Insulele Greciei, pomul lăudat

Am plecat la drum fără nici un plan. Mă aflu pe insula Thassos de șase zile. O cercetare pentru un angajator din umbră. Mi-am zis, bazându-mă pe asigurarea de acasă, că știu ce am de făcut cu libertatea cuvântului.

O să scriu despre ce anume îmi atrage atenția.

Cu atenția asmuțită, rațional am acționat să o păcălesc. De aceea am închis de multe ori ochii, am tras aer în piept, am privit în gol, m-am afundat în cărți. Voiam să scap de sentimentul datoriei. Într-una din zile am închiriat un ATV. Pe o porțiune de drum neasfaltat, în zdruncinături ușoare, mi-am revăzut bunicii îndepărtându-se pe o motoretă portocalie, iar pe mine, sora mea și unchiul nostru în poartă.

La plajă, Marble Beach, cu intenția de a observa nestingherită, m-am așezat lângă un bolovan.
Iată-mă la pomul lăudat! Mi-am zis mie însămi și am rânjit spre un cuplu care se fotografia lângă apă. El ședea ca un playboy în timp ce încerca să nu o uite pe ea, cea actuală, într-o poziție de cobră ademenită de muzică.

Ca să vă spun drept, călătoria asta a mea pe o insulă grecească a devenit posibilă dintr-un mănunchi de nemulțumiri. Fotografia minte prea mult, iar oamenii se simt înșelați. De prea multe ori nu recunosc locul din imagine. Refuză să accepte că realitatea e alta.

Nu mi s-a cerut, dar mi s-a sugerat să relatez de la locul faptei. Să mă imaginez ca un reporter de război. Să dau dracu senzaționalul și comercialul. Cronica mea se dorește să fie o fițuică din sertarul oricărui agent cumsecade. Când întâlnește un anume fel de oameni, de obicei peste 30 de ani, educați, lucizi, veseli, să ofere o oglindă a unui loc, nu o reprezentare.

Thassos nu s-a nimerit, ca la ala bala portocala, ci s-a desemnat prin numărul mare de români care aleg insula pentru concediu.

Thassos este o insulă mică la Marea Egee. Verdeața atrage prima atenția. Are câteva plaje celebre, cu descrieri exagerate. Nu am menționat degeaba pomul lăudat. Vă întreb acum pe cei care alegeți Grecia: Grecia e frumoasă pentru că o iubiți sau o iubiți pentru că e frumoasă?

Datorită mașinii, am dat turul insulei și am oprit la fiecare plajă lăudată de orice agenție de turism. Cineva a comparat Paradise beach-ul cu Eforie. Dacă vă ajută alăturarea. Stațiunea Eforie e o necunoscută pentru mine, dar pe Thassos există munte, verdeață, apă curată și albastră-verzuie ca peruzeaua.

De pe Thassos, într-o închipuire nedreaptă de reporter, relatez: Thassos nu este ce vedeți în poze. Thassos poate fi mai puțin, dar poate fi mult mai mult. Diferența o face educația. Mereu ajung aici. O altă diferență constă în pretenții. Asigurați-vă, atunci când plănuiți o călătorie, că locul se potrivește firii. Temperamentul, mai ales după o vârstă, face nedreptăți geografiei. Preferințele, firea și circumstanțele vă asigură satisfacția în nici un caz fotografiile în photoshop.

Pun punct aici. Mă apuc de bagaj. Mulțumesc.

Cealaltă țară, aici și acolo

După o pauză, am simțit nevoia unei detașări, revin cu un text despre un spectacol de teatru. Am consumat mult invizibil cu prilejul FEST-FDR 2017. În cartea lui Radu Beligan, Între acte, am descoperit formularea asta: vizibilul trebuie să poarte în teatru spre invizibil. Aproximativ cuvintele actorului.

Mai departe o să storc niște semnificații din spectacolul Cealaltă țară, o adaptare după 3 romane de Herta Muller. Mi-a atras atenția numele scriitoarei și m-a convins instituția, Teatrul Național Craiova. Unii știți cine este Herta Muller, iar cine nu are habar, să nu vă simțiți prost. Omul învață cât trăiește. Abia când se oprește din, putem să ne îngrijorăm.

Eu am citit o singură carte semnată Herta Muller, Animalul inimii. Păstrez în memorie descrierea unor privațiuni meschine: lipsa ciorapilor de mătase și ce senzații puteau produce o pereche. Tehnica pe sub mână dacă nu-și are sorgintea în comunism atunci presupun că s-a dezvoltat intens.

De la numele scriitoarei am mers la teatru și am știut la ce să mă aștept. Un consum imaginar de cenușă și rumeguș care abia îți mai permite să respiri. Așa visez eu uneori. Mă trezesc cu gura uscată și beau lacomă un pahar de apă într-o singură inspirație.

