Nașelor, să ne vedem mai bine îmbrăcate!

Amintirea zilei de ieri conține confirmarea percepției Marei, nouă ani, despre vârsta mea. Sunt o babă! Obișnuiesc să-i explic și să-i corectez presupunerile inexacte. Nu și de data asta! Nimeni nu se poate pune cu gloria și prospețimea tinereții. O asigurare i-am dat totuși. Oricât de greu îți vine a crede, părinții tăi nu sunt bătrâni. Ca să nu mai zic de faptul că ai o mamă de o eleganță dezinvoltă! Adică șic, Mara, șic!

Nu m-a crezut, sunt sigură! Hainele modeste care îmi învelesc trupul în cea mai mare parte a timpului nu atrag atenția unui copil. Lipsesc culorile intense, pietrele, paietele, trimiterile către vârsta copilăriei. Mie nu mi-e dor să fiu copil, eu exult ca adult!

Atracția către veșmintele frumoase a provocat un proiect drag mie. De doi ani m-am declarat adepta designerilor români și indirect m-am lansat într-un război cu nașele. Nașele reprezintă o categorie anume în gândirea mea. Acele femei cu părul sarmale și rochie cu tul și broderie. Mă detașez de personalități. Nu-mi pasă cine îmbracă o asemenea rochie. Întregul chinuie ochiul uman, un organ perfect și complex în alcătuire. E un organ regal care nu merită chinul tulului ieftin.

Susțin designerii români. Acesta este proiectul meu. Demararea a stat sub semnul intuiției și emoției. Am început cu Bardaș, am trecut prin Oianu și Bobar, iar acum o să vă povestesc despre Marmuse Atelier. Am lucrat cu o splendoare de femeie pe partea de fotografie. Numele ei este Zenobia Lazarovici.

Exasperată de felul plictisitor de a se îmbrăca al româncelor, am început să mă prezint pe mine în ținute semnate de un designer preferat. Fiecare ținută reprezintă o alternativă la rochia de nașă. Dacă mă considerați obraznică, cer permisiunea să vă corectez. Vă înșelați! Afirmația mea, percepută ca impertinentă, cu siguranță de publicul țintă, nașele, e susținută de cercetare. Nu am terminat design vestimentar, dar am citit Pictorul vieții moderne de Baudelaire. Ideea pe care și-o face omul despre frumos se imprimă în întreaga lui îmbrăcăminte.

Ce Frumos vedeți pe străzile Timișoarei? Dacă merg mai departe și numesc străzile Petroșanului?

E necesar să ne folosim de artificii pentru că slujesc frumuseții. Frumusețea ne dictează dispoziția, atenția, drumul în viață.

Dana Barbul desenează și colorează pentru Marmuse Atelier. Colorează, exact! Culorile m-au atras către: intensitatea rozului, claritatea albastrului, forța roșului. Nu am uitat de negru admirând hainele ei, mi-am dorit și altceva în garderoba personală.

Urmează să fiu nașă duminică. Tulul ieftin și broderia stau departe de mine în faptă și în gând. Îmbrăcămintea o să-mi completeze gesturile, o să mă prezinte ca o statuie antică. Statuia antică semnifică perfecțiunea. Sculptorul a cioplit până a corectat orice greșeală a naturii. David nu aparține naturii, ci putinței omenești de a corecta armonia. Nașele din categoria mea fantezistă sunt niște caricaturi. Atât vor, căci pot mai mult prin educație.

O să vă las câteva fotografii de la Marmuse Atelier. Nu știu dacă am fost vreodată mai frumoasă.

Nașelor, să ne vedem mai bine îmbrăcate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Lupta istovitoare pentru a procura pamperși din Germania. dm are soluția

În funcție de circumstanțele vieții cotidiene, mă puteți judeca în două feluri diferite. În oricare dintre situații aveți dreptate.

Vă puteți întâlni cu mine la supermarket, iar Mara să aibă în mână crenvurst. De la vitrină îmi cere unul și-l savurează cu plăcere intensă pășind împreună printre rafturi. Lucrez puțin, chiar deloc cu interdicțiile. Eu și Mara avem reguli, iar NU vine însoțit de explicații.
Mamele de carieră m-ar mustra. Cum să-mi hrănesc copilul cu asemenea mizerie?! O fac, recunosc. Din timp în timp satisfac plăceri alimentare mai puțin sănătoase și mă bucur de.

