Rochia de nașă

Articolul bloggerului urmărește să recomande, să producă un impact. În următorul text intenționez să povestesc amănunțit despre industria modei timișorene. Nu urmăresc efectul. Mă interesează să susțin o realitate.

Orașului îi lipsește simțul modei. Observi pe stradă. Constați cererea de rochii de la ateliere, lungi, cu dantelă, perle și paiete. Eu o numesc rochia de nașă. Rochia de nașă plătește facturile și chiria. Bagi de seamă absența viziunii designerilor în ținutele cetățenilor.

Designeri se formează. Anual termină un anumit număr de studenți Facultatea de Arte, secțiunea design vestimentar. Majoritatea pleacă. La București au o șansă. Părăsirea țării oferă șanse. Avem de-a face aici cu factori politici și economici. Nu sunt de neglijat, dar nu ne concentrăm asupra lor.

Designerii care aleg să rămână în oraș se împart în două categorii.

Prima categorie e alcătuită din tineri muncitori care lucrează până la epuizare. Nu au sărbători, viață socială sau vreo relație. Majoritatea ajung creatori de rochii consacrate de nașe. Motivul l-am notat mai sus. Orice talent e și o pierdere. Talentul i-a împins spre industria modei. Nevoia i-a turnat în interpreți de rochia nașei.

A doua categorie e alcătuită de tineri privilegiați. Un fel de Dior. Dior a pornit la drum cu un buget exorbitant. Bugetul ține departe compromisul, rochia de nașă și nazurile clienților care știu mai bine ca designerul. Ei au șansa să-și exploateze talentul și să-l dezvolte.

Ambele categorii dețin reprezentanți de seamă pentru o evidențiere mondială în industrie. Cunosc designeri timișoreni din cele două categorii. Atașat designerilor, stă frustrarea. Sursa îi deosebește. Unii nu răzbesc din cauza nesuferitelor facturi. Alții nu se ridică din cauza snobismului consumatorului. Un timișorean plătește greu un produs considerat scump. Dacă o face, atunci să fie măcar Prada. De Prada știe toată lumea și confirmă statutul social. Prea puțini cetățeni ai orașului respectă marile case de modă pentru viziune. Adoră marile case de modă pentru confirmare și afirmare.

În acest context, devine dificil să transformi Moda într-o afacere. S-a avântat Rodica Costea să organizeze un eveniment, Timișoara Fashion Week. Au avut loc două ediții. Diferențe s-au înregistrat după prima. Aplaud inițiativa, curajul, pasiunea. Analiza evenimentului o să lipsească din text. O să numesc designerii care și-au prezentat creațiile și nu o să emit păreri personale despre ce am văzut pe scenă. Mara mi-a indicat ce i-a atras atenția, iar eu o să am încredere în simțul ei nealterat de societate. I-a plăcut Ionuț Piscureanu. Ionuț Piscureanu a absolvit în vară Facultatea de Arte, secția design vestimentar la Timișoara.

Avem nevoie de evenimente de modă. Necesitatea și dragostea or să ne motiveze pe viitor. Ca afacere, modă este încă neexploatată la Timișoara. Ca pasiune, cu toții avem o slăbiciune pentru frumusețea veșmintelor.

O să notez numele designerilor. Felicitări! Să ajungeți giganți cu bun simț.

Cătălin Botezatu, Ionuț Piscureanu, Ilie Florina, Ana Dumitru, Felix Ramiro, Cozacone, Atelier Narcisa, Anca Costil, Anileda, Cosette, Atelier Simona Noroc, Andra Meea, Damian Radu Luna Murgaclova, Atelier Ioana Călin, Andreea Micle, Gloris Galan, Atelier Aida Lorena, Mineli, Carolina Design, Starshiners, Kapa Cente, Brush, Tudor Personal Tailor, Emily Burghelia.

Reverențe organizatorilor!

Poze: Oana Vedinas

Connie Larkin, o persoană care practică sinceritatea cu pasiune

Am participat de curând la un curs. La un moment dat m-am ridicat în picioare. Răspunsul meu a fost: Eu sunt. Ghiciți întrebarea?

Uitați întrebarea de mai sus. Vă adresez alta. Are vreo importanță întrebarea? Câți puteți răspunde în acest fel? Să puneți punct după verb fără nici un fel de presiune de a adăuga ceva. Felul în care am ajuns să-mi duc zilele nu necesită adaos. Da, uneori îmi cumpăr rochii, mă pierd printre pantofi, vreau, pretind, mă scald în superficialitate. Alteori mă scutur de toate și sunt. Trăiesc și respect viața, prima datorie a omului începând de la naștere. Așa a zis Freud, iar eu rareori mă împotrivesc înțelepciunii lui.

Am participat de curând la un curs. V-am zis. Un curs susținut de Connie Larkin, iar dacă nu știți cine e Connie, nu-i nimic, îmi acordați șansa să vă informez.
Connie Larkin este instructor. Bineînțeles că a fi instructor ține de munca omului. Connie lucrează ca instructor și este cine spune că este, o posibilitate de a fi care o inspiră.

