Abandonați în 2017. Încă abandonați în 2018

După o scurtă evaluare a anului 2017, am ales pentru descrierea lui două adjective: bun și fermecător. N-au lipsit orele pline de disperare, de suflet hăituit, de buze mușcate, de degete roase, de calorifere sparte. Dar balanța a înclinat spre satisfăcător. Orice durere a lui 2017, privind în urmă, revine sub forma unei amintiri. Îmi amintesc că am suferit, dar nu mă doare nimic. Nici măcar datoriile. Am decis să le port pe umeri cu mândria omului care s-a îndatorat muncind.

Pe blog a rămas ceva ce trebuie făcut: un articol despre cutiile de pantofi. Am cerut în decembrie, în numele unor copii, niște cutii de pantofi cu funcția schimbată. Copiii abandonați, datorită donațiilor dumneavoastră, au primit cadouri de Crăciun.

Ce s-a întâmplat? O prietena, Flore Iacob, asistent social la DGASPC Mehedinți mi-a solicitat ajutorul. Sub grija ei, ce semnificație are grija unui asistent social, se află 22 de cazuri, 37 de copii abandonați. Și-a dorit pentru ei o mică bucurie: daruri de Crăciun. Cu mine și zecile de persoane care s-au organizat, a reușit. Fiecare copil a primit ceva de Crăciun.

Cum am procedat? Am scris un articol cu o scurtă introducere, apoi am lăsat o listă cu numele copiilor. Am povestit, am cerut, am așteptat. Reacțiile nu au întârziat. Datorită numărului mare de persoane anunțate cu dorința de a fi Moș Crăciun pentru un copil abandonat, am stabilit o zi pentru a aduna cutiile la Apiarium. Emese Badina a pus la dispoziție Casa cu iederă. Între 9 dimineața și 17 după-amiaza am strâns cutii.

Ce am descoperit? Toate persoanele mi-au mulțumit pentru punerea în acțiune. Două persoane din cinci m-au întrebat dacă ajung cutiile la copii. Cinci persoane din cinci și-au exprimat îndoiala.

Ce concluzii am tras? 1. Faptul că toată lumea mi-a mulțumit, fără nici o excepție, înseamnă că numărul persoanelor cu însușiri și abilități educate nu e neglijabil. Cantitate este, vocea nu răzbește. 2. Numele Dunia constituie o garanție. 3. Suspiciunea din jurul instituțiilor menține economia gesturilor altruiste. 4. Asistenții sociali și asistenții maternali în special sunt pentru copii o prezență pe tot parcursul anului, 365 de zile. 5. Trecerea de la un a fi pasiv la un a fi activ se datorează circumstanțelor favorabile prin preajma Crăciunului. 6. O să pregătesc o nouă chemare la acțiune în luna iulie.

Unde au ajuns cadourile? Cutiile au ajuns la ei, la copii. Abandonați în 2017, tot abandonați și în 2018. Pentru dumneavoastră am pregătit niște fotografii. O să pun în articol două fotografii: una din ziua în care s-au strâns cutiile și una de la serbarea unde copiii au primit darurile.

Vă mulțumesc pentru încredere. Mă înclin în fața fiecăruia dintre dumneavoastră care ați donat.

IQOS pentru un viitor fără fum

Ați auzit de Dorgeles? Nu-i nimic dacă vă este necunoscut numele. Roland Dorgeles este un scriitor francez căruia îi datorez îndrăgostirea de tutun. L-am descoperit în facultate. I-am citit Cruci de lemn într-o cameră de cămin gălăgioasă. În jurul meu orice dialog, răsuflare sau existență și-au pierdut intensitatea. Un soldat fumează. Gestul reprezintă momentul lui de intimitate, de bucurie, de unică plăcere în trăirea descreierată impusă de război.

Am fost sedusă pentru totdeauna de imaginea fumătorului. În familie, mama și tata au fumat. Cel din urmă s-a lăsat. Mama rămâne o veșnică îndrăgostită de ritualul fumatului.
În copilărie, printre cești de cafea și cutii de rahat turcesc, îmi amintesc cum îi povestea unei prietene: Gestul simplu și spontan, fără efort sau constrângere de a flutura mâna îmi place. Nu am nici un alt argument.

Au trecut anii de atunci. Am devenit și eu mamă. Fiica mea are deja 7 ani. Locuim împreună, mama, fetița mea și cu mine. Am simțit nevoia de a crea obiceiuri noi, de a face un upgrade de ritual: mese alături de cei dragi, ieşiri cu întreaga familie, poveşti de seară cu prietenii. Sunt ritualuri pe care le-am upgradat odată cu schimbările care au apărut în viaţa mea.
Acum puţin timp a apărut în viața noastră IQOS.

