Instalart/Sculptura/000 caută privirile lumii

Studentă la Litere, la Timișoara, am studiat literatura română cu profesorul Cornel Ungureanu. Am avut privilegiul. La examen, după partea scrisă, ne chema să purtăm o discuție. Îmi amintesc că m-am așezat pe scaun și înainte să găsesc forța necesară să privesc chipul de peste birou, am și fost întrebată: Care e subiectul lucrării de licență? Am îngânat Dostoievski. Într-un gest familiar deja, domnul profesor a ridicat ambele mâini și mi-a spus: Tu trebuie să citești Camus. Să începi cu Mitul lui Sisif.

V-am povestit acest episod în urma celui mai nou parteneriat legat. Am onoarea să fac parte dintr-o echipă cu următoarea responsabilitate: să răspândesc vestea despre proiectul Instalart/Sculptura/000, un demers gândit în contextul Timișoara Capitală Culturală Europeană.

De la acceptare, mi-a devenit clar. Eu trebuie să (re)citesc Camus. Să încept cu Omul revoltat. Am zis și am făcut. Notez:

Cea mai măreață și cea mai ambițioasă dintre arte, sculptura, se încăpățânează să fixeze în cele trei dimensiuni figura fugară a omului, să conducă dezordinea gesturilor către unitatea marelui stil. Sculptura nu respinge similitudinea, de care, dimpotrivă, are nevoie. Dar nici nu o caută de la început. Ceea ce caută ea, în marile sale epoci, sunt gestul, mina sau privirile lumii. Scopul său este nu de a imita, ci de a stiliza și de a închide într-o expresie semnificativă furia pasageră a corpurilor sau amețeala infinită a atitudinilor. Camus, Omul revoltat, p.490.

Nu mă văd, dar mă simt o încrezută. Nasul stă ușor ridicat. Fragmentul ăsta verifică și demonstrează utilitatea filologului. Întotdeauna știe unde să caute.

Din 14 septembrie, data deschiderii vernisajului, sculpturi de mari dimensiuni destinate mediului urban și instalații vor fi expuse în galeria Pygmalion/Casa Artelor, dar și de-a lungul străzii Episcop Augustin Pacha.

Reprezentările de realitate sunt propuse de artistul vizual Marius Leonte și tinerii săi invitați. Expun: Marius Leonte, Cătălin Bătrânu, Eugeniu Țibuleac, Ilie Duță, Barracka.

Oamenii au nevoie de artă și artiștii sunt pregătiți să răspundă acestei nevoi.

Ne vedem, ne auzim.

Septembrie, 14, 2017

Penarul. Mara se simte importantă

Cioc! Cioc? Cine-i acolo? Început de an școlar.

La mine început de clasa întâi. Au fost și s-au dus primii șapte ani de acasă. Mara merge la școală. Greșeli demne de eroi număr ca mamă. Viața mi s-a schimbat. Noua direcție adună alegeri personale și o concentrare pe persoană.

Mara, firește, este cea mai importantă persoană din viața mea. Recent am purtat o discuție despre o nouă etapă. Școala elementară mai desprinde puțin copilul de mamă. Rațional aplaud. Emoțional mă mai smiorcăi uneori.

Începem școala pe 4 septembrie, iar un necesar de rechizite provoacă agitație. Mi-am amintit de mine elevă, febra începutului, farmecul penarului, atracția ghiozdanului, chiar și o gumă de șters reușea să mă înnebunească. Toate obiectele astea reprezentau o comoară. În clasă, la pauze, ni le admiram, ni le împrumutam, făceam troc.

Rechizitele determină o manifestare conștientă de proprietate. Copilul rostește apăsat și cu mândrie: penarul MEU. O lecție se desprinde ușor: a avea grijă de lucrurile personale.

Importanța rechizitelor în viața de elev m-a convins să o las pe Mara să aleagă. Nu știu ce nume vă vine în cap, dar la noi, e unul singur: Cărturești. Orice preferă, stau liniștită. Cărturești definește bunul gust. Anul acesta echipa Cărturești ne-a făcut și o surpriză. Știau că urmează să școlărim, iar Mara a primit o cutie cu rechizite. Surescitarea s-a instalat instant. Voia să înceapă a doua zi școala. Apuca un obiect și la fiecare scotea sunete înflăcărate. S-a potolit după ce mi le-a prezentat pe toate și le-a pus bine să nu cumva să le rătăcească până săptămâna viitoare.

