Bărbații se pot vindeca de amante

Mi-e capul plin de filme proaste și spectacolul de aseară de la Teatrul Maghiar. Filmele proaste de Crăciun mă atrag dezamăgitor de tare. Se pare că renunț greu la clișee. Nu las nimic și pe nimeni să intervină între atenția mea și scena sărutului dintre el și ea. Îmi pocnesc degetele, chipul se congestionează, zâmbesc tâmp. Iubirea este ultimul basm la care renunțăm, rostește patetic un personaj feminin dintr-un film vizionat zilele trecute.

Cred și eu asta! Educația mea nu se potrivește cu manifestările romantice, dar suspin și mă bucur la fiecare final fericit. Ca nuca în perete, spectacolul de aseară mi-a smuls toate pornirile romantice. La comun, așa se cheamă spectacolul. Textul a fost scris de Thomas Vintenberg și Mogens Rukov, iar regia îi aparține lui Radu Alexandru Nica.

Despre ce este vorba? Mai multe persoane decid să trăiască la comun cu drepturi și obligații egale. Două cupluri și alte 3 persoane împărtășesc aceleași convingeri. Criza se declanșează când un bărbat aflat deja într-o relație se îndrăgostește de o altă femeie și decide ca aceasta să se mute împreună cu ei.

În acest moment toate convingerile se restabilesc. Marile teme ale umanității sau coșmarurile umanității se desfășoară într-un ritm alert în fața spectatorului: proprietatea privată, stima de sine, masculinitatea, umilința, interdicția, iertarea, complexul lui Oedip.

Dacă trecem puțin în viața personală, am nevoie să mă urmați, se întâmplă să citesc în aceste zile Psihologia femeii de Karen Horney. Subiectele abordate de Horney mi-au permis să primesc spectacolul de aseară cu alte sentimente. Freud mi-a anulat zeci de indignări, dar Horney mi-a băgat pentru totdeauna în cap că femeia este și bărbatul face. Ce vreau să spun cu asta? Mai multe vorbe goale, mai multe fraze inutile rostite de psihanaliști? Nu. Intenționez să clarific. Femeia poate să facă sex, să procreeze și să nască doar fiind. Bărbatul acționează și își demonstrează, și redemonstrează bărbăția de fiecare dată.

Am privit aseară cu luare aminte o situație. O femeie abandonată de bărbat pentru o altă femeie mai tânără. Nu tu ești dificilă, situația este dificilă. A rostit consolator un locuitor al casei tinerei iubite.

Te face să te gândești. În asemenea situații, ce anume ne deranjează? Ne îndreptăm atenția și reproșurile spre cea de-a treia persoană care nu are nimic de-a face cu cele două individualități care au alcătuit cuplul înainte. Individualitățile separat nu și-au gestionat eficient așteptările și pretențiile. Ne concentrăm prea mult la celălalt pe lipsuri și prea puțin pe calități. Infidelitatea este un simptom, nu o boală. Tratată, există șanse de vindecare. Bărbații se pot vindeca de amante, femeile se pot vindeca de amanți.

M-am îndepărtat de spectacol, dar v-am rugat să pășim în afara textului. O să mă opresc.

Vă sugerez să abandonați gravitatea și să râdeți înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Mara mănâncă și în iunie. Copiii abandonați mănâncă de sărbători

De la despărțirea de tatăl Marei, în urma unei înțelegeri la notar, ne împărțim timpul cu copilul. Nu agreez. Înțeleg nevoia copilului de a sta cu ambii părinți. De aceea avocatul tatălui Marei m-a bătut compătimitor pe umăr și m-a felicitat. Am luptat după putințe intelectuale pentru un înțeles anume al părinților separați. Când este la unul dintre părinți asta nu înseamnă că celălalt nu poate avea acces la copil.

Ieri am mers cu Mara la Bufnițe în timpul tatălui. Spre seară, când a revenit acasă, plânsete și văicăreli. Nu vreau să plece tata! Mi-e dor de tata! De ce nu muncește în România? Din nou. Nu vreau să plece tata!

La culcare, Mara a cerut să-i cânt. Să o liniștesc. Cânt de 8 ani Gărgăriță riță și Mama coace pâine. De vreo 5 ani am mărit repertoriul. Am adăugat: Mare bal, Soarele jos a picat, Aricioaica-n umbra florii. Aseară nici măcar bis-ul n-a fost suficient. Am sugerat să stăm liniștite cu ochii închiși. Eșec. Am propus să povestim. A acceptat. Mara povestește cu mine chestionând. Mama, tu plângeai când plecau părinții tăi? Mama, când ai plâns cel mai tare? Fiecărei situații din viața ei îi potrivesc situații din copilăria mea. Răspunde empatic. Mama ei a plâns când a avut 8 ani.