Existe și șanse să o auziți pe Mara cerând orez delicios cu sfeclă sau quinoa. Te rog, mama, te rog, faci niște orez bun cu sfeclă? Mamele de carieră m-ar invidia. Didascalie: râd pe sub mustăți.

În ambele cazuri, judecățile sunt corecte. Consum uneori junk food și duc o viață sănătoasă. Extreme suportă doar personalitatea mea, nu duc jumătăți de măsură sau zone gri, dar felul cum trăiesc este unul echilibrat, fără excese.

Cercetez ce bag în gură, ce pun în gura copilului meu. Poate ați aflat sau nu, dar este oficial: mâncăm mai prost ca în Vest. Studiile de laborator au confirmat conținutul diferit al alimentelor dintre noi și occidentali. Calitatea proastă aparține țărilor intrate mai târziu în UE.

La capitolul cosmetice întâlnim aceeași situație. Diferențe colosale între detergenții din Est și Vest. Subiectul a fost dezbătut în Parlamentul European, există surse, nu dau mai departe zvonuri.

La adăpost de suspiciunea informației neverificate, o să vin cu o soluție pentru cetățenii români. Lamentarea nu ajută. Arătatul cu degetul nici atât. Ce facem în România, la Timișoara?

Cumpărăm produse de la dm. Atenție, cumpărăm produsele dm! Produsele dm nu au etichete speciale pentru Europa de Est. Produsele dm pun accent pe valoare, nu pe spațiul geografic. Mărcile dm sunt grupate pe categorii: frumusețe, copii, bio etc. Mă gândesc aici la mamele care au născut recent și la lupta istovitoare de a-și procura pamperși din Germania. Oh, mi le amintesc și nu mai schimb scutece de șapte ani! La dm, scutecele respectă rețeta și ingredientele producătorilor nemți. E o alinare, știu!

Trăim în niște condiții sociale. Luptele de a duce o viață după standardele altor țări confirmă o neputință de adaptabilitate, un ușor delir psihic. Nu poți face prăjitură de mere cu pere. Noi trăim într-o țară care vrea să facă prăjitură de mere cu pere.

Soluții există. Forță avem. Se numește educație. Ne educăm, învățăm să funcționăm după reguli de bun simț, iar apoi or să se înregistreze îmbunătățiri sociale.

Între timp, propun să lucrăm cu ce avem.

În România avem dm.

Foto: Mile Sepetan

PRbeta. Puterea mea este sinceritatea rafinată

Dacă stau să mă gândesc, cea mai mare puterea a mea este și cea mai dezavantajoasă. Am gura mare. În dicționar, a fi cu gura mare este egal cu a fi certăreț. Sunt certăreață.

Povestesc despre puterea mea la provocarea fetelor de la PRbeta. Iscodesc mai multe persoane. Nu m-au exclus.

În urma experienței de viață și în momentul prezent pot susține această afirmație. Acum câțiva ani, dacă aș fi fost capabilă de sinceritate fără frica de ridicol, aș fi spus că puterea mea ține de chipul frumos. Într-un răsfăț nemaipomenit am crescut: preferată de mama, alintată de rude și apropiați, flatată de oameni valoroși, copii botezați după mine. Părul bălai, ochii iscoditori, mânuțele dolofane, buzele sângerii și zâmbetul nelipsit m-au consacrat în mica geografie a unui cartier mărginaș de la malul Dunării. În timp mi-am corectat armonia înnăscută. N-am corespuns unui ideal de copil cuminte.

Cum cărțile au deschis zeci de ferestre în gândirea mea, am realizat că poziția de al doilea născut într-o familie te definește într-un fel. În alt fel, prin autoeducație, te definești singur. A doua fiică a familiei Aldescu a învățat repede să se certe, să lupte pentru individualitate, pentru desprinderea de sora mai mare în percepția celorlalți. S-au prins între timp că nu pot fi și eu mai mult ca sora mea. Eu am vrut să fiu mereu eu.

Lupt din copilărie să fiu. În familie am avut o soră mai mare. La școală am avut o prietenă capricioasă. Am refuzat să cresc la umbră, iar defularea, prin ceartă, mi-a ridicat o reputație. Oh, ce gură mare ai! Oh, ce gură mare am! O persoană cu gura mare aduce disconfort în orice relație.