Avem rechizite și Mara dă dovadă de responsabilitate. Construim și stima de sine, iar penarul, păstrarea lui ca bun material, îi dau importanță.

Mara se simte importantă. Pentru asta, mulțumesc și echipei Cărturești Timișoara.

Forever and a day la Iulius Mall

Cultura, aici în Europa, ne-a dat următoarea reprezentare: toate drumurile duc la Roma. În jungla urbană, oricare ar fi ea, de pe orice continent, drumurile au ajuns să ducă la mall. La Timișoara, Iulius Mall se ivește în drumul cetățeanului.

Pe perioada verii, raționalizăm distracțiile din cauza caniculei. Nu putem să părăsim orașul în lunile iulie și august. Nu reușim nici să evadăm de la asfalt în natură la fiecare sfârșit de săptămână. Munca ne reține.

O soluție la aceste circumstanțe este Iulius Mall. Primul motiv și cel mai avantajos: aerul condiționat. Al doilea, cel mai important și dorit, magazinele pline de tentații vestimentare. Pret a porter-ul a reușit să flateze și cele mai exigente gusturi. Al treilea motiv, distracția.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A lua cina la restaurant seduce pe oricine indiferent de vârstă. Copilul are o burtică care chiorăie, adolescentul halește pentru creștere, femeia cucerește prin farmece și rochii, bărbatul își expune masculinitatea, familia se adună laolaltă, bunicii și bunicuțele se reîntorc în vremuri doar de ei știute. Masa la restaurant ne determină să prețuim privilegiul de a fi acolo pentru cineva.

A ieși la film ține de agreabil și de nevoia omului de relaxare. Cina și un film alcătuiesc o reprezentare perfectă culturală. Suntem noi înșine: cu plăceri și necesități, cu instincte și educație.

E o poveste întreagă și mai ales poate fi povestea fiecăruia. Eu am lucrat cu o echipă pentru a vă oferi și imagini. Fetele, Georgiana și Zenobia, cu stil, eleganță și demnitate, au întregit cuvintele mele. Flavius a surprins stările.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Personajele lui Shakespeare, atunci când își declară dragostea, rostesc: I will love you forever and a day. Simt întocmai când mă gândesc la a lua cina și a vedea un film la Iulis Mall. Importantă este ziua aceea de după eternitate. Dacă am putea să ne trăim viața începând cu ea ne-am descoperi mult mai fericiți sau simplu fericiți.

Fără putință de verificare a expresiei lui Shakespeare, deținem posibilitatea probării unei zile la Iulius Mall. Cina și un film nu au stricat niciodată nimănui, dar beneficii numără necontenit.

Țineți minte, forever and a day la Iulius Mall Timișoara.

Foto: Flavius Neamciuc
Modele: Georgiana Medrea și Zenobia Lazarovici
Ținutele fetelor au fost asigurate de magazinele: Nissa și Tenue de Saf.
Cina: La Vela
Film: Cinema City Timișoara

Arta, plăcere artistică sau teroare

Începând de azi, până în 12 septembrie, Muzeul de Artă de la Timișoara prilejuiește o întâlnire cu sculpturile lui Virgilius Moldovan. Profesioniști, amatori sau diletanți, o expoziție cu nuduri în dimensiuni monstruoase vă așteaptă părerile pertinente sau flecăreala!

Ieri a avut loc conferința de presă. În tagma asta, vremurile au introdus și bloggerii. De data aceasta sunt și blogger ambasador, am misiunea să fac cunoscută această expoziție. Mi-am scos, pentru cercetare, Istoria urâtului de Umberto Eco și Istoria religiilor a lui Eliade. Bibliografia asta mă fixează în conștiința dumneavoastră ca o persoană integră: muncesc pentru poveștile livrate.

