Am pus o întrebare simpatică. A zis Florin Piersic Junior

S-a întâmplat marți seară să am o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru pe la 7 seara și am ajuns acasă la miezul nopții. Nu mi-am pierdut pantoful, dar am lăsat un flec prin parcul de lângă Sala 2 a Teatrului Național Timișoara.

S-a jucat din nou Frați de Dave Williams. Pentru mine a fost a doua oară. Sunt spectacole pe care pot să le revăd și să mă bucur de reîntâlnirea cu personajele. Sunt spectacole pe care refuz să le revăd. Reîntâlnirea cu personajele m-ar plictisi și m-ar irita.

Spectacolul Frați numără multe aspecte care atrag. În primul rând distribuția: Florin Piersic Junior, Matei Chioariu, Călin Stanciu Junior, Marko Adzic. În al doilea rând genul: comedie. În al treilea rând mergeți la spectacol și îmi puteți lăsa un comentariu.

Diferit de data aceasta a fost dialogul de după spectacol – actori și spectatori față în față. O fereastră s-a deschis. Una mică, desigur! Actorii reprezintă o tagmă specială. Vizionari cu misiuni autoimpuse, actorii și-au fixat singuri o contribuție în stări de spirit. Mergem la ei să avem parte de întreruperi din realitate. Și dau totul pe scenă, iar marți seară au permis, metaforic, să aruncăm un ochi după ce a picat cortina.

Spectatorii au pus întrebări. Unii cu fudulie, alții cu emoții, câțiva cu umor, eu cu. Cu reacția mea obișnuită și detestabilă, un roșu violent în obraji, am îndrăznit: Aveți cumva vreo superstiție înainte de spectacol? Obișnuiți să faceți ceva anume?

Există pe pagina de facebook a Teatrului Național Timișoara înregistrări din acea seară. Apar și eu. Știu că nu o să vă uitați pentru Florin, Mario, Călin sau Marko. Nici măcar pentru Ada Lupu Hausvater. O să fiți curioși de mine, ce dezmierdător!

O să-l auziți pe Florin Piersic Junior cum îmi evaluează întrebarea ca fiind simpatică după ce a rostit șoptit că așa ceva nu se spune și a aruncat mănusă celorlalți actori. Nici unul nu a dezvălui nimic. Tainele celei mai formidabile meserii au rămas în siguranță.

Ca să merg pe propriile urme, aliniez finalul cu introducerea. Am avut marți seară o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru. Am pus întrebări prinților. Am fugit înainte de miezul nopții.

Înainte de SFÂRȘIT, mai notez, pentru curioși și doritori, că vor mai urma asemenea sesiuni între actori și spectatori. Urmăriți pagina de facebook a Teatrului.

SFÂRȘIT

Foto: Flavius Neamciuc

Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc de Cornelia Iordache

Am anunțat comunitatea din jurul blogului de intenția mea de a transforma acest spațiu într-o redacție virtuală. Am zis, dar am și făcut.

Îmi place și practic acțiunea. A mă opri la a spune nu e stilul meu. Iar eu am un stil și sper să ajungă inconfundabil.

De la momentul anunțării am avut câteva întâlniri și mai multe discuții. Ce descoperire măgulitoare pentru mine! Mai multe persoane aspiră să se alăture blogului. Azi o să public un articol care nu-mi aparține. Invitata mea se numește Cornelia Iordache. Nu am intervenit deloc în text. Poftesc la cât mai multe asemenea articole și muncesc din greu pentru a crea o echipă în jurul meu. Pun punct aici. Vă las într-o companie bună. Primul cititor sunt eu. Al doilea este rugat să lase comentariu. Mulțumesc!

Cornelia Iordache, Ne vedem în parc

PROLOG

La fel ca o piața publica sau un local fără pretenții de bonton, parcul își etalează zilnic magnetismul. Forța naturii din urbe dă naștere, tam-nisam, unor întâlniri neobișnuite. Oaspeți, nu vizitatori sau trecători. Așa ne întâmpină acest amfitrion, la fel de generos cu oricine îi străbate aleile. Parcul e al tuturor.