Spre deosebire de persoanele needucate, eu am avut acces la educație și am profitat de, mi-am rafinat felul de a fi certăreț. Nevoile și circumstanțele de viață m-au împins într-o direcție. Dintr-un anumit punct, o cotitură inconștientă, dar vizibilă în timp, mi-am dat singură direcția.

Am renunțat să mă apăr, să mă justific, să mă scuz. Da, mă cert, spun ce gândesc și ce simt. Asta după ce am reușit să-mi gestionez rușinea prost înțeleasă din copilărie. Freud și Marshall Rosenberg m-au îndrumat în alegerea cuvintelor. Cuvintele nu sunt altceva decât vrăji diluate. Freud.

Dacă tot am citit atât, de ce să nu profit? Mi-am educat sinceritatea. Am scăpat de nesimțire. Acum sunt nesimțită doar intenționat. Sinceritatea, la o conferință unde am fost invitată să vorbesc, i-a atras atenția Cristinei Putan. Gura mea mare a atras în jurul meu o persoană valoroasă. Recunosc, într-o sală de 100 de persoane resping cam 80 de persoane. Aproximativ! O selecție naturală, exact ca-n teoria lui Darwin. Cu cele 20 de persoane însă puțin îmi pasă de lipsa idealului. Când mă întâlnesc cu Oltea sau Cristina mă bucur de lipsa idealului. Stăm față în față individualități. Toate practicăm râsul superior pentru că toate trei râdem înainte de orice de noi înșine.

În mai, 16 și 17, doamnele, Oltea și Putan, au anunțat că are loc cea de-a nouă ediție a Conferinței PRbeta – PUTEREA OAMENILOR. O să fiu prezentă. Las deoparte speakerii. Găsiți detalii pe eveniment. Personal omagiez prin prezență valoarea femeilor ăstora. Din programul conferinței mereu am avut ceva de învățat și de aplicat.

Ne vedem la conferință!

Înțelegerea lumii într-o manieră autentică și pasională. Competiția culorilor Mapei

Puține sunt evenimentele care să promită un timp petrecut interesant printr-un singur cuvânt din titlu. Mă refer la culoare, din COMPETIȚIA CULORILOR Mapei.
Invitația a sunat așa: În perioada 1 martie-30 aprilie 2019, Mapei România, împreună cu UVT Facultatea de Arte și Design, organizează COMPETIȚIA CULORILOR MAPEI. Acest concurs de tablouri mozaic va pune la încercare creativitatea și minuțiozitatea studenților aflați sub îndrumarea domnului Lect. Dr. Matei Gașpar.

Baudelaire, într-unul dintre magistralele eseuri ieșite de sub pana sa, notează că în culoare se află armonia, melodia și contrapunctul. Mărturisesc că pândesc sinesteziile în orice tablou. Încep a privi de departe. Mă concentrez pe întreg să descopăr o formă, să ghicesc subiectul, să testez diversele senzații. Să aud zgomotul culorilor, să le miros!

Lejer m-au împresurat culorile în 17 aprilie. Mozaicurile tinerilor artiști au fost delicioase pentru ochi: o gamă de culori și sentimente, tonuri reci, calde, vesele, triste, comune, originale. M-am apropiat voioasă de chipul lui David, lucrare premiată în cadrul evenimentului. Proiecție a unui temperament feminin, David, bărbatul ideal, dar și personal de data aceasta, s-a remarcat prin căldură exprimată de o tehnică decorativă rece: asamblarea unor bucăți de ceramică. Roșul a umplut de osanale restul tonurilor.

Aprecierile lucrării sunt intuitive. M-am apropiat de lucrare fără raționament, doar instinctual.

O altă mare bucurie mi-a prilejuit-o parteneriatul dintre Mapei România, unul dintre cei mai mari producători la nivel mondial de adezivi și produse chimice pentru construcții, și UVT Facultatea de Arte și Design. Mapei România deține deja trei ediții de succes cu UNARTE București. Totul se întâmplă la București, știm! Se pare că nu și de data aceasta. Timișoara a primit cu interes concursul. Studenții de la Timișoara și-au exprimat personalitatea în lucrări originale. Și-au fost suficienți și nu au căutat aprobarea capitalei. Talentul nu are geografie, talentul ține de înțelegerea lumii într-o manieră autentică și pasională.