Dar teatrul, așa cum ne-a obișnuit de la apariția lui, m-a surprins. În reprezentarea mea fabulată, nu am luat în calcul jocul actorilor. Au avut actorii grijă, așa cum au mereu, să atragă, să subjuge spectatorul și să-l convingă să se privească pe sine.

Piesa Cealaltă țară se desfășoară în jurul familiei unei tinere fete, Irina. Vor să emigreze în Germania. S-a desprins de aici tehnica făcutului rost de pașapoarte de sub mână. Aspectele sociale dintr-o anumită istorie a României, comunismul și ipostazele lui, impun o examinare a fenomenului emigrării. E un fenomen înstrăinarea. Pe parcursul spectacolului m-am lăsat purtată uneori conștient, alteori de-a dreptul vrăjită, am văzut cel mai sincer și pasional sărut pe o scenă de teatru, de angoasele personajelor decise să părăsească țara, dar și de provocarile la care se expun ajunse în Germania. E un aici și un acolo. E despre aici și e despre acolo. E despre a fi acasă, dar nu te regăsești nicăieri ca în reprezentările personale. Ce semnificații a putut să mai aibă acasă pentru un neamț din Banat în timpul comunismului?

Întrebări. Semnificații. Reprezentări. Umor pe alocuri. Romantism sporadic. Căutări. Neîmpliniri. Identitate. Dublă identitate.

Aici și acolo.

Herta Muller a scris multe cărți ca să-și stabilească aici-ul și acolo-ul.

Spectacolul se joacă cu reprezentările. Suntem aici. Suntem acolo.

Cealaltă țară, adaptare după trei romane de Herta Muller
Teatrul Național Craiova
Regia Alexandru Istudor

Obsesii. Te urăsc, mamă! Te iubesc, mamă!

Pe lângă micile scene petrecute în fiecare familie, la o scară mai mare, Timișoara prilejuiește reprezentații peste reprezentații. Actorii se află într-un ritm alert, cred sincer că nu mai au timp să fie persoane, ci joacă fără odihnă.

Motivul reprezentațiilor neîntrerupte stă în festivaluri, la plural, Timișoara adăpostește, dacă nu mă înșel, vreo patru. Eu am ajuns la 3 spectacole: O mie de motive, Cealaltă țară și Obsesii. Cum mi-am ales piesele de teatru? Primul criteriu: orașul sau țara. Am lăsat deoparte piesele din repertoriul Naționalului, am timp în restul anului. Al doilea criteriu: numele autorului sau al regizorului. Alegerile în viață le facem în funcție de impact, impresionabilitate și emoție. Al treilea criteriu: actorii, tagma asta specială de persoane care mijlocesc prin talentul lor incredibile stări de spirit. Stările de spirit ne colorează viața, semnifică un curcubeu de emoții care ne justifică dreptul de locuitori ai planetei.

O să mă opresc asupra spectacolului Obsesii din pură emoție. Personajul principal este o scriitoare maniaco-depresivă.
Despre ce este vorba? Lora, personajul principal, ajunge din nou la sanatoriu, iar în timpul așteptării la ușa doctorilor, își povestește viața afectată de boală.

Am păstrat vie în memorie următoarea replică: pe cine nu suportai, mamă, că n-am înțeles niciodată, pe mine sau boala?

Tulburarea bipolară este o boală psihică. Cei neafectați de boală ne numim trăirile contradictorii ambivalență. În punctul acesta, m-am lăsat sedusă de puterea bolii. Boala permite să rostești cu voce tare cele mai monstruoase gânduri. Nu poți să te împotrivești. Te urăsc, mamă! Oare lui Dumnezeu i se scoală? Omnisciența îl localizează la fiecare contact sexual al ființelor umane

Maniaco-depresivii verbalizează. Lora a declarat că-și urăște mama, apoi a afirmat că o iubește. Ce frumos sau mai corect, cât frumos mi-a revenit din această putință a celui afectat! De ce nu-și reprezintă oamenii frumusețea ca pe capacitatea de a rosti liber, fără frica de consecințe, sentimentele contradictorii?

Te iubesc și te urăsc! Ne iubim și ne detestăm părinții. E atât firesc aici. Poate maniaco-depresivii sunt sănătoși și noi toți ceilalți suntem atinși de boală. Sinuciderea apare în mintea oricui, dar unii trăiesc mai ușor datorită determinărilor date vieții. Lora renunță uneori să-și ia viața pentru că nu ar avea cine să-i mai hrănească animalul, iar scăparea, Scăparea i se trage de la scris. Înțelege că e singură, că nu mai vine nimeni, se resemnează. Victoria stă și în resemnare.