Pentru timișoreni, IQOS vine mai aproape de comunitatea utilizatorilor prin deschiderea celui de-al patrulea IQOS din țară. Magazinul se află în incinta centrului comercial Iulius Mall.

Mama a fost receptivă la această nouă tehnologie. O consecință imediată a dus la flatarea persoanei. Într-o zi a intrat în casă și a povestit ce i s-a întâmplat: Doamna care mă tunde mi-a zis că miros bine, mi-a simțit parfumul. Un compliment colosal pornit de la un dispozitiv atât de mic.

Dispozitivul electronic IQOS este un produs inovator care propune un nou mod de a utiliza tutunul, revoluționând industria. Cu IQOS, tutunul este folosit prin încălzire, fără ardere, fără fum, fără scrum și cu mai puțin miros. Heets sunt produsele din tutun care se folosesc împreună cu dispozitivul IQOS.

Vremurile se schimbă, iar condițiile de viață ne definesc. Alternativa companiei Philip Morris Internațional pentru fumători mă bucură. Respectă și înțelege plăcerea unei categorii și muncește la crearea unui viitor fără fum.

IQOS Store Timișoara este amenajat pe o suprafață de 75 de metri pătrați. Comunitatea e în creștere. Atmosfera e relaxată: îmbină zona comercială, prin achiziționarea dispozitivelor electronice și accesoriilorIQOS, dar și a produselor din tutun Heets, cu zona de relaxare de tip lounge.

În încheiere, concluzia: IQOS pentru crearea unui viitor fără fum.

Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

22 a fost depășit

Am blogul de 10 ani. În acești ani, m-am implicat în câteva cazuri sociale. De fiecare dată doar când mi s-a cerut ajutorul. Așa se face că am scris despre lipsa de cărți în limba română la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești și despre copiii Casei Faenza în 2011, 2013 și 2014.

Pentru Casa Faenza mi-a scris Florentina Iacob sau Flo cum o numesc eu. Ne cunoaștem de la grădiniță, iar în timp am dezvoltat o relație de prietenie. Ea a lucrat la Casa Faenza și tot ea are meritul de a se folosi de mine ca resursă.

Pentru copiii de la Cernăuți mi-a cerut ajutorul Adrian Misichevici. O resursă și pentru Adrian, dar nu una eficientă. Reacțiile au lipsit.

Nu am dus lipsă de reacții ieri după publicarea articolului în care ceream în numele a 22 de copii. Flo a solicitat din nou sprijin din partea mea. Am fost copleșită de numărul de persoane, luată cu asalt de numărul de mesaje, mailuri și comentarii.

22 a fost depășit. Am dat telefon și mi-am mărturisit neputința. Flo reprezintă persoana care mi-a cerut ajutorul, nu reprezintă DGASPC Mehedinți. Ea este doar omul meu de legătură și se ocupă de cele 22 de cazuri. Cum numărul a fost depășit, Flo mi-a comunicat că în grija DGASPC Mehedinți există 280 de copii.

În noua perspectivă, notez aici:

Cine dorește să facă o cutie, aici în Timișoara, propun data de 13 decembrie să fie data limită. Cutiile pot fi lăsate la Apiarium, Corneliu Coposu numărul 5, între 8 dimineața și 17 seara. În 14 vor fi expediate la DGASPC Mehedinți. Adresa: Str. Traian nr. 89 cod poştal 220132, Drobeta Turnu Severin.

Eu sunt omul de legătură de aici. Paula Aldescu, 0745 950493.

Flo este omul de legătură de la Severin, cea care se ocupă de cele 22 de cazuri. Florentina Iacob, 0724 186 289.

Vă mulțumesc.

Miercuri în 13 o să fiu toată ziua la Apiarium.

Foto: Bogdan Mosorescu

22 de cutii de pantofi

V-am scris ieri că o să revin cu o rugăminte. O să cer. În numele a douăzeci și doi de copii înaintez următoarea pretenție:

22 de cutii de pantofi cu funcția schimbată. Să ajungă sub formă de cadouri. Fix în această perioadă. Nu pentru că devenim mai buni, de unde, dar ne facem timp. Unii din frica de Dumnezeu, alții pentru atenția Lui, mulți pentru un delir de grandoare, câțiva din empatie. Indiferent de motiv, copiii or să se bucure. Toți sunt abandonați, copii ai unor mame eroine care au respectat prea mult viața ca să avorteze și prea puțin ca să-i crească.