Salut inițiativa Mapei România și felicit studenții!

Frumosul este necesar vieții.

Notă:
Despre Mapei România
MAPEI este unul dintre cei mai mari producători la nivel mondial de adezivi și produse chimice pentru construcții, cu peste 25.000 de tone de produse livrate zilnic. Înființat în 1937 în Milano-Italia, grupul cuprinde astăzi 81 de fabrici în 35 țări din întreaga lume și 10.000 de angajați. Compania înregistrează o cifră de afaceri de 2.5 mld. Euro și investește anual 5% din venituri în cele 31 Centre de Cercetare-Dezvoltare, în care lucrează 900 specialiști. Bazele filialei românești au fost puse în 2006 prin înființarea MAPEI România, ca parte din strategia de internaționalizare a grupului.
Portofoliul MAPEI România cuprinde peste 500 produse, iar la nivel de business înregistrează o cifră de afaceri de peste 15 milioane Euro.

Foto: Zenobia Lazarovici

Un cetățean săritor al lumii cere ajutorul pentru un copil

Există viață după Feli. Feli este băiatul abandonat care a suportat o operație la inimă. Mi-am petrecut cinci zile la spital cu el. O să răspund acum admiratorilor. Zeci de mesaje au ajuns în inbox cu intenție măgulitoare. În principal cuvintele îmi subliniau curajul, tăria de a sta lângă un copil abandonat. Cei care mi-au scris s-au declarat incapabili, prea sensibili pentru a se ridica, a ieși pe ușa spitalului, a reveni acasă la familie după tulburătoarea întâlnire cu năpăstuitul Feli.

Ca în multe alte situații din viața mea, eu am putut. M-am ridicat, am sărutat fruntea copilului, am deschis ușa, am condus până acasă, mi-am reluat activitățile. Nu am nici un buton de pornire-oprire sufletească. Trăiesc de atunci cu Feli în gând. Când trec pe lângă spital, imaginea lui îmi revine în minte și mă întreb ce mai face, cum mai este?! Mă consolez rațional. Lumea, România abundă de Feli. Unu, doi, trei, o sută, o mie etc! Eu am făcut cât am putut și cum am putut. Nu mi-am așezat pe umeri nici o pelerină de erou. Nu am ignorat. M-am deplasat responsabil, cu milă și umor în pătrățica îndatoririlor adoptate ca cetățean al lumii.

Cu aceeași reprezentare, de cetățean săritor al lumii, cer ajutorul pentru un alt copil. De data aceasta există o cerere și o ofertă. Un copil diagnosticat din burtică cu spina bifida și hidrocefalie s-a născut contrar opiniilor medicilor. Avem un copil, o mămică și un tătic. Nu abandonul ne dă peste cap, ci boala. Mama a ales să-l păstreze, iar patru ani mai târziu copilul luptă. Terapiile devin costisitoare, iar ele sunt benefice pentru evoluția lui fizică. În acest sens se strâng donații.

Cazul a ajuns la mine prin Cristina Bozga. În salonul ei de pe Gheorghe Lazăr, 33 oferă un spălat pe cap și un coafat pentru orice sumă donată. Întreaga lună aprilie, ce a mai rămas din, vă spălați pe cap și faceți o faptă bună. Igiena, frumusețea și bunăvoința aranjează pe oricine. Să fie donația fapta dumneavoastră bună cu o minimă satisfacție! Hegel ne-a asigurat că fapta bună rămâne o faptă bună și dacă beneficiem de pe urma ei. Trăim pe pământ. Să ne ușurăm zilele pământești. Pentru programări îi puteți scrie Cristinei. Bozga Cristina o găsiți pe facebook.

Îmi puteți scrie și mie pentru a vă programa la Cristina. Cunosc rușinoși. Nu o să mă întind la vorbă, atât am avut de spus.

Ne oprim vreodată din a crede în finaluri fericite? Frumoasa și bestia

Se fac doi ani de când am stabilit prioritățile din viața Marei. Pe primul loc este sănătatea, urmată de joc și joacă, apoi învățarea. Nu mă dezic oricât de intense și numeroase sunt presiunile.