Resemnarea conține și umor. Unii îl găsesc grotesc. Poate percepția de grotesc stă în propria ignoranță. Lora a stârnit râsul aseară. Nu din milă, deși a avut toată compasiunea. Replicile crude, plide de speranță și distractive au atins coloana vertebrală a individului. Mi-am îndreptat de multe ori spatele în timpul spectacolului. Nu m-au revoltat și nu m-au șocat viața sexuală a personajului, gândurile de sinucidere, vorbele defăimătoare. M-a sedus naturalețea.

Asta sunt eu. Aia a fost Lora. Aștia suntem cu toții. Bipolari într-o oarecare măsură. Iubim și urâm, înjurăm și complimentăm, în haită și singuri. Cei mai fericiți dintre noi găsesc un mijloc de Izbăvire. Cei mai nefericiți dintre noi se sinucid. Cei mai nehotărâți dintre noi ne târâm prin viață. Norocul rasei umane și motivul supraviețuirii: numărul copleșitor de târâtori.

Spectacol: Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Regia: Yannis Paraskevopoulos
Texte de : Margarita Karapanou
Actrița: Cerasela Iosifescu
Prezentat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București.

Gala premiilor Uniter, o seară fixată pe retină și în timpan

În 8 mai, după cum toată lumea a aflat, a avut loc la Timișoara Gala Premiilor Uniter – 25 de ani. Am fost invitată. Din ziua în care mi-a revenit invitația, am intrat într-o stare de încântare. Bucurie pură am trăit în cele câteva zile premergătoare evenimentului.

Mărturisesc că seara de 8 mai s-a desfășurat prima dată la mine în cap. Da, trag ponoase din faptul că m-am născut fată, iar în adolescență tata a devenit paznic și a uitat să fie prieten. Sau nu a știut. Nu mai contează acum. Am petrecut mult timp în imaginație, așa că realitatea m-a luat pe sus prin dezamăgiri în degringoladă.

Obișnuită cu scenariile imaginare, m-am perpelit câteva zile într-o creație cu moarte pe loc. O să mă îmbrac așa. Nu o să mă îmbrac așa. O s-o văd pe. O să-l întâlnesc pe. O să zâmbesc la. O să schimb două vorbe cu.

Multe personalități ale României au trecut pragul Teatrului Național. Emoția mea a constat în prezență. E fermecător să ajungi la un contact cu omul de pe scenă. I-am zâmbit domnului Rebengiuc care și-a înclinat capul cu demnitate. Am aplaudat frenetic când Gheorghe Visu a fost premiat. Am privit pe sub gene mișcarea grațioasă a Dorinei Chiriac. Am savurat cu voluptate momentul artistic al lui Toni Grecu. M-am bucurat de muzică și m-a încercat un sentiment intens de mulțumire când i s-a decernat Teatrului Național din Timișoara Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Am simțit puterea și atracția ansamblului, să faci parte din ceva, să te dedici, chiar și sufletește ca mine, unei Instituții care adăpostește valoarea și capacitatea de sublimare a omului.

Fără manifestările de artă, obiecte de cultură create de om, omul se reduce la o reprezentare de peșteră. Ne adăpostim, mâncăm, bem. Verbe ale acțiunii de supraviețuire. Dar oamenii trăiesc niște ani. Devin necesare și niște verbe de acțiune ale profunzimilor. Teatrul, literatura, cinematografia, arta ne-au ajutat să ne descotorisim de angoasa de viață.

Angoasă de viață o purtăm cu toții în noi, dar ignoranța progresează zilnic și de aceea unii par bine, iar alții par nebuni. De fapt nu suntem nici una, nici alta, doar suntem. Civilizația, prin plictis, apoi prin penicilină ne-a determinat să ne reprezentăm neliniștile de a exista într-un univers cu exagerat de multă materie neagră.

Ce mai tura-vura, am petrecut o seară care mi s-a fixat pe retină și în timpan. Dețin o experiență de neuitat și țin să-i mulțumesc și Georgetei Petrovici pentru asta. Nu de alta, dar împrejurările trec, iar oamenii rămân, iar eu mi-o doresc pe Georgeta în viața mea artistică și socială timișoreană.

Până anul viitor, felicitări tuturor nominalizaților și premianților. Viața este mai frumoasă și datorită vouă.

Foto: Flavius Neamciuc

Te-ai lepădat de Freud? Nu.

Uneori public articole și pe Hyperliteratura. Rar, adevărat, dar îmi port de grijă sufletește. Nu doresc sub nici o formă să mi-o iau în cap.