Felul acesta de exprimare aparține educației ontologice. Ontologia studiază trăsăturile existenței.

Connie are un rol de mijlocitor între o persoană și putința ei de a pricepe. Stă lângă tine la curs, te ascultă, repetă după tine și îți mută perspectiva. Ducem lipsă de perspective. Nu este o boală a omului modern, dar sigur ne împiedică din a fi fericiți. O atitudine care creează obligații numai pentru o parte nu va duce la armonie.

Pentru unii viața are sens. Alții aleg să-i dea un sens. Aici mă situez eu. În orice categorie ne înscriem, avem nevoie de potrivirea părților unui întreg. Să luăm familia ca exemplu de întreg. Părțile ei sunt compuse din cel puțin două persoane. Două persoane înseamnă două personalități, două personalități presupun două perspective. Ați prin ideea.

Curiozitatea m-a purtat la cursul lui Connie. I-am savurat fiecare vorbă, am ascultat și m-am ascultat. Mi-am dat seama că mai am de lucru la mine. Încă mai iau lucrurile personal și acolo unde nu trebuie. De obicei mă feresc de TREBUIE. Evit să-l folosesc. Aici e un caz în care trebuie își justifică utilizarea.

M-am întins la vorbă. Voiam doar să vă recomand cursul de educație ontologică. Viața poate fi îmbunătățită. Și am ținut neapărat să-mi exprim entuziasmul pentru o persoană care practică sinceritatea cu pasiune. Connie stă în fața ta ca o persoană reală și vulnerabilă. Iar persoana asta îți mută perspectivele în așa fel încât începi să gândești în folosul tău.

Vă las mai jos informații despre următorul ei curs la Timișoara.
Cursul durează 6 ore ( de la 09 la 15).

𝐂â𝐧𝐝: 3 Noiembrie 𝟐𝟎𝟏𝟖
U𝐧𝐝𝐞: Hotel Perla, Timisoara
𝐓𝐚𝐱ă 𝐏𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐫𝐞: 282 lei

Înscrie-te Acum!
https://connielarkin.ro/curs-relatii/

Cele mai vizate relații de acest curs sunt:
❥ relații cu persoane dificile,
❥ relații cu superiori sau șefi,
❥ relații cu subalterni,
❥ relații cu echipe,
❥ parteneri de viață,
❥ copii, și chiar relația cu tine însuți.

Dacă te regăsești într-una dintre aceste situații, cursul este CU SIGURANȚĂ pentru Tine!

✔️ Vrei să te simți apreciat/ă;
✔️ Vrei să ai libertate de exprimare;
✔️ Vrei să fii mai eficient în relațiile tale;
✔️ Îți dorești parteneriate bazate pe respect și armonie.

Foto: Mile Sepetan

E vremea faptelor, vremea vorbelor a trecut. ASTRA FILM FESTIVAL

Vinerea trecută, la ora asta, mă aflam pe drum. Mă îndreptam spre Sibiu pentru Astra Film Festival. Este clar, așa-i? N-am ales orașul să-mi petrec sfârșitul de săptămână, am ales festivalul.

Astra Film Festival este un festival de film documentar. Anul acesta a împlinit 25 de ani. În anul 1993 când a început, cu o corespondență scrisă la mașina de scris, își amintește directorul Dumitru Budrala, eu mă poticneam în ecuații de gradul doi și geografie. Harta, adulată în prezent, mi-a provocat și câteva coșmaruri în școala elementară.

Din acest festival, s-a desprins un alt festival, Astra Film Junior. Festivalul din festival mi-a adus o invitație. Să merg acolo cu fiica mea, extraordinara ființă de 8 ani care folosește mijloace diferite de comunicare față de mama ei. Mama ei striga la poartă să se întâlnească cu prietena, Mara efectuează un apel video pe whatsapp.

Nu am nostalgii după epoca mea. Uneori simt dorul obișnuințelor din acele vremuri, dar asta pentru că reprezentările de atunci îmi sunt familiare, iar tehnologia de azi îmi e de multe ori străină. Orice ne este necunoscut ne provoacă un sentiment de teamă. Pentru mine și schimbarea telefonului, de la butoane la atingere a stârnit o mică angoasă.

Mara mă ajută să țin pasul. Mă obligă mai mult. Sunt prea mult visătoare pentru a mă lăsa sedusă de tehnologie. Pe mine gadgeturile mă plictisesc, iar pe Mara aproape o târăsc să iasă din magazine unde se holbează la fel și fel de obiecte.

La Astra Film Junior, am experimentat împreună cu Mara realitatea virtuală. Ochelarii VR m-au pus într-o baltă cu broaște. Am privit lumea din acel unghi și am revăzut cât este de frumoasă. O broască râioasă are o perspectivă a lumii măiastră. Activitățile individului de 8 ani nu se potrivesc nu activitățile individului de 35 de ani. Există joncțiune. Doar să ți-o dorești. Eu am și un interes. Vreau o relație funcțională cu copilul meu. Nu caut să mă împotrivesc lumii ei, ci să merg alături. Am o grijă. Să o conduc inteligent prin balast. Lucruri nefolositoare enorme stau în youtube. Uităm uneori că zgura ne pregătește pentru excelență.