Aseară n-am înregistrat nici un succes. Nimic nu a ajutat-o să doarmă. După vreo oră de zvârcoliri, plânsete, nas înfundat, îmbrățișări scurte și apăsate, mi-a venit o idee. Mara, hai să închidem ochii și să plecăm departe. Unde, mama? În lumea visurilor. Acolo putem să ne alegem orice loc, vrei? Vreau. Atunci să alegem o destinație și un loc de întâlnire. La Disney. Mara a sugerat. Bine, la Disney. Eu o să fiu îmbrăcată cu blugi, tricou alb cu Freud și adidași. Tu? Eu o să fiu îmbrăcată la fel ca azi. Blugi, bluză gri și adidași cu fundiță. Perfect! Unde ne întâlnim? La bilete. Nu, mai bine la ceasul cu Mickey. Atunci așa rămâne, ne vedem la ceasul cu Mickey. S-a lăsat liniștea.

Eu mi-am simțit zâmbetul în colțul gurii și satisfacția.

Relatarea episodului de aseară reprezintă o introducere. Fac un apel la cititorii blogului. Înainte de, mărturisesc. Apelul are loc deoarece am ales să sprijin un proiect. Personal, mă decis să mă țin departe de luna decembrie și de inițiativele de a ajuta orfanii în preajma sărbătorilor.

Mara mea mănâncă și la 1 ianuarie. Mara mea are nevoie de haine și în luna februarie. În martie încă bea ciocolată caldă. În aprilie colorează. În mai poartă încălțări primite de Crăciun. În iunie mănâncă. Mănâncă și în iulie. Suntem cu toții de acord, mâncăm zilnic, donăm 3 zile pe an.

Studiile au confirmat predispoziția oamenilor. De Sărbători chiar ne facem timp de alții mai puțin norocoși. Înțeleg. La nivel rațional pricep. Sufletul e mai greu să-l împac. Mă încearcă o senzație de greață. Dar indiferent de convingerile personale, dacă pot ajuta niște copii abandonați, atunci o fac.

Anul acesta am răspuns apelului celor de la Numai Fapte Bune. În 6 și 7 decembrie putem fi alături la Ambasada să susținem acest proiect.

Ținta:

1000 de copii din Bacova, Bazoș, Periam, Dudești, Bulgărusi, Izvin, Valcani.

Reguli:

  • O cutie goală de pantofi învelită în hârtie de cadou.
  • Cutia să conțină articole ca: jucării, pastă de dinți, cărți, fular, prosopel, dulciuri etc.
  • Nu uitați să semnați cutia. O urare ar fi binevenită.

Livrarea la Ambasada în 6 și 7 decembrie.

Garanția:

Pentru mine garanția o reprezintă Asociația Sfera Timișoarei. Pentru cititori, răspunsul meu la apel. Pot fi prezentă la Ambasada la niște ore pentru unii dintre dumneavoastră dacă îmi cereți. Lăsați un comentariu.

Mulțumesc din suflet și să ne suflecăm mânecile. Luna decembrie are forța să aducă în conștiința noastră trupurile și sufletele celor mutilați de abandon. Pentru Mara s-au dus lupte și se duc. Pentru acești copii părinții au renunțat să lupte. Vă puteți imagina propria odraslă să doarmă la un loc cu orfanii?

Foto: Simona Nutu

Jurnal de România. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket

Am fost aseară la Teatrul German. Un documentar sfâșietor m-a lăsat pe gânduri. Jurnal de România se cheamă. Șase actrițe au răspuns la niște întrebări esențiale. Cât ne influențează orașul nostru – locul nașterii și/sau reședința – și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Reprezintă teatrul un stâlp al comunității? Cum arată România în ochii cetățeanului?

Regia îi aparține lui Carmen Lidia Vidu. Eu i-am trimis deja o cerere de prietenie pe Facebook. Mă declar admiratoare și fac o plecăciune imaginară.

Voința mă determină să notez despre seara neobișnuită de ieri. Am descris o detașate totală de activitățile zilnice. Mărturisirea unui viol în discursul unei actrițe nu m-a șocat. Reacția spectatorului, reacția mea a fost una de compătimire și simpatie. Prin jocul actrițelor, am trăit la adăpost niște frici. În copilărie mi-a fost frică de viol. Pentru că m-am născut într-o geografie anume, într-un cartier anumit.

Pe urmele actrițelor de la Teatrul German, povestesc.