Să verificăm acum. Există definiții ale Frumosului, dar Urâtul a fost definit în opoziție cu Frumosul. Fără tratate, doar referiri. Diferența stă în gust, iar o întrebare se desprinde: arta are menirea să provoace plăcere artistică sau teroare?

Am stat ieri față în față cu preferatul meu, Hitler, o reprezentare nud și supradimensionată. Nu m-a încercat nici o plăcere, doar satisfacția că e mort și ridiculizat. M-am aplecat ca orice om curios să cercetez materia. Rigor mortis, rigor mortis venea și revenea în gând. De aici am făcut un salt la Eliade, Istoria religiilor, iar de acolo la prima înmormântare la care am participat. O vecină bătrână care a avut parte de ritualurile oltenești să fie plimbată pe străzi înainte de a fi îngropată. Iar eu, țânc de opt sau nouă ani m-am ținut de mașină cu dorința intensă să-i zăresc chipul. Incredibilă atracție să belesc ochii la chipul decedatei. Șansa s-a ivit la groapă unde m-am strâmbat la sideful pielii și la nasul ascuțit. Mi-a fost și frică să nu deschidă ochii ca în poveștile spuse de babele plictisite din comunitatea cartierului meu.

Morții, ca și semințele, sunt îngropați… Morții sunt atrași îndeosebi de acest mister al renașterii, al palingenezei și fecundității fără răgaz. …ei se apropie de cei vii, mai ales în momentele de maximă tensiune vitală a colectivităților… Morții se întorc în acele zile ca să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. Mircea Eliade.

Bineînțeles că nu aveam habar despre o asemenea istorie la vâstra de 9 ani. Nici educația nu mă limitase în convenții, așa că nu am știu că un mort e scârbos sau înfricoșător. Pentru mine reprezenta un mister, iar moartea e primul mister conștient al vieții.

Poliloghia despre moarte traduce senzația mea de ieri. Dar eu nu sunt nici un specialist, eu consum cultura, mă expun obiectelor de artă indiferent de percepție, Frumos sau Urât, și aștept impactul și transformarea într-un sine îmbunătățit și armonios.

Despre Urât, în categoria asta sunt incluse lucrările artistului, o să mă folosesc de argumentul lui Nietzsche din Amurgul zeilor.

În Frumos omul se pune pe sine ca normă a perfecțiunii și în acesta se preamărește… Omul în fond se oglindește în lucruri și consideră frumos tot ceea ce îi răsfrânge chipul… Urâtul este înțeles ca un semn sau ca un simptom al degenerescenței… Orice simptom al istovirii, al îngreunării, al îmbătrânirii, al oboselii, orice formă a non-libertății, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai cu seamă mirosul, culoarea, forma disoluției, a putrefacției, toate acestea stârnesc același tip de reacție: urât ca judecată de valoare… Ce urăște acum omul? Fără îndoială, urăște amurgul propriului său model.

Altfel spus, interogativ mai exact, ce anume vă umple de disconfort când priviți sculpturile lui Virgilius Moldovan?

O să mă opresc, detest textele lungi, în special pe o asemenea platformă prea puțin împuternicită să ofere informații prețioase.

Prețiozitatea vine din mirare, iar întâlnirea cu lucrările lui Virgilius Moldovan s-ar putea să vă ajute și să vă fie sprijin în dezvoltarea spirituală.

Revin. Azi la 18:30 are loc deschiderea expoziției. De mâine, o să recuperăm Urâtul, cel puțin pe blogul meu, cu pornire de la ediția lui Umberto Eco.

Notă:

  • Virgilius Moldovan este protagonistul expozitiei de arta contemporana „MEATING” din cadrul celei de-a doua editii a proiectului Baroque||Urban.
  • Expozitia va fi amplasata la etajul II al Muzeului de Arta din Timisoara si va avea dedicate cinci incaperi, incluzand si Sala Baroca. Organizatorii au mai pregatit si alte actiuni adiacente proiectului, cum ar fi ateliere de modelaj pentru copii, dezbateri si evenimente speciale. Pentru mai multe detalii, vizitati pagina de Facebook Baroque||Urban.

