Save the date: 10martie-14aprilie, #SabresBestChoice

Am copilărit într-un orășel la malul Dunării. Găsesc mirosul de pește atrăgător. Instant ridic năsucul. Ce emanație plăcută!

Venind la Timișoara să mă școlesc, ca mulți alți olteni, am pierdut festinurile pe bază de pește. De la peștele de apa dulce din Dunăre la peștele refrigerat am ales restricția: fără pește. Au trecut anii, au trecut mofturile. Într-o zi am ajuns la Sabres. Nu auzisem niciodată despre acest restaurant, dar mi-a fost recomandat ca leac împotriva dorului de pește.

Doar că în loc de pește, am comandat fructe de mare. V-am zis, trecuseră anii peste mine! Gustul a devenit mai subtil. Voiam vongole. Am savurat cam toate felurile de pește și fructe de mare la Sabres.

Iar săptămâna trecută, marți, am primit o invitație la cină. Pentru o secundă am crezut că a revenit Crăciunul, iar eu am parte de un minunat cadou. Gurmanda din mine își musca buzele de poftă.

Restaurantul lansează o provocare: #SabresBestChoice.

Între 14 martie și 10 aprilie se desfășoară un top al preferințelor. Mergi la Sabres, îți pozezi specialitatea favorită, postezi imaginea pe contul de instagram cu hashtag-ul #SabresBestChoice și poți câștiga unul dintre cele trei vouchere pentru Sabres Foodies și alte surprize.

La cina de marți am ales paste cu creveți și pesto. Abia am decis, îmi fugeau ochii pe meniu și aș fi ales cel puțin cinci feluri. Apreciez mâncărurile bine gătite, așa că îmi rețin lăcomia. La Sabres nu mergi să te hrănești, la Sabres mergi să savurezi produsele de bună calitate. De aceea e atât de greu să alegi. Lipsesc întrebările: O fi bun?! O să-mi placă?! O să rămân mort de foame?! Nu. La Sabres ai parte de ospăț sărbătoresc.

Sugestia mea este să vă alegeți o companie bună și să călcați pragul restaurantului. Telefoanele stau oricum ca prelungire a mâinilor. Apoi vinul și mâncarea vă pot face oameni mai buni. Nu o spun eu, a spus-o amicul Shakespeare. Nu e amic că mă trag cu el de șireturi, ci din invidie. Sunt și eu un scriitoraș.

Iar acum, fără nici o posibilitate să ajung la Sabres, dar cu toate mâncărurile în cap, o să mă retrag la bucătărie și o să-mi torn un pahar de vin. Iar zilele următoare o să dau buzna în restaurant. Dacă mă zărește cineva, nu ezitați să mă salutați.

Țineți minte, 14 martie-10 aprilie. Save the date.

O femeie obișnuită

V-am informat acum ceva vreme despre colaborarea mea cu cei de la Târgul Cărții, librărie și anticariat online. Prima recenzie publicată a fost la romanul Umbra de Ismail Kadare.

Mai departe o să mergem cu O femeie obișnuită de Margaret Atwood.

Margaret Atwood este un excelent povestitor. Dovadă stă și premiul Booker câștigat în anul 2000.
Cartea O femeie obișnuită concentrează o serie de întâmplări ale Marianei McAlpin, personajul principal. Un debut comun. Un final prozaic. Te face să te întrebi ce s-a întâmplat între.

Am citit cartea cu febrilitate, dar nu pot enunța o intrigă. Să fac o trimitere către întâmplări pline de semnificații. Marian locuiește cu o prietenă în chirie. Amândouă sunt necăsătorite și muncesc. Proprietara le face viața insuportabilă pândindu-le fiecare mișcare. Marian se logodește la un moment dat, iar Ainsley decide că dorește un bărbat care să o lase însărcinată pentru împlinirea feminității.

Pe parcursul lecturii se ivește o senzație. Cred că atunci începe cu adevărat cartea: cu impresia resimțită. Suporți niște consecințe, dar nu știi ce anume s-a întâmplat. Cert este că ceva s-a întâmplat. M-am trezit închizând cartea și recuperând intriga lui Huxley din Minunata lume nouă. Mi-am zis: bine, bine, dar acolo e descrisă o Conducere. Aici nimic nu face trimitere spre o stăpânire, dar ceva îi constrânge pe oameni și le pierde caracterele specific umane.