Al jocului și forfotei celor cu vocea în formare. Vicleni naivi, ascunși de trunchiuri groase, pufnind înăbușit în pumn ca nu sunt descoperiți de camarazii lor.

Al sugarilor strânși la piepturi golașe de brațele obosite ale ocrotitoarelor lor. Multe dintre ele, privind prelung, stânjenite, pavajul.

Al celor cu apetit, ieșiți în pauza de masă. Din caserolele fierbinți, se înalță unduind, ca duhul din lampa fermecată, un abur cu iz ademenitor. Mai ales pentru gâze.

Al celor ghidați de karma, trosnindu-și tendoanele în poziții aparent dureroase. Al sportivilor asudați, cu antrenorul privat atârnat pe încheietura mâinii.

Al câinilor de pripas. Al celor sub stăpânire, scoși la întâlnirea cu zeița Libertas. Al stăpânului pe viața de câine, cu punga de gunoi dosită în buzunar.

Al celor care vor să scurteze drumul. Al celor care, fără țintă și ademeniți de mirosul materiei vegetale, se scufundă în visare.

Al artiștilor asteptând muza și, deopotriva, al actanților ambulanți.

Front pentru disputele liceenilor hotărâți să-și încheie socotelile.

Decor pentru îndrăgostitul care spune, cu glas tremurând, da. Sau, după caz, răspicat, s-a terminat.

Al celor proaspăt parfumați cu mers grăbit, pentru care energia zilei încape într-un pahar cu licoare-to-go.

Al odraslelor cărora li se luminează chipurile plăsmuind aventuri și li se împleticesc picioarele gonind spre locul de joacă. Al părintelui prăpăstios pentru care prenumele celui care tocmai s-a smuls din mâna lui, devine un leitmotiv.

Al vicioșilor lipsiți de pudoare, în căutare de plăceri lascive.

Al celor predispuși la romantism: culegătorii de trifoi, suflătorii în pufoase păpădii sau spărgătorii de semințe.

Al pensionarilor grupați pe teme de discuție, așteptând încruntați să se ivească de undeva un bob de scandal. Doar-doar le-o mai tăia din apăsare.

Al oamenilor străzii care, după ce au ciupit din coșurile de gunoi câte ceva, se lungesc pe bănci, cu brațele îndoite sub perne improvizate.

Al lui și al ei. Al lor. Al tuturor.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!

Mirror, mirror on the wall, who`s the fairest of them all?

Primul meu gând la contactul cu Mirror photoBooth m-a trimis în povești. Condițiile actuale de viață permit fiecăruia dintre noi o întâlnire cu oglinda magică. Regina căuta o confirmare a propriei frumuseți, omul modern verifică o stare: cât de mult ne-am detașat de muncă, cât de tare reușim să petrecem?

Cel mai mult, oglinda ne permite să uităm de control și limite. Ne apropie de un instinct primar care cere imperativ să onorăm plăcerea. Fotografiile obținute în urma unei scurte ședințe foto ne pun față în față cu o persoană care și-a suspendat inhibițiile.

Oamenii știu să se simtă bine! Oamenii știu ce să facă cu timpul lor liber! A petrece din când în când crește eficiența la locul de muncă.

A doua zi după petrecere, toate persoanele au o reprezentare de regină din poveste. Căutăm o confirmare a unui timp petrecut de pomină. Magneții de frigider și fotografiile sunt martori. Ne revin de pe hârtia lucioasă surâsuri și chipuri fericite. Fie că ne aplecăm spre ușa frigiderului să privim mai de aproape magneții, fie că apucăm fotografiile în mână pentru a analiza chipurile din imagine, nu o să descoperim măști: masca angajatului, masca iubitului, masca fiului, masca mamei, masca prietenului!

Foarte simplu, fără nici un interes practic, fotografia scoate în evidență un chip relaxat, o persoană veselă, o atitudine încrezătoare.