Sucită ușor de la cerințele inumane, dacă mă întrebați pe mine, adresate preșcolarilor și școlarilor, am devenit un furnizor de valori pentru Mara. Cu alte cuvinte, o influențez sistematic spre valorile materiale și spirituale create de omenire. Acasă ne-am ridicat bibliotecă. O plimb prin librării și muzee. Participăm la evenimente cu teme științifice: medicină și astronomie până în prezent. Cultivăm interesul pentru filmul documentar. Anul trecut am devenit admiratoare entuziaste ale festivalului Astra. Facem planuri pentru anul acesta. Astra venim! Călătorim în lume pe urmele personalităților. Ieșim la teatru.

De teatru, din observațiile mele, Mara s-a îndrăgostit cel mai tare. Abilitățile intelectuale m-au ajutat să-i transfer Marei nu doar plăcerea de a savura un spectacol, dar și frenezia alegerii vestimentare. La teatru scoatem rochiile, mătăsurile, pălăriile, pantofii cu toc sau de lac în cazul ei.

Ultimul spectacol savurat pe îndelete a fost Frumoasa și bestia de la Național. La a doua vizionare pentru amândouă, eu mi-am permis să o studiez pe Mara. Trecut-au anii… Frumoasa și bestia, unul dintre cele mai vesele spectacole de la Național, poate fi comparat cu o dimineață de mai. Zâmbești involuntar. Te simți fericit. Îți revine încrederea în rasa umană. Asta simt eu cel puțin în fața unui nou născut, într-o zi de primăvară când mugurii stau să plesnească în pomi și la Frumoasa și bestia.

De pe chipul Marei mi-am luat povestea de la Frumoasa și bestia. Creuzetul de emoții m-a trecut prin peripețiile personajelor. Mi-am văzut fata râzând cu hohote. Am înregistrat spaima. Mara și-a acoperit ochii. Nu vreau să văd asta, mama, acum o să țipe la Belle! Lacrimile care i-au schimonosit fața m-au asigurat de puterea ei de empatie. Educația, cu rolul ei negativ aici, de alterare, nu a pregătit-o de pactul cu ficțiunea. Mara a trăit alături de Belle suferința de a fi despărțită de iubitul ei tată.

La finalul spectacolului am aplaudat actorii și mi-am aplaudat fata. M-am simțit mulțumită intelectual de prestarea de pe scenă și mândră sufletește de copilul meu. Satisfacția e dublă de cele mai multe ori. O împart între mine și ea. Orice realizare a ei o așez și pe umerii mei. Muncesc cu mintea la educația copilului meu.

Îndrăznesc să vă recomand spectacolul indiferent de vârstă. Ne oprim vreodată din a crede în finaluri fericite? Ne resemnăm să trăim fără dragoste? Renunțăm la a doua șansă? Motivele sunt excelent jucate de actorii Naționalului în colaborare cu Opera. Cristina Vlaicu ajunge cu vocea la oricine: entuziast sau cinic.

Lunile astea, aprilie și mai, amintesc de amor, în orice manifestare a lui. Dăruiți-vă o stare de spirit la teatru. Frumoasa și bestia este un mijlocitor garantat de beatitudine.

Ne vedem la teatru! Mara nu o să refuze nici a treia oară Frumoasa și bestia.

Sunt o curajoasă în ceea ce privește nimicurile vieții

Profit de Bookfest și susțin din nou beneficiile lecturii. O să vă ofer un motiv monumental pentru a citi, altul față de tot ce am notat până în prezent.

Orice întrebări aveți, în orice situație vă aflați, indiferent de intensitatea emoțiilor, o carte conține răspunsul. Cineva deja a trăit. Cineva deja s-a întrebat. Cineva are răspunsul. Știți ce anume au făcut cărțile din mine? M-au eliberat de presiunea convențiilor, de se cuvine, de părerea lumii. Mi-au dat o șansă să-mi găsesc fericirea.

În primul rând m-am potolit în simțiri. Reacționez în continuare instinctual, dar pot să aștept un minut. Nu mai sunt devorată de nimicuri. Pot să ies pe ușă și să las casa vraiște. Nu mi-e frică de părerea părinților, de musafirii nepoftiți. Mai pot să aleg un weekend afară în loc de un weekend în casă să dau cu mopul și să șterg praful.