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, Oltenia. Severinul continuă să fie acasă. Gândul la cartierul mărginaș îmi provoacă nostalgii. Acolo este casa mea. Am crescut într-o familie disfuncțională: mamă blândă, tată violent. Dispoziția familiei a fost dictată de stările lui. Râdeam sau plângeam, tata dădea tonul. Cuvântul mamei nu a contat niciodată. Mama a încercat să mă învețe să întorc mereu celălalt obraz și să mă mulțumesc cu ce am. Tata nu știu ce a încercat să mă învețe. Am păstrat metoda în memorie: bătaia. Mama a muncit la Șantierul naval, desenator tehnic. Tata a muncit la InterContinental, Abator și Șantierul Naval, barman-ospătar, tehnician.

1983 este anul nașterii. Avem 6 ani la Revoluție. Îmi amintesc o zi de decembrie cu soare. Tata purta o cămașă albă deschisă la piept. I se vedea părul și urla că a picat Ceaușescu. O vecină se uita la televizor și plângea. Tata i-a zis că e proastă.

Am mers la liceul Ștefan Odobleja, iar pentru facultate am venit la Timișoara. Am descoperit că sunt olteancă. Insultele și glumele răutăcioase m-au sufocat o perioadă. Nu am știu la început cum să gestionez. Tata m-a crescut cu admirație pentru Timișoara. Aici a făcut armata, aici a pornit Revoluția, iar el a fost un revoluționar. În prezent votează PSD.

Mi-am detestat părinții. Pe tata pentru că ne bătea, pe mama pentru slăbiciune. M-am simțit vinovată, iar vinovăția te împinge și în direcții riscante uneori. Potolirea sentimentului de vinovăție te provoacă la acțiuni reprobabile. Așa îți justifici că nu meriți. Comportamentul meu din prima tinerețe descria nesiguranța. Literatura m-a salvat. Cărțile mi-au dat multe răspunsuri. Freud m-a asigurat că ura îndreptată spre părinți este ceva firesc sau mai mult firesc decât nefiresc. Asta nu înseamnă că nu merit să fiu bine, să fiu fericită, să fiu corectă. Nu mi-am dorit să fiu corectă. Multe în jurul meu se întâmplau din cauza favoritismului. Așa s-a declanșat obsesia pentru oamenii corecți. Corectitudinea mă cucerește pe loc, ipocrizia mă îndepărtează.

Am o fetiță pe nume Mara. Tatăl ei m-a rugat să mă mut în Germania. Am refuzat. În România trăiesc lună de lună cu grija coșului de la supermarket. E umilitor. E indecent. La Severin riști să iei bătaie în stradă dacă te opui unui mârlan care te-a ciupit de fund. La Timișoara te faci vinovat înainte de judecată dacă ești oltean. Oltenii sunt capul răutăților în Banat.

Primul spectacol la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Studentă, am început să frecventez instituțiile de stat: teatru, operă, filarmonică. Rar în România trăiești sentimentul de normalitate. Refuz să plec în altă țară. Sunt cetățean european. A început să-mi placă doina și să-mi lăcrimeze ochii. Timișoara a refuzat și refuză să mă adopte: sunt olteancă, e de neiertat fapta. Nu am întors celălalt obraz. Nu s-a prins lecția mamei. Rămân aici pentru că mi-am construit singură o casă. În jurul meu s-au adunat persoane care înțeleg că România nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte țări. E un loc în care ne-am născut. Un loc care și-a pus amprenta. Un loc unde putem să facem schimbări prin pași mici, prin acțiune, prin fapte.

Mi-e frică de boală. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket. Mi-e frică de lipsa unui buget care nu mă lasă să călătoresc. Mi-e frică de oamenii needucați. Mi-e frică de sistemul de sănătate și de educație. Cel mai tare mi-e frică să nu pierd iubirea Marei. Într-un colț de suflet, încă simt că nu merit. Mă tratez.

Punct.

Rog cititorii să răspundă într-un comentariu cu ceva asemănător. Sugerez fricile sau o imagine ecran din copilărie. Recomand Jurnal de România pentru lecția de sinceritate, pentru forța de acaparare, pentru actrițele demne de pe scenă.

Foto: Simona Nutu

Rochia de nașă

Articolul bloggerului urmărește să recomande, să producă un impact. În următorul text intenționez să povestesc amănunțit despre industria modei timișorene. Nu urmăresc efectul. Mă interesează să susțin o realitate.

Orașului îi lipsește simțul modei. Observi pe stradă. Constați cererea de rochii de la ateliere, lungi, cu dantelă, perle și paiete. Eu o numesc rochia de nașă. Rochia de nașă plătește facturile și chiria. Bagi de seamă absența viziunii designerilor în ținutele cetățenilor.

