu-ți este?
– Bate vântul.
– Vii? Vreau să vorbesc ceva cu tine. Să te întreb.

Mara schimbă banca.

– Tot timpul faci la fel. Atunci când mă joc, mă întrerupi.
– Îmi cer scuze. Nu o să dureze mult. Vreau să-ți citesc înainte ceva. Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă. A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea.

Mama închide cartea. O așază pe bancă și se uită la fată.

– Ce este?
– Ai înțeles ce ți-am citit?
– Așa cred. Nu sunt sigură. Pot să plec acum?
– Nu. Eu voiam altceva. Simt acum ceva și verific dacă ți s-a întamplat și ție. Uite, după ce am citit rândurile astea am avut o senzație. Stai să găsesc ceva ca să te ajut să înțelegi.
– Oricum nu înțeleg. Nu știu ce vrei de la mine.
– Răbdare, Mara, răbdare.
– Așa zici mereu.
– Am găsit. Ai văzut când te-ai tăiat ușor la deget cum ieșea sângele? Ștergeai și el tot curgea, ba chiar țâșnea, se potolea, iar stropea.
– M-a durut atunci.
– Și asta, da. Dar sângele ai observat cum țâșnea?
– Da.
– Ceva similar mi se întâmplă mie acum, dar cu ideile din capul meu. După fraza asta, gândurile țopăie, se iau la trântă, fac asocieri, simt că e ceva mare în mine. O idee mă șicanează. Știu că e acolo, dar nu reușesc deloc să o formulez. Ți s-a întâmplat vreodata așa ceva când ți-am citit sau ai citit tu? Când am citit aseară despre Axel? Pentru că sunt curioasă.

Mara se uită în ochii mamei câteva secunde. Pare să caute ceva în propriile gânduri.

– Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Nici nu mai pot să mă joc acum.

Autobuzul trage în stație.

Cadaques. Oare o să mă mai întorc vreodată?!

Am revenit de puțin timp din Costa Brava. O să povestesc despre. Înainte de, mi-am pus o întrebare. Oare cum mi-aș fi construit articolul dacă tehnologia nu ne-ar fi permis să fim cu toții la un click distanță de orice loc din lumea asta?

Am călătorit în lume în locuri descoperite în cărți. Așa am ales Zanzibar. Dragoste și moarte în Zanzibar se numește cartea. Mărturisesc că nu auzisem până atunci de. Nici măcar la geografie. În Cabo Verde am ajuns pe urmele lui Darwin. Corabia lui a acostat pe țărmul insulei. Acolo o surpriză geografică. Cabo Verde este un arhipeleag. Darwin s-a plimbat pe insula Santiago, eu pe Sal. Vedeți, copii, de aceea este important să mergeți la școală!

În Costa Brava am plănuit o călătorie de la cartea lui Dali, Jurnalul unui geniu. Curioasă, am căutat Cadaques pe google. Când vine vorba de plecare, indiferent unde, mă las convinsă destul de ușor. Dacă o întrebare adresată poate fi considerată darul unei persoane persuasive! De data asta m-a convins peisajul, dar mai ales pictorul care a trăit decenii în acel loc.

Cu Mara în marginea casei lui din Portlligat, privind apa liniștită, am întrebat-o: Te simți inspirată, Mara?

Dar să nu o iau înainte și să-mi fur singură finalul articolului.

Am călătorit în Spania pe urmele lui Dali. Cazare am avut în Roses din motive financiare. Prețurile mari nu țin turiștii la distanță, dar îi selectează. Din Roses am luat autobuzul și am mers la Cadaques, Figueres și Empuriabrava.

În Cadaques ne-am oprit la o terasă din malul mării. Terasele din malul mării îmi schimbă dispoziția. Sunt fericită în momentul acela. Am privit fără grabă marea, casele albe și chipul Marei. Am încercat să rețin un minut sub forma unei amintiri ecran. Cred că am reușit. Dacă închid ochii, văd părul Marei care lucește. Mara, zici că ai fire de aur în păr. Ești din poveste. Aud vântul și marea. Pietrele de pe plajă îmi fixează în memorie culoarea mov, geaca Marei. Casele albe mă liniștesc. Întreaga atmosferă mă destinde, iar eu mă manifest printr-o lăsare pe spate în scaun. Mă abandonez clipei printr-o inpirație lungă și o privire lacomă în jur. Oare o să mă mai întorc vreodată?

Așa m-am întrebat când îmi sorbeam ceaiul pe o stâncă în parcul Kruger. Sau pe terasa camerei din Zanzibar. Sau la cafeneaua din Volendam. Sau în cartierul evreiesc din Cracovia. Sau.

De la terasa din Cadaques am pornit pe jos spre Portlligat. Se află la un kilometru distanță. Pe străduțe, pe cărări, printre case, pe sub ferestre, ne-am pomenit la poarta lui Dali. Mi-am amintit de Dunăre, de clisură, de faptul că mereu mi-am zis că aș putea să scriu carte după carte într-un peisaj frumos. Dali a pictat tablou după tablou într-un peisaj frumos.

Natura inspiră. Am găsit și confirmarea.

Te simți inspirată, Mara? Am întrebat curioasă, dar și cu scop didactic, jumătatea mea de cromozomi.

