Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

22 a fost depășit

Am blogul de 10 ani. În acești ani, m-am implicat în câteva cazuri sociale. De fiecare dată doar când mi s-a cerut ajutorul. Așa se face că am scris despre lipsa de cărți în limba română la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești și despre copiii Casei Faenza în 2011, 2013 și 2014.

Pentru Casa Faenza mi-a scris Florentina Iacob sau Flo cum o numesc eu. Ne cunoaștem de la grădiniță, iar în timp am dezvoltat o relație de prietenie. Ea a lucrat la Casa Faenza și tot ea are meritul de a se folosi de mine ca resursă.

Pentru copiii de la Cernăuți mi-a cerut ajutorul Adrian Misichevici. O resursă și pentru Adrian, dar nu una eficientă. Reacțiile au lipsit.

Nu am dus lipsă de reacții ieri după publicarea articolului în care ceream în numele a 22 de copii. Flo a solicitat din nou sprijin din partea mea. Am fost copleșită de numărul de persoane, luată cu asalt de numărul de mesaje, mailuri și comentarii.

22 a fost depășit. Am dat telefon și mi-am mărturisit neputința. Flo reprezintă persoana care mi-a cerut ajutorul, nu reprezintă DGASPC Mehedinți. Ea este doar omul meu de legătură și se ocupă de cele 22 de cazuri. Cum numărul a fost depășit, Flo mi-a comunicat că în grija DGASPC Mehedinți există 280 de copii.

În noua perspectivă, notez aici:

Cine dorește să facă o cutie, aici în Timișoara, propun data de 13 decembrie să fie data limită. Cutiile pot fi lăsate la Apiarium, Corneliu Coposu numărul 5, între 8 dimineața și 17 seara. În 14 vor fi expediate la DGASPC Mehedinți. Adresa: Str. Traian nr. 89 cod poştal 220132, Drobeta Turnu Severin.

Eu sunt omul de legătură de aici. Paula Aldescu, 0745 950493.

Flo este omul de legătură de la Severin, cea care se ocupă de cele 22 de cazuri. Florentina Iacob, 0724 186 289.

Vă mulțumesc.

Miercuri în 13 o să fiu toată ziua la Apiarium.

Foto: Bogdan Mosorescu

22 de cutii de pantofi

V-am scris ieri că o să revin cu o rugăminte. O să cer. În numele a douăzeci și doi de copii înaintez următoarea pretenție:

22 de cutii de pantofi cu funcția schimbată. Să ajungă sub formă de cadouri. Fix în această perioadă. Nu pentru că devenim mai buni, de unde, dar ne facem timp. Unii din frica de Dumnezeu, alții pentru atenția Lui, mulți pentru un delir de grandoare, câțiva din empatie. Indiferent de motiv, copiii or să se bucure. Toți sunt abandonați, copii ai unor mame eroine care au respectat prea mult viața ca să avorteze și prea puțin ca să-i crească.

Copiii cresc fără îmbrățișări, fără afecțiune, fără povești. Cresc cu un sentiment teribil: abandonul. Nu au reprezentările noastre despre viață. Nu pretind nimic, unii nici nu știu că pot face asta.

O să vă las numele și vârsta. Cine îmi ascultă rugămintea, îmi lasă un mesaj, iar în privat putem discuta detaliile despre livrare. Vă mulțumesc cu fierbințeală în minți.

1. Petru, 10 ani, abandonat în maternitate.
2. Andreea, 9 ani, abandonată de mamă, fără paternitate.
3. Adrian și Daniel, 3 ani și 1 an, abandonați de mamă în maternitate.
4. Ana Maria și Denisa, 3 ani și 7 ani, agresate.
5. Alin, 6 luni, lăsat de mamă, vizitat o singură dată.
6. David, 2 ani, abandonat de Crăciun.
7. Cristian, 4 ani, probleme grave de sănătate.
8. Roxana, 11 ani, abandonată în maternitate.
9. Denisa, Daniela, Marius, 10, 13, 16 ani, părinți alcoolici, de 7 ani în asistență maternală.
10. Andrei și Dumitru, 8 și 11 ani, neglijați sever. Mama nu-și caută copiii.
11. Geta și Mirela, 9 și 7 ani, abuzuri severe.
12. Alexandru, 13 ani, părăsit la naștere, retard mental sever, nu a fost niciodată căutat.
13. Ionuț, 13 ani, abandonat.
14. Ileana, Gheorghe, Adriana și Cristina, 5, 8, 9 și 11 ani, abuzați de tată. Mama îi caută ocazional.
15. Camelia, 16 ani, abuzuri severe, este elevă la liceu și învață bine.
16. Denis și Robert, 9 și 10 ani, neglijați, mama își caută copiii.
17. Ștefan, 17 ani, mamă decedată, niciodată căutat de tată.
18. Mirela, 17 ani, mamă decedată.
19. Cornelia și Alexandra, 10 și 12 ani, părinți alcoolici.
20. Florentin, 13 ani, mamă decedată.
21. Teodor, 16 ani, părinți alcoolici.
22. Firut, 12 ani, neglijat, mama a părăsit domiciliul, tatăl nu l-a căutat niciodată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia: cine este asistentul maternal?

ÎNTREBARE
Ce presupune să fii părinte profesionist?

RĂSPUNS
• O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, a îngriji şi a educa la domiciliul său unul sau mai mulţi copii.
• O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor.
• O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de părinte este esenţială.
• Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

BENEFICIARI

• Copiii aflaţi în dificultate, neglijati sau abuzati, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani.
• Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi.

Am făcut o scurtă introducere. Mai târziu revin cu o rugăminte. O să cer. Funcția mea e clară. Sunt o conexiune între două reprezentări despre viață: între persoanele crescute în familie cu frustrări și copiii abandonați și cu traume.

Revin. Am 20 de copii. O să mă adresez comunității din jurul blogului.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia are oaspeți: Antrenament de Cornelia Iordache

Vă mai amintiți despre planul meu de a transforma blogul într-o redacție? Dacă ați uitat, vă aduc aminte. Primul colaborator este Cornelia Iordache. Am publicat din partea ei articolul: Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc.

Azi revin cu o continuare. Îmi place să fiu un om de cuvânt. Vă las în compania cuvintelor ei.

Antrenament

Parcul e al tuturor. Și atunci, unde-i puștimea? Ce o împiedică să iasă? Să fie aerul aspru ce sfredelește înghițitoarea și zgârie pielea mâinilor? Eu de când mă știu, mai mult pe-afară. De aia mă țin încheieturile, de la vitamina D. Da’ care-i treaba mea? Fiecare cu socotelile lui. Vorba aia, nu poți și cu popândău’ în sân, și cu urechea plecată. Eu ce ma bucur, că nicio adiere nu-i. Tot bâiguia Ilie și o putea ține așa în neștire dacă nu l-ar fi dezmeticit porumbeii ce coborau la popas în crâng. Grrrr, golanilor, grrrrrr! Vreți, să-mi stricați treaba? Filiform, cu pleșuvia ascunsă de o bonetă decolorată, ciupește câte o frunză care a păcălit dinții greblei, de aici de dincolo și o adăugă, cu dibăcia unui pasionat de domino, în vârful mormanului de vegetație de la buza aleii. Maldărul brun-gălbui-roșcovan amenință să se reverse în orice moment și s-o apuce în toate zările la un simplu strănut. De ar fi înaripații singura lui supărare. Din când în când, îngrijitorul aruncă ocheade către vlăjganul de pe bancă despre care știe prea bine două lucruri: că se dă isteț în versuri și e mai mereu cu mucii-n batistă. Despre cine să lege el cuvinte în carnețel când nimeni altul nu-i? Haimana fără ocupație! Și cine știe cât ar mai fi suduit Ilie, în loc să-și adune frunzele în sacul de gunoi pe care-l îndoia în palme cu oftică, dacă nu s-ar fi ivit o noua primejdie.

Când colo, vai! / Doar ce coborî unu’ din tramvai / Craci. Un crac aruncat./ Atinge solul și țuști celălalt./ Salt după salt în cascadă aruncat./ Un doi un doi. Respirație transpirație admirație./ Pantaloni mulați./ Trupul îi pare turnat./ Namilă. Fiară. Picioroange-n colanți./ Doi colți de fiară mușcă din pavaj./ Genunchi flexați. Încăierați./ Fâs-fâs fâs-fâs fâsăie fâșul la subraț./ Atletul-n viteza e antrenat./ Lasă în urmă pinii./ Le tremură crengile./ Ocol dă foișorului./ Trece prin spatele bustului arhitectului./ Ca însăși stafia cimentatului./ Și uite-l cum se apropie./ Abia acum își intră în mână./ Ele. Cataligele./ O curbă și iată-l lângă morman./ Mai abitir dă din craci./ Fâs fâs fâsâit în draci.

Dar exact când poetul se pregătea de un final apoteotic, se produse naufragiul. Alergătorul în toată splendoarea lui, se opri să-și verifice ritmul cardiac pe brățară. Duceți bine, v-ajută genunchii, îl încurajă Ilie neinvitat, frecându-și sprâncenele brăzdate de broboane de sudoare. Celălalt schiță un salut binevoitor însoțit de un ușor gâfâit și trecu mai departe în pas lin. Ilie răsuflă ușurat, convins că numai vremea rece care-i ține pe copii în case a pus frână cracilor namilei și i-a salvat grămada. Dar când se întoarce, vai! Un pâlcul de porumbei scormonea cu ghearele filiforme frunzele puse la pământ. Vorba aia, nu poți și cu ochii după fluturi și cu mămăliga pe foc. Sau cealaltă, te ferești de cal dar tot iepurele te calcă pe cizmă.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

Am pus o întrebare simpatică. A zis Florin Piersic Junior

S-a întâmplat marți seară să am o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru pe la 7 seara și am ajuns acasă la miezul nopții. Nu mi-am pierdut pantoful, dar am lăsat un flec prin parcul de lângă Sala 2 a Teatrului Național Timișoara.