Coca Cola, decenii de angajament și taxe

Se impun niște scuze. Înainte de a trece la un articol nou, vreau să-mi exprim părerea de rău și să-mi justific o ținută de la un anumit eveniment.

Conform regulilor pe care singură mi le-am trasat, consider că e de bun simț să ne îmbrăcăm potrivit locului. Arăți prețuire, se întoarce respectul. Rar mă abat de la regulă, chiar și în împrejurări marginale personalității mele. Un exemplu ar fi biserica. Sunt atee, dar dacă se întâmplă să trec linia imaginară dintre sacru și profan, țin seamă de rânduielile credincioșilor. Mă acopăr cât mai mult.

Vineri am participat la un eveniment. Invitația din mail am frunzărit-o. Asta e justificarea mea pentru apariția cu șlapi pe covor roșu în prezența unor persoane cu autoritate și prestigiu. Da, comentez despre alții și mă pun și pe mine la zid când gafa constituie o indelicatețe față de persoanele prezente. Mi-a fost rușine de mine și nu ascund, nici nu mă fac că plouă. Cer doar înțelegere, nu așa mă prezint eu în lume.

În 30 iunie, când Coca Cola HBC România a anunțat publicului larg cea mai nouă investiție, introducerea unei linii de mare viteză pentru îmbuteliere doze (în cifre, 7 milioane euro), eu mi-am mai confirmat încă o dată că port un Paganel în mine. Zăpăceala celebră a personajului lui Verne mă face mai interesantă și nu neglijentă. Sper din tot sufletul!

Mi-am ascuns picioarele cât am putut pe sub scaune și mese. Mi-am notat în agendă anul 1995, anul deschiderii fabricii Coca Cola la Timișoara. Am ascultat discursurile. Au vorbit: Jaak Mikkel, Nicolae Robu și Hans Klemm. La ambasadorul Americii, Hans Klemm, recunosc că mai mult am ciulit urechea la sunete. Fonetica, cu structura ei acustică, o să ne țintuiască mereu pe bucata de pământ unde ne-am născut. Pe lângă certificatul de naștere, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat confirmă geografia. Putem să învățăm gramatical toate limbile pământului, dar niciodată nu o să le vorbim ca nativii.

Când am intrat în fabrică să facem turul, mi-am permis o recapitulare a băuturii carbogazoase în viața mea: bucurie și o senzație de sărbătoare. Nu știu voi, dar eu când văd Coca Cola fredonez deja: sărbătorile vin, sărbătorile vin!

În situația de față, investitorii vin, investitorii vin. Despre asta e vorba, de asta e nevoie: investitori în iubita sau detestata, oricum a noastră, Românie. O altă cifră: 241 milioane de euro contribuția lanțului de valoare la bugetul de stat.

Dacă în punctul acesta face cineva trimitere la zahăr, vă poftesc la un exercițiu de imaginație. Să zicem că poziția mea ar fi așezat. Acum mă ridic. Spatele drept, trag aer în piep și rostesc apăsat: sănătatea ține de măsură și de control.

Beau Coca Cola cu plăcere și savurez prăjituri cu zahăr că asta înseamnă în primul rând dulce. Nu mă amăgesc cu ceva dulce. Supraviețuirea ține de măsură, dar fericirea e strâns legată de desfătare, iar Coca Cola desfată oamenii.

Mi-aș dori, înainte de încheiere, să mai subliniez nevoia societății românești de investitori indiferent de naționalitate. Condițiile de viață nu devin mai bune cu atitudini naționaliste și tradiționale. Condițiile de viață devin și se păstrează bune prin universalitate.

Chiar azi am purtat un dialog cu Mara despre meserii. E în vacanță și merge cu mine pretutindeni: bancă, poștă, curier etc. Și se împotrivește, își dorește să iau și eu vacanța ca ea. I-am răspuns: de aceea e important să-ți alegi o meserie care îți place. Muncești cu bucurie și ai capabilitate să îndulcești aspectele plictisitoare și protocoalele.

Găsiți în acest articol câteva cifre, o selecție personală de informații din perspectiva unei persoane interesată de fapte și de acțiune, iar Coca Cola este o prezență locală de peste 25 de ani. Atenție, decenii de angajament și taxe!