Sunt o curajoasă în ceea ce privește nimicurile vieții. Cărțile mi-au tratat ignoranță. Am înțeles că sentimentele negative desprinse din relațiile cu părinții nu mă trimit în iad. De la iad aș deschide o discuție separat, dar las religia în mâinile altora. E firesc să-ți detești părinții, să-i iubești detestându-i. Îmi iau părinții așa cum sunt, iar eu fac să-mi fie bine. Îmi iau copilul așa cum este, cum pare că o să fie.

Durerea umană își are sursa în boală, natură, relațiile dintre oameni. Am tot notat informația asta de când am găsit-o într-un eseu la Freud. Oamenii sănătoși care locuiesc în confortul orașului se antrenează intens, de la naștere, prin educația primită, să-și zdrobească individualitatea prin fel și fel de relații dubioase. Fetele trec din grija tatălui, în grija soțului. Băieții trec de la dădăceala mamelor, la dădăceala soțiilor. Atâta plictiseală, atâta tristețe găsiți în orice piesă de teatru!

Cărțile te fac interesant! Te scapă de griji și misiuni puse pe umeri doar pentru un delir de grandoare. Trebuie să fac curat! Trebuie să merg într-o vizită care-mi displace! Trebuie să învăț ca ceilalți colegi! Trebuie să-mi iau mașină ca vecinul! Trebuie să! Trebuie! Să!

Trebuie să conștientizezi că ai minte și s-o folosești. Să muncești cu mintea și să muncești la minte. Nu e suficient să te naști om. Primul an din viața omului nici nu e prea nobil. Ca rasă, facem prea mult timp pe noi! Apoi devenim un fel de zei. Altă discuție, nu o port acum.

Cărțile ajută! Cei care scriu cărțile ne marchează viețile, unii dintre ei, geniile în primul rând cu originalitatea. Urmează apoi oamenii talentați cu capacitatea lor filozofică. Dacă doriți să mă verificați, încercați să ajungeți mâine la Jazz Poetry, de la 19, cu Șerban Foarță. Vă rog să-mi scrieți după. Sunt curioasă. Vă las acum.

Ne vedem la Bookfest! Pe mâine!

Foto: Mile Sepetan

Mara devine lebădă. Eu strălucesc intens. dm ne susține transformările sănătos

În ultimul an, Mara mea aduce tot mai mult cu o femeiușcă. Alura ei a pierdut orice asemănare cu un bebeluș. O privesc uneori și cu rapiditate mă cuprinde tristețea. Îmi strig disperată că e necesar să mă pregătesc pentru nesuferitele și dureroasele zile de abandon. O să treacă ziua. O să treacă săptămâna. Probabil telefonul nu-mi va afișa numele ei. O să fie ocupată, pe fugă, concentrată să cucerească lumea în misiuni imposibil de înțeles pentru mine. Eu o să aștept. Mama mă așteaptă pe mine.

La începutul săptămânii, în dialogul repetitiv al dimineților noastre despre îmbrăcăminte, ea alege, eu sugerez, m-a luat de nas un miros nou al corpului ei. Nu trece zi să nu mă alint la gâtul Marei, să nu trag tare aer în piept cu intenția năroadă și imposibilă de a reține parfumul copilului care nu mai este.

Marți dimineață am strâmbat nasul. Am descoperit că Mara transpiră, corpul ei se adaptează mediului, iar glandele sudoripare îi reprezintă emoțiile. O secundă m-am panicat. Orice schimbare înregistrez de la Mara, reacționez primitiv și simt teamă. I-am sărutat năsucul și am condus-o la baie, i-am dat instrucțiuni și am anunțat-o că ieșim la cumpărături după școală. De azi o să ai propriul tău antiperspirant!

Cu o nouă temă de casă, mamele se adaptează din mers, am trecut în revistă farmaciile în care să ne începem căutarea. În cercetarea asta petrecută în minte, mi-a apărut imaginea drogheriei dm. Cum sunt un proaspăt ambasador dm, am decis să începem de aici.