Astra Film Junior și-a asumat rolul de a educa prin filmele documentare. Nu a fost ușor pentru organizatori să deschidă apetitul pentru cinema-ul de non-ficțiune. Au reușit să-l mențină în viață un sfert de secol.

Pentru că e vremea faptelor. Vremea vorbelor a trecut. Ca să citez din documentarul Transalpina – Drumul Regilor. Recomand filmul cu dubla perspectivă, drumul de care și-au legat numele regii și căile umblate de zeul Zamolxis? Recomand cu bucurie, cu încredere, cu nerăbdare până la viitoarea ediție.

E dificil să mă adun într-un singur articol despre Astra Film Festival. Mai bine pun punct aici și o să mai revin cu alte texte. Nu vreau să vă plictisesc, cum nici festivalul nu m-a plictisit pe mine.

Revin. Vă las cu aceste câteva gânduri.

Foto: Simona Nutu

Baroque Urban și-a îngăduit multe. Interviu cu Emilia Jagica

Timișoara a fost gazda unui eveniment care și-a îngăduit multe. În primul rând s-a expus criticilor publicului neavizat. Reverențe organizatorilor! Este vorba despre META spațiu. Șușotelile s-au pierdut în valurile de curioși. Au fost mulți. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN a stârnit curiozitatea.

Oamenii au dat din umeri, au râs, au ignorat, au acuzat, au apreciat. Esențialul constă că au trecut pragul muzeului. Cotoarele, resturile biletelor tipărite, vin cu cifre. Cifrele conțin și nenumăratele mele vizite: cu Mara, fiica mea, Tudor, nepotul, Paul, elevul select etc. Dar să nu fie vorba despre mine oricât de ambasador am fost. Să fie vorba despre una dintre artistele care au expus.

Într-o zi oarecare i-am scris un mail Emiliei Jagica. Cinci întrebări i-am adresat pe care o să le public aici și o să revin cu ele pe Instagram ca povești scurte.

1. Me: What qualities do you prefer in a woman?

Emilia: Resourceful, perceptive, genuine, vivacious, works on always embettering herself.

Notă
Nu vi se pare că vorbește despre mine?! Glumesc, desigur. Pe blogul ăsta râdem înainte de toate.

2. Me: Which is your defect? First one, the most disturbing.

Emilia: Obsessive in regards to certain details. Hard headed. I do not manage to set my priorities well sometimes.

Fără notă de data aceasta.

3. Me: Which is your dream of happiness?

Emilia: I wish to make a comfortable living from creating art or collaborating on artistic projects which inspire me. I wish to be surrounded by great and creative minds who are not afraid of dreaming and thinking big. Also, I would love to create an artist organization, through which I may promote new and daring inter-medial art projects as well as bring fresh uncensored artistic content to the public. I find that artist often have little or no contact with (or are not involved in) other forms of art and my experience it is the meeting of more then one form expression; that which enriches, as well as widens ones horizons.

4. La această întrebare, engleza mea ruginită, fără exercițiu, doar conversații futile la malul mării sau la caserii să cumpăr bilete, nu m-a ajutat. Am dorit să întreb: What mistakes are you lenient to? Dar am tradus așa:

Me: What mistakes will you inspire indulgence? Emilia a interpretat și a reformulat:
Emilia: To what faults do you feel most indulgent?
Emilia: Procrastinating, overthinking and overanalizing things, allowing fears to stop me from going ahead.

5. Me: Do you have a motto? Can you tell me?
Emilia: Who knows why this had to happen and what am I to learn from this situation?!

Adaug și propriul motto: Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

După Webstock. Oamenii sinceri rămân preferații mei

Trec zilele. Dacă nu mă apuc de treabă, să scriu impresiile despre Webstock, o să notez din amintire. Amintirea presupune o căutare a ceva, un apel la memorie. Aș prefera mai mult să relatez. E mai felul meu. Să fiu cât mai corectă.

Ani de zile am amânat să merg la asemenea adunări. Justificam prin articole pe blog despre nepotrivirea mea cu mediul online. Nu sunt blogger, sunt om cu blog. Ziceam. Nu sunt scriitor, dar am publicat cărți. Am făcut asta. Nu mă simt bine între bloggeri, nu mă simt bine între scriitori. Am mărturisit.

Pentru bloggeri afișam aroganță. Facultatea de Litere mi-a crescut pretențiile. Pentru scriitori descriam timiditatea. Facultatea de Litere mi-a tăiat aripile. Mereu am trăit în contradicții. Abia după ce am muncit intens la mine, la comportamentul meu, am ajuns să fiu. Iar acum sunt. Doar sunt. E suficient să spun, să afișez pentru a mă face iubită sau detestată. Din nou, trăiesc în contradicții. Doar că acum trăiesc cu ele așa cum vin.