Cu Mara pe urmele lui Dali. Cadaques, Portlligat și Figueres

În 2014 am făcut o excursie în Italia, la Cinque Terre. În timp ce-mi făceam bagajul, Mara a venit în spatele meu și m-a întrebat unde plec. A urmat Cu cine? S-a sfârșit cu exprimarea unei dorințe. Vreau și eu să merg cu voi. Am luat-o în brațe. Avea 4 ani. Am mângâiat-o pe păr, pe obrazul fin și moale. I-am promis că într-un an sau doi o s-o iau și pe ea în excursie cu fetele. O să mergem la Paris, Mara, să vizităm muzeul Picasso și muzeul Brâncuși.

Întâmplările din ultimii ani mi-au făcut imposibilă îndeplinirea promisiunii. Dar o promisiune e o promisiune, așa-i, mama?! Lecția mea către Mara aceasta este. Am înlocuit mersul la muzeul Picasso. Bucureștiul, prin târgul de carte Gaudeamus, a devenit substitut. Am rămas cu o promisiune neîndeplinită, dar este timp. Într-o zi mama și fata or să ajungă la muzeul Picasso. Până atunci, săptămâna trecută am călătorit în Spania, pe urmele lui Dali. Călătoria asta a fost plină de peripeții. Înainte de plecare, o muncă neînduplecată și disciplinată a hoților din Timișoara, m-a lăsat fără acte. Ca să râd înainte de orice, le mulțumesc pentru îndeplinirea muncii într-o zi de luni. O zi mai târziu și călătoria s-ar fi anulat din lipsa documentelor.

Acasă am revenit cu palma neagră în ultima unei teribile căzături pe scări. Doar că nu o să povestesc despre. Articolul o să relateze, cu sinceritate, despre apropierea dintre mine și Mara.

Anul trecut în vară am cumpărat o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. În timpul lecturii, moartă de curiozitate, am căutat pe internet Cadaques și Portlligat. În Portlligat, Dali a locuit 50 de ani. I-am povestit și Marei despre, fata l-a reținut ca pe domnul cu mustățile caraghioase. Din toate călătoriile mele fără ea, am revenit înapoi cu câte un album de la muzeele vizitate. Așa se face că am strâns vreo câteva după care jucăm mimă. Joaca se află pe locul doi în programul meu de mamă. Iar joaca, prin șiretenia adultului, poate expune copilul la cultură. Cel puțin asta a fost găselnița mea să-i umplu capul fetei cu pictori.

De la carte, am ajuns la planificarea unei excursii în Cadaques. M-am oprit asupra lunii ianuarie din rațiuni financiare. În sezon, plătești pe lângă taxa orașului, cazare și mâncare, și fiecare a treia gură de aer.

Mara și cu mine am avut hotel în Roses, o stațiune pe lângă Cadaques. Din 7 zile, am decis să împărțim timpul prietenește: o zi mama face programul, o zi Mara. Soluția asta m-a salvat de prea multe miorlăituri care mă scot din sărite și mă determină să o întreb: Mara, vrei să devii un copil bătut? Dar mama, tu nu crezi în bătaie. Cine ți-a spus? Păi tu, și tata.

În zilele în care mica bestie s-a ocupat de organizare, am stat în cea mai mare parte la plajă, la piscină și în cameră să se joace pe telefon. Deranjată de jocurile pe telefon, dar nu mă opun, este generația ei, am găsit o altă situație de efect și am exploatat-o. De fiecare dată când s-a jucat pe telefon, am dat drumul la muzică. Am revenit acasă cu nume noi. Știa deja despre Beethoven și Mozart, am adăugat Vivaldi și Stravinski. Șapte zile am adormit seara pe Vivaldi sau Mozart, concertul pentru flaut și harpă.

În zilele în care m-am ocupat eu de program, am vizitat Cadaques, Portlligat, Figueres, un castel din stațiunea noastră și Empuriabrava, o stațiune construită pe canale. În fața casei sunt parcate bărci și iahturi. Marți am vizitat Cadaques și Portlligat. Portlligat se află la 1 km distanță de Cadaques. La picior, am urcat cu Mara străduțe înguste, ne-am rătăcit, am reluat drumul, am întrebat prin magazine încotro. La întoarcere, cu o mică bestie acaparată de peisaj, aventură și poveștile mele despre Dali, limba i s-a dezlegat. Mergeam spre autobuz când m-a întrebat ce este un psihopat. Nu am întrebat-o unde a auzit cuvântul, ci am profitat la maxim de ocazie. I-am explicat ce este un psihopat și imediat am legat discuția de facebook și youtube. Când am terminat, mi-a mărturisit că îi este frică.

E firesc să-ți fie! Să-ți fie, Mara. Frica ne ține în viață, iar pe noi, femeile, ne mai salvează și de un joc care nu ne place să-l jucăm întotdeauna cu bărbații. M-a luat de mână și vă mărturisesc că toată excursia mi-a căutat atingerea. Nu de frică, s-a potolit după ce i-am dat câteva asigurări. În autobuz, privind pierdută pe geam, părea că uitase orice discuție despre. Dar undeva în mintea ei presupun că a rămas ce am discutat despre pericole, ciudățenii și comportamente.

Într-o altă zi m-a întrebat: Mama, dar care dintre prietenii mei îți place mai mult, X sau Y? Nu mi-a permis fofilarea, am încercat. Că sunt prietenii ei, că îi plac oricum. Mama, la comportament, care îți place mai mult?

O să închei aici. O să mai revin cu texte despre.

Va urma…