Partea cea mai grea a constat în a o îndruma pe Mara spre produse bio. Ca orice copil sănătos, atenția a condus-o direct la ambalajele roz, cu Elsa și Ariel. Mama, dar scrie că sunt pentru copii! De acord, Mara, dar în rolul de mamă plictisitoare, te rog să ții cont de propunerea mea. I-am pus în mână un antiperspirant lipsit de personaje Disney pe care scria mare FĂRĂ ALUMINIU. Am ceva în comun și cu Olivia Steer. Didascalie. (zâmbesc)

M-am îndepărtat apoi de ea și m-am pierdut printre rafturile de cosmetice. De puțin timp mă irită până la exasperare un rid de la buză. Stima de sine mi-am crescut-o după 20 de ani. Abia după 33 de ani m-am împăcat cu mine. Într-o manifestare naturală a feminității și a sexualității, organismul a trecut într-o nouă etapă. Nu mai produce colagen, un exemplu. Fără colagen, rujul roșu se transformă dintr-o atracție sexuală într-o atracție de Joker din Batman. Am luat în calcul și injecția, dar frica de a mă trezi cu un fund de maimuță în loc de buze mă ține departe de intervenții. Gândurile dăunătoare aspectului meu natural le-am înlocuit cu un primer. Plus că Făt Frumos m-a atenționat să nu intru într-o zi pe ușă arătând la fel ca multe alte femei ale epocii mele. A știut unde să țintească, eu nu-mi doresc să semăn cu nimeni, vreau să fiu eu. Arta mea e să fiu eu!

Cu un antiperspirant și un primer, ne-am ajutat nevoile. Amândouă suportăm transformări. Mara devine lebădă. Eu strălucesc intens, e ora trandafirului perfect înflorit. Mă mut doar după soare pentru unghiul potrivit. dm ne susține transformările sănătos.

Încheiere:

Dunia este ambasador dm în următoarele 6 luni. Ne vedem la cumpărături.

Foto: Mile Sepetan

Concurs Bookfest – Pot fi și un poem?

Într-o bună zi de ianuarie am început o carte. Ziua am apreciat-o astfel deoarece era soare și mă aflam în Spania. Mai exact în Roses, într-o stație de autobuz, unde am deschis Cronica vieții care trece de Fernando Pessoa. Revenită acasă, am abandonat lectura. Am revenit asupra cărții curând, fapt pentru care m-a însoțit și în Egipt, dar ultimile pagini le-am citit pe canapeaua din sufragerie. Amân de multe ori finalul unor cărți. Ajung să le îndrăgesc și mă fofilez să le sfârșesc.

V-am povestit acest lucru deoarece Fernando Pessoa are o teorie despre ce înseamnă să fii spiritual, talentat sau geniu. A avea spirit presupune rațiune și simț critic, a avea talent – abilitate constructivă și capacitate filozofică, iar geniul e de un singur fel – originalitate.

Fără dubii, dețin simț critic. Nu o să-mi evaluez simțul critic, dar vă introduc într-un important salon de carte din România. Fac referire la Bookfest și doresc să trec repede peste partea plictisitoare, dar necesară.

Urmează să aibă loc la Timișoara 4 zile de sărbătoare. Nu este roșu în calendar, bugetarii merg la muncă, școlile nu se închid, deși pentru o asemenea zi liberă nu aș comenta. O zi să stai și să citești.

La Centrul Regional de Afaceri, între 4 și 7 aprilie, se va desfășura un eveniment al industriei editoriale cu o dimensiune internațională marcantă. Reducerile substanțiale, între 10 și 80 % față de prețul normal practicat de edituri, sunt de neratat. Țineți minte, 40 de expozanți, 25.000 de volume și reduceri!

Programul complet al evenimentelor poate fi consultat și pe site-ul www.bookfest.ro. La mine pe blog, pe facebook și instagram veți găsi de asemenea informații. Literatura este o problemă personală.

Informațiile le-am notat, cine?, ce?, unde?, când?.

Înainte de punct, am de oferit 3 vouchere a câte 100 de lei cititorilor mei selecți. Voucherele vor putea fi folosite doar în cele 4 zile de Bookfest. Se ridică de la Bookfest, de la standul organizatorului pe baza cărții de identitate. Eu voi trimite lista cu numele dumneavoastră până în 3 aprilie. Suflecați-vă mânecile, aveți un concurs de câștigat. Urmează să vă cer ceva, dar mai am de adăugat că voucherele pot fi folosite la oricare dintre standuri, dar pentru cheltuială alegeți un singur stand. Dacă depășiți 100 de lei, puteți plăti diferența. Gata!

Propun o întrebare-joc. Ce carte vă trimite cu gândul la mine? Un titlu e suficient sau povestiți o întâmplare dintr-o carte sau poate un poem? Pot fi și un poem, nu?