Într-un asemenea moment mi-am făcut prezența la o conferință Webstock. O oră mai târziu deja regretam că nu am mers în anii trecuți. Părerea mea sinceră despre evenimente de genul este următoarea: O să primiți informație de acolo cât negru sub unghie. Eficiența unei conferințe constă în taină, în dialog, în conversații, în seducție, în networking. Ați văzut reacția unui câine când apare un câine necunoscut? Da, exact, se miros fix acolo unde nu o să scriu pe blog dintr-o convingere intimă că limbajul curat e fantastic de eficace și incitant. Pentru acest motiv să vă puneți în agendă un eveniment social media. Prezența vă transformă dintr-un străin într-un membru, o parte cât de mică din tot ce înseamnă sau va însemna online.

Prima concluzie: Informație puțină, dialog intens.

În prima parte a conferinței am ascultat povești. Fermecată peste măsură am fost de Cornel Amariei și Andreea Esca. Interesată m-am arătat de Zoso și Andressa. De Zoso am auzit fel și fel de invective, dar dacă nu știați, la provincie acțiunile, faptele și personalitatea unei persoane ajung deteriorate. La București se întâmplă totul, acolo sunt banii, centralizarea ne obligă la mediocritate. Nimic mai fals! Pe Andressa o citesc din 2006 când mi-am făcut eu blog, eram curioasă de persoană.

A doua concluzie: Cunoașteți persoane din online care au reușit să-și transforme blogul într-un loc de muncă.

La o sesiune unde Zoso a avut o scurtă prezentare am pus o întrebare. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă afectează modalitatea de acțiune a agențiilor pe care nici măcar un contract semnat nu le determină să aplice corectitudinea. Plata la timp e ca o bubă imensă, un abces fără anestezie. Într-un scurt schimb de replici. Zoso: Ai nevoie de banii ăia? Eu: Da, de cele mai multe ori. Zoso: Rescrie textul. Eu am făcut-o și de 7 ori când a cerut clientul. M-am ridicat de pe scaun satisfăcută. Cineva mi-a răspuns țintit.
De la fiecare speaker am desprins o propoziție sau două. Firește că mă refer la aceia ascultați. S-a întâmplat și să părăsesc sala pentru o scurtă plimbare prin hotel. Ca orice persoană curioasă, dinamică și practicantă a seducției mă plictisesc uneori. Iar când nu mai reușesc să mă concentrez, să fiu prezentă, încep să mă mișc.

A treia concluzie: Puneți întrebări oricât de idioate. Puțini practică sinceritatea pe scenă, nu e diplomatic și avantajos. Unul dintre ei este Chinezu, iar unde vorbește el, eu ascult. Oamenii sinceri rămân preferații mei.

O să rămân la aceste 3 concluzii. O să mai divulg un singur lucru. Noul trend în lumea online ține de a face bine. Așa că alegeți-vă un caz social și stoarceți tot ce puteți. Asta s-a discutat în dos, târziu în noapte cu câteva pahare de alcool consumate. Aici cine e kantian în educație s-ar putea să se revolte. Sau creștin. Eu sunt hegeliană. Mă interesează fapta bună și nu plăcerea resimțită de acela care ajută.

Recomand oricărui blogger, vlogger sau youtuber conferințe social media, conferința Webstock. E un abecedar. Îți indică literele, tu ajungi să faci propoziții. Vizibilitatea vă ține în haită. Nimeni nu a avut nimic de câștigat stând la margine sau alegând situația unui străin.

Aceasta a fost experiența mea și nu uitați să râdeți înainte de toate!

Foto: Mile Sepetan

Insist să ies la pensie de pe dunia.ro și merg la Webstock să mă învețe cum

Eu scriitor am vrut să devin. Nu de la început sau de la prima amintire pe care pot să o caut în memorie. Mi-e clar că la un moment dat doream să mă fac taxatoare. Să stau în autobuz și să tai bilete. Mă uitam fascinată la doamna care ocupa acel loc special în autobuzul vechi și prăfuit. Stătea pe un scaun, în mâini ținea hârtie curată, uneori își umezea degetele într-o cutie mică cu un burete ud și își permitea să folosească un buton negru.

M-a pierdut această meserie destul de repede. De plictiseală, am deschis cărțile lui Dumas. Îndrăgostită iremediabil de muschetari, am devorat carte după carte. De la Dumas, cu o scurtă, dar intensă trecere prin Sandra Brown, am ajuns la ruși. Dostoievski m-a sedus. Mi-am pierdut capul și orice brumă de supunere în fața convențiilor.

O realizare personală fără un moment anume al nașterii este individualitatea. M-am descoperit specială că am învățat să iubesc să învăț. Cititul a devenit ceva al meu. Prima dată m-a delectat. Într-un timp scurt m-a diferențiat. La facultate deja manifestam lectură. Doar că am renunțat să scriu. M-au speriat titanii literaturii și titanii Universității de Vest. Mărturisesc, port în mine o mândrie delirantă. Fenotipul nu mi-a făcut viața ușoară, asta e sigur!