Prin spontaneitate și imprevizibil, așa celebrăm noi oamenii viața. În O femeie obișnuită, societatea urmează niște indicații după o rețetă. Neputința individului față de societate și de el însuși e totală. Un episod remarcabil are loc la petrecerea de logodnă. Marian fuge. Întrebarea este: fuge de viață sau spre viață?

Întrebările Marianei, căutările ei transmit o deviere. Nu pare viața să fie așa cum suntem noi obișnuiți. Lipsa unei puteri coercitive te sperie. Nu cumva chiar noi, oamenii, existăm ca piedică? Piedica și împiedicatul, un unic aluat. Cu o luptă mutată de la exterior la interior, reprezentările despre bine și rău, frumos și urât, se cuvine și nu se cuvine se amestecă până la pierderea semnificațiilor. Cum să trăim dacă răul, care nu mai are oricum același înțeles, suntem chiar noi?

Final prozaic.

Scene dintr-o căsnicie sau un spectacol pentru Oricine

Scene dintr-o căsnicie nu este un spectacol pentru amatori. Atenție! Scene dintr-o căsnicie este un spectacol pentru Oricine.

Johan și Marianne sunt căsătoriți de 10 ani, au două fetițe și o casă. Amândoi au cariere prospere. În jurul lor, ca pe o pânză desăvârșită de Monet, stau prietenii și familia.
Johan o iubește pe Marianne. Marianne îl iubește pe Johan. Ei se înțeleg, ei vorbesc aceeași limbă.

Când începe să se destrame cuplul perfect se ivește întrebarea: De ce? Johan și Marianne păreau să aibă totul. Convențiile au fost bifate. Fericirea înseamnă familie, copii, o casă, un serviciu, prieteni. Au respectat ingredinetele, iar rețeta s-a dovedit un fiasco.

Johan și Marianne se despart. Un mariaj eșuat.

Ca spectator, te apucă disperarea. Ai pe scenă o radiografie a pretențiilor de la o viață de familie. În loc să simți, începi să gândești. Actorii, prin prestație, se dovedesc un stimul prea puternic. Ce naiba mai poți face pentru a rămâne o familie?

Încet, încet, experimentând emoții puternice, unii dintre noi reușim să ne punem întrebările corecte. În fond ce anume s-a sfârșit? Căsnicia sau iubirea? Sunt cumva cele două sinonime?

Societatea, prin convenții, le pretinde împreună. Omul, prin trai zilnic, pricepe că iubirea nu poate fi prinsă în formule. Johan și Marianne divorțează, dar Johan și Marianne se iubesc până la adânci bătrâneți.

Începeți să vă puneți întrebările corecte și poate unii dintre noi o să sfârșim în același pat la bătrânețe.

Vă salut admirativ, Alina Ilea, Claudia Ieremia, Ion Rizea.

Cu drag, o mare consumatoare de teatru și de stări de spirit.

Foto: Piclisan Adrian

Familiile fericite sunt la fel

Am revăzut spectacolul de teatru Boala familiei M. După ce l-am văzut, nu am scris nici un rând. Terminasem recent de citit Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Cele două volume semnifică un fel de permisiune de a scrie despre dramaturgie. Așa mi-am zis când le-am achiziționat. Doar că s-a întâmplat opusul, nu am mai scris o lungă perioadă de timp despre teatru.

Am reluat prezentările despre spectacolele de teatru. Pentru amatori și profesioniști, rândurile care urmează or să conțină o percepție asupra celor văzute pe scenă.

Piesa Boala familiei M are ca subiect o familie formată din 3 copii și un tată bolnav. Marta, fata cea mare, are grijă de casă și de fiecare membru al familiei. Un rol asumat, o tipologie cu potențial pentru drama. Maria și Gianni completează viața Martei cu elemente tragice și comice. Luigi constituie punctul de legătură dintre cei trei.

Maria, cu dorința ei năvalnică de iubire, creează în sânul familiei situații din categoria aventurilor comice jenante. Se îndrăgoștește de cel mai bun prieten al iubitului ei și sfârșesc cu toții invitați la masă de Luigi.

Gianni încearcă să stabilească o relație cu fiecare dintre surorile lui. Pe Luigi se străduiește să-l distreze acționând în dezacord cu boala lui care nu-i mai permitea faptele din real. Joaca din imaginar sfârșește prin intervenția Martei.