Designeri se formează. Anual termină un anumit număr de studenți Facultatea de Arte, secțiunea design vestimentar. Majoritatea pleacă. La București au o șansă. Părăsirea țării oferă șanse. Avem de-a face aici cu factori politici și economici. Nu sunt de neglijat, dar nu ne concentrăm asupra lor.

Designerii care aleg să rămână în oraș se împart în două categorii.

Prima categorie e alcătuită din tineri muncitori care lucrează până la epuizare. Nu au sărbători, viață socială sau vreo relație. Majoritatea ajung creatori de rochii consacrate de nașe. Motivul l-am notat mai sus. Orice talent e și o pierdere. Talentul i-a împins spre industria modei. Nevoia i-a turnat în interpreți de rochia nașei.

A doua categorie e alcătuită de tineri privilegiați. Un fel de Dior. Dior a pornit la drum cu un buget exorbitant. Bugetul ține departe compromisul, rochia de nașă și nazurile clienților care știu mai bine ca designerul. Ei au șansa să-și exploateze talentul și să-l dezvolte.

Ambele categorii dețin reprezentanți de seamă pentru o evidențiere mondială în industrie. Cunosc designeri timișoreni din cele două categorii. Atașat designerilor, stă frustrarea. Sursa îi deosebește. Unii nu răzbesc din cauza nesuferitelor facturi. Alții nu se ridică din cauza snobismului consumatorului. Un timișorean plătește greu un produs considerat scump. Dacă o face, atunci să fie măcar Prada. De Prada știe toată lumea și confirmă statutul social. Prea puțini cetățeni ai orașului respectă marile case de modă pentru viziune. Adoră marile case de modă pentru confirmare și afirmare.

În acest context, devine dificil să transformi Moda într-o afacere. S-a avântat Rodica Costea să organizeze un eveniment, Timișoara Fashion Week. Au avut loc două ediții. Diferențe s-au înregistrat după prima. Aplaud inițiativa, curajul, pasiunea. Analiza evenimentului o să lipsească din text. O să numesc designerii care și-au prezentat creațiile și nu o să emit păreri personale despre ce am văzut pe scenă. Mara mi-a indicat ce i-a atras atenția, iar eu o să am încredere în simțul ei nealterat de societate. I-a plăcut Ionuț Piscureanu. Ionuț Piscureanu a absolvit în vară Facultatea de Arte, secția design vestimentar la Timișoara.

Avem nevoie de evenimente de modă. Necesitatea și dragostea or să ne motiveze pe viitor. Ca afacere, modă este încă neexploatată la Timișoara. Ca pasiune, cu toții avem o slăbiciune pentru frumusețea veșmintelor.

O să notez numele designerilor. Felicitări! Să ajungeți giganți cu bun simț.

Cătălin Botezatu, Ionuț Piscureanu, Ilie Florina, Ana Dumitru, Felix Ramiro, Cozacone, Atelier Narcisa, Anca Costil, Anileda, Cosette, Atelier Simona Noroc, Andra Meea, Damian Radu Luna Murgaclova, Atelier Ioana Călin, Andreea Micle, Gloris Galan, Atelier Aida Lorena, Mineli, Carolina Design, Starshiners, Kapa Cente, Brush, Tudor Personal Tailor, Emily Burghelia.

Reverențe organizatorilor!

Poze: Oana Vedinas

Connie Larkin, o persoană care practică sinceritatea cu pasiune

Am participat de curând la un curs. La un moment dat m-am ridicat în picioare. Răspunsul meu a fost: Eu sunt. Ghiciți întrebarea?

Uitați întrebarea de mai sus. Vă adresez alta. Are vreo importanță întrebarea? Câți puteți răspunde în acest fel? Să puneți punct după verb fără nici un fel de presiune de a adăuga ceva. Felul în care am ajuns să-mi duc zilele nu necesită adaos. Da, uneori îmi cumpăr rochii, mă pierd printre pantofi, vreau, pretind, mă scald în superficialitate. Alteori mă scutur de toate și sunt. Trăiesc și respect viața, prima datorie a omului începând de la naștere. Așa a zis Freud, iar eu rareori mă împotrivesc înțelepciunii lui.

Am participat de curând la un curs. V-am zis. Un curs susținut de Connie Larkin, iar dacă nu știți cine e Connie, nu-i nimic, îmi acordați șansa să vă informez.
Connie Larkin este instructor. Bineînțeles că a fi instructor ține de munca omului. Connie lucrează ca instructor și este cine spune că este, o posibilitate de a fi care o inspiră.

Felul acesta de exprimare aparține educației ontologice. Ontologia studiază trăsăturile existenței.