M-am suspectat mereu de lipsă de talent. Mândria menționată mai sus m-a ținut la o distanță respectabilă de orice confirmare a incapacității. Așa că am ajuns blogger. Vremurile mi-au fost favorabile. Nu o să ajung niciodată o Simone de Beauvoir, un Dostoievski, dar Dunia are o carieră în social media.

Ce nemurire ingrată! Nu o merit pentru că eu am vrut să devin scriitor. Încă mai sper la Nobel. Primul articol publicat, în urmă cu 11 ani, mi-a consumat resursele fizice și psihice moderat. Nu am riscat prea mult. Am scris, am ediat și am semnat: Dunia.

În urmă cu un deceniu, când mie îmi era frică să nu mă fac de rușine, niște oameni și-au suflecat mânecile și au creat un eveniment de social media în România. Este vorba despre Webstock la care o să ajung și eu vineri. Pentru unii dintre noi, social media a rămas o necunoscută. E natural să ne împotrivim schimbării. Tot ce nu cunoaștem ne sperie. Nu-mi amintesc să mă fi împotrivit online-ului, dar pasivitatea e tot o piedică. Mult timp am ținut-o una și bună: Nu sunt blogger, sunt un om cu blog. Cumva a fi blogger mă insulta. Vă rog să mă înțelegeți, am crescut citind și admirând titanii literaturii! Nu reușeam să mă înțeleg, nu reușeam să-mi folosesc gândirea. Pentru mine a scrie pe blog reprezenta o formă de eșec. Lipsa talentului m-a forțat să aleg o modalitate de exprimare nouă. Fără reguli de orice fel, în special gramaticale. Eram atât de speriată de agramați că mă lepădam constant de bloggeri. Eu nu sunt blogger, eu sunt om cu blog. Și am ținut-o așa vreo cinci-șase ani. După cinci-șase ani am participat la o conferință. Am descoperit o lume nouă în care a ține un blog nu semnifică doar scris. La mine în cap doar despre scris era vorba și nimic altceva. O obsedată de literatură și de scriitori, asta am fost și am rămas, recunosc. Dar s-a deschis o nouă perspectivă.

Online-ul este o minunată lume nouă, o lume cu oportunități, o lume darwinistă. Oamenii s-au adaptat. O lume freudiană. Oamenii au speculat. Instinctul agresiv s-a redirecționat în campanii și rezultatele nu au întârziat să apară. Dacă efectuați o scurtă cercetare înapoi, în 2008 de exemplu, și încercați să deschideți un articol scris atunci, o să descoperiți că multe nu mai pot fi accesate. Webstock are o arhivă foto, dar texte prea puține. Oamenii au experimentat, au evoluat, au trecut mai departe. De la blog la vlog, de la vlog la facebook, de la facebook la youtube. Ani și ani de experimentări, de căutări a unei forme statuare a condițiilor actuale de viață.

Cei mai curajoși dintre noi se identifică cu un erou și acționează. Suferă, suportă griji, aproape că anulează orice plăcere, iar la un moment dat realizează că în jur s-a produs o schimbare. Asta consider eu că s-a întâmplat în cadrul evenimentelor Webstock. Oamenii au încercat să țină pasul cu vremurile. Au ținut pasul cu demnitate, cu salturi calitative, cu eșecuri, cu valori cultivate, cu redescoperirea tradiției și cel mai important cu actualizarea vieții în funcție de nevoile omului prezent, viu, inteligent.

În 5 octombrie Webstock celebrează 10 ani de social media. La mulți ani înainte! O să fiu în sală, o să ascult și o să mă bucur de schimbarea perspectivei. N-am eșuat cu Dunia, m-am turnat într-o formă nouă. N-am devenit scriitor, dar am propriul loc de muncă. Insist să ies la pensie de aici și merg la Webstock să mă învețe cum.

Webstock, vin!

Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Insidecor

Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.

Woman, all too woman. Nu încercați să înțelegeți, priviți

Cum multă lume a migrat spre youtube, m-am trezit în față cu un motiv întemeiat să devin cât mai provocatoare în fraza de început a textului. Să vă agăț. Ceva ce îmi displace. Se poate observa și din verbul ales: a migra. Parcă începe lecția de istorie. Triburi slavice au migrat, trecând prin Câmpia Panonică. Sau la o discuție cu un pahar de vin în față, dar mult mai multe consumate unde se isca vechea dispută despre Transilvania. O să vă reproduc, infidel, adevărat, un schimb de replici între mine și tatăl meu.

– Oh, iar te iei de unguri? Mie îmi plac ungurii, îi admir ca popor. Și gâlceava asta pe Transilvania, până când?! A fost întotdeauna locuită în principal de români. Există recensământe, cifre. Ungaria a pierdut. Asta nu înseamnă că românii au avut drepturi incontestabile.

Până aici. I-au ieșit ochii din cap lui taică-miu.

– Habar n-ai istorie! Îți dau eu să citești istoria adevărată!