Iar ultima investiție, cea mai rapidă linie de îmbuteliere pentru băuturi din țară, 25 de doze pe secundă, sper că am reținut bine, mi-a oferit ocazia să-mi reevaluez părerea despre lipsa compromisului. Rămâne în picioare. Prea multe compromisuri nu ar crește niciodată o firmă care impune valoare, frumusețe, mărime.

Cu asta am rămas eu după vizita în fabrica Coca Cola Timișoara: valoare, frumusețe, mărime.

În loc de punct,

Coca Cola

Insulele Greciei, pomul lăudat

Am plecat la drum fără nici un plan. Mă aflu pe insula Thassos de șase zile. O cercetare pentru un angajator din umbră. Mi-am zis, bazându-mă pe asigurarea de acasă, că știu ce am de făcut cu libertatea cuvântului.

O să scriu despre ce anume îmi atrage atenția.

Cu atenția asmuțită, rațional am acționat să o păcălesc. De aceea am închis de multe ori ochii, am tras aer în piept, am privit în gol, m-am afundat în cărți. Voiam să scap de sentimentul datoriei. Într-una din zile am închiriat un ATV. Pe o porțiune de drum neasfaltat, în zdruncinături ușoare, mi-am revăzut bunicii îndepărtându-se pe o motoretă portocalie, iar pe mine, sora mea și unchiul nostru în poartă.

La plajă, Marble Beach, cu intenția de a observa nestingherită, m-am așezat lângă un bolovan.
Iată-mă la pomul lăudat! Mi-am zis mie însămi și am rânjit spre un cuplu care se fotografia lângă apă. El ședea ca un playboy în timp ce încerca să nu o uite pe ea, cea actuală, într-o poziție de cobră ademenită de muzică.

Ca să vă spun drept, călătoria asta a mea pe o insulă grecească a devenit posibilă dintr-un mănunchi de nemulțumiri. Fotografia minte prea mult, iar oamenii se simt înșelați. De prea multe ori nu recunosc locul din imagine. Refuză să accepte că realitatea e alta.

Nu mi s-a cerut, dar mi s-a sugerat să relatez de la locul faptei. Să mă imaginez ca un reporter de război. Să dau dracu senzaționalul și comercialul. Cronica mea se dorește să fie o fițuică din sertarul oricărui agent cumsecade. Când întâlnește un anume fel de oameni, de obicei peste 30 de ani, educați, lucizi, veseli, să ofere o oglindă a unui loc, nu o reprezentare.

Thassos nu s-a nimerit, ca la ala bala portocala, ci s-a desemnat prin numărul mare de români care aleg insula pentru concediu.

Thassos este o insulă mică la Marea Egee. Verdeața atrage prima atenția. Are câteva plaje celebre, cu descrieri exagerate. Nu am menționat degeaba pomul lăudat. Vă întreb acum pe cei care alegeți Grecia: Grecia e frumoasă pentru că o iubiți sau o iubiți pentru că e frumoasă?

Datorită mașinii, am dat turul insulei și am oprit la fiecare plajă lăudată de orice agenție de turism. Cineva a comparat Paradise beach-ul cu Eforie. Dacă vă ajută alăturarea. Stațiunea Eforie e o necunoscută pentru mine, dar pe Thassos există munte, verdeață, apă curată și albastră-verzuie ca peruzeaua.

De pe Thassos, într-o închipuire nedreaptă de reporter, relatez: Thassos nu este ce vedeți în poze. Thassos poate fi mai puțin, dar poate fi mult mai mult. Diferența o face educația. Mereu ajung aici. O altă diferență constă în pretenții. Asigurați-vă, atunci când plănuiți o călătorie, că locul se potrivește firii. Temperamentul, mai ales după o vârstă, face nedreptăți geografiei. Preferințele, firea și circumstanțele vă asigură satisfacția în nici un caz fotografiile în photoshop.

Pun punct aici. Mă apuc de bagaj. Mulțumesc.

Cealaltă țară, aici și acolo

După o pauză, am simțit nevoia unei detașări, revin cu un text despre un spectacol de teatru. Am consumat mult invizibil cu prilejul FEST-FDR 2017. În cartea lui Radu Beligan, Între acte, am descoperit formularea asta: vizibilul trebuie să poarte în teatru spre invizibil. Aproximativ cuvintele actorului.