Copiii cresc fără îmbrățișări, fără afecțiune, fără povești. Cresc cu un sentiment teribil: abandonul. Nu au reprezentările noastre despre viață. Nu pretind nimic, unii nici nu știu că pot face asta.

O să vă las numele și vârsta. Cine îmi ascultă rugămintea, îmi lasă un mesaj, iar în privat putem discuta detaliile despre livrare. Vă mulțumesc cu fierbințeală în minți.

1. Petru, 10 ani, abandonat în maternitate.
2. Andreea, 9 ani, abandonată de mamă, fără paternitate.
3. Adrian și Daniel, 3 ani și 1 an, abandonați de mamă în maternitate.
4. Ana Maria și Denisa, 3 ani și 7 ani, agresate.
5. Alin, 6 luni, lăsat de mamă, vizitat o singură dată.
6. David, 2 ani, abandonat de Crăciun.
7. Cristian, 4 ani, probleme grave de sănătate.
8. Roxana, 11 ani, abandonată în maternitate.
9. Denisa, Daniela, Marius, 10, 13, 16 ani, părinți alcoolici, de 7 ani în asistență maternală.
10. Andrei și Dumitru, 8 și 11 ani, neglijați sever. Mama nu-și caută copiii.
11. Geta și Mirela, 9 și 7 ani, abuzuri severe.
12. Alexandru, 13 ani, părăsit la naștere, retard mental sever, nu a fost niciodată căutat.
13. Ionuț, 13 ani, abandonat.
14. Ileana, Gheorghe, Adriana și Cristina, 5, 8, 9 și 11 ani, abuzați de tată. Mama îi caută ocazional.
15. Camelia, 16 ani, abuzuri severe, este elevă la liceu și învață bine.
16. Denis și Robert, 9 și 10 ani, neglijați, mama își caută copiii.
17. Ștefan, 17 ani, mamă decedată, niciodată căutat de tată.
18. Mirela, 17 ani, mamă decedată.
19. Cornelia și Alexandra, 10 și 12 ani, părinți alcoolici.
20. Florentin, 13 ani, mamă decedată.
21. Teodor, 16 ani, părinți alcoolici.
22. Firut, 12 ani, neglijat, mama a părăsit domiciliul, tatăl nu l-a căutat niciodată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia: cine este asistentul maternal?

ÎNTREBARE
Ce presupune să fii părinte profesionist?

RĂSPUNS
• O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, a îngriji şi a educa la domiciliul său unul sau mai mulţi copii.
• O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor.
• O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de părinte este esenţială.
• Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

BENEFICIARI

• Copiii aflaţi în dificultate, neglijati sau abuzati, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani.
• Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi.

Am făcut o scurtă introducere. Mai târziu revin cu o rugăminte. O să cer. Funcția mea e clară. Sunt o conexiune între două reprezentări despre viață: între persoanele crescute în familie cu frustrări și copiii abandonați și cu traume.

Revin. Am 20 de copii. O să mă adresez comunității din jurul blogului.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia are oaspeți: Antrenament de Cornelia Iordache

Vă mai amintiți despre planul meu de a transforma blogul într-o redacție? Dacă ați uitat, vă aduc aminte. Primul colaborator este Cornelia Iordache. Am publicat din partea ei articolul: Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc.

Azi revin cu o continuare. Îmi place să fiu un om de cuvânt. Vă las în compania cuvintelor ei.

Antrenament

Parcul e al tuturor. Și atunci, unde-i puștimea? Ce o împiedică să iasă? Să fie aerul aspru ce sfredelește înghițitoarea și zgârie pielea mâinilor? Eu de când mă știu, mai mult pe-afară. De aia mă țin încheieturile, de la vitamina D. Da’ care-i treaba mea? Fiecare cu socotelile lui. Vorba aia, nu poți și cu popândău’ în sân, și cu urechea plecată. Eu ce ma bucur, că nicio adiere nu-i. Tot bâiguia Ilie și o putea ține așa în neștire dacă nu l-ar fi dezmeticit porumbeii ce coborau la popas în crâng. Grrrr, golanilor, grrrrrr! Vreți, să-mi stricați treaba? Filiform, cu pleșuvia ascunsă de o bonetă decolorată, ciupește câte o frunză care a păcălit dinții greblei, de aici de dincolo și o adăugă, cu dibăcia unui pasionat de domino, în vârful mormanului de vegetație de la buza aleii. Maldărul brun-gălbui-roșcovan amenință să se reverse în orice moment și s-o apuce în toate zările la un simplu strănut. De ar fi înaripații singura lui supărare. Din când în când, îngrijitorul aruncă ocheade către vlăjganul de pe bancă despre care știe prea bine două lucruri: că se dă isteț în versuri și e mai mereu cu mucii-n batistă. Despre cine să lege el cuvinte în carnețel când nimeni altul nu-i? Haimana fără ocupație! Și cine știe cât ar mai fi suduit Ilie, în loc să-și adune frunzele în sacul de gunoi pe care-l îndoia în palme cu oftică, dacă nu s-ar fi ivit o noua primejdie.