Până aici. Mi-au ieșit mie ochii din cap.

– De unde știi tu că nu cunosc istorie?

În acel moment, partenerul meu se aliază cu persoana care mi-a dat material genetic.

– Dunia îl citește pe Boia.

Mi-am dat ochii peste cap. Am alungat teoria din cap, arhivă, explicație, reprezentare. Am trimis la colț amfibologia cuvântului istorie.

– Dacă te interesează, mă dezgustă ideea de națiune. Nu o mai suport și nici nu am de ce să o accept. Rușinea atâtor morți, ah!

Ieri, la spectacolul-lectură Marina și Ulay, vocea Maiei Morgenstern a turnat în urechile spectatorilor aproximativ același mesaj. Rușinea războiului nu se spală niciodată.

Spectacolul s-a desfășurat în cadrul expoziției WOMAN, ALL TOO WOMAN. Organizator: META Spațiu. Munca mea de ambasador nu s-a încheiat. Vă reamintesc că aveți o expoziție inedită în oraș. Poate nu sunteți neapărat pregătiți pentru ceea ce veți descoperi în cadrul vernisajului, dar vă sugerez o abordare personală. Nu încercați să înțelegeți. La fel cum nu memorăm o carte sau un articol de ziar. Reținem esențialul. La WOMAN, ALL TOO WOMAN priviți. Dacă ceva vă atrage atenția, vă place, vă dezgustă, vă amuză, vă oripiliează, ați câștigat. Ce? Ați simțit ceva. Ați gândit singuri ceva.

Realizez că e necesar să pun punct. Vă plictisiți. Google analytics îmi arată cât timp petreceți la un articol. Mă sperie secundele. Mai ales la textele cu substanță. Aici nu e youtube. Poate o să încep să pun câte o fotografie cu mine în lenjerie. Am și așa ceva. Întrebarea este: eu sunt capabilă să fac orice pentru scrisul meu?

Punct.

Dacă reușesc, adaug în text și Variațiunile lui Golberg de Bach. Scrisei articolul ascultând. Spectacolul-lectură a menționat aceste Variațiuni. Azi citii pe google: The Variations are named after Johann Gottlieb Goldberg, who may have been the first performer.

Punct. Ascultați. Click pe Variațiuni.

Foto: Diana Bodea 

 

Mamă la 43+. Superwoman și jumătatea ei de adevăr

O să public azi un articol care nu-mi aparține. Vă reamintesc planul meu de a transforma dunia.ro într-o redacție. Să adun în jurul meu o echipă care are ceva de spus în numele științei. Așa să ne ajute Darwin sau Freud.

Va lipsi semnătura. Poate în viitor, o să pășească sub propriul nume. Subiectul contează însă mai mult. Susțin întru totul cele scrise.