Fotografiile instant au și o reprezentare de pilulă pentru repornirea omului modern. Pornim la muncă. Ne oprim la final de zi sau de săptămână. Ne repornim după fiecare distracție.

Picster, cu PhotoBooth sau MirrorBooth sprijină repornirile cu încredere și bunăvoință. La urma urmei o facem pentru propria supraviețuire, pentru sens și semnificații, pentru destin, pentru iubire, pentru distracție, pentru cum anume ne reprezentăm viața.

De exemplu, în 29 octombrie, Picster va fi alături de Timișoara City Maraton, eveniment organizat de Timotion și Alergotura. De data asta motivul implicării constă în interese culturale. O facem pentru cultură. O să se reia în imaginar, prin proba maratonului, cucerirea cetății Timșoara de către Prințul Eugeniu de Savoya.

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!
Oglingă, oglinjoară, ce am mai alergat la maraton!

Diseară povestesc despre persoana Sorin Oncu

În octombrie 2014 mă aflam în Spania cu Sorin Oncu, nostalgia trecutului. Începutul acela de octombrie, inclusiv 6, reprezintă amintiri prețioase.

Astă seară, în 6 octombrie 2017, o să-mi fabric alte amintiri cu Sorin Oncu. Are loc Noaptea Albă a Galeriilor Timișoara și o instalație cu pecetea lui își așteaptă vizitatorii. În intervalul 19-21 o să vă întâmpin. Mi-am luat 2 ore să povestesc despre persoana Sorin Oncu.

Ce anume l-a făcut de neuitat în sufletul meu? Pe blog o să notez un singur aspect: capacitatea lui de a mă accepta și de a mă aprecia pentru ceea ce eram și nu pentru ce își imagina el că aș putea fi. I-am simțit prietenia ca un balsam. Niciodată nu m-am măscărit în fața lui, să încerc să-mi apăr un gând, o acțiune, o faptă. Nu cerea justificări, nu pretindea să-i adopt un stil, o percepție, o atitudine. Ne jucam la întâlnirile noastre cu felul noastru diferit de a fi. Punctele comune ne împingeu la gesturi de afecțiune, mergeam de multe ori lipiți unul de altul, de mână sau aplecându-ne să ne sărutăm obrajii.

Diseară, în ciuda vremii ploioase și friguroase, o să mă îmbrac elegant și sexi. Așa îi plăcea lui de mine. Mă asemăna cu Jane Fonda. M-a numit regina mamă după ce am născut-o pe Mara. L-am iubit mult, iar dispariția lui nu s-a transformat încă într-o amintire nedureroasă. Nu mai plâng așa des după el, dar pierderea a lăsat urme. Uneori am senzația unei singurătăți distructive. Nu o să mă mai iubească nimeni cu adevărat pentru ceea ce sunt, mereu o să adopt măști. Asta e cea mai mare pagubă: cu el a dispărut și cea mai adevărată versiune a mea.

Ce a rămas după el, chipul și atitudinea, puteți să vedeți diseară la expoziție.

Loc: Compania DArte, str. Pestalozzi, nr.22, fosta Fabrică de baterii, azi între 19 și 1:00.

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!

Instalart/Sculptura/000 caută privirile lumii

Studentă la Litere, la Timișoara, am studiat literatura română cu profesorul Cornel Ungureanu. Am avut privilegiul. La examen, după partea scrisă, ne chema să purtăm o discuție. Îmi amintesc că m-am așezat pe scaun și înainte să găsesc forța necesară să privesc chipul de peste birou, am și fost întrebată: Care e subiectul lucrării de licență? Am îngânat Dostoievski. Într-un gest familiar deja, domnul profesor a ridicat ambele mâini și mi-a spus: Tu trebuie să citești Camus. Să începi cu Mitul lui Sisif.

V-am povestit acest episod în urma celui mai nou parteneriat legat. Am onoarea să fac parte dintr-o echipă cu următoarea responsabilitate: să răspândesc vestea despre proiectul Instalart/Sculptura/000, un demers gândit în contextul Timișoara Capitală Culturală Europeană.