Orice text de pe Hyperliteratura adună suta de aprecieri și zeci de distribuiri. Nu-mi văd zâmbetul, dar mă simt. Ca reprezentare trebuie să fiu exact ca un păun și încerc să mă strunesc. Refuz tentațiile care m-ar duce pe calea falsei trufii. Dacă o să găsesc un mijloc original să-mi exprim orgoliul, o s-o fac.

Acum vă las doar un fragment din ultimul text. Vă îndemn să descoperiți întregul pe site-ul Hyperliteratura.

Fac cum fac și ajung să scriu despre Freud. Dacă nu scriu, sigur menționez. De data aceasta am primit și un imbold. Am fost considerată cea mai potrivită să scriu despre.

Am primit o carte, Freud după Auschwitz, de Patrick di Mascio. După titlu am priceput ușor de ce am fost găsită potrivită pentru o recenzie. Am citit ca nebuna în ultimii ani Freud și am vizitat Auschwitz-ul când am împlinit 30 de ani. Asta mi-am dorit eu cadou la devenirea în femeie prin cifra balzaciană: să merg în Polonia, să plâng și să mă scandalizez din cauza faptelor oamenilor.

Doar că după primele pagini m-am simțit păcălită. Ce surpriză! O carte despre lepădarea de Freud. În fața unei asemenea atitudini am rămas înțelegătoare. Răspunsul stă în ambivalența sentimentelor, la Freud am descoperit.

Mi-au atras atenția numele psihanaliștilor: Horney, Fromm, Erikson și Bettelheim. Brusc, s-a ivit întrebarea: mai rămân potrivită dacă recunosc și am citit un singur nume din cei 4? Am citit o singură carte semnată Fromm și nu-mi place să scriu despre ceea ce nu știu.

Consolarea mi-am luat-o din lecturile lui Freud. Am habar despre Totem și tabu, cunosc eseul Moise și monoteismul. Cu sprijin, am pornit să descopăr o altă viziune asupra lumii.

Foto: Adrian Oncu

Gala Uniter. În metrul intim al unui actor

Începui ziua cu un duș lung. Apoi trăsei o pereche de blugi pe mine și mă postai în fața dulapului.
Ce să iau pe mine? Dar ce?

Întinsei mâna după o camasă, dar mă răzgândii.
Merg eu la o conferință, dar nu e o ieșire în interesul muncii.

Apucai o bluză neagră, din modal, un bumbac superior se pare, și o trăsei pe mine. În spatele meu, mamanu exprimă cu voce tare incertitudinea de pe chipul meu: Ai stil!

Renunțai și la bluză. Dimensiunea nu se potrivea cu modelul evazat al blugilor. O altă bluză, tot neagră, dar de mătase, mă fermecă. Mă echipai inclusiv cu tocuri și plecai spre teatru.

În holul cu oglinzi al teatrului făcui un live pe facebook cu evenimentul: conferință de presă pentru Gala Premiilor Uniter – 25 de ani.

Pentru o exactă înțelegere: Gala Uniter semnifică un fel de Oscar al teatrului românesc. De mâine, orașul va găzdui actori din toată țara și nu orice actori, ci aleși pe sprânceană. Știți care e rolul sprâncenei? Să împiedice transpirația să ajungă în ochi. Prin asociere, așa și actorul, ne împiedică în activitățile și grijile zilnice cu stări de spirit excepționale.

La finalul conferinței, în cele 5 minute programate pentru întrebări, mă rușinai puțin. Mă ocolesc întrebările cu obraznicie. Mă ridicai de pe scaun, îmi aruncai paharul gol de cafea și mă sprijinii pe un stâlp. La un metru, reporterii îi luau interviu lui Ion Caramitru, președintele Uniter, inițiatorul și amfitrionul Galei Premiilor Uniter.

Asemenea lui Andrei Bolkonski, personajul lui Tolstoi și genul meu de prinț, în timpul conferinței văzui actorul Ion Caramitru, iar în timp ce răspundea la întrebări, prin fața ochilor îmi trecu Socrate. Socrate e cu noi! Socrate e cu noi!

Revenii la realitate datorită unei replici. Ion Caramitru aprobă o întrebare. Foarte bună întrebare. Iar mă rușinai și coborâi ochii. Nu, nici o întrebare, dar nu mă dezlipii de stâlp. Rămăsei acolo până se îndepărtară toți reporterii, apoi îi zâmbii larg când păși și întinsei mâna.

Domnule Caramitru, mă gândii să pun și eu o întrebare bună, să impresionez. Nimic. Nimic? Cu mâna întinsă, îmi întoarse zâmbetul, iar de aici discutarăm lejer 5 minute. Nu 5 minute să exprim o foarte mică măsură, ci 5 minute întregi. Despre zodii, despre teatru, despre tinerii la teatru, câteva complimente, multe zâmbete, sper să-mi fi făcut cineva o poză.

N-am visat niciodată să ajung în metrul intim al unui actor, dar uneori visele se îndeplinesc prin direcțiile alese în viață. Eu am ales să merg la teatru, să frecventez librării, să caut personalități pe care să le admir și care să mă ajute să-mi stabilesc un reper unde să recunosc valoarea.

Mă încearcă o stare de beatitudine de azi dimineață. Îmi fac în cap fel și fel de ținute pentru Gala de luni și mă schimb tot în cap.

Eu cu ce mă îmbrac?

E o Gală, prima Gală din viața mea și încep să le înțeleg pe femeile care au emoții în ziua nunții. Fix așa aștept eu ziua de luni, ca o mireasă.

Ne vedem luni.

Foto: Flavius Neamciuc

Fermecarea lumii cu Michael Jackson și Tricoul Inteligent Dunia

De-a lungul timpului am suportat mai multe influențe. Citeam o carte care mă impresiona? Orice scriam după cuprindea atingeri ale scriitorului. Ca fata, și mai târziu ca femeie, m-au inspirat mama, o prietenă din copilărie și două profesoare.

De fiecare dată am fost lucidă. Nu am preluat nimic cu inconștiență. Am știu ce anume am împrumutat în orice situație. Nu mi-am permis niciodată asimilarea. La început dintr-o mândrie prost înțeleasă preluată de la sora mea care îmi făcea educație fără să aibă habar cât de mult o admir eu cu gura căscată ca soră mai mică cu 3 ani. Diferența asta e monstruoasă între două surori când una are 12 ani și alta 15 ani.

Așadar, nu mi-am permis asimilarea dintr-o mândrie prost înțeleasă. Apoi m-am frânat dintr-o frică de a nu fi eu însămi. Habar n-am de unde m-am pricopsit, dar am suferit mult timp din cauza asta. În copilărie și adolescență rar admiram persoane. Excepție făceau profesorii și personalitățile decedate. Prietenii din jur râdeau de multe ori dacă verbalizam un compliment pentru o persoană sau alta. Poate v-ați confruntat cu atitudinea asta: exprimi o admirație și o cunoștință sau două sar imediat și critică persoana menționată.

Într-un așa context m-am dezvoltat eu emoțional. Am refuzat să admir, să mă dedic sau să mă pierd în încântare pentru cineva. Există o excepție. M-a cuprins o febră cu Elvis Presley. Prin asociere, de la rege la rege, mă uitam cu interes și la videoclipurile lui Michael Jackson.

Trăirilor trecute le datorez azi cea mai nouă campanie pentru Tricoul Inteligent Dunia. Mi-a picat fisa într-o zi, așa cum se întâmplă la nașterea ideilor mărețe, cum mi-ar plăcea să mă prezint în fața dumneavoastră cu Tricoul meu.

Atenție!

Ies în față. Fac o plecăciune. Rostesc o indicație.

Campania Tricoului Inteligent este inspirată din videoclipul Cry al lui Michael Jackson. Pe urmele ideii lui, vă tachinez cu inteligența cu care atât defilez. Îmi permit să vă reamintesc sau să vă spun: putem să ne naștem inteligenți, dar o inteligență nehrănită se anulează. Premiile de la școala generală? Nule. Coronița din liceu? Lipsită de valoare. Diploma de facultate? Zero.

Mintea nu-și permite lipsa de activitate. Creierul nu se pensionează decât în boală, iar atunci ne reducem viața la supraviețuire.

Timpul petrecut în saloane de înfrumusețare, în săli de sport, la filme provoacă neglijabil creierul. Poartă o carte este de asemenea o campanie personală, dar semnificația ține de sănătate și frumusețe psihică. Cartea reprezintă spa-ul minții. Muzeele, vernisajele, teatrele alcătuiesc mijloacele de întreținere.

Tricoul e un mijloc de comunicare cu literatura, cu valoarea. Avem nevoie de valori în viață pentru a putea să scădem. Dacă modelele sunt mediocre, scăderea devine imposibilă. Picăm în regresie, în subinvoluție.

Nu vă este frică de primitivism? Să vă fie!

Până una alta încerc să acționez cu Tricoul ca mijloc. Dinamitez barierele. Inteligența și frumusețea se conțin în orice aspect al vieții noastre.

Cu Romina Faur și Flavius Neamciuc încerc să vă farmec pe fiecare cu datoria de a ne face educație.

Doamnelor!

Domnișoarelor!

Tricoul Inteligent Dunia.

Tina și cănile cu noimă

Mama mea a lucrat la șantierul naval Drobeta Turnu Severin toată viața ei. Pe scurt, a intrat tânără și fără copii și a ieșit bătrână cu nepoți.

Programul fix a condiționat grija maternă. Timp de 12 ani am băut ceai la micul dejun. Lăsa canile pregătite pentru mine și sora mea. Niciodată nu am băut ceaiul împreună. Îmi pare ciudat și mă mir că nu-mi amintesc defel cum arătau cănile. Pot să redau cu exactitate un serviciu de ceai păstrat în vitrină. Nu aveam voie să-l folosim, de aceea eu și sora mea îl scoteam când părinții nu erau acasă. Câteva minute ne jucam de-a englezoaicele și turnam tacticos lichidul. Așezam la loc ceainicul și ceștile înainte să sosească acasă.

În prezent îmi încep ziua cu o cană de ceai. Am multe căni. De puțin timp a devenit clară preferința mea pentru asemenea obiecte. Atașamentul față de lucruri îmi displace, dar la spargerea unei căni am reacționat. În urma manifestării am ridicat capul și am văzut. Cană din Turcia, copacul vieții. Cană din Viena, Freud. Cană cu hartă imprimată. Semnificații pe ceramică; am avut senzația unei dedublări morbide. Uite-mă așezată pe raft în căni! Mi-am identificat plăcerile: istoria religiilor, psihanaliză, geografie, antropologie, literatură, artă.

La târgul de la Porto Arte, Artisans Bazaar, unde am participat cu Tricoul Inteligent, am avut vecină o tânără domnișoară care pictează căni. La început am zâmbit. Mi-am apreciat singură norocul. Am avut două zile la dispoziție să admir căni. De la căni am trecut la persoană, trăirea afectivă a existenței de către individ m-a fermecat și atunci.

Mi-a atras atenția revista pe care o citea. Scria în limba sârbă și mi-am amintit de Sorin. Când am dat mâna cu Tina, Tina este numele ei, și i-am indicat cu vârful nasului revista, a completat cu numele orașului, Tina Malajmare din Panciova.

Tina pictează căni.
Tina este sârboaică.

M-am descoperit în imposibilitatea de a rămâne indiferentă la persoana ei. Ne-am tras scaunele mai aproape. A terminat Artele, a lucrat într-o corporație, dar a demisionat și s-a apucat de pictat căni. Poftim, o femeie boemă! Sedusă de potriviri după potriviri, i-am cerut să-mi picteze o cană pentru Tricoul Inteligent.

Promptitudinea de care a dat dovadă spulberă viața dezordonată presupusă la artiști. A rămas o persoană nonconformistă, dar cu un cuvânt puternic. Am primit cana o săptămână mai târziu. Sorb ceaiul sau cafeaua dintr-o ceașcă mare, artizanală, personalizată.

Îmi place să mă flatez singură. Flatarea celorlalți o privesc cu neîncredere. La mine acasă, în bucătărie, cu o cană de ceai în mână îmi strâng trăirile mănunchi, – plăceri, supărări, ratări, nemulțumiri -, și mă bucur de mine. E un moment al meu în fiecare zi, la fiecare primă gură de ceai. Faptul că beau dintr-o cană cu semnificații mă ajută să alung alienarea, să probez satisfacția de sine.

Tina m-a ajutat și ea, cana ei ca dovadă a unei îndepliniri personale. Tricoul Inteligent face partenerit cu Tina. Vă sugerează să încercați cafeaua sau ceaiul dintr-o cană cu noimă.

Tina Malajmare pictează căni.

Curat murdar un spectacol apropiat de public

Ieri seară am ajuns la teatru cu doi adolescenți; ea elevă de liceu, el elev la gimnaziu. Special pentru ei am ales spectacolul O scrisoare pierdută.

La intrare am făcut puțină conversație. Cine a scris piesa? Care este subiectul? Observați vreo diferență la ținuta mea vestimentară? Pe amândoi i-am rugat să se îmbrace ca pentru teatru: ea rochie, el cămașă. I-am complimentat și ne-am așezat la locurile noastre.

Apariția actorilor în mijlocul spectatorilor pe o platformă de dimensiuni mici i-a lăsat cu gura căscată. Mirarea lor m-a liniștit. Mi-am zis mie că urmează distracție pentru ei. Un firicel de emoție am purtat pe sub rochia elegantă: neliniștea să nu-i plictisesc.

Subiectul piesei l-au recuperat repede din amintire: Zoe pierde o scrisoare de amor a prefectului Tipătescu. Întâmplarea provoacă o serie de situații tragic-comice. Sunt absolut convinsă că au perceput comicul, dar nu au priceput tragicul. Caricaturizarea societății a rămas o notiță dintr-un manual plictisitor la o piesă semnată Caragiale.