Mai departe o să storc niște semnificații din spectacolul Cealaltă țară, o adaptare după 3 romane de Herta Muller. Mi-a atras atenția numele scriitoarei și m-a convins instituția, Teatrul Național Craiova. Unii știți cine este Herta Muller, iar cine nu are habar, să nu vă simțiți prost. Omul învață cât trăiește. Abia când se oprește din, putem să ne îngrijorăm.

Eu am citit o singură carte semnată Herta Muller, Animalul inimii. Păstrez în memorie descrierea unor privațiuni meschine: lipsa ciorapilor de mătase și ce senzații puteau produce o pereche. Tehnica pe sub mână dacă nu-și are sorgintea în comunism atunci presupun că s-a dezvoltat intens.

De la numele scriitoarei am mers la teatru și am știut la ce să mă aștept. Un consum imaginar de cenușă și rumeguș care abia îți mai permite să respiri. Așa visez eu uneori. Mă trezesc cu gura uscată și beau lacomă un pahar de apă într-o singură inspirație.

Dar teatrul, așa cum ne-a obișnuit de la apariția lui, m-a surprins. În reprezentarea mea fabulată, nu am luat în calcul jocul actorilor. Au avut actorii grijă, așa cum au mereu, să atragă, să subjuge spectatorul și să-l convingă să se privească pe sine.

Piesa Cealaltă țară se desfășoară în jurul familiei unei tinere fete, Irina. Vor să emigreze în Germania. S-a desprins de aici tehnica făcutului rost de pașapoarte de sub mână. Aspectele sociale dintr-o anumită istorie a României, comunismul și ipostazele lui, impun o examinare a fenomenului emigrării. E un fenomen înstrăinarea. Pe parcursul spectacolului m-am lăsat purtată uneori conștient, alteori de-a dreptul vrăjită, am văzut cel mai sincer și pasional sărut pe o scenă de teatru, de angoasele personajelor decise să părăsească țara, dar și de provocarile la care se expun ajunse în Germania. E un aici și un acolo. E despre aici și e despre acolo. E despre a fi acasă, dar nu te regăsești nicăieri ca în reprezentările personale. Ce semnificații a putut să mai aibă acasă pentru un neamț din Banat în timpul comunismului?

Întrebări. Semnificații. Reprezentări. Umor pe alocuri. Romantism sporadic. Căutări. Neîmpliniri. Identitate. Dublă identitate.

Aici și acolo.

Herta Muller a scris multe cărți ca să-și stabilească aici-ul și acolo-ul.

Spectacolul se joacă cu reprezentările. Suntem aici. Suntem acolo.

Cealaltă țară, adaptare după trei romane de Herta Muller
Teatrul Național Craiova
Regia Alexandru Istudor

Obsesii. Te urăsc, mamă! Te iubesc, mamă!

Pe lângă micile scene petrecute în fiecare familie, la o scară mai mare, Timișoara prilejuiește reprezentații peste reprezentații. Actorii se află într-un ritm alert, cred sincer că nu mai au timp să fie persoane, ci joacă fără odihnă.

Motivul reprezentațiilor neîntrerupte stă în festivaluri, la plural, Timișoara adăpostește, dacă nu mă înșel, vreo patru. Eu am ajuns la 3 spectacole: O mie de motive, Cealaltă țară și Obsesii. Cum mi-am ales piesele de teatru? Primul criteriu: orașul sau țara. Am lăsat deoparte piesele din repertoriul Naționalului, am timp în restul anului. Al doilea criteriu: numele autorului sau al regizorului. Alegerile în viață le facem în funcție de impact, impresionabilitate și emoție. Al treilea criteriu: actorii, tagma asta specială de persoane care mijlocesc prin talentul lor incredibile stări de spirit. Stările de spirit ne colorează viața, semnifică un curcubeu de emoții care ne justifică dreptul de locuitori ai planetei.