De la acceptare, mi-a devenit clar. Eu trebuie să (re)citesc Camus. Să încept cu Omul revoltat. Am zis și am făcut. Notez:

Cea mai măreață și cea mai ambițioasă dintre arte, sculptura, se încăpățânează să fixeze în cele trei dimensiuni figura fugară a omului, să conducă dezordinea gesturilor către unitatea marelui stil. Sculptura nu respinge similitudinea, de care, dimpotrivă, are nevoie. Dar nici nu o caută de la început. Ceea ce caută ea, în marile sale epoci, sunt gestul, mina sau privirile lumii. Scopul său este nu de a imita, ci de a stiliza și de a închide într-o expresie semnificativă furia pasageră a corpurilor sau amețeala infinită a atitudinilor. Camus, Omul revoltat, p.490.

Nu mă văd, dar mă simt o încrezută. Nasul stă ușor ridicat. Fragmentul ăsta verifică și demonstrează utilitatea filologului. Întotdeauna știe unde să caute.

Din 14 septembrie, data deschiderii vernisajului, sculpturi de mari dimensiuni destinate mediului urban și instalații vor fi expuse în galeria Pygmalion/Casa Artelor, dar și de-a lungul străzii Episcop Augustin Pacha.

Reprezentările de realitate sunt propuse de artistul vizual Marius Leonte și tinerii săi invitați. Expun: Marius Leonte, Cătălin Bătrânu, Eugeniu Țibuleac, Ilie Duță, Barracka.

Oamenii au nevoie de artă și artiștii sunt pregătiți să răspundă acestei nevoi.

Ne vedem, ne auzim.

Septembrie, 14, 2017

Penarul. Mara se simte importantă

Cioc! Cioc? Cine-i acolo? Început de an școlar.

La mine început de clasa întâi. Au fost și s-au dus primii șapte ani de acasă. Mara merge la școală. Greșeli demne de eroi număr ca mamă. Viața mi s-a schimbat. Noua direcție adună alegeri personale și o concentrare pe persoană.

Mara, firește, este cea mai importantă persoană din viața mea. Recent am purtat o discuție despre o nouă etapă. Școala elementară mai desprinde puțin copilul de mamă. Rațional aplaud. Emoțional mă mai smiorcăi uneori.

Începem școala pe 4 septembrie, iar un necesar de rechizite provoacă agitație. Mi-am amintit de mine elevă, febra începutului, farmecul penarului, atracția ghiozdanului, chiar și o gumă de șters reușea să mă înnebunească. Toate obiectele astea reprezentau o comoară. În clasă, la pauze, ni le admiram, ni le împrumutam, făceam troc.

Rechizitele determină o manifestare conștientă de proprietate. Copilul rostește apăsat și cu mândrie: penarul MEU. O lecție se desprinde ușor: a avea grijă de lucrurile personale.

Importanța rechizitelor în viața de elev m-a convins să o las pe Mara să aleagă. Nu știu ce nume vă vine în cap, dar la noi, e unul singur: Cărturești. Orice preferă, stau liniștită. Cărturești definește bunul gust. Anul acesta echipa Cărturești ne-a făcut și o surpriză. Știau că urmează să școlărim, iar Mara a primit o cutie cu rechizite. Surescitarea s-a instalat instant. Voia să înceapă a doua zi școala. Apuca un obiect și la fiecare scotea sunete înflăcărate. S-a potolit după ce mi le-a prezentat pe toate și le-a pus bine să nu cumva să le rătăcească până săptămâna viitoare.

Avem rechizite și Mara dă dovadă de responsabilitate. Construim și stima de sine, iar penarul, păstrarea lui ca bun material, îi dau importanță.

Mara se simte importantă. Pentru asta, mulțumesc și echipei Cărturești Timișoara.

Forever and a day la Iulius Mall

Cultura, aici în Europa, ne-a dat următoarea reprezentare: toate drumurile duc la Roma. În jungla urbană, oricare ar fi ea, de pe orice continent, drumurile au ajuns să ducă la mall. La Timișoara, Iulius Mall se ivește în drumul cetățeanului.