Când colo, vai! / Doar ce coborî unu’ din tramvai / Craci. Un crac aruncat./ Atinge solul și țuști celălalt./ Salt după salt în cascadă aruncat./ Un doi un doi. Respirație transpirație admirație./ Pantaloni mulați./ Trupul îi pare turnat./ Namilă. Fiară. Picioroange-n colanți./ Doi colți de fiară mușcă din pavaj./ Genunchi flexați. Încăierați./ Fâs-fâs fâs-fâs fâsăie fâșul la subraț./ Atletul-n viteza e antrenat./ Lasă în urmă pinii./ Le tremură crengile./ Ocol dă foișorului./ Trece prin spatele bustului arhitectului./ Ca însăși stafia cimentatului./ Și uite-l cum se apropie./ Abia acum își intră în mână./ Ele. Cataligele./ O curbă și iată-l lângă morman./ Mai abitir dă din craci./ Fâs fâs fâsâit în draci.

Dar exact când poetul se pregătea de un final apoteotic, se produse naufragiul. Alergătorul în toată splendoarea lui, se opri să-și verifice ritmul cardiac pe brățară. Duceți bine, v-ajută genunchii, îl încurajă Ilie neinvitat, frecându-și sprâncenele brăzdate de broboane de sudoare. Celălalt schiță un salut binevoitor însoțit de un ușor gâfâit și trecu mai departe în pas lin. Ilie răsuflă ușurat, convins că numai vremea rece care-i ține pe copii în case a pus frână cracilor namilei și i-a salvat grămada. Dar când se întoarce, vai! Un pâlcul de porumbei scormonea cu ghearele filiforme frunzele puse la pământ. Vorba aia, nu poți și cu ochii după fluturi și cu mămăliga pe foc. Sau cealaltă, te ferești de cal dar tot iepurele te calcă pe cizmă.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

Am pus o întrebare simpatică. A zis Florin Piersic Junior

S-a întâmplat marți seară să am o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru pe la 7 seara și am ajuns acasă la miezul nopții. Nu mi-am pierdut pantoful, dar am lăsat un flec prin parcul de lângă Sala 2 a Teatrului Național Timișoara.

S-a jucat din nou Frați de Dave Williams. Pentru mine a fost a doua oară. Sunt spectacole pe care pot să le revăd și să mă bucur de reîntâlnirea cu personajele. Sunt spectacole pe care refuz să le revăd. Reîntâlnirea cu personajele m-ar plictisi și m-ar irita.

Spectacolul Frați numără multe aspecte care atrag. În primul rând distribuția: Florin Piersic Junior, Matei Chioariu, Călin Stanciu Junior, Marko Adzic. În al doilea rând genul: comedie. În al treilea rând mergeți la spectacol și îmi puteți lăsa un comentariu.

Diferit de data aceasta a fost dialogul de după spectacol – actori și spectatori față în față. O fereastră s-a deschis. Una mică, desigur! Actorii reprezintă o tagmă specială. Vizionari cu misiuni autoimpuse, actorii și-au fixat singuri o contribuție în stări de spirit. Mergem la ei să avem parte de întreruperi din realitate. Și dau totul pe scenă, iar marți seară au permis, metaforic, să aruncăm un ochi după ce a picat cortina.

Spectatorii au pus întrebări. Unii cu fudulie, alții cu emoții, câțiva cu umor, eu cu. Cu reacția mea obișnuită și detestabilă, un roșu violent în obraji, am îndrăznit: Aveți cumva vreo superstiție înainte de spectacol? Obișnuiți să faceți ceva anume?

Există pe pagina de facebook a Teatrului Național Timișoara înregistrări din acea seară. Apar și eu. Știu că nu o să vă uitați pentru Florin, Mario, Călin sau Marko. Nici măcar pentru Ada Lupu Hausvater. O să fiți curioși de mine, ce dezmierdător!