Luigi refuză să accepte boala, la polul opus al Martei care și-a asumat o afecțiune anume: sacrificiul. Boala tatălui acționeză distributiv. Este îndreptată spre cei trei copii în același timp, dar fiecare defulează în felul său. Modul de comportare și de prezentare al copiilor face ca boala tatălui să devină o boală a familiei.

Tragediei familiei i se opune maniera comică. Luigi, Marta, Maria și Gianii râd. Terapia prin veselie îndepărtează finalul nu-l anulează. Familiile fericite sunt la fel, spune Tolstoi. Și continuă: fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu.

Despre jocul actorilor o să mă abțin de la comentarii. Jocul actorilor presupune accent, respirație, gestică, inventare de gesturi suplimentare, mimică etc, dar nu mă interesează să discutăm despre asta. Mergeți la teatru, vă alegeți un favorit, iar apoi putem să inițiem o discuție.

Puteți începe cu Boala familiei M și după ce depășim faza, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, semnificațiile or să înceapă să se zbenguiască.

Vă aștept.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Colaborare nouă. Carte: Umbra de Ismail Kadare

Finalul lunii decembrie mi-a adus o nouă colaborare. Există în munca asta comună ceva special. Îmi pot alege ce carte doresc eu să citesc, nu mă condiționează nimeni.

S-a potrivit atât de bine. Mi-am trimis mintea să recupereze titlurile anului trecut și am realizat că am citit puține cărți de beletristică. M-am concentrat mult pe literatura de specialitate: psihanaliză, istorie, fizică, biologie, neurologie.

Cu Târgul Cărții, noul meu colaborator, am șansa să corectez lipsa lumilor ficționale din viața mea. Cum eu nu citesc orice, prețioasă lecție învățată de la profesorul Iosif Cheie Pantea, o să urmeze pe blog o serie de prezentări succinte ale unor opere literare.

Prima carte spre care o să încerc să vă atrag este Umbra de Ismail Kadare.

Romanul Umbra de Ismail Kadare este povestea unui cineast albanez care face mai multe călătorii la Paris într-o perioadă a totalitarismului. Fiecare vizită descrie experiența întâlnirii dintre două lumi, Europa de Est și Occidentul. Drama intelectualului se desfășoară pe urmele unei vechi legende albaneze despre Konstandin, un erou care se întoarce din lumea morților pentru a-și aduce sora de pe meleaguri străine.

Deplasările la Paris ale cineastului semnifică evadări din Albania comunistă. În Occident își face prieteni, frecventează cafenele, iese la restaurante, participă la serate și încearcă să se îndrăgostească de o fată, Silvaine. Spiritul de libertate încercat în capitala Franței se opune vieții ermetice din Albania unde se întoarce dintr-o datorie camaraderească. Prin el, toți prietenii lui aveau posibilitatea să experimenteze drepturi fundamentale și o poveste erotică cu o pariziancă.

Cartea poate fi citită într-o cheie a ieșirilor și a revenirilor. Personajul narator iese și revine într-o Albanie închipuită ca un mormânt. Tensiunea psihică devine vizibilă prin apelul la legenda lui Konstandin. Cineastul devine un mort care se plimbă pe străzile Parisului. Povestea de dragoste cu actrița Silvaine subliniază incompatibilitatea dintre cele două lumi. Pur și simplu îi este imposibil să se îndrăgostească de ea. Ceva nu-i permite, ceva îi interzice, iar criza erotică se încheie cu insatisfacție.

Eroul începe să fie tot mai obsedat de ideea că este urmărit și verificat. Proveniența lui din lumea gri a comunismului îi asigură un statut de om încremenit. Trupul e rece, sămânța înghețată, actul sexual ratat.

Avem două lumi, Estul și Occidentul, și un erou care se plimbă de la una la alta. La Paris are nevoie de zile să se dezghețe, în Tirana așteaptă să-l părăsească căldura și să înghețe la loc. Fără putința de a face vreo legătură între cele două lumi, percepem mai mult un mesager ratat cu o identitate tragică. El aparține terorii impuse de dictatură, iar realitatea celor din Albania a presupus un control complet al individului.

Romanul Umbra a lui Kadare reprezintă o reinterpretare a Infernului lui Dante sau o reprezentare a infernului pentru existențialiști.

*În colaborare cu Târgul Cărții.

Ce se poartă sau ce se potrivește. Georgiana Medrea știe

Știați că există un site, presupun că e site, de unde îți poți alege despre ce să scrii în funcție de interesul oamenilor? Google sortează și îți indică cele mai căutate cuvinte. Am fost curioasă și am intrat într-o zi, dar nu s-a potrivit.

Ce aveam eu prin cap nu a interferat cu interesul general. Mi-am zis: ce rost are să mă supun pentru trafic? Blogul răspunde în primul rând nevoilor mele, iar eu îl folosesc ca înlocuitor pentru un excelent psiholog. Până găsesc unul care să mă ajute, cu Sorin plecat prin alte lumi sau doar mâncat de viermi, blogul poate fi reprezentat ca o canapea. Am în minte canapeaua magnet de pe frigider, faimoasa canapea a lui Freud. Mă așez și defulez.

În ciuda celor spuse, azi s-ar putea să fiu pe placul unei majorități. O să urmeze un articol despre stilul personal. Duminică am participat la un atelier susținut de Georgiana Medrea. Îmi place să mă îmbrac frumos, consider că tuturor ne place. Țin cont și de o parte, o categorie de oameni care a ridicat neglijența vestimentară la un rang superior. Neglijența semnifică un interes deosebit pentru adevăratele valori umane. Eleganța nu e considerată o valoare, ci un capriciu inutil și inconfortabil.

Nu împărtășesc părerea. Îmi îngrijesc mintea și corpul cu deosebită atenție, cu accent pe minte. Dau prioritate creierului, dar corpul vine ca o expresie a gândirii.

I-am scris un mesaj Georgianei și i-am spus că mi-aș dori să particip la atelierul ei pentru a scrie pe blog despre. Acum câțiva ani am lecturat Manualul de stil al Danei Budeanu și am rămas cu un gust amar și un mail trimis către Mihaela Rădulescu care nu a primit răspuns. La ce vă gândiți când cineva folosește cuvântul manual? Că o să descoperiți între acele pagini un sistem de îndrumări practice despre cum să faci ceva, în cazul nostru să te îmbraci.

Nu e cazul manualului scos de Dana Budeanu. Dana Budeanu a publicat o carte pentru femeile faimoase ale României și a frustrat femeile obișnuite cu un sfat. Nu vă cumpărați genți ieftine, mai bine achiziționați un Hermes. De la înălțimea blogului meu îi transmit că ar trebui să-i fie rușine.

La atelierul Georgianei o să aveți parte de acel CUM. Cum să vă îmbrăcați. Vă ajută să vă descoperiți forma corpului, vă sprijină să atrageți atenția asupra părților frumoase, vă repetă că detaliile fac diferența. Da, există oameni urâți și oameni frumoși, iar haina nu-ți modifică lungimea nasului sau forma fundului. La fel ca în cazul bunătății și răutății, nu ne naștem buni sau răi, devenim ceea ce hrănim, frumusețea și urâțenia pot fi manipulate în favoarea noastră.

Manipularea a dus la apariția eleganței. Frumusețea trece. Rămâne amintirea ei după 50 de ani. Eleganța e veșnică. De exemplu: un ciorap cu adeziv și dantelă semnifică o acumulare de eleganță, erotism și mister pentru fiecare picior. Îmi răsfăț destul de des picioarele cu asemenea ciorapi. Mă fac fericită și obraznică.

Hainele au fost făcute pentru noi. Cu descoperirea unui stil, hainele încep să lucreze în favoarea noastră. Pentru asta e nevoie să țineți cont de trupul dumneavoastră. Eu recomand să începți cu ședințe scurte în fața oglinzii în costumul Evei. Fără nici o rușine. O ședință scurtă, creșteți timpul până ajungeți să vă îndrăgostiți. Relația cu corpul o să se observe în atitudine. Sentimentul de căprioară hăituită o să se amelioreze până la dispariție.

Apoi urmează un atelier cu Georgiana. Acțiunea reprezintă o investiție fără riscul de a pierde. Într-adevăr puteți pierde hainele nepotrivite. O să observați câștigul când o să vă analizați în oglindă. Mă refer aici la persoanele care nu au ridicat neglijența la nivel de valoare umană. Mă refer la toate persoanele care își doresc o stare de bine, o cunoaștere de sine, poate chiar o viață sexuală revigorată.

Eu mi le doresc pe toate, cu accent pe pasiune când vine vorba de budoar.

Am ajuns la finalul articoului. Înainte de punct vă mai las ceva la care să meditați. Stilul nu presupune trendul, iar un asemenea atelier nu vă trimite după ce se poartă, ci după ce vi se potrivește.

Vi se potrivește inteligența, prima dată, apoi ceea ce așezați pe corp. Georgiana știe foarte bine.

Eu te-am făcut, eu te omor

Joi am ajuns la teatru. Spectacolul, Copii răi, e o coproducție între Teatrul Național Timișoara cu Centre Dramatique National Nancy, Lorraine, La Manufacture.

Subiectul ne pune față în față cu violența din școli. Oricât ne facem că nu vedem sau că nu auzim, agresivitatea este la ea acasă printre copii. Comportamentul lor nu reprezintă neapărat o problemă. Copiii deprind. Le dă instinctul ghes să ridice pumnul, dar obișnuința îi face să se răzgândească.

Obișnuim la nervi să formulăm clar ceea ce ne-a deranjat. Maria, e urât să mă jignești și mă doare.

Obișnuim la nervi să înțelegem nevoia celuilalt. Te-am supărat cu ceva?

Obișnuim la nervi să ne anunțăm furia. Sunt atât de nervoasă.

Dacă nu obișnuim să procedăm ca în enunțurile de mai sus și reacționăm, ajungem la povestea din spectacolul Copii răi. Profesoara și-a pierdut stăpânirea de sine și i-a legat mâinile unei fetițe la spate cu elastice. La pauză, elevii au copiat comportamentul doamnei. Dacă doamna a făcut, suntem și noi îndreptățiți. Imitarea aparține vârstei tinere, fără cunoaștere de sine și experiență.

Profesorul semnifică un model. Când un copil merge în prima zi de școală din viața lui, începe transferul, de la părinți la profesor. Vârsta aduce dezamăgiri. Tata nu este cel mai puternic, mama nu știe chiar tot, Moș Crăciun nu există, pe sora mea nu a adus-o barza, la clasa de lângă o colegă are tricoul umflat în față. Ce se întâmplă cu trupul nostru, ce se întâmplă cu părinții noștri care râd de noi când suntem serioși și devin gravi când noi glumim?

Copilul este o altă persoană. Mic la trup, mic la vârstă, lipsit de experiență, dar o individualitate separată de părinte. Părinții nu au drepturi asupra copilului, ci datorie și responsabilitate.

Eu te-am făcut, eu te omor. Monstruoasă, detestabilă vorbă. Unii copii nu se supun părinților. Ce copil cuminte!, nu or să audă niciodată. Părinții rămân fără un motiv de laudă, iar asta îi înfurie.

O piesă tristă, dar plină de semnale de alarmă. Neascultarea te face un copil rău? Nesupunerea te transformă într-un neadaptat? Întrebări pertinente pentru părinți și viitori părinți.

Eu răspund cu nu. Nu, neascultarea nu te face un copil rău. I-ai explicat copilului tău de ce îi interzici un lucru sau altul? Te-ai întrebat pe tine dacă îți permiți interdicția sau ce consecințe are asupra psihicului uman de cele mai multe ori ușor impresionabil?

Încercați să vă gândiți la. Luați întrebările ca o temă de casă. Nu vă uitați pe facebook sau la un serial, nu vă așezați pe canapea cu o bere în mână, nu aprindeți televizorul, nu faceți ce vă place, ci răspundeți la întrebarile de mai sus.

Cum vă simțiți?

Fiecare nou născut reprezintă o nouă șansă pentru rasa umană. Atenție la educație, atenție la exemple, atenție la obișnuințe.

Nu există copii răi, dar pretutindeni în jur ne lovim de educație rea.

Atenție!

În sfârșit sunt un copil fericit

14918747_1346008348742649_327844323155084116_oAm primit indirect o invitație. Are Criastian Manafu pe blog un text despre Puterea blogului. Imediat mi-a atras atenția. Cel mai mult mi-a atras atenția pauza de după virgulă. Da, mă impresionează redactarea, mai ales pe platformele astea. Unii nu consideră necesară o așezare în pagină corectă că doar ne înțelegem. Divaghez.

Invitația de care am amintit are un public țintă: posesori de blog care investesc timp, energie și resurse în jurnalele lor online. Cum au evoluat de când s-au lansat în blogging.

A picat la momentul potrivit pentru mine. La anul împlinesc și eu 10 ani de blogging și m-am gândit adesea la cum ar fi fost viața mea dacă în 2007 nu descopeream acestă formă de exprimare. Știți care e prima întrebare pe care mi-o adresez? Aș mai fi scris? Dunia, ai mai fi scris?

În primul rând Dunia nu ar fi existat. Ar fi rămas între filele romanului lui Dostoievski, o altă figură tragică a literaturii ruse. În al doilea rând, privind în urmă, poate nu aș mai fi scris niciodată. Am abandonat în facultate de frică și rușine. Am crescut cu lecturi din Balzac, Hugo, Dumas, Romain Rolland, Dostoievski, Tolstoi. Cum să mă apropii eu cu scrisul de autoritățile de mai sus?

În 2007, un foarte drag prieten care îmi cunoștea boala scrisului, mi-a zis: Paulina dragă, ți-am făcut un cont pe wordpress. Ți-am adăugat și niște bloggeri ca să-i citești, să vezi despre ce e vorba. Trecem peste ochii mei bulbucați de holbare, dar nu aveam habar despre ce vorbea. WordPress? Bloggeri?

Astfel am ajuns să mâzgălesc. Primii ani am mâzgălit, deși la orice text se observă încercarea de a scrie frumos, de a impresiona, de a mă ridica acolo unde au fost alții. Încet, încet, prin exercițiul de scris, am început să fiu curioasă exclusiv de mine, de mintea mea, de putințele mele. Am câștigat un concurs la Iași în urma căruia am publicat o carte.

Prima realizare concretă a blogului, am publicat.

Separat, vă mărturisesc că nu-mi place să vorbesc despre ceea ce am publicat.

De aici s-au întâmplat multe. Oamenii și-au schimbat atitudinea în prezența mea. Unii au îndrăznit chiar să-mi spună pe față. Eu am realizat însă că am mari probleme cu stima de sine. De fapt nu o aveam deloc. M-am îndreptat spre literatura de specialitate și l-am descoperit pe Freud. Cu Freud am devenit capabilă să privesc în mine. Să privesc în mine nu e o expresie patetică folosită cu scopul de a atrage atenția. Chiar am înfăptuit ce am notat mai sus.

Lent, cu pași mărunți, imperceptibili, am mutat tot în mine. Am cunoscut diverse persoane datorită blogului. Îl amintesc aici pe Dan care mi-a atras atenția asupra acuzativului. Nu-l foloseam. M-am corectat. Am luat la puricat blogul și, cred eu, am corectat fiecare text în parte.

Într-o zi am primit o invitație de la Romina Faur pentru campania ei #sieusustinverdepentrubiciclete. E un punct de referință aici. Când a intrat Romina în viața mea se traduce cu artistul și-a găsit punctul de sprijin. M-a ajutat mult la atitudine. Datorită ei pot să-mi recunosc meseria: blogger-scriitor. Blogul este locul meu de muncă. Da, scriu acum de pe canapea într-un tricou alb de bumbac și Ugg-uri în picioare, dar ăsta e locul meu de muncă oricât mi l-au anulat diverse persoane de-a lungul anilor.

A doua realizare concretă a blogului, am publicat a doua carte. Înainte de această a doua carte, în colaborare cu Lucian Popovici am scos o carte cu text și imagini, Quad între albastru și roz. Acțiunea noastră a făcut parte dintr-un proiect mai mare al Liei Pfeiffer.

Dintr-o dată timpul a accelerat, dar vă asigur că totul este o senzație când privesc în urmă. În realitate, am avut și am parte de o desfășurare lentă.

Am inițiat o campanie, #poartaocarte. Cred în puterea lecturii. Ne poate face conștienți de propria micime. Cresc șansele de a deveni lucizi.

Și am ajuns să creez Tricoul Inteligent. Tricoul, bumbac imprimat cu literatură prețioasă, a venit să mă sprijine financiar. Consider că nu am dedicat timp și energie blogului, socotesc că am devenit blogul.

Eu sunt blogul. Aș fi fost cu totul o altă persoană fără el și îndrăznesc să afirm că una mult mai săraca intelectual. Am crescut enorm cu el. În prezent e cu putință să-mi fie drag de mine și nu rușine. Vă jur că este cea mai mare realizare a mea. Probabil și a multor altor copii crescuți în familii oltenești unde se face educație prin critică și umilință.

Freud mi-a arătat că niciodată nu e târziu să ai o copilărie fericită. În sfârșit sunt un copil fericit.

Pentru dumneavostră, povestea mea, Dunia Paula, blogger-scriitor cu dorința de a câștiga în viitor premiul Nobel.

Notă:

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

Sărbătoarea primăverii, scandal, aventură, Igor și Chanel

tumblr_nwubyhtz8k1urilnho7_1280Dragi cititori, o să încerc un experiment. Pot sau nu pot să vă determin să citiți un articol despre un spectacol muzical?

Propun următorul scenariu. Iau patru cuvinte: dulce, amar, acru, sărat. Nu fac nici o presupunere despre pregătirea dumneavoastră muzicală. Las deoparte numele compozitorului, regizorului-coregraf, actorilor.

Ne imaginăm o sală de spectacol. Scaune. Ne așezăm și așteptăm. La un moment dat un sunet ușor perceptibil ne atrage atenția. E nevoie să ciulim urechea. Pe scenă se află un cort. Forma lui ne trimite gândurile spre indieni. Cele patru cuvinte, dulce, amar, acru, sărat sunt percepțiile noastre. Primele minute sunt dulci. Patru bărbați și trei femei în haine de stradă dansează. Oare ce vor să exprime prin limbajul corpului?! Se mișcă lasciv. Un sunet mai tare ne surprinde și tresărim. Dansul se execută cu repeziciune. Dansatorii mută cortul dintr-o parte în alta. Imită cumva un act sexual? Femeie cu bărbat, bărbat cu bărbat, ce transmit? Ritmurile alternează. Se împing, se agață unii de alții, se îmbrățișează. Gesturile sugerează violență. Femeia pare să fie maltratată. Despre asta să fie vorba? Diferența de forță dintre feminin și masculin? Parcă muzica se acrește. Te strâmbi la posibila agresiune. O femeie se îndepărtează. Dansează. Apare un gogoloi pe scenă. Reprezentarea pământului? Dar arată ca o lună. Are gropi, ca șvaițerul. Un bărbat în vârful pământului bară lunii. Omul a cucerit pământul? A triumfat? Dansul femeii singure e întrerupt pe rând de ceilalți. O apucă de obraz, de sân, o lovesc peste fund. O caută în gură ca vechii proprietari de sclavi. O iau de sân ca elevii obraznici. O lovesc peste fund ca un tată agresiv sau un iubit gelos.
Femeia continuă să danseze. Cade și se stinge lumina. Aplauze.

Descrierea de mai sus este spectacolul de aseară. Am fost la Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinsky în regia Andrei Gavriliu.

Am încercat o zugrăvire prin cuvinte departe de orice pregătire. Numele unui compozitor îi atrage pe snobi și îi îndepărtează pe profani. Profanii sunt la mare căutare de managerii instituțiilor culturale. Dintr-un motiv neînțeles pentru unii, există persoane care nu renunță la a educa masa. În punctul acesta se pune întrebarea: cum atragem profanii?

Eu reprezint o unealtă. Vă povestesc acum despre, iar o persoană sau mai multe vor trece pragul teatrului datorită textului. Pentru a vă convinge, am găsit ca mijloc de expresie să relatez din papucii unui primitiv. Sau lipsa lor, nu cred că se născuse încă strămoșul Mihaelei Glăvan, de exemplu.

Intoxicați cu informații despre Igor Stravinsky sau Andrea Gavriliu, percepțiile s-ar fi modificat. Dacă e Igor, snobul acceptă pentru nume, nu neapărat de plăcere. Profanul refuză pentru că un rus poate să ne transmită doar ceva tragic. Cine mai are nevoie de tragedii când omul actual are target pe lună?

E un punct de vedere și au dreptate. Teatrul, opera, baletul reprezintă un moft. Cred că și preferatul meu, Marius Manole, spune asta într-un interviu. Dar cum ar fi viața fără mofturi? O să îndrăznesc. Ar fi ca în spectacolul de aseară de la Teatrul Național Csiky Gergely. O lume păgână, plină de superstiții. Revenirea la superstiții este de nesuportat. Societățile au plătit deja pentru neștiința omului.

Sărbătoarea primăverii este numele spectacolului de aseară și aduce în față misterul și puterea creativă a primăverii. Iar femeia de care am menționat mai sus reprezintă autosacrificarea, dansează până la epuizare. Da, în trecut, nu chiar atât de îndepărtat, societățile funcționau cu sacrificii umane.

Două lucruri mai spun și pun punct. Igor Stravinsky a produs scandal acum 100 de ani cu această lucrare muzical coreografică. Și ultima informație cu iz de bârfă, Igor a avut o aventură cu minunata și adorata Coco Chanel. Fashionistele ce părere au? Oare Coco a avut ca subiect de discuție cu Igor doar trendul?

Ha! Ha!

Adaptabilitatea la November Notes in Social Media

15049920_1357420364268114_1678267946_nÎn ultimul an am ajuns la concluzia că nu sunt atât de deșteaptă pentru modestie. Am nevoie să ies în față. Am purtat în mine o imagine romantică a ceea ce presupune meseria de scriitor. Am crezut, nu știu de unde mi s-a fixat părerea fermă, că o să fiu descoperită ca talent. Dacă ar fi să ghicesc, aș merge pe literatură. Din cărți am preluat convingerea că un scriitor are datoria morală de a rămâne pasiv în lumea celor care dau din coate.

În ultimul an am făcut câteva descoperiri. Nu sunt atât de deșteaptă pentru modestie. Nu sunt o persoană morală. Mă adaptez greu. În lume supraviețuiesc aceia care se adaptează. Nu indivizii puternici, nici măcar cei mai inteligenți.

Am hotărât să fac un pas spre adaptare. Am renunțat la visul romantic de scriitoare. În 2007 când am publicat prima dată pe blog a fost primul pas, doar că nu am fost conștientă. Mi-au trebuit ani să devin lucidă. Asemenea evoluției, realizez extrem de greu.

Mi-am împăcat dorința cu realitatea prin nume, Paula Dunia, blogger scriitor.

Cu un plan nedefinit, dar existent, am participat vineri la conferința November Notes in Social Media. Când fetele de la organizare, Teodora și Andra, au întrebat despre motivul participării, am răspuns sincer: din curiozitate.

Sunt o persoană curioasă. Curiozitatea m-a ținut cu nasul în cărți, curiozitatea m-a împins spre psihanaliză, spre călătorii și scormonirea prin amintirile copilăriei și viață sexuală.

Vineri am mers la Conferință fără să aștept ceva. M-am setat pe ascultare. Au vorbit în fața sălii șase persoane. Am mâzgălit pe program, în dreptul fiecăruia, plusuri, minusuri, fețe zâmbitoare, diagrame. Înainte să înceapă conferința m-am drogat natural cu ciocolată de la Leonidas, un sponsor dulce al evenimentului. Mi-am asigurat bunăvoința, știu ce cal negru sunt câteodată.

Mi-am impus să văd și să ascult niște oameni care s-au adaptat, niște supraviețuitori. La Amalia Gaiță am desenat o diagramă, reprezentarea grafică a succesului, produs, concept, personal. La Alexandra Giula am ascultat ca la orele de matematică din școala generală. În fiecare săptămână îmi promiteam că o să mă pun să învăț. Așa am procedat și la discursul ei. O să-mi intre până la urmă în cap semnificațiile Plugins sau Bulk Edit. La Cristian Manafu am notat trend, am adăugat semnul egal și am scris Nevoi. În pauză l-am întrebat dacă un blogger poate câștiga premiul Nobel.

Următoarea sesiune, conferința s-a împărțit în două sesiuni, am realizat câte goluri de social media am. De la Călin Coman am păstrat cuvântul emoții, la Toma Grozăveascu am trăit cu impresia că vorbește în limba klingoniană, iar cu Deea Petrica mi-am fixat justețea acțiunii de a oferi înainte de a cere.

Cel mai intens moment al serii a fost când am câștigat un voucher la Arsenal Park. Eu nu câștig niciodată. Enunțul a devenit fals, sunt câștigătoarea unui document de călătorie. Bucuria mi-e mare, dar uimirea, exprimată într-o secundă sinceră, mi-e imposibil s-o descriu.

O să sfârșesc acest text cu menționarea sponsorilor, un soi de regulă, iar eu aprob regulile.

Fetele, Teodora și Andra, au avut sprijinul celor de la: Senneville, Swiss Solution, translation agency, West City Radio, Charme lingerie, Leonidas, Hotel Timișoara, Adaconi, Violette, Zi.studio, Cloud Berries. Sper că nu am uitat pe nimeni.