Pe perioada verii, raționalizăm distracțiile din cauza caniculei. Nu putem să părăsim orașul în lunile iulie și august. Nu reușim nici să evadăm de la asfalt în natură la fiecare sfârșit de săptămână. Munca ne reține.

O soluție la aceste circumstanțe este Iulius Mall. Primul motiv și cel mai avantajos: aerul condiționat. Al doilea, cel mai important și dorit, magazinele pline de tentații vestimentare. Pret a porter-ul a reușit să flateze și cele mai exigente gusturi. Al treilea motiv, distracția.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A lua cina la restaurant seduce pe oricine indiferent de vârstă. Copilul are o burtică care chiorăie, adolescentul halește pentru creștere, femeia cucerește prin farmece și rochii, bărbatul își expune masculinitatea, familia se adună laolaltă, bunicii și bunicuțele se reîntorc în vremuri doar de ei știute. Masa la restaurant ne determină să prețuim privilegiul de a fi acolo pentru cineva.

A ieși la film ține de agreabil și de nevoia omului de relaxare. Cina și un film alcătuiesc o reprezentare perfectă culturală. Suntem noi înșine: cu plăceri și necesități, cu instincte și educație.

E o poveste întreagă și mai ales poate fi povestea fiecăruia. Eu am lucrat cu o echipă pentru a vă oferi și imagini. Fetele, Georgiana și Zenobia, cu stil, eleganță și demnitate, au întregit cuvintele mele. Flavius a surprins stările.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Personajele lui Shakespeare, atunci când își declară dragostea, rostesc: I will love you forever and a day. Simt întocmai când mă gândesc la a lua cina și a vedea un film la Iulis Mall. Importantă este ziua aceea de după eternitate. Dacă am putea să ne trăim viața începând cu ea ne-am descoperi mult mai fericiți sau simplu fericiți.

Fără putință de verificare a expresiei lui Shakespeare, deținem posibilitatea probării unei zile la Iulius Mall. Cina și un film nu au stricat niciodată nimănui, dar beneficii numără necontenit.

Țineți minte, forever and a day la Iulius Mall Timișoara.

Foto: Flavius Neamciuc
Modele: Georgiana Medrea și Zenobia Lazarovici
Ținutele fetelor au fost asigurate de magazinele: Nissa și Tenue de Saf.
Cina: La Vela
Film: Cinema City Timișoara

Arta, plăcere artistică sau teroare

Începând de azi, până în 12 septembrie, Muzeul de Artă de la Timișoara prilejuiește o întâlnire cu sculpturile lui Virgilius Moldovan. Profesioniști, amatori sau diletanți, o expoziție cu nuduri în dimensiuni monstruoase vă așteaptă părerile pertinente sau flecăreala!

Ieri a avut loc conferința de presă. În tagma asta, vremurile au introdus și bloggerii. De data aceasta sunt și blogger ambasador, am misiunea să fac cunoscută această expoziție. Mi-am scos, pentru cercetare, Istoria urâtului de Umberto Eco și Istoria religiilor a lui Eliade. Bibliografia asta mă fixează în conștiința dumneavoastră ca o persoană integră: muncesc pentru poveștile livrate.

Să verificăm acum. Există definiții ale Frumosului, dar Urâtul a fost definit în opoziție cu Frumosul. Fără tratate, doar referiri. Diferența stă în gust, iar o întrebare se desprinde: arta are menirea să provoace plăcere artistică sau teroare?

Am stat ieri față în față cu preferatul meu, Hitler, o reprezentare nud și supradimensionată. Nu m-a încercat nici o plăcere, doar satisfacția că e mort și ridiculizat. M-am aplecat ca orice om curios să cercetez materia. Rigor mortis, rigor mortis venea și revenea în gând. De aici am făcut un salt la Eliade, Istoria religiilor, iar de acolo la prima înmormântare la care am participat. O vecină bătrână care a avut parte de ritualurile oltenești să fie plimbată pe străzi înainte de a fi îngropată. Iar eu, țânc de opt sau nouă ani m-am ținut de mașină cu dorința intensă să-i zăresc chipul. Incredibilă atracție să belesc ochii la chipul decedatei. Șansa s-a ivit la groapă unde m-am strâmbat la sideful pielii și la nasul ascuțit. Mi-a fost și frică să nu deschidă ochii ca în poveștile spuse de babele plictisite din comunitatea cartierului meu.