Într-un fel i-am înțeles. De când merg eu la teatru nu am simțit mai mult ca aseară intenția directoratului de a se apropia de public. Didascaliile (instrucțiunile primite de actori) mi-au muncit și mie mințile. De ce cară Ghiță polițistul o tavă cu pahare la fiecare apariție? De ce Zoe își schimbă mereu culoarea părului și freza? De ce Tipătescu imită vocea unui țigan sau a lui Robert de Niro în Nașul? De ce afecțiune între Nae Cațavencu și Zoe?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări a fost nevoie să dau indicații la rândul meu. Paul, adolescentul meu cu o minte pătrunzătoare, îți trăia zgomotos emoțiile. A strigat de vreo două ori ca reacție la ce se întâmpla pe scenă.

La final am aplaudat cu frenezie. Mie mi-a devenit clară simpatia pentru Călin Stanciu Junior. Teatrul Național, prin direcția abordata în ultimii 2 ani, livrează publicului o familie. Apreciez fiecare actor, dar îl prefer pe Călin Stanciu Junior. A jucat impecabil rolul lui Tipătescu? Probabil toți actorii și-au jucat rolurile impecabil. El manifestă în fiecare interpretare.

Călin Stanciu nu l-a jucat aseară pe Tipătescu, ci a fost Tipătescu.

După o piesă de 2 ore, durata spectacolului, am plecat acasă într-o stare de spirit excelentă, pentru că doamnelor și domnilor, asta face teatru din noi, ne bucură viața.

Foto: Piclisan Adrian

Cântărețul nomad. Interviu cu Dan Byron

Într-o seară, acum câțiva ani, mi-am adunat prietenii și am mers la un concert. Un pub catacombă din Unirii avea în repertoriu trupa Byron. Vărul meu, Bogdan Mosorescu, a insistat. Mergi pentru mine.

Am ajuns pentru nume. Cine poartă asemenea nume merită cu siguranță atenție. Există posibilitatea să ne lipsească multora lectura poeziei lui George Byron, dar pe la ureche ne-au ajuns aspecte indecente din viața sa. Viața lui George Byron seduce orice persoană cu un strop de spirit pentru aventură.

S-a întâmplat să descopăr în Dan Byron o individualitate conștientă și liberă care a făcut imposibilă alăturarea celor doi. Poetul s-a separat complet în memorie de cântăreț.

Anul trecut l-am întâlnit pe Dan Byron la București. E mult spus că l-am întâlnit. Am dat buzna peste om care mânca liniștit la un restaurat. I-am cerut ajutorul pentru campania mea de promovare a lecturii, #poartaocarte. A acceptat, a părut încântat și s-a ținut de cuvânt. Dan Byron a recomandat Solenoidul lui Cărtărescu pentru lectură.

Recunoscătoare și ușor exaltată i-am promis că voi fi prezentă la următorul concert la Timișoara. În 24 martie am cântat în barbă la Fratelli. Dan interpreta. De lângă bar, aproape ca o oaie placidă, îngânam: Oh, totul e minunat,/ Oh, minunat.

A doua zi dimineață ne-am reîntâlnit la Cafeneaua verde. I-am propus un interviu după chestionarul Proust. În soare, în zgomotele străzii, între înghițituri de mâncare sau cafea, Dan a povestit despre el. Mai jos o să notez întrebările și răspunsurile.

1. Principala trăsătură a caracterului tău: Încăpățânarea. Dacă n-aș fi fost, aș fi făcut altă meserie sau dacă aș fi avut aceeași meserie aș fi cântat altceva. Adaptabilitatea.

2. Calitatea pe care o preferi la un bărbat: Părul de pe piept?! (Glumește). Simțul umorului.

3. Calitatea pe care o preferi la o femeie: Feminitatea.

4. Ce apreciezi cel mai mult la prietenii tăi: Onestitatea. Faptul că poți să împărtășești cu ei anumite experiențe. Să fie lângă mine.

5.Principalul tău defect: Bădăran. Spun lucrurile pe față și oamenii sunt răniți. Nu e intenționat, dar nu reușesc să mă controlez. E parte din mine.

6. Ocupația ta preferată: Scrisul muzicii. Îmi place mai mult ca scena.

7. Visul tău de fericire: Să colind lumea cum vreau eu. (Discuție despre Kerouac între noi doi).

8. Care ar fi cea mai mare nefericire a ta: Că țara asta în care trăim se duce pe râpă și noi nu reușim să facem nimic. Da, asta e o mare nefericire. Îmi doresc să nu plec. Vreau să pot să stau aici. Sunt niște oameni care tot încearcă să ne gonească.

9. Ce-ai vrea să fii: Călător. Să călătoresc prin lume și să înregistrez muzică folosind un studio mobil pe care să-l am cu mine. Să postez pe net. Lumea să o cumpere și să ne vedem când ne-om vedea.