Aștept cu nerăbdare și interes răspunsurile dumneavoastră.

Ne vedem la Bookfest!

Erendira, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil

În relațiile dintre oameni mereu recomand sinceritatea. Să exprimi ce îți place și ce nu-ți place. Atrag atenția asupra formulării. Să nu ataci! Să nu reproșezi! Nu nu afișezi condescendență! Persoanele să discute indiferent de situația dificilă, stânjenitoare, gravă.

La locul de muncă, sinceritatea reprezintă o armă. După cum știm, arma salvează și ucide în același timp. În cazul meu, bloggerul care recomandă, mă aflu uneori în poziția ingrată de a scrie despre un subiect care nu corespunde gustului și preferințelor mele.

Aici intervine dispoziția mea naturală, dacă o am, să vă atrag atenția asupra unui subiect care nu este pe placul meu, dar asta să nu vă împiedice de a vă forma propria părere. Nu mă lăsați să vă spun cum să gândiți. Nu doresc asta oricât de mult îmi susțin convingerile.

Curând am fost la spectacolul Erendira de la Teatrul German. Lejer o să ghiciți. Nu mi-a plăcut. O bunică își prostituează nepoata. Trupul Erendirei recuperează o datorie. 50 de pesos costă o strategie sexuală concepută de bunică și suportată de nepoată.

De la începutul spectacolului, filologul din mine și-a prins mințile în simbolistica peștelui. Scenografia piesei este grandioasă. Revenită acasă, imediat am cotrobăit în bibliotecă după Tratat de istorie a religiilor de Mircea Eliade.

Balaurii, șerpii, scoicile, delfinii, peștii sunt embleme ale apei; ascunși în adâncurile Oceanului, sunt pătrunși de forța sacră a abisului; dormind în lacuri sau străbătând fluviile, ei distribuie ploaia, umiditatea, inundațiile, controlând astfel fecunditatea lumii. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 219.

Am încercat asocierile. Erendira ține un pește într-un borcan. Simbolistica înjumătățită m-a derutat. Un os de pește într-un borcan. Unde să mergi cu mintea? Sufletul mi s-a oprit oricum în scena lungă a unei zi din viața Erendirei. Un act sexual după un act sexual, un bărbat intră, altul iese.

Când eram copilă, mergeam cu caprele pe câmp. Mama ne-a purtat de grijă și sexual. Pe mine m-a învățat că sânul femeii se lasă dacă e atins de bărbat. O credință corectată abia în liceu în urma unei discuții cu fetele. Penibil și amuzant, dar mama a refuzat să poarte astfel de conversații cu noi. Tata avea strategia lui. Bătea orice băiat îndrăznea să se atingă de fetele lui. Reputația lui nu ne-a apărat de circumstanțe. Urcam poteca unei păduri într-o zi când o voce mi-a paralizat mușchii. Taci, fă, futu-ți morții mă-tii, ți-am zis să faci cum îți spun! În jurul unei fete erau adunați cinci sau șase băieți care își așteptau rândul între picioarele ei.

(Contrar a ceea ce ați putea crede, nu este vorba despre un viol, ci despre un act sexual consimțit. Pentru a putea iubi un băiat, o făceau toți poștă. Așa ne exprimam noi pe atunci).

Creierul meu reptilian a primit mesajul. N-am atacat, mi-e rușine. Am fugit de am rupt pământul. Mă simțeam rușinată și vinovată că dădusem buzna peste o asemenea atrocitate. Mi-am încordat atunci mușchii vaginali, mi i-am încordat și la Erendira.

Sunt filolog. Pe lângă detașarea firească a spectatotului, eu cunosc și teoria: pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o femeie suporta un act sexual impus. Un personaj atrage atenția asupra primitivismului unor vremuri, asupra dezumanizării, asupra răului din oameni. Trist, dar măiastru, spectacolul cuprinde un umor incredibil. Rigurozitatea bunicii la negocirea actului sexual smulge zâmbete, un râs amar, de situație.

Mă gândesc la borcanul Erendirei, la apa care spală păcatele, purificând și regenerând. La fel cum apa nu se manifestă în forme, nu-și depășește condiția virtualului, la fel Erendira nu-și depășește condiția de victimă. Erendira își dobândește o limită.

Nu a fost pe gustul meu Erendira. Dar vedeți, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil!

Foto: Simona Nutu