Am așteptat să se ia lumea cu altele ca să zic ceva, după ce în spațiul public a apărut din nou o femeie celebră etalând o sarcină miraculoasă, obținută prin fertilizare in vitro, la 44 de ani. De data aceasta, oamenii au fost preocupați mai mult de persoana politică decât de beneficiara unei minuni, așa că nu am auzit pe nimeni să se întrebe cum a fost aceasta cu putință, mai ales că n-a fost chiar o minune picată din cer, ci una intermediată de știință. Ca să fie spectacolul complet, cu artificii și valuri de fum, doamna menționa că a reușit la 44 de ani unde multe femei de 30 eșuează. Ea, superwoman ce toate le-a biruit și acum pozează în sfântă exilată (și da, e cam infamie să spui ceva rău de o viitoare mamă, de aici și încercarea grosolană de spălare a imaginii), a doborât statisticile, a fentat legile firii și a sfidat genetica. La o asemenea desfășurare de forțe, e mai puțin relevantă reclama vădită la o anume clinică și un anumit medic, având o reputație mai mult decât îndoielnică.
Reacțiile, unele justificate, altele de o virulență exagerată, s-au concentrat pe chestiunea penală și pe cea morală. Deloc surprinzător, nu doar acum, ci în general, nu se mai întreabă nimeni nimic în asemenea cazuri, deoarece în mentalul colectiv s-a înfipt cumva ideea că femeile trecute bine de 40 de ani „fac in vitro și gata”. Un lung șir de celebrități a contribuit la sedimentarea acestei iluzii periculoase: Janet Jackson a născut la 50, Brigitte Nielsen la 54, Halle Berry la 47, Geena Davis la 46. Femei extraordinare, cu resurse fabuloase, dar care, biologic, sunt exact ca toată lumea – la asemenea vârste fertilitatea lor e, fără dubii, de mult încheiată. Chipul nu le spune vârsta, dar ADN-ul o știe. Și cu toate acestea, ele insistă că au reușit să aibă copii foarte târziu prin fertilizare in vitro, lăsând să se înțeleagă că au utilizat material genetic propriu.
Comunitatea medicală de specialitate nu e vocală pe subiect, fie pentru că are altă treabă decât să contrazică vedete, fie pentru că oricine ar trebui să știe că, dacă vrei copii, nu îi faci la 42+, când potențialul de fertilitate efectiv se prăbușește. Desigur, există și excepții – femei care nasc mai mulți copii, o parte dintre ei chiar spre 47-48 de ani. Rarissim, aproape biblic, mai are câte o femeie primul copil conceput natural după 42 de ani. Evident, oamenii știu mai bine cum se întâmplă lucrurile natural. Dar despre in vitro nimeni nu prea știe concret nimic. Decât că se poate, și nu mai e tabu.
Din păcate, realitatea, susținută de studii, date și statistici, e cu totul alta. Dacă la 40 de ani o femeie are cam 10% șanse să aibă un copil prin tratament in vitro, la 44 de ani șansele sunt 1%. Dacă acest unu la sută pare că se mai întâmplă și fix când vrei tu (ca de exemplu când fugi de o mare, imensă problemă), ai mai multe șanse să te pomenești că-ți aterizează extratereștrii în balcon decât să-ți reușească fertilizarea in vitro. În toată lumea, există două cazuri, menționate în studii de specialitate, care au reușit la 45 de ani, respectiv 47. Și atunci, cum? Prin ce metodă mai poți avea un copil atunci când celulele tale reproductive, ovocitele, sunt puține, abia se fertilizează, și dacă o fac, ADN-ul lor e prea degradat să mai susțină dezvoltarea unui embrion, deci o nouă viață?
Marele, adevăratul tabu din spatele acestor povești, e răspunsul clar, răspicat, la astfel de situații – fertilizare in vitro cu ovocite donate. Dar despre asta nu se vorbește, iar multe dintre femeile care apelează la această (nobilă, fericită și salvatoare) soluție, nu le spun nici măcar copiilor cum au venit pe lume. O tăcere densă învăluie subiectul, iar pe marginea lui înfloresc iluzii periculoase. Nu e exclus ca, într-o epocă în care multe femei tinere au ca prioritatea cariera, siguranța financiară și cea emoțională, cazuri celebre de mame ce au născut la ani buni după 40 să le dea speranțe false ce nu au nicio legătură cu realitatea.
Donarea de ovocite e, însă, simplă: o femeie tânără, fertilă, anonimă, de cel mult 30 de ani, își oferă, atât ca gest altruist cât și ca pe un serviciu plătit, ovocitele obținute prin stimularea hormonală a ovarelor. Ele se fertilizează în laborator cu sperma soțului femeii ce le primește, apoi unul sau mai mulți embrioni i se vor transfera acesteia în uter. Dacă rămâne însărcinată, va purta copilul, îl va naște, va fi mama lui biologică, dar nu și cea genetică. Anual, sute de românce urmează un astfel de tratament, cu 60-70% șanse de reușită, în țări cu legislație favorabilă precum Grecia, Cehia, Spania, Ucraina. Recent, câteva clinici de la noi au început să importe ovocite vitrificate de la o bancă spaniolă, pentru a face procedura și în țară.
Și totuși, donarea de ovocite a rămas ultimul tabu al maternității tardive. Jumătatea de adevăr spusă de aceste superwomen cu ADN de Oscar e suficientă, nimeni nu se întreabă ale cui sunt celulele de la care a pornit viața adusă de ele pe lume. Nici mama surogat nu mai e un tabu – Kim Kardashian, Sarah Jessica Parker, Nicole Kidman au recunoscut deschis că au apelat la această metodă. Donarea de spermă e atât de comună, încât despre ea se fac anual două-trei comedii.
Donarea de ovocite a rămas tabu deoarece, în adâncul nostru, primează ideea că genetica e, de fapt, fundamentală. Deși e o știință foarte nouă, în mare parte încă necunoscută, mitologia ei milenară e activă și copleșitoare – copilul trebuie să ne semene fizic, să fie continuarea noastră, varianta noastră mai bună, oglinda în care vom trăi după ce nu mai suntem. Oricât de conștienți am fi de faptul că genele se combină și se activează cum vor ele, nu cum vrem noi, iar mulți copii nu le seamănă nici fizic, nici în abilități sau în aptitudini părinților, ideea de a primi material genetic matern de la o persoană anonimă e cel puțin neliniștitoare. Deși e o nișă nouă, există și aici psihologi specialializați care au intuit esența acestui tabu – femeile care apelează la ovocite donate nu recunosc că au făcut-o în primul rând pentru că doresc să păstreze aparența tinereții veșnice printr-o fertilitate prelungită neverosimil. Celor intrate prematur la menopauză le este greu să-și accepte eșecul acolo unde toți par că reușesc.
Cu toate că e perfect normală, infertilitatea venită odată cu înaintarea în vârstă e dovada ultimă a îmbătrânirii biologice. Ea nu poate fi ameliorată cu botox, peeling, acid haluronic, vitamine și sport. Aici se oprește, insurmontabil, atât de târziu câștigata egalitate în drepturi a femeilor. Biologic, fertilitatea lor e finită și ireversibilă. În cabinetele clinicilor de fertilitate, femeile au adevărate șocuri când medicii le spun că nu mai pot concepe copii cu ovocite proprii, deoarece rezerva lor ovariană, prestabilită de la naștere, e deja epuizată. Unele renunță la a mai avea copii, altele acceptă, după luni sau chiar ani de tratamente inutile, depresii și ruină financiară, că trebuie să renunțe la genetica lor și să urmeze alte căi.
Dar dacă, așa cum nu o prea fac, în loc să-și vândă egoist iluzii, femeile s-ar susține și s-ar solidariza, și ar spune deschis că mama e cea care dorește, crește și iubește copilul, nu cea de la care vine prima celulă? Ce ar fi dacă femeile celebre, ale căror vieți și opinii le află, vrând-nevrând, toată lumea, nu ar mai profita de lipsa de informare și educație a femeilor obișnuite, și ar spune, minimal și cinstit, că au urmat tratamente dificile, care nu sunt pentru toată lumea, înseamnând alegeri grele și renunțări dureroase, chiar fără să spună explicit, concret, ce și cum?
Într-adevăr, o doamnă nu e obligată să spună cum și-a făcut copiii. Dar o jumătate de adevăr nu e nici morală, nici elegantă și, acum, mai mult ca oricând, sabotează atât de necesara solidaritate feminină, etern măcinată de o educație primitivă, bazată pe comparații ridicole și competiții absurde. În inima problemei, această solidaritate generoasă există – o femeie îi donează alteia ceva, de altfel, neprețuit, pentru a-i da șansa de a deveni mamă. Dacă reușește, ea ar putea duce mai departe darul prin împărtășirea decentă a unui adevăr sau măcar prin tăcere.