O să-l auziți pe Florin Piersic Junior cum îmi evaluează întrebarea ca fiind simpatică după ce a rostit șoptit că așa ceva nu se spune și a aruncat mănusă celorlalți actori. Nici unul nu a dezvălui nimic. Tainele celei mai formidabile meserii au rămas în siguranță.

Ca să merg pe propriile urme, aliniez finalul cu introducerea. Am avut marți seară o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru. Am pus întrebări prinților. Am fugit înainte de miezul nopții.

Înainte de SFÂRȘIT, mai notez, pentru curioși și doritori, că vor mai urma asemenea sesiuni între actori și spectatori. Urmăriți pagina de facebook a Teatrului.

SFÂRȘIT

Foto: Flavius Neamciuc

Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc de Cornelia Iordache

Am anunțat comunitatea din jurul blogului de intenția mea de a transforma acest spațiu într-o redacție virtuală. Am zis, dar am și făcut.

Îmi place și practic acțiunea. A mă opri la a spune nu e stilul meu. Iar eu am un stil și sper să ajungă inconfundabil.

De la momentul anunțării am avut câteva întâlniri și mai multe discuții. Ce descoperire măgulitoare pentru mine! Mai multe persoane aspiră să se alăture blogului. Azi o să public un articol care nu-mi aparține. Invitata mea se numește Cornelia Iordache. Nu am intervenit deloc în text. Poftesc la cât mai multe asemenea articole și muncesc din greu pentru a crea o echipă în jurul meu. Pun punct aici. Vă las într-o companie bună. Primul cititor sunt eu. Al doilea este rugat să lase comentariu. Mulțumesc!

Cornelia Iordache, Ne vedem în parc

PROLOG

La fel ca o piața publica sau un local fără pretenții de bonton, parcul își etalează zilnic magnetismul. Forța naturii din urbe dă naștere, tam-nisam, unor întâlniri neobișnuite. Oaspeți, nu vizitatori sau trecători. Așa ne întâmpină acest amfitrion, la fel de generos cu oricine îi străbate aleile. Parcul e al tuturor.

Al jocului și forfotei celor cu vocea în formare. Vicleni naivi, ascunși de trunchiuri groase, pufnind înăbușit în pumn ca nu sunt descoperiți de camarazii lor.

Al sugarilor strânși la piepturi golașe de brațele obosite ale ocrotitoarelor lor. Multe dintre ele, privind prelung, stânjenite, pavajul.

Al celor cu apetit, ieșiți în pauza de masă. Din caserolele fierbinți, se înalță unduind, ca duhul din lampa fermecată, un abur cu iz ademenitor. Mai ales pentru gâze.

Al celor ghidați de karma, trosnindu-și tendoanele în poziții aparent dureroase. Al sportivilor asudați, cu antrenorul privat atârnat pe încheietura mâinii.

Al câinilor de pripas. Al celor sub stăpânire, scoși la întâlnirea cu zeița Libertas. Al stăpânului pe viața de câine, cu punga de gunoi dosită în buzunar.

Al celor care vor să scurteze drumul. Al celor care, fără țintă și ademeniți de mirosul materiei vegetale, se scufundă în visare.

Al artiștilor asteptând muza și, deopotriva, al actanților ambulanți.

Front pentru disputele liceenilor hotărâți să-și încheie socotelile.

Decor pentru îndrăgostitul care spune, cu glas tremurând, da. Sau, după caz, răspicat, s-a terminat.

Al celor proaspăt parfumați cu mers grăbit, pentru care energia zilei încape într-un pahar cu licoare-to-go.

Al odraslelor cărora li se luminează chipurile plăsmuind aventuri și li se împleticesc picioarele gonind spre locul de joacă. Al părintelui prăpăstios pentru care prenumele celui care tocmai s-a smuls din mâna lui, devine un leitmotiv.

Al vicioșilor lipsiți de pudoare, în căutare de plăceri lascive.

Al celor predispuși la romantism: culegătorii de trifoi, suflătorii în pufoase păpădii sau spărgătorii de semințe.

Al pensionarilor grupați pe teme de discuție, așteptând încruntați să se ivească de undeva un bob de scandal. Doar-doar le-o mai tăia din apăsare.

Al oamenilor străzii care, după ce au ciupit din coșurile de gunoi câte ceva, se lungesc pe bănci, cu brațele îndoite sub perne improvizate.

Al lui și al ei. Al lor. Al tuturor.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu