Doctori mai tari ca atotputernicul Google. Regina Maria

Stăteam într-o seară în mașină cu o colegă. Asta se întâmpla acum vreo câțiva ani. Nu împlinisem nici măcar 30 de ani. Minutele de așteptare, un alt coleg urma să se întâlnească cu noi, au fost suficiente să fac un exercițiu de sinceritate. Ce naiba ți-ai făcut la sprâncenele alea?! Le-ai smuls de tot ca să le desenezi cu creionul?

Notă personală. Sprâncenele modifică complet chipul unei persoane. Frumusețea devine urâțenie pornind de la o pensetă într-o mână nepricepută.

Răspunsul colegei face parte dintr-un top al celor mai penibile situații trăite de mine. Nu-mi mai cresc. După ce mi-au picat, nu au mai crescut. Repet, nu împlinisem 30 de ani nici una dintre noi. Ei îi picaseră sprâncenele în urmă cu câțiva ani. Învinsese cancerul la o vârstă când tinerii mai poartă mantii imaginare de super eroi pe umeri.

Am mai întâlnit în viața mea un bolnav de cancer la plămâni, un nefumător. Prietena din copilărie, cu ea am mers la sanie, am învățat să merg pe bicicleta ei, am fumat prima țigară din viața noastră, a murit de aceeași boală nesuferită înainte de 30 de ani.

Situațiile astea tragice m-au convins că boala nu ține seama de tinerețe, de o viață trăită sănătos sau de un protocol anume. Cancerul lovește pe oricine. Nu m-am ferit vreodată să rostesc cancer. E ușor de observat atitudinea oamenilor față de cuvânt. Nu-l rostesc. Dacă nu vorbim despre, nu se întâmplă. Dezaprob comportamentul. Face rău.

Așa că umblu pe la doctori. Mă caut ca să previn. Controale regulate, analize la sânge, simple consultații. Recent mi-am verificat niște pete suspecte de pe piele. M-am programat rapid la Regina Maria. Citisem despre simptomele cancerului la piele. Asta facem toți acum, citim pe google sau într-un Atlas în cazul meu, și ne punem un diagnostic flamboiant. Ardem de la opiniile personale.

M-a liniștit doamna doctor, dar m-a pus și în gardă. Nu am cancer, dar protecția solară este necesară întreaga mea viață. Poate nu e soarele vinovat de petele mele. V-aș nota chiar cuvântul folosit de doctor, dar am uitat, deși am întrebat politicos de două ori. Poate e o predispoziție. Celulele își mai fac de cap. La mine s-au răzvrătit și s-au manifestat sub forma unor pete urâte sau sexi de chip. Depinde mult de ochiul privitorului, de afecțiunea celui care mă privește.

Doamna doctor de la Regina Maria mi-a vorbit cu blândețe și fără grabă. Am apreciat enorm. Merg eu des la consultații, dar e teama aia nesuferită care mă cuprinde. Teama de necunoscut, stimulată puternic de mirosul de spital. La Regina Maria lipsesc emanațiile. Lipsesc multe într-o notă pozitivă. Aș nota două, demne de aplauze: lipsa mirosului și a așteptării. Aici nu ai programare doar ca să ajungi la doctor, ai programare ca să fii poftit în cabinet la ora 14.30. Atunci am intrat eu.

Pe lângă reputație, clinica o recomandă chiar doctorii. Se întâmplă ca Regina Maria de la Timișoara să aibă doctori excepționali, la un telefon distanță de o programare rapidă, mai tari ca atotputernicul google. Urmează serviciile și personalul, inclusiv dialogul politicos de la telefon sau recepție.

Urmează să merg, într-un viitor apropiat, la un control la sâni. Ultimul a fost la 30 de ani, iar la 35 se impune un altul. Nu doresc să bag frica în nimeni, ignoranții răspund că toți murim. De acord cu ei. Întrebarea mea este: Dar cum trăim?

Avem la îndemână toate opțiunile pentru a preveni, pentru a ține boala sub control. Când lovește, suntem de cele mai multe ori vinovați.

Mergeți la doctor. Doctorul chiar salvează vieți! Mergeți la Regina Maria, experiența devine plăcută.

Viața e cu adevărat frumoasă cu toți dinții în gură

Săptămâna asta, joi, ceasul meu biologic o să înceapă să aibă un ritm mai scăzut. Nu este vorba despre nici un prag psihologic, femeia de 30 de ani, ci de un proces de schimbări biologice prin care și adulții trec. Se modifică nuanța pielii, se schimbă tonicitatea mușchilor, o cu totul altă etapă în viață începe după 35 de ani.

Voiam pentru cei 35 de ani împliniți să celebrez la Berlin, la Filarmonică. Nu a ieșit cum am vrut. În loc să cedez unei nesuferite depresii, mi-am regândit cadoul și am ajuns să-mi dăruiesc o igienizare și o albire la clinica Smile Vision. Legea compensației funcționează de fiecare dată. Nu o să visez cu ochii deschiși, pierdută în sunetele magistrale ale orchestrei, dar o să râd, cum mereu o fac, cu gura mare, cu sunete specifice și cu o dantură remarcabilă.

Nu știu cum își aleg oamenii dentistul, dar eu mi-am avut sora punct de reper. Mereu mi-a permis, prin problemele dezastruoase ale danturii ei, să am doctori excepționali. Unde și-a tratat ea dinții, hop și eu. De data aceasta nu s-a întâmplat după un scenariu fix. M-a auzit însă menționând numele Paul Zaharia. Un dialog scurt mi-a confirmat competențele doctorului în agenda imaginară a surorii mele sau a oricărei persoane cu dantură îndoielnică. Pierzând și eu nopți în copilărie din cauza durerilor ei de dinți, asistând la scene de coșmar în cabinete la Severin, am ajuns la concluzia că nefericiții ca ea duc o viață separată de toți ceilalți. Lumea se împarte în oameni cu dureri de dinți și oameni care consideră că au habar despre intensitatea durerilor de măsele.

Râd înainte de toate, dar dantura nu constituie subiect de glumă. De dantură ai grijă: periaj zilnic acasă, detartraj la cabinet, consultație anuală pentru verificare. Ce se întâmplă cu dinții noștri reprezintă un interes general. Înainte nu făceam detartraj și trăiam bine mersi! Mi-a ajuns la urechi. De acord. Dar CUM trăiam? Trăiam fără dinți.

În ziua de azi este de neconceput să-ți pierzi dinții. Avem informații, avem instrucțiuni, avem doctori capabili. La Smile Vision o echipă muncește cu drag și spor pentru sănătatea danturii, pentru aspectul estetic și sănătos. Ce-și face omul cu mâna lui se numește lucru manual, cunoașteți vorba. Ce-ți face dentistul cu mâna lui se numește fenomen surprinzător. Echipa de la Smile Vision te ajută să îmbătrânești cu demnitate, cu toți dinții în gură.

Pentru mine, munca dentistului are o reprezentare de miracol pe pământ.

Îndemn pe toată lumea. Mergeți la dentist! Viața e cu adevărat frumoasă cu toți dinții în gură.

Foto: Simona Nutu

Avem toate informațiile doar că nu știm ce să facem cu ele

Conduceam. Traficul scotea părți urâte din mine. Am parcat la MacDonalds lângă județean. Telefonul l-am smuls de la încărcat și am uitat să cobor ca o doamnă din mașină. M-am împins cu trupul afară, apoi am scos picioarele. Doamnele procedează invers.

O verificare executată cu repeziciune pe telefon în timp ce așteptam să mă văd cu cineva mi-a afișat o invitație la un eveniment pentru jurnaliști. Paula Dunia Aldescu ești invitată. M-am topit de plăcere. Soarele de afară contribuia și el la senzație, dar măgulirea mi-am luat-o. Ceva similar simțeam în copilărie când mă băgau în seamă prietenii lui soră mea. Ei toți erau mai mari, ieșeau la discotecă, organizau petreceri în camere de cămin și citeau Einstein și Dostoievski.

Cu siguranță sunteți conștienți de relația specială dintre bloggeri și jurnaliști. Ei cu studii. Bloggerii fără. Canoane respectate de-o parte. Păreri personale de alta. Rigoare ortografică în redacții. Greșeli de gramatică monumentale pe platformele gratuite. Azi oricine începe să scrie și se numește blogger. Când luăm parte la întâmplări deosebite din viața socială toți facem parte din corpul presă. Asta semnifică oarecum o nedreptate, dar până la un punct. Bloggerii există, scriu, au păreri, spun povești. Nu se opresc unii oameni până se actualizează majoritatea. Cu toții trebuie să ținem pasul.

La conferința de ieri s-a discutat despre jurnalismul cultural bine făcut. Vedeți, călcâiul lui Ahile, jurnalism bine făcut! Au vorbit diferite personalități ale vieții muzicale timișorene, Antoine Pecqueur, jurnalist la Mezzo și părintele Zaharia Pereș.

Să răspund la Cine?, Ce?, De ce?.

Organizatorii Vox Mundi sunt Asociația Culturală Kratima și Arhiepiscopia Timișoarei. Împreună revigorează muzica de cor. În prezent, timișorenii pot asculta coruri din Finlanda, Polonia și Spania. Sâmbătă va avea loc o gală, Gala Vox Mundi. Printre invitații de onoare se află și Corul Național de cameră Madrigal.

Revin la conținutul conferinței. Antoine Pecqueur a împărțit jurnalismul în două: relatare, spui povestea, și părerea personală. Jurnalismul-relatare se realizează cu responsabilitate și obiectivism, jurnalismul de plăcere cu păreri și părtinire. E necesar ca jurnalismul-relatare să supraviețuiască. Mediul intelectual elevat dă tonul. Strada trebuie ascultată. De acolo se iau instrumentele și uneltele necesare pentru supraviețuire și actualizare.

La sesiunea Întrebări & Răspunsuri am ascultat. La tot ce s-a adus în discuție aveam răspunsuri sau completări. Mi-au lipsit curiozitățile. Chiar știu ce am de făcut pentru a supraviețui în epoca mea. Nu știu de fiecare dată cum. Aici sunt împotmoliți jurnaliștii care mereu se plâng de public, dar eu m-aș plânge și de ei.

Transdisciplinaritatea studiată în facultate cu Pompiliu Crăciunescu m-a pregătit pentru provocările actuale. Am reținut din anul 2006. Avem toate informațiile, doar că nu știm ce să facem cu ele. M-am întins, observ, dar sunt așa multe de spus! Iar o să aud: Nu am citit tot, era prea lung. Pun punct. O să mai revin.

Între timp, profitați de tot ce se întâmplă zilele astea la Timișoara și râdeți. Să râdem înainte de toate.

Șșșt, arta este pentru toată lumea. Cum o livrăm?!

E așa o alergătură culturală zilele astea prin Timișoara! Ne distrugem flecurile. Am dus deja două perechi de pantofi la reparat. TESZT, Festivalul filmului european, Festivalul muzicii corale, manifestări culturale care ne scot din casă și ne bucură. Și le-am notat doar pe cele preferate de mine. Lista activităților demne de luat în seamă continuă.

Mi-ar plăcea să împărtășesc cu dumneavoastră experiența de ieri de la spectacolul KA-F-KA din cadrul TESZT. Merg la reprezentările teatrale fără să citesc un cuvânt despre. Oricum le aleg pe sprânceană: după autor, după regizor, după actor, după o recomandare de seamă. Pe mine Bogdan Mosorescu mă scoate mult la teatru. Vară mea, mergi la aia! Și merg fără să fac nazuri. El știe mai bine ca mine. Nu înseamnă că mie o să-mi placă în mod automat.

Asta s-a întâmplat și aseară. Mi-au plăcut bucăți din spectacol. De la Noica m-am obișnuit să separ în părți. Întregul m-a plictisit. Un actor cu un trup senzațional lucrat a executat Metamorfoza lui Kafka într-un ansamblu de mișcări ritmate. Jocurile și efectele de lumini m-au interesat în cel mai înalt grad.

De priceput mai puțin. La o grimasă a studentei Andreea Moldovan, se afla în stânga mea, am șușotit ceva despre un gândac. Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.

Andreea a răspuns: Noi (spectatorii din sală) suntem Procesul. Nu știm ce se întâmplă.

M-a încântat schimbul acesta de replici. M-a amuzat. Am primit un șșșt. Pentru unii dintre dumneavoastră nu înseamnă nimic, dar întâmplarea legitimează munca artiștilor. O studentă a menționat Procesul lui Kafka. Tinerii citesc. Un alt student, în spatele meu, îi povestea unui domn în vârstă Metamorfoza.

Arta este pentru toată lumea. Nu găsim întotdeauna instrumentele potrivite să o livrăm. De aceea există angajați închipuiți, dar permanenți, fac parte din, care se străduiesc să fie prezenți, să existe, să instige, să acționeze întru dezvoltare intelectuală.

Avem strămoși comuni cu maimuța, adevărat.
În timp, am ridicat diferite societăți, iar în societate, instinctul e detronat. Pentru control și pentru delectare, omul a început să manifeste măiestrie, pe categorii bineînțeles. Așa au apărut muzicienii, actorii, scriitorii, femeile cu pălării.

Apropo de, imediat o să scormonesc după o pălărie pentru Gala Vox Mundi de sâmbătă.

Ne vedem!

Foto: Ciprian Roșca

Agenția de turism: Totul o să fie bine!

Există circumstanțe favorabile. Unii nu acceptă ideea de noroc. Eu sunt un martor al șansei. În noiembrie, la conferința November Notes in Social Media, Romina Faur a câștigat o excursie la Budapesta oferită de agenția Ultramarin. În decembrie, în ger și spirit de sărbătoare, Romina și cu mine urmam să vizităm Budapesta. Nu s-a întâmplat asta.

Serii de circumstanțe, favorabile unele, mai puțin favorabile altele, au amânat excursia. În mai ne-am făcut bagajele și am pornit spre Ungaria (fără Romina, dintr-un motiv de procreare). Mara și cu mine ne-am prezentat dimineața la întâlnire. O neliniște mă reprezenta bosumflată: frica de aerul condiționat din autocar. Vă rog să mă credeți, am niște experiențe înfiorătoare de picioare, mâini și spate înghețate de la aerul condiționat.

La 10 minute după ce ne-am așezat la locurile noastre, ghidul, Maria Lădău mai exact, ne-a cerut să ne facem cunoscute doleanțele. Dacă aerul condiționat e prea tare, a zis ea și m-a cucerit. Lămurit aspectul acesta, m-am relaxat în scaun și i-am tras o giugiuleală Marei de bucurie. Autocarul a pornit, în boxe vocea Mariei descria clădiri, dădea trimiteri istorice, se slăbea ușor cu niște glume, revenea politicos la expunerea faptelor și evenimentelor.

M-am ghemuit în scaunul meu și mi-am lăsat gândurile să mă cuprindă. În cea mai mare parte întrebări despre o excursie organizată cu ghid. Senzația era una de elev. Am iubit și am urât școala în aceeași măsură. Iubeam CE îmi livra, detestam CUM îmi livra. S-a întâmplat ca excursia asta să mă surprindă exclusiv plăcut. Mara a plăcut-o pe Maria. E firesc, vă spun imediat de ce. Pe lângă discursul impecabil despre orice am vizitat în Budapesta, o suspectez de o memorie de elefant, Maria transmitea o naturalețe seducătoare. Era la Budapesta, cu un grup felurit, și atât. O implicare completă în moment și în grup. Mara i-a legitimat autenticitatea când mi-a cerut, după o oră de la prezentarea Mariei, să mergem să vadă leii cei fioroși. Noi îi văzusem, în grup cu stegulețul României, doar pe cei prietenoși.

Cei de la Ultramarin, ca orice agenție de turism din vremurile actuale, țin pasul cu nevoile oamenilor pasionați de aventură. Diverse excursii țintite găsiți pe pagina lor de facebook: Castele Bavareze, Cracovia-orașul regal din ținutul dragonului-, Riviera Albaniei etc.

Susțin excursiile prin agenții. Să vă spun cum îmi place mie cel mai mult să călătoresc. Simt dorul de ducă. Mă urc în mașină, alimentez și mă pun pe drum. Nu mă interesează neapărat unde. Mă fascinează drumul. Sau merg în aeroport, mă pun în fața panoului cu plecări. Pentru mine numele orașelor cu poarta de îmbarcare au aceeași forță impresionantă ca o pânză de Picasso pentru un împătimit al artei. Dacă m-ar urmări cineva prin aeroport, m-ar vedea la un moment dat cum mă opresc în fața panoului, las capul ușor pe spate și rămân câteva minute nemișcată. Mă holbez și visez la lumea largă. Ce trist că o să mor și nu o să văd lumea asta întreagă!

Revin la realitate. Mi-e imposibil să călătoresc după chemările inimii. Sunt un nomad închipuit și neserios. Uneori condițiile și siguranța mă fac să dau înapoi de la ceea ce singură numesc aventură. Agențiile mă fac să mă simt în siguranța, iar unele, cele cu care călătoresc eu, în articolul prezent –ULTRAMARIN-, îmi dau sentimentul de ocrotire. Agenția reprezintă brațele puternice ale tatălui. Nimic nu mi se poate întâmpla. Agenția înseamnă blândețea mamei. Totul o să fie bine.

Și într-adevăr, nimic nu se întâmplă, totul este bine. Cu excepția distracției, firește!

O să pun punct aici. Dacă cititorii blogului sunt interesați de experiența mea în Budapesta, impresiile de acolo, îmi puteți lăsa comentarii și o să revin pe viitor cu un articol.

Între timp, să râdem și să călătorim.

Un blogger cu voce andante despre Conferința PRBeta

Știați că este o diferență între origini și început? Mie nu mi-ar fi trecut prin cap dacă nu m-ar fi ajutat Paul Ricoeur. Memorie, istorie, uitare pune pe fugă cititorii prin teoria agasantă, dar în nici un caz nu pierzi timpul cu lectura.

Articolul prezent își are originea în ziua de joi, iar începutul azi. Motivul renunțării de a scrie sub influența entuziasmului despre Conferința PRBeta ține de perfectul simplu. Geografia m-a împiedicat. O face deseori. Pur și simplu nu-mi vine firesc să scriu despre un eveniment desfășurat azi la perfectul compus. Mă enervez, greșesc mereu, șterg cuvinte și pierd orice urmă de inspirație.

Cu o minte mai coaptă ca anul trecut, am decis să aștept o zi sau două după ce creația îmi dă ghes să scriu despre o acțiune a zilei în curs. Sau să nu mă mai împotrivesc gramatical și să scriu corect, cu perfectul simplu.

Despre PRBeta, dacă sunteți curioși și aveți acest cusur, în arhiva blogului o să mai găsiți articole. O să notez câteva impresii despre conferința de anul acesta, dar înainte doresc să vă povestesc ceva.

La examenul de bacalaureat, proba orală de la limba engleză, două colege, ambele dragi mie, le prețuiesc și le respect intelectual, au primit notele inversate. Una a luat nota maximă prin nepotism. Rostirea în limba engleză te ducea cu gândul la ruși, iar nenorocitele alea de rephrase-uri nu s-au prins deloc de ea. Cealaltă, a primit un nouă și un discurs moralizator de la profesorul examinator. Pronunția ei ne făcea pe toți invidioși. Unii au talent pentru limbi străine. Parcă s-au născut special să nu se mărginească fonetic la o anumită limbă. Rephrase-urile nu-i dădeau nici o bătaie de cap. A primit totuși nouă pentru ca profesorii să-și justifice notele nemeritate.

Acesta este un caz clasic de nedreptate, umilință, lipsă de caracter. Nu m-am împotrivit niciodată pilelor, cunoștințelor și relațiilor. Lumea a funcționat și funcționează după legi nescrise, după condițiile trasate de cel mai puternic. M-a înfuriat peste măsură atitudinea celui ipocrit. Profesoara din povestea mea a dat o notă maximă unei eleve care nu merita. Pretenția mea a fost și va rămâne să primească notă maximă și cel care merită. Mă angajez în lupte, ridic vocea, acționez, schimb dacă îmi stă în putință aceste fapte. Nu o să tac, nu o să mă prefac și nu o să accept acest gen de comportament.

La conferință s-a discutat despre persoanele care influențează în mediul online, influencer și microinfluencer. S-a menționat numele Alinei Ceușan. O nemulțumire ca în povestea cu profesoara s-a răspândit în sala de la Incuboxx.

Ciuda mea ca blogger cu o voce andante – mă folosesc de vitezele de execuție a unei lucrări muzicale – constă în faptul următor:

Vocea presto a influencerului seamănă de multe ori cu rostirea cu accent rusesc a colegei mele de liceu care a obținut o notă maximă la bacalaureat prin nepotism. Și atunci se declanșează un război al nevoilor cu răbufniri de cele mai multe ori nedemne de persoane educate.

Microinfluencerii se plâng la orice colț. Influencerii își cresc aroganța pe complexe de inferioritate. Ne zâmbim la evenimente. Ne criticăm în grup restrâns. Ne facem vinovați de o reîntoarcere la capacități intelectuale ale maimuței.

Toate astea reprezintă adevăruri și provocări. Așa s-a și numit conferința, cea mai remarcabilă la care am participat eu până în prezent. Oltea avea dreptate, o să fie greu de depășit.

În timpul conferinței mi-am notat pe un bilețel câteva întrebări:

Cum sugerezi o eroină? Cum sugerezi un abandon? Cum sugerezi o ratare? Cum sugerezi umilința? Cum sugerezi mântuirea? Intenționez să fac un mic filmuleț după aceste întrebări cu scopul de a mă împotrivi acelora care luptă împotriva avortului.

Asta este o consecință directă a conferinței. Propriile gânduri încep să curgă. Se desprinde creația stimulată de un gest, un cuvânt, o glumă, o privire, o strângere de mână. Te ridici, îți iei la revedere și pleci cu gândurile tale.

Cristina, Oltea, felicitări și la cât mai multe asemenea conferințe.

Notă:

Andante = la pas

Presto = foarte repede

A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm

Merg de ani de zile la teatru. La început împinsă de la spate și în coloană. Eram elevă. Apoi din curiozitate. Tot un fel de împins de la spate, dar altă reprezentare. De câțiva ani am început să pledez pentru. Provocator mă exprim cu: instig la cultură.

Expunerea pe blog a părerilor despre diverse spectacole mi-a îngreunat umerii. M-am întrebat: Cât să mai scriu aiurea despre teatru fără nici o bază? Și m-am pus pe citit. Diverse etape am traversat. Am scris despre spectacole prin filtrul emoției. Am apelat la cuvinte simandicoase, dar goale. Am probat rigoarea unei recenzii.

O învățătură s-a prins de mine, diferența dintre spectacol și piesă de teatru. Una-i una, alta-i alta. Asta e teorie: seacă, stearpă, mai întotdeauna respingătoare.

Cei mai mulți mergem la teatru pentru emoție. A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm. O oră sau două să nu avem habar de tot ce înseamnă viața de toate zilele cu facturi, chirii, rate la bancă, viață sexuală nesatisfăcătoare, divorț, meșteri, părinți, copii etc!

Înainte de spectacol se lasă întunericul în sală. Publicul e în febră. O forfotă dedusă, nu-ți vezi companionul. Ce secunde bezmetice! Eu mereu mă întreb: Oare o să picăm undeva ca Alice? O cădere lungă și buf!

Începe!

Aseară a apărut în fața spectatorilor Gigi Căciuleanu. Nu e prima oară pentru mine. L-am mai văzut pe scenă. De data asta a citit de pe foi.

Când m-am dus la psihiatru
El mi-a spus: 1, 2, 3, 4.
Hai, mai ieftin să mi-o lase
La-m rugat. Dar nu: 5,6.

Medicina nu-i un moft
Mi-a spus: Hai: 7,8.
Creirii-ncepu să-mi frece
Pân-a ajuns la 9, 10.

Târguiala fi ținută
Tot așa pân la o sută
El tăcând, Eu dând din gură
Și apoi alte mii și sute

Eu țâcnit
Iar el
mă fu..ră.

Versurile fac parte dintr-un spectacol marca Gigi Căciuleanu. Încercați să vă imaginați cuvintele, sensurile, reprezentările prin dans acum. O clipă închideți ochii. Ați reușit să fantazați? Nimic asemănător cu factura la curent.

Ăsta e teatru, e putința omului capabil de a-și îmbogăți viața. Restul e durere și marketing.

Înainte de punct, instig. Mergeți la teatru. FEST-FDR e în plină desfășurare.

La ora 21 o să fiu din nou la Sala 2 a Teatrului Național.

Ne vedem la teatru!

FEST-FDR, Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.

Notă: Pentru a doua oară, am acceptat să fiu partener al Teatrului Național Timișoara pe parcursul desfășurării festivalului.

Mulțumesc.

Foto: Diana Bodea

Clubul nobil al femeilor sterpe

Reiau activitatea pe blog. Au fost câteva zile fermecătoare. Fiecare dintre noi a petrecut după felul de a fi. Primul articol aparține unui nou invitat pe dunia.ro.

Acest invitat dorește să rămână anonim. După ce o să citiți, va fi lesne de înțeles.

“Femeile sterpe ar trebui alungate de lângă casă, ca animalele ce nu-s bune de nimic”, spune o mătușă la masa de Crăciun în familie. Ca să nu provoace o scenă, Anda a ieșit din cameră și nu s-a mai întors decât după ce mătușa plecase. Toată familia știa că Anda și soțul fac tratamente pentru a avea un copil. Dar singurele cu care ea vorbește despre asta sunt femeile aflate în aceeași situație, pe un forum anonim. Acolo își recomandă medici, clinici, suplimente. Își povestesc experiențe și se încurajează reciproc. Welcome to Fight Club. Grupurile dedicate pe FB, secțiuni specifice pe Fertility Friends, forumul ONG-ului SOS Infertilitatea sau mai vechiul „Despre copii” alcătuiesc un torent gigantic de suferință, frustrare, neputință și disperare.

La o altă masă, într-un local din Timișoara, într-o discuție amicală, Maria se declară convinsă că toată presiunea asta de a face copii înainte de 35 de ani e o strategie tribal-patriarhală de a lega femeile de casă și de maternitate, blocându-le potențialul tocmai la vârsta maturizării intelectuale. Ca noi toți de altfel, ea poate da multe exemple de femei care au făcut copii spre 40 de ani si după, natural sau in vitro. Maria nu știe cât de fertilă e de fapt la 37 de ani, deși cei 400 de lei investiți în analize specifice i-ar fi temperat probabil avântul feminist. Biologia n-are ideologie. Puțini medici recomandă investigații de fertilitate, și doar în anumite cazuri, de obicei când pacienta nu reușește să rămână însărcinată mai mult de an sau doi. În realitate, ele ar trebui incluse între analizele obligatorii pe care orice femeie ce-și dorește la un moment dat un copil trebuie să le facă. Să știe cât și dacă mai poate să aștepte. Dar, așa cum ni se întâmplă tuturor, uneori nu vrem să știm. Preferăm să lăsăm hazardul să decidă când și dacă se va întâmpla.

Într-o cultură preocupată aproape exclusiv de contracepție și “timpul potrivit” pentru o sarcină, se vorbește prea puțin despre persoanele ce se confruntă cu infertilitatea. Media și industria filmului promovează agresiv idei nerealiste despre fertilitatea femeii, sugerând că ea poate fi prelungită fără efort până spre 50 de ani. Vedete si femei de succes se mândresc cu sarcini la vârste reproductive avansate; în filme, graviditatea la 40+ e omniprezentă.  În lumea reală, statisticile arată, fără dubii, că aproape jumătate din populația feminină are, la 40 de ani, fertilitatea sever compromisă. Ceea ce, oarecum firesc, vedetele devenite mame la peste 44 de ani nu spun cum au obținut aceste sarcini. Nimeni nu e dator să spună cum și-a făcut copiii. Bănuiala generală e că doar fertilizarea in vitro poate învinge vârsta, pe când realitatea este cu totul alta. O astfel de procedură poate depăși multe obstacole, mai putin unul, esențial: vârsta mamei. Pentru că marele adevăr puțin știut despre fertilitatea femeii este acela că ea e finită și ireversibilă. Iar femeile ce au primul copil la peste 42-43 de ani apelează, cu foarte rare excepții, la ovocite donate sau embrioni donați.

Femeia se naște cu toate ovocitele pe care le va avea în această viață, numărul lor scăzând progresiv până la menopauză. Cu 10 ani înainte de acest moment începe și scăderea calității materialului genetic al ovocitelor, așa încât ele sunt tot mai puțin capabile să genereze, odată ferilizate, embrioni sănătoși, capabili să evolueze în sarcini duse la termen. Cu cât ovocitele sunt mai tinere, cu atât mai bine. Microscopic, imaginea lor e tulburătoare – cea mai mare celulă din corpul uman, rotundă și plină ca un soare, ținută în frâu de zona pellucida, membrana elastică deasupra căreia crește, ca o coamă, corona radiata. La deplina maturitate socială, intelectuală și emoțională a femeii, soarele plin al citoplasmei e tot mai palid.

Din motive încă necunoscute, un număr mare de femei se confruntă cu probleme de fertilitate la vârste relativ tinere. Majoritatea ajung la specialist după ani de încercări inutile de a obține o sarcină, iar spre 40 de ani, șansele unei sarcini evolutive, chiar prin fertilizare in vitro, sunt dramatic reduse – rata de reușită e, optimist, pe la 10%. În cazul nefericit în care și fertilitatea partenerului, chiar dacă teoretic necondiționată de vârsta, se dovedește a fi suboptimă (iar statisticile arată, din anii ‘60 și până în prezent, o prăbușire a numărului de spermatozoizi viabili din lichidul seminal) cuplul respectiv se îndreaptă spre o criză majoră.  În absența unei educații pentru sănătate consolidate în școală și în relația cu medici specialiști cu competență în domeniu, cine amână maternitatea, din variate (și perfect legitime) motive, până după 35 de ani, poate intra, brusc și fără avertisment, în segmentul de umbră și durere al infertilității.

Tratamentul de fertilizare in vitro e o experiență ce poate epuiza psihic și financiar cele mai solide cupluri, traumatizând pe viață cele mai puternice femei. Gonadotropine, somatropină, folitropină alfa, estradiol, progesteron, dehidroepiandrosteron sunt doar o parte din termenii ce stau la baza unui vocabular al speranței și deziluziei. Nimeni nu rămâne inocent după o încercare a cărei cruzime și potențial te fac să realizezi, oricât ai fi de cinic, că reproducerea umană are, logic și teoretic, atât de puține șanse de concretizare, încât faptul că ea totuși se întâmplă frizează miracolul. Milioane de ani de evoluție au rafinat mecanisme genetice pe care știința de azi abia le descoperă. Legi încă misterioase de selecție embrionară decid supraviețuirea celui puternic, cromozomial echilibrat.

Despre infertilitate nu se vorbește, deși ar trebui. Ar fi interesant și plin de emoție un dialog între o femeie ce decide că vrea să renunțe la o sarcină și o alta care ar da orice să o aibă.

Obișnuința oamenilor transpusă în scump egal bun o confirm

În urmă cu opt ani, mama s-a mutat la Timișoara. M-a ajutat mult în primii doi ani de viață ai Marei. Prezența ei a creat o nevoie: achiziționarea unui apartament. M-am ocupat parțial de amenajarea spațiului. În cea mai mare parte am comandat mobilă. Ceea ce nu știam atunci era că apartamentul va deveni și casa mea. Într-adevăr nici nu am consultat astrele. Și atunci, fix ca acum, mi se părea caraghios să cred că planetele se învârt în favoarea sau în defavoarea unei gene egoiste.

Mobilierul l-am comandat de la Kapa. Știam că acolo se află și producători români. Încerc, după putințe, să las banii în România. O canapea de la Agache și o sufragerie de la Lunex mi-au fost livrate acasă. La Agache puteți citi Lugoj, iar la Lunex, Reghin.

A trecut timpul. Schimbări considerabile au avut loc. În primul rând am trecut de la Eneas, 63, vilă cu piscină, la Ioan Mureșan, 53, apartament cu trei camere în care aud cum vecinul trage apa la baie. Ce provocare!

O mai mare provocare a fost mirosul. Sunt o persoană olfactivă. Pentru mine o casă înseamnă în primul rând miros plăcut și puternic. Așa mi-au picat ochii pe canapea. Pe ea au murit doi câini, iar de curând un motan a făcut pipi. Se impune o înlocuire.

Săptămâna trecută, meseria ingrată de blogger m-a scos la o petrecere în pijamale cu ocazia lansării paginii de facebook #kapahomedecor. A picat cum nu se poate mai bine. Cum am intrat în Kapa, am mers direct la Agache. M-am lăfăit pe o canapea galbenă până au început să vină ceilalți bloggeri.

Am fost 5 bloggeri invitați. Noi reamintim prietenilor din lista noastră de Kapa. Toată lumea știe despre, doar că mulți nu ne amintim. Cu petrecerea asta, restabilim niște amintiri. De exemplu. Plimbându-mă prin imensul spațiu destinat mobilierului, am dat peste mobila mea de acasă din sufragerie. Apartamentul este acum acasă.

Vă povestesc și ce s-a întâmplat când am dat peste mobila mea de acasă. Mărturisesc că mi se pusese pata, în special pe masă. Voiam să scap de ea cât mai repede cu putință. M-am apropiat și mi-am aruncat ochii pe preț. Ca în cartea lui Robert Cialdini, am reacționat. Obișnuința oamenilor transpusă în scump egal bun o confirm. S-a mutat perspectiva. Am venit acasă și am curățat masa cu atenție. Prețul m-a convins să-i mai dau o șansă. Lunex are și opțiunea lux. Produse pentru orice buzunar, nu putem să ignorăm bugetul românului sau eu una cel puțin nu-l ignor, și produse pentru gusturi rafinate.

Persoanele cu gust rafinat caută asemenea produse. Eu știu sigur că o să-mi reiau obișnuința de a hoinări prin Kapa. Am mare nevoie de o canapea. Mi-a rămas gândul la una.

Acum o să pun punct. Să nu vă plictisesc cu atâta reclamă. Textul este publicitate fără doar și poate.

Mulțumesc.