O să mă opresc asupra spectacolului Obsesii din pură emoție. Personajul principal este o scriitoare maniaco-depresivă.
Despre ce este vorba? Lora, personajul principal, ajunge din nou la sanatoriu, iar în timpul așteptării la ușa doctorilor, își povestește viața afectată de boală.

Am păstrat vie în memorie următoarea replică: pe cine nu suportai, mamă, că n-am înțeles niciodată, pe mine sau boala?

Tulburarea bipolară este o boală psihică. Cei neafectați de boală ne numim trăirile contradictorii ambivalență. În punctul acesta, m-am lăsat sedusă de puterea bolii. Boala permite să rostești cu voce tare cele mai monstruoase gânduri. Nu poți să te împotrivești. Te urăsc, mamă! Oare lui Dumnezeu i se scoală? Omnisciența îl localizează la fiecare contact sexual al ființelor umane

Maniaco-depresivii verbalizează. Lora a declarat că-și urăște mama, apoi a afirmat că o iubește. Ce frumos sau mai corect, cât frumos mi-a revenit din această putință a celui afectat! De ce nu-și reprezintă oamenii frumusețea ca pe capacitatea de a rosti liber, fără frica de consecințe, sentimentele contradictorii?

Te iubesc și te urăsc! Ne iubim și ne detestăm părinții. E atât firesc aici. Poate maniaco-depresivii sunt sănătoși și noi toți ceilalți suntem atinși de boală. Sinuciderea apare în mintea oricui, dar unii trăiesc mai ușor datorită determinărilor date vieții. Lora renunță uneori să-și ia viața pentru că nu ar avea cine să-i mai hrănească animalul, iar scăparea, Scăparea i se trage de la scris. Înțelege că e singură, că nu mai vine nimeni, se resemnează. Victoria stă și în resemnare.

Resemnarea conține și umor. Unii îl găsesc grotesc. Poate percepția de grotesc stă în propria ignoranță. Lora a stârnit râsul aseară. Nu din milă, deși a avut toată compasiunea. Replicile crude, plide de speranță și distractive au atins coloana vertebrală a individului. Mi-am îndreptat de multe ori spatele în timpul spectacolului. Nu m-au revoltat și nu m-au șocat viața sexuală a personajului, gândurile de sinucidere, vorbele defăimătoare. M-a sedus naturalețea.

Asta sunt eu. Aia a fost Lora. Aștia suntem cu toții. Bipolari într-o oarecare măsură. Iubim și urâm, înjurăm și complimentăm, în haită și singuri. Cei mai fericiți dintre noi găsesc un mijloc de Izbăvire. Cei mai nefericiți dintre noi se sinucid. Cei mai nehotărâți dintre noi ne târâm prin viață. Norocul rasei umane și motivul supraviețuirii: numărul copleșitor de târâtori.

Spectacol: Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Regia: Yannis Paraskevopoulos
Texte de : Margarita Karapanou
Actrița: Cerasela Iosifescu
Prezentat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București.

Gala premiilor Uniter, o seară fixată pe retină și în timpan

În 8 mai, după cum toată lumea a aflat, a avut loc la Timișoara Gala Premiilor Uniter – 25 de ani. Am fost invitată. Din ziua în care mi-a revenit invitația, am intrat într-o stare de încântare. Bucurie pură am trăit în cele câteva zile premergătoare evenimentului.

Mărturisesc că seara de 8 mai s-a desfășurat prima dată la mine în cap. Da, trag ponoase din faptul că m-am născut fată, iar în adolescență tata a devenit paznic și a uitat să fie prieten. Sau nu a știut. Nu mai contează acum. Am petrecut mult timp în imaginație, așa că realitatea m-a luat pe sus prin dezamăgiri în degringoladă.

Obișnuită cu scenariile imaginare, m-am perpelit câteva zile într-o creație cu moarte pe loc. O să mă îmbrac așa. Nu o să mă îmbrac așa. O s-o văd pe. O să-l întâlnesc pe. O să zâmbesc la. O să schimb două vorbe cu.