Foto: Diana Bodea 

Concurs: Arad Open Air Festival. De ce au prins așa bine festivalurile la public?

Au trecut 3 ani de când am imprimat 3 tricouri. Nu o să scriu un articol elogiu. În general evit discursurile de laudă la adresa lucrurilor realizate de mine. Că am publicat 2 cărți și uneori mi se amintește, mă determină să pufăi și să gesticulez cu mâna. Lasă, lasă, nu e așa mare scofală! Țin să asigur persoana care îmi aduce aprecieri.

Motivul nu e ascuns. Publicarea cărților nu-mi oferă satisfacția lucrului bine făcut. După tipărirea lor am început alte manuscrise. Zeci de pagini scrise au ajuns la gunoi. Nu pot să mai duc ceva până la căpăt. Titanii literaturii mă umplu de rușine. Deja am îndrăznit, dar mă scuz cu tinerețea. Orice aș decide pentru mine în viitor, la scris nu o să renunț niciodată. Nu știu să fiu fără plăsmuiri.

Tricoul Inteligent a crescut și s-a fixat în memoria publicului meu. Eu sunt Dunia, femeia cu defecte. Mărirea lui treptată nu și-a atins scopul. Aici am un scop: retribuția. După muncă și răsplată. Răsplata întârzie. Asemăn Tricoul cu un magazin alimentar de cartier. Dacă se întâmplă ceva cu caracter tragic, o boală, o defecțiune la mașină, un obiect stricat în casă, bugetul Tricoului e la îndemână. Un împrumut de câteva zile fără acte și fără dobânzi. Tricoul s-a desprins de mine, duce o viață paralelă. Se susține, dar nu mă întreține. De la un caracter tragic, ajung la tragedie pură.

Blogul în schimb plătește facturi. Așa se face că ocupă un loc privilegiat în sufletul și mintea mea. Dunia.ro este o perlă. Perla reprezintă viața. Îi dau. Îmi dă. Dăruiește cititorilor din când în când: o carte, o invitație la teatru, un Tricou Inteligent, altă invitație la Arad Open Air Festival.

Am o invitație de două persoane de oferit la acest festival. Se va desfășura în perioada 14-16 septembrie la Arad. Goran Bregovic e doar un nume care lasă o impresie puternică asupra publicului dacă sunteți curioși de repertoriu.

Mai notez câteva nume: ATB, NERVO, Yousef, Jose Maria Ramon, Vama, Vița de vie etc!

Pe zi o să găsiți Tricoul Inteligent tot fudulit la standul lui. Femeia cu defecte va zâmbi, va defila, va asculta muzică și va jubila pe muzica lui Goran Bregovic.

Vine partea când cer ceva în schimbul invitației. Mereu mă pune în încurcătură faza asta. Ce să cer? Cum să?

Lăsați un comentariu la articol. Dacă un impuls vă dă ghes să distribuiți textul pe facebook, vă rog să nu vă abțineți, dar nu este o condiție. Într-o frază sau două, îmi satisfaceți o curiozitate și îmi răspundeți la întrebarea asta: De ce credeți că au prins așa bine festivalurile la public?

Comentariul preferat va câștiga invitația dublă. Startul se dă azi. Vineri în 7 concursul se sfârșește. Mulțumesc și vă aștept cu nerăbdare răspunsurile.

Foto: Diana Bodea