Connie are un rol de mijlocitor între o persoană și putința ei de a pricepe. Stă lângă tine la curs, te ascultă, repetă după tine și îți mută perspectiva. Ducem lipsă de perspective. Nu este o boală a omului modern, dar sigur ne împiedică din a fi fericiți. O atitudine care creează obligații numai pentru o parte nu va duce la armonie.

Pentru unii viața are sens. Alții aleg să-i dea un sens. Aici mă situez eu. În orice categorie ne înscriem, avem nevoie de potrivirea părților unui întreg. Să luăm familia ca exemplu de întreg. Părțile ei sunt compuse din cel puțin două persoane. Două persoane înseamnă două personalități, două personalități presupun două perspective. Ați prin ideea.

Curiozitatea m-a purtat la cursul lui Connie. I-am savurat fiecare vorbă, am ascultat și m-am ascultat. Mi-am dat seama că mai am de lucru la mine. Încă mai iau lucrurile personal și acolo unde nu trebuie. De obicei mă feresc de TREBUIE. Evit să-l folosesc. Aici e un caz în care trebuie își justifică utilizarea.

M-am întins la vorbă. Voiam doar să vă recomand cursul de educație ontologică. Viața poate fi îmbunătățită. Și am ținut neapărat să-mi exprim entuziasmul pentru o persoană care practică sinceritatea cu pasiune. Connie stă în fața ta ca o persoană reală și vulnerabilă. Iar persoana asta îți mută perspectivele în așa fel încât începi să gândești în folosul tău.

Vă las mai jos informații despre următorul ei curs la Timișoara.
Cursul durează 6 ore ( de la 09 la 15).

𝐂â𝐧𝐝: 3 Noiembrie 𝟐𝟎𝟏𝟖
U𝐧𝐝𝐞: Hotel Perla, Timisoara
𝐓𝐚𝐱ă 𝐏𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐫𝐞: 282 lei

Înscrie-te Acum!

Curs Relatii

Cele mai vizate relații de acest curs sunt:
❥ relații cu persoane dificile,
❥ relații cu superiori sau șefi,
❥ relații cu subalterni,
❥ relații cu echipe,
❥ parteneri de viață,
❥ copii, și chiar relația cu tine însuți.

Dacă te regăsești într-una dintre aceste situații, cursul este CU SIGURANȚĂ pentru Tine!

✔️ Vrei să te simți apreciat/ă;
✔️ Vrei să ai libertate de exprimare;
✔️ Vrei să fii mai eficient în relațiile tale;
✔️ Îți dorești parteneriate bazate pe respect și armonie.

Foto: Mile Sepetan

E vremea faptelor, vremea vorbelor a trecut. ASTRA FILM FESTIVAL

Vinerea trecută, la ora asta, mă aflam pe drum. Mă îndreptam spre Sibiu pentru Astra Film Festival. Este clar, așa-i? N-am ales orașul să-mi petrec sfârșitul de săptămână, am ales festivalul.

Astra Film Festival este un festival de film documentar. Anul acesta a împlinit 25 de ani. În anul 1993 când a început, cu o corespondență scrisă la mașina de scris, își amintește directorul Dumitru Budrala, eu mă poticneam în ecuații de gradul doi și geografie. Harta, adulată în prezent, mi-a provocat și câteva coșmaruri în școala elementară.

Din acest festival, s-a desprins un alt festival, Astra Film Junior. Festivalul din festival mi-a adus o invitație. Să merg acolo cu fiica mea, extraordinara ființă de 8 ani care folosește mijloace diferite de comunicare față de mama ei. Mama ei striga la poartă să se întâlnească cu prietena, Mara efectuează un apel video pe whatsapp.

Nu am nostalgii după epoca mea. Uneori simt dorul obișnuințelor din acele vremuri, dar asta pentru că reprezentările de atunci îmi sunt familiare, iar tehnologia de azi îmi e de multe ori străină. Orice ne este necunoscut ne provoacă un sentiment de teamă. Pentru mine și schimbarea telefonului, de la butoane la atingere a stârnit o mică angoasă.

Mara mă ajută să țin pasul. Mă obligă mai mult. Sunt prea mult visătoare pentru a mă lăsa sedusă de tehnologie. Pe mine gadgeturile mă plictisesc, iar pe Mara aproape o târăsc să iasă din magazine unde se holbează la fel și fel de obiecte.

La Astra Film Junior, am experimentat împreună cu Mara realitatea virtuală. Ochelarii VR m-au pus într-o baltă cu broaște. Am privit lumea din acel unghi și am revăzut cât este de frumoasă. O broască râioasă are o perspectivă a lumii măiastră. Activitățile individului de 8 ani nu se potrivesc nu activitățile individului de 35 de ani. Există joncțiune. Doar să ți-o dorești. Eu am și un interes. Vreau o relație funcțională cu copilul meu. Nu caut să mă împotrivesc lumii ei, ci să merg alături. Am o grijă. Să o conduc inteligent prin balast. Lucruri nefolositoare enorme stau în youtube. Uităm uneori că zgura ne pregătește pentru excelență.

Astra Film Junior și-a asumat rolul de a educa prin filmele documentare. Nu a fost ușor pentru organizatori să deschidă apetitul pentru cinema-ul de non-ficțiune. Au reușit să-l mențină în viață un sfert de secol.

Pentru că e vremea faptelor. Vremea vorbelor a trecut. Ca să citez din documentarul Transalpina – Drumul Regilor. Recomand filmul cu dubla perspectivă, drumul de care și-au legat numele regii și căile umblate de zeul Zamolxis? Recomand cu bucurie, cu încredere, cu nerăbdare până la viitoarea ediție.

E dificil să mă adun într-un singur articol despre Astra Film Festival. Mai bine pun punct aici și o să mai revin cu alte texte. Nu vreau să vă plictisesc, cum nici festivalul nu m-a plictisit pe mine.

Revin. Vă las cu aceste câteva gânduri.

Foto: Simona Nutu

Baroque Urban și-a îngăduit multe. Interviu cu Emilia Jagica

Timișoara a fost gazda unui eveniment care și-a îngăduit multe. În primul rând s-a expus criticilor publicului neavizat. Reverențe organizatorilor! Este vorba despre META spațiu. Șușotelile s-au pierdut în valurile de curioși. Au fost mulți. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN a stârnit curiozitatea.

Oamenii au dat din umeri, au râs, au ignorat, au acuzat, au apreciat. Esențialul constă că au trecut pragul muzeului. Cotoarele, resturile biletelor tipărite, vin cu cifre. Cifrele conțin și nenumăratele mele vizite: cu Mara, fiica mea, Tudor, nepotul, Paul, elevul select etc. Dar să nu fie vorba despre mine oricât de ambasador am fost. Să fie vorba despre una dintre artistele care au expus.

Într-o zi oarecare i-am scris un mail Emiliei Jagica. Cinci întrebări i-am adresat pe care o să le public aici și o să revin cu ele pe Instagram ca povești scurte.

1. Me: What qualities do you prefer in a woman?

Emilia: Resourceful, perceptive, genuine, vivacious, works on always embettering herself.

Notă
Nu vi se pare că vorbește despre mine?! Glumesc, desigur. Pe blogul ăsta râdem înainte de toate.

2. Me: Which is your defect? First one, the most disturbing.

Emilia: Obsessive in regards to certain details. Hard headed. I do not manage to set my priorities well sometimes.

Fără notă de data aceasta.

3. Me: Which is your dream of happiness?

Emilia: I wish to make a comfortable living from creating art or collaborating on artistic projects which inspire me. I wish to be surrounded by great and creative minds who are not afraid of dreaming and thinking big. Also, I would love to create an artist organization, through which I may promote new and daring inter-medial art projects as well as bring fresh uncensored artistic content to the public. I find that artist often have little or no contact with (or are not involved in) other forms of art and my experience it is the meeting of more then one form expression; that which enriches, as well as widens ones horizons.

4. La această întrebare, engleza mea ruginită, fără exercițiu, doar conversații futile la malul mării sau la caserii să cumpăr bilete, nu m-a ajutat. Am dorit să întreb: What mistakes are you lenient to? Dar am tradus așa:

Me: What mistakes will you inspire indulgence? Emilia a interpretat și a reformulat:
Emilia: To what faults do you feel most indulgent?
Emilia: Procrastinating, overthinking and overanalizing things, allowing fears to stop me from going ahead.

5. Me: Do you have a motto? Can you tell me?
Emilia: Who knows why this had to happen and what am I to learn from this situation?!

Adaug și propriul motto: Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

După Webstock. Oamenii sinceri rămân preferații mei

Trec zilele. Dacă nu mă apuc de treabă, să scriu impresiile despre Webstock, o să notez din amintire. Amintirea presupune o căutare a ceva, un apel la memorie. Aș prefera mai mult să relatez. E mai felul meu. Să fiu cât mai corectă.

Ani de zile am amânat să merg la asemenea adunări. Justificam prin articole pe blog despre nepotrivirea mea cu mediul online. Nu sunt blogger, sunt om cu blog. Ziceam. Nu sunt scriitor, dar am publicat cărți. Am făcut asta. Nu mă simt bine între bloggeri, nu mă simt bine între scriitori. Am mărturisit.

Pentru bloggeri afișam aroganță. Facultatea de Litere mi-a crescut pretențiile. Pentru scriitori descriam timiditatea. Facultatea de Litere mi-a tăiat aripile. Mereu am trăit în contradicții. Abia după ce am muncit intens la mine, la comportamentul meu, am ajuns să fiu. Iar acum sunt. Doar sunt. E suficient să spun, să afișez pentru a mă face iubită sau detestată. Din nou, trăiesc în contradicții. Doar că acum trăiesc cu ele așa cum vin.

Într-un asemenea moment mi-am făcut prezența la o conferință Webstock. O oră mai târziu deja regretam că nu am mers în anii trecuți. Părerea mea sinceră despre evenimente de genul este următoarea: O să primiți informație de acolo cât negru sub unghie. Eficiența unei conferințe constă în taină, în dialog, în conversații, în seducție, în networking. Ați văzut reacția unui câine când apare un câine necunoscut? Da, exact, se miros fix acolo unde nu o să scriu pe blog dintr-o convingere intimă că limbajul curat e fantastic de eficace și incitant. Pentru acest motiv să vă puneți în agendă un eveniment social media. Prezența vă transformă dintr-un străin într-un membru, o parte cât de mică din tot ce înseamnă sau va însemna online.

Prima concluzie: Informație puțină, dialog intens.

În prima parte a conferinței am ascultat povești. Fermecată peste măsură am fost de Cornel Amariei și Andreea Esca. Interesată m-am arătat de Zoso și Andressa. De Zoso am auzit fel și fel de invective, dar dacă nu știați, la provincie acțiunile, faptele și personalitatea unei persoane ajung deteriorate. La București se întâmplă totul, acolo sunt banii, centralizarea ne obligă la mediocritate. Nimic mai fals! Pe Andressa o citesc din 2006 când mi-am făcut eu blog, eram curioasă de persoană.

A doua concluzie: Cunoașteți persoane din online care au reușit să-și transforme blogul într-un loc de muncă.

La o sesiune unde Zoso a avut o scurtă prezentare am pus o întrebare. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă afectează modalitatea de acțiune a agențiilor pe care nici măcar un contract semnat nu le determină să aplice corectitudinea. Plata la timp e ca o bubă imensă, un abces fără anestezie. Într-un scurt schimb de replici. Zoso: Ai nevoie de banii ăia? Eu: Da, de cele mai multe ori. Zoso: Rescrie textul. Eu am făcut-o și de 7 ori când a cerut clientul. M-am ridicat de pe scaun satisfăcută. Cineva mi-a răspuns țintit.
De la fiecare speaker am desprins o propoziție sau două. Firește că mă refer la aceia ascultați. S-a întâmplat și să părăsesc sala pentru o scurtă plimbare prin hotel. Ca orice persoană curioasă, dinamică și practicantă a seducției mă plictisesc uneori. Iar când nu mai reușesc să mă concentrez, să fiu prezentă, încep să mă mișc.

A treia concluzie: Puneți întrebări oricât de idioate. Puțini practică sinceritatea pe scenă, nu e diplomatic și avantajos. Unul dintre ei este Chinezu, iar unde vorbește el, eu ascult. Oamenii sinceri rămân preferații mei.

O să rămân la aceste 3 concluzii. O să mai divulg un singur lucru. Noul trend în lumea online ține de a face bine. Așa că alegeți-vă un caz social și stoarceți tot ce puteți. Asta s-a discutat în dos, târziu în noapte cu câteva pahare de alcool consumate. Aici cine e kantian în educație s-ar putea să se revolte. Sau creștin. Eu sunt hegeliană. Mă interesează fapta bună și nu plăcerea resimțită de acela care ajută.

Recomand oricărui blogger, vlogger sau youtuber conferințe social media, conferința Webstock. E un abecedar. Îți indică literele, tu ajungi să faci propoziții. Vizibilitatea vă ține în haită. Nimeni nu a avut nimic de câștigat stând la margine sau alegând situația unui străin.

Aceasta a fost experiența mea și nu uitați să râdeți înainte de toate!

Foto: Mile Sepetan

Insist să ies la pensie de pe dunia.ro și merg la Webstock să mă învețe cum

Eu scriitor am vrut să devin. Nu de la început sau de la prima amintire pe care pot să o caut în memorie. Mi-e clar că la un moment dat doream să mă fac taxatoare. Să stau în autobuz și să tai bilete. Mă uitam fascinată la doamna care ocupa acel loc special în autobuzul vechi și prăfuit. Stătea pe un scaun, în mâini ținea hârtie curată, uneori își umezea degetele într-o cutie mică cu un burete ud și își permitea să folosească un buton negru.