10. Țara în care ai vrea să trăiești: Aș vrea să pot să trăiesc în România.

11. Culoarea preferată: Nu am, dar majoritatea hainelor mele sunt negre. Ascult rock.

12. Floarea preferată: Nu am.

13. Pasărea preferată: M-au distrat niște flamingo roz dintr-un documentar. Parcă mergeau în pas de defilare, în grup și întorceau capul toate în același timp ca într-un dans. Dar nu aș zice că sunt păsările mele preferate.

14. Prozatorii preferați: Gunter Grass. Am citit Trilogia și nu am mai putut să citesc nimic câteva luni. Tot ce am citit după mi se părea bandă desenată. Cărtărescu. E cumva mișto, cumva nasol că nu iese din personajul pe care și l-a creat; același personaj de la Nostalgia până la Solenoid. Discuție între noi despre Houellebecq.

15. Poeții preferați: A fost o perioadă în care am citit multă poezie, nu prea o mai fac. A trecut peste mine. Mă plictisesc codrii și păsărelele. Nichita, Emil Brumaru. Brumaru scrie porcos, dar îmi place de mor. Folosește cuvinte vulgare într-un mod elegant. Știe ce face, nu e vorba că l-a apucat vreo nebunie. Topârceanu. Pare copilăros la prima vedere, dar e foarte adânc.

16. Eroina preferată: Trinity, clar. Râde.

17. Compozitorii preferați: Philip Glass.

18. Pictorii preferați: Turner.

19. Eroii din viața reală: Într-un fel sunt eroi părinții mei. S-au încăpățânat să nu facă parte din nimic. Nu au avut carnet de partid. Posturile bune erau luate de cei din partid. Philip Glass pot spune că e un erou. L-am cunoscut anul trecut. Am stat de vorbă. Îi citesc biografia și sunt fascinat.

20. Eroinele din istorie: În afară de Ioana D’Arc și Ecaterina Teodoroiu eu nu prea știu nimic.

21. Băutura și mâncarea preferată: N-am o băutură preferată. Mie îmi place tot alcoolul. Râde. Sunt foarte pretențios. Nu-mi place orice fel de vin. Să aibă o calitate. Prefer cramele din Basarabia și Dobrogea. În Italia, Sicilia se află o cramă Planeta. Ce muncesc oamenii acolo! Muncesc pe brânci și sunt absolut împăcați. Fabrici de bere artizanală. În București, Hop Hooligans. La Timișoara, Clinica de bere care face Terapia. Dacă m-ai întrebat de alcool vorbim până mâine!
În ultimii ani m-am apucat să gătesc. Am descoperit multe chestii. Orice mâncare poate să fie bună dacă cineva o face cum trebuie. Foarte important: ingredientele. Să fie de calitate.

22. Nume preferat: nu am.

23. Personajele istorice pe care le detești cel mai mult: Cred că avem puncte comune cu toții. Îl detest pe Ceaușescu. Ceaușescu este demonstrația directă că un singur om poate fi foarte important pentru o națiune. S-a aflat un prost zeci de ani la conducerea unei tări. Țara este și acum în budă din cauza acelui prost. Muream de foame în copilărie. Ai noștri luau oasele și le mai treceau o dată prin gură. Când eram mic am asistat la o bătaie pentru banane. Luptă între oameni maturi. Nu se urau. Voiau banane pentru copii. Așa ceva n-ar fi trebuit să existe.

24. Fapta militară pe care o admiri cel mai mult: Nu admir. Războiul e un căcat.

25. Darul natural pe care ai vrea să-l ai: Darul Iuliei de a fi GPS natural. Ne completăm bine unul pe celălalt. Eu mă rătăcesc imediat. Mă orientez cu o hartă în față. Ea e exact invers. Ține minte tot, dar cu o hartă în față o pierzi total.

26. Cum ai vrea să mori: Împăcat.

27. Starea de spirit actuală: Speriat. Nu știu ce se întâmplă în țara asta. Îmi doresc foarte tare să nu plec și să continui să fac ce fac acum. Consider că fac bine. Am ajuns să muncesc mai mult ca acum câțiva ani când așteptam să pice o inspirație din cer. În prezent o provoc și scriu aproape zilnic. Am lansat un album solo anul acesta, dar am mai scris unul de atunci încoace. Inspirația trebuie zgândărită. Nu pică din cer sau pică rareori. Am început să scriu și în română. Îmi dau seama că sunt mulți oameni care nu înțeleg engleza.

28: Greșeli care-ți inspiră cea mai multă indulgență: Mă întreb ce e aia greșeală? Oamenii greșesc în general. Nu sunt indulgent.

29: Deviza ta: Fă ce-ți place, dar asigură-te că faci bine.

Doamnelor și domnilor, Dan Byron.