Morții, ca și semințele, sunt îngropați… Morții sunt atrași îndeosebi de acest mister al renașterii, al palingenezei și fecundității fără răgaz. …ei se apropie de cei vii, mai ales în momentele de maximă tensiune vitală a colectivităților… Morții se întorc în acele zile ca să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. Mircea Eliade.

Bineînțeles că nu aveam habar despre o asemenea istorie la vâstra de 9 ani. Nici educația nu mă limitase în convenții, așa că nu am știu că un mort e scârbos sau înfricoșător. Pentru mine reprezenta un mister, iar moartea e primul mister conștient al vieții.

Poliloghia despre moarte traduce senzația mea de ieri. Dar eu nu sunt nici un specialist, eu consum cultura, mă expun obiectelor de artă indiferent de percepție, Frumos sau Urât, și aștept impactul și transformarea într-un sine îmbunătățit și armonios.

Despre Urât, în categoria asta sunt incluse lucrările artistului, o să mă folosesc de argumentul lui Nietzsche din Amurgul zeilor.

În Frumos omul se pune pe sine ca normă a perfecțiunii și în acesta se preamărește… Omul în fond se oglindește în lucruri și consideră frumos tot ceea ce îi răsfrânge chipul… Urâtul este înțeles ca un semn sau ca un simptom al degenerescenței… Orice simptom al istovirii, al îngreunării, al îmbătrânirii, al oboselii, orice formă a non-libertății, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai cu seamă mirosul, culoarea, forma disoluției, a putrefacției, toate acestea stârnesc același tip de reacție: urât ca judecată de valoare… Ce urăște acum omul? Fără îndoială, urăște amurgul propriului său model.

Altfel spus, interogativ mai exact, ce anume vă umple de disconfort când priviți sculpturile lui Virgilius Moldovan?

O să mă opresc, detest textele lungi, în special pe o asemenea platformă prea puțin împuternicită să ofere informații prețioase.

Prețiozitatea vine din mirare, iar întâlnirea cu lucrările lui Virgilius Moldovan s-ar putea să vă ajute și să vă fie sprijin în dezvoltarea spirituală.

Revin. Azi la 18:30 are loc deschiderea expoziției. De mâine, o să recuperăm Urâtul, cel puțin pe blogul meu, cu pornire de la ediția lui Umberto Eco.

Notă:

  • Virgilius Moldovan este protagonistul expozitiei de arta contemporana „MEATING” din cadrul celei de-a doua editii a proiectului Baroque||Urban.
  • Expozitia va fi amplasata la etajul II al Muzeului de Arta din Timisoara si va avea dedicate cinci incaperi, incluzand si Sala Baroca. Organizatorii au mai pregatit si alte actiuni adiacente proiectului, cum ar fi ateliere de modelaj pentru copii, dezbateri si evenimente speciale. Pentru mai multe detalii, vizitati pagina de Facebook Baroque||Urban.

Coca Cola, decenii de angajament și taxe

Se impun niște scuze. Înainte de a trece la un articol nou, vreau să-mi exprim părerea de rău și să-mi justific o ținută de la un anumit eveniment.

Conform regulilor pe care singură mi le-am trasat, consider că e de bun simț să ne îmbrăcăm potrivit locului. Arăți prețuire, se întoarce respectul. Rar mă abat de la regulă, chiar și în împrejurări marginale personalității mele. Un exemplu ar fi biserica. Sunt atee, dar dacă se întâmplă să trec linia imaginară dintre sacru și profan, țin seamă de rânduielile credincioșilor. Mă acopăr cât mai mult.