M-a pierdut această meserie destul de repede. De plictiseală, am deschis cărțile lui Dumas. Îndrăgostită iremediabil de muschetari, am devorat carte după carte. De la Dumas, cu o scurtă, dar intensă trecere prin Sandra Brown, am ajuns la ruși. Dostoievski m-a sedus. Mi-am pierdut capul și orice brumă de supunere în fața convențiilor.

O realizare personală fără un moment anume al nașterii este individualitatea. M-am descoperit specială că am învățat să iubesc să învăț. Cititul a devenit ceva al meu. Prima dată m-a delectat. Într-un timp scurt m-a diferențiat. La facultate deja manifestam lectură. Doar că am renunțat să scriu. M-au speriat titanii literaturii și titanii Universității de Vest. Mărturisesc, port în mine o mândrie delirantă. Fenotipul nu mi-a făcut viața ușoară, asta e sigur!

M-am suspectat mereu de lipsă de talent. Mândria menționată mai sus m-a ținut la o distanță respectabilă de orice confirmare a incapacității. Așa că am ajuns blogger. Vremurile mi-au fost favorabile. Nu o să ajung niciodată o Simone de Beauvoir, un Dostoievski, dar Dunia are o carieră în social media.

Ce nemurire ingrată! Nu o merit pentru că eu am vrut să devin scriitor. Încă mai sper la Nobel. Primul articol publicat, în urmă cu 11 ani, mi-a consumat resursele fizice și psihice moderat. Nu am riscat prea mult. Am scris, am ediat și am semnat: Dunia.

În urmă cu un deceniu, când mie îmi era frică să nu mă fac de rușine, niște oameni și-au suflecat mânecile și au creat un eveniment de social media în România. Este vorba despre Webstock la care o să ajung și eu vineri. Pentru unii dintre noi, social media a rămas o necunoscută. E natural să ne împotrivim schimbării. Tot ce nu cunoaștem ne sperie. Nu-mi amintesc să mă fi împotrivit online-ului, dar pasivitatea e tot o piedică. Mult timp am ținut-o una și bună: Nu sunt blogger, sunt un om cu blog. Cumva a fi blogger mă insulta. Vă rog să mă înțelegeți, am crescut citind și admirând titanii literaturii! Nu reușeam să mă înțeleg, nu reușeam să-mi folosesc gândirea. Pentru mine a scrie pe blog reprezenta o formă de eșec. Lipsa talentului m-a forțat să aleg o modalitate de exprimare nouă. Fără reguli de orice fel, în special gramaticale. Eram atât de speriată de agramați că mă lepădam constant de bloggeri. Eu nu sunt blogger, eu sunt om cu blog. Și am ținut-o așa vreo cinci-șase ani. După cinci-șase ani am participat la o conferință. Am descoperit o lume nouă în care a ține un blog nu semnifică doar scris. La mine în cap doar despre scris era vorba și nimic altceva. O obsedată de literatură și de scriitori, asta am fost și am rămas, recunosc. Dar s-a deschis o nouă perspectivă.

Online-ul este o minunată lume nouă, o lume cu oportunități, o lume darwinistă. Oamenii s-au adaptat. O lume freudiană. Oamenii au speculat. Instinctul agresiv s-a redirecționat în campanii și rezultatele nu au întârziat să apară. Dacă efectuați o scurtă cercetare înapoi, în 2008 de exemplu, și încercați să deschideți un articol scris atunci, o să descoperiți că multe nu mai pot fi accesate. Webstock are o arhivă foto, dar texte prea puține. Oamenii au experimentat, au evoluat, au trecut mai departe. De la blog la vlog, de la vlog la facebook, de la facebook la youtube. Ani și ani de experimentări, de căutări a unei forme statuare a condițiilor actuale de viață.

Cei mai curajoși dintre noi se identifică cu un erou și acționează. Suferă, suportă griji, aproape că anulează orice plăcere, iar la un moment dat realizează că în jur s-a produs o schimbare. Asta consider eu că s-a întâmplat în cadrul evenimentelor Webstock. Oamenii au încercat să țină pasul cu vremurile. Au ținut pasul cu demnitate, cu salturi calitative, cu eșecuri, cu valori cultivate, cu redescoperirea tradiției și cel mai important cu actualizarea vieții în funcție de nevoile omului prezent, viu, inteligent.

În 5 octombrie Webstock celebrează 10 ani de social media. La mulți ani înainte! O să fiu în sală, o să ascult și o să mă bucur de schimbarea perspectivei. N-am eșuat cu Dunia, m-am turnat într-o formă nouă. N-am devenit scriitor, dar am propriul loc de muncă. Insist să ies la pensie de aici și merg la Webstock să mă învețe cum.

Webstock, vin!

Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Insidecor

Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.