Multe personalități ale României au trecut pragul Teatrului Național. Emoția mea a constat în prezență. E fermecător să ajungi la un contact cu omul de pe scenă. I-am zâmbit domnului Rebengiuc care și-a înclinat capul cu demnitate. Am aplaudat frenetic când Gheorghe Visu a fost premiat. Am privit pe sub gene mișcarea grațioasă a Dorinei Chiriac. Am savurat cu voluptate momentul artistic al lui Toni Grecu. M-am bucurat de muzică și m-a încercat un sentiment intens de mulțumire când i s-a decernat Teatrului Național din Timișoara Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Am simțit puterea și atracția ansamblului, să faci parte din ceva, să te dedici, chiar și sufletește ca mine, unei Instituții care adăpostește valoarea și capacitatea de sublimare a omului.

Fără manifestările de artă, obiecte de cultură create de om, omul se reduce la o reprezentare de peșteră. Ne adăpostim, mâncăm, bem. Verbe ale acțiunii de supraviețuire. Dar oamenii trăiesc niște ani. Devin necesare și niște verbe de acțiune ale profunzimilor. Teatrul, literatura, cinematografia, arta ne-au ajutat să ne descotorisim de angoasa de viață.

Angoasă de viață o purtăm cu toții în noi, dar ignoranța progresează zilnic și de aceea unii par bine, iar alții par nebuni. De fapt nu suntem nici una, nici alta, doar suntem. Civilizația, prin plictis, apoi prin penicilină ne-a determinat să ne reprezentăm neliniștile de a exista într-un univers cu exagerat de multă materie neagră.

Ce mai tura-vura, am petrecut o seară care mi s-a fixat pe retină și în timpan. Dețin o experiență de neuitat și țin să-i mulțumesc și Georgetei Petrovici pentru asta. Nu de alta, dar împrejurările trec, iar oamenii rămân, iar eu mi-o doresc pe Georgeta în viața mea artistică și socială timișoreană.

Până anul viitor, felicitări tuturor nominalizaților și premianților. Viața este mai frumoasă și datorită vouă.

Foto: Flavius Neamciuc

Te-ai lepădat de Freud? Nu.

Uneori public articole și pe Hyperliteratura. Rar, adevărat, dar îmi port de grijă sufletește. Nu doresc sub nici o formă să mi-o iau în cap.

Orice text de pe Hyperliteratura adună suta de aprecieri și zeci de distribuiri. Nu-mi văd zâmbetul, dar mă simt. Ca reprezentare trebuie să fiu exact ca un păun și încerc să mă strunesc. Refuz tentațiile care m-ar duce pe calea falsei trufii. Dacă o să găsesc un mijloc original să-mi exprim orgoliul, o s-o fac.

Acum vă las doar un fragment din ultimul text. Vă îndemn să descoperiți întregul pe site-ul Hyperliteratura.

Fac cum fac și ajung să scriu despre Freud. Dacă nu scriu, sigur menționez. De data aceasta am primit și un imbold. Am fost considerată cea mai potrivită să scriu despre.

Am primit o carte, Freud după Auschwitz, de Patrick di Mascio. După titlu am priceput ușor de ce am fost găsită potrivită pentru o recenzie. Am citit ca nebuna în ultimii ani Freud și am vizitat Auschwitz-ul când am împlinit 30 de ani. Asta mi-am dorit eu cadou la devenirea în femeie prin cifra balzaciană: să merg în Polonia, să plâng și să mă scandalizez din cauza faptelor oamenilor.

Doar că după primele pagini m-am simțit păcălită. Ce surpriză! O carte despre lepădarea de Freud. În fața unei asemenea atitudini am rămas înțelegătoare. Răspunsul stă în ambivalența sentimentelor, la Freud am descoperit.

Mi-au atras atenția numele psihanaliștilor: Horney, Fromm, Erikson și Bettelheim. Brusc, s-a ivit întrebarea: mai rămân potrivită dacă recunosc și am citit un singur nume din cei 4? Am citit o singură carte semnată Fromm și nu-mi place să scriu despre ceea ce nu știu.

Consolarea mi-am luat-o din lecturile lui Freud. Am habar despre Totem și tabu, cunosc eseul Moise și monoteismul. Cu sprijin, am pornit să descopăr o altă viziune asupra lumii.

Foto: Adrian Oncu