Vineri am participat la un eveniment. Invitația din mail am frunzărit-o. Asta e justificarea mea pentru apariția cu șlapi pe covor roșu în prezența unor persoane cu autoritate și prestigiu. Da, comentez despre alții și mă pun și pe mine la zid când gafa constituie o indelicatețe față de persoanele prezente. Mi-a fost rușine de mine și nu ascund, nici nu mă fac că plouă. Cer doar înțelegere, nu așa mă prezint eu în lume.

În 30 iunie, când Coca Cola HBC România a anunțat publicului larg cea mai nouă investiție, introducerea unei linii de mare viteză pentru îmbuteliere doze (în cifre, 7 milioane euro), eu mi-am mai confirmat încă o dată că port un Paganel în mine. Zăpăceala celebră a personajului lui Verne mă face mai interesantă și nu neglijentă. Sper din tot sufletul!

Mi-am ascuns picioarele cât am putut pe sub scaune și mese. Mi-am notat în agendă anul 1995, anul deschiderii fabricii Coca Cola la Timișoara. Am ascultat discursurile. Au vorbit: Jaak Mikkel, Nicolae Robu și Hans Klemm. La ambasadorul Americii, Hans Klemm, recunosc că mai mult am ciulit urechea la sunete. Fonetica, cu structura ei acustică, o să ne țintuiască mereu pe bucata de pământ unde ne-am născut. Pe lângă certificatul de naștere, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat confirmă geografia. Putem să învățăm gramatical toate limbile pământului, dar niciodată nu o să le vorbim ca nativii.

Când am intrat în fabrică să facem turul, mi-am permis o recapitulare a băuturii carbogazoase în viața mea: bucurie și o senzație de sărbătoare. Nu știu voi, dar eu când văd Coca Cola fredonez deja: sărbătorile vin, sărbătorile vin!

În situația de față, investitorii vin, investitorii vin. Despre asta e vorba, de asta e nevoie: investitori în iubita sau detestata, oricum a noastră, Românie. O altă cifră: 241 milioane de euro contribuția lanțului de valoare la bugetul de stat.

Dacă în punctul acesta face cineva trimitere la zahăr, vă poftesc la un exercițiu de imaginație. Să zicem că poziția mea ar fi așezat. Acum mă ridic. Spatele drept, trag aer în piep și rostesc apăsat: sănătatea ține de măsură și de control.

Beau Coca Cola cu plăcere și savurez prăjituri cu zahăr că asta înseamnă în primul rând dulce. Nu mă amăgesc cu ceva dulce. Supraviețuirea ține de măsură, dar fericirea e strâns legată de desfătare, iar Coca Cola desfată oamenii.

Mi-aș dori, înainte de încheiere, să mai subliniez nevoia societății românești de investitori indiferent de naționalitate. Condițiile de viață nu devin mai bune cu atitudini naționaliste și tradiționale. Condițiile de viață devin și se păstrează bune prin universalitate.

Chiar azi am purtat un dialog cu Mara despre meserii. E în vacanță și merge cu mine pretutindeni: bancă, poștă, curier etc. Și se împotrivește, își dorește să iau și eu vacanța ca ea. I-am răspuns: de aceea e important să-ți alegi o meserie care îți place. Muncești cu bucurie și ai capabilitate să îndulcești aspectele plictisitoare și protocoalele.

Găsiți în acest articol câteva cifre, o selecție personală de informații din perspectiva unei persoane interesată de fapte și de acțiune, iar Coca Cola este o prezență locală de peste 25 de ani. Atenție, decenii de angajament și taxe!

Iar ultima investiție, cea mai rapidă linie de îmbuteliere pentru băuturi din țară, 25 de doze pe secundă, sper că am reținut bine, mi-a oferit ocazia să-mi reevaluez părerea despre lipsa compromisului. Rămâne în picioare. Prea multe compromisuri nu ar crește niciodată o firmă care impune valoare, frumusețe, mărime.

Cu asta am rămas eu după vizita în fabrica Coca Cola Timișoara: valoare, frumusețe, mărime.

În loc de punct,

Coca Cola