S-a jucat din nou Frați de Dave Williams. Pentru mine a fost a doua oară. Sunt spectacole pe care pot să le revăd și să mă bucur de reîntâlnirea cu personajele. Sunt spectacole pe care refuz să le revăd. Reîntâlnirea cu personajele m-ar plictisi și m-ar irita.

Spectacolul Frați numără multe aspecte care atrag. În primul rând distribuția: Florin Piersic Junior, Matei Chioariu, Călin Stanciu Junior, Marko Adzic. În al doilea rând genul: comedie. În al treilea rând mergeți la spectacol și îmi puteți lăsa un comentariu.

Diferit de data aceasta a fost dialogul de după spectacol – actori și spectatori față în față. O fereastră s-a deschis. Una mică, desigur! Actorii reprezintă o tagmă specială. Vizionari cu misiuni autoimpuse, actorii și-au fixat singuri o contribuție în stări de spirit. Mergem la ei să avem parte de întreruperi din realitate. Și dau totul pe scenă, iar marți seară au permis, metaforic, să aruncăm un ochi după ce a picat cortina.

Spectatorii au pus întrebări. Unii cu fudulie, alții cu emoții, câțiva cu umor, eu cu. Cu reacția mea obișnuită și detestabilă, un roșu violent în obraji, am îndrăznit: Aveți cumva vreo superstiție înainte de spectacol? Obișnuiți să faceți ceva anume?

Există pe pagina de facebook a Teatrului Național Timișoara înregistrări din acea seară. Apar și eu. Știu că nu o să vă uitați pentru Florin, Mario, Călin sau Marko. Nici măcar pentru Ada Lupu Hausvater. O să fiți curioși de mine, ce dezmierdător!

O să-l auziți pe Florin Piersic Junior cum îmi evaluează întrebarea ca fiind simpatică după ce a rostit șoptit că așa ceva nu se spune și a aruncat mănusă celorlalți actori. Nici unul nu a dezvălui nimic. Tainele celei mai formidabile meserii au rămas în siguranță.

Ca să merg pe propriile urme, aliniez finalul cu introducerea. Am avut marți seară o reprezentare de Cenușăreasă. Am mers la teatru. Am pus întrebări prinților. Am fugit înainte de miezul nopții.

Înainte de SFÂRȘIT, mai notez, pentru curioși și doritori, că vor mai urma asemenea sesiuni între actori și spectatori. Urmăriți pagina de facebook a Teatrului.

SFÂRȘIT

Foto: Flavius Neamciuc

Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc de Cornelia Iordache

Am anunțat comunitatea din jurul blogului de intenția mea de a transforma acest spațiu într-o redacție virtuală. Am zis, dar am și făcut.

Îmi place și practic acțiunea. A mă opri la a spune nu e stilul meu. Iar eu am un stil și sper să ajungă inconfundabil.

De la momentul anunțării am avut câteva întâlniri și mai multe discuții. Ce descoperire măgulitoare pentru mine! Mai multe persoane aspiră să se alăture blogului. Azi o să public un articol care nu-mi aparține. Invitata mea se numește Cornelia Iordache. Nu am intervenit deloc în text. Poftesc la cât mai multe asemenea articole și muncesc din greu pentru a crea o echipă în jurul meu. Pun punct aici. Vă las într-o companie bună. Primul cititor sunt eu. Al doilea este rugat să lase comentariu. Mulțumesc!

Cornelia Iordache, Ne vedem în parc

PROLOG

La fel ca o piața publica sau un local fără pretenții de bonton, parcul își etalează zilnic magnetismul. Forța naturii din urbe dă naștere, tam-nisam, unor întâlniri neobișnuite. Oaspeți, nu vizitatori sau trecători. Așa ne întâmpină acest amfitrion, la fel de generos cu oricine îi străbate aleile. Parcul e al tuturor.

Al jocului și forfotei celor cu vocea în formare. Vicleni naivi, ascunși de trunchiuri groase, pufnind înăbușit în pumn ca nu sunt descoperiți de camarazii lor.

Al sugarilor strânși la piepturi golașe de brațele obosite ale ocrotitoarelor lor. Multe dintre ele, privind prelung, stânjenite, pavajul.

Al celor cu apetit, ieșiți în pauza de masă. Din caserolele fierbinți, se înalță unduind, ca duhul din lampa fermecată, un abur cu iz ademenitor. Mai ales pentru gâze.

Al celor ghidați de karma, trosnindu-și tendoanele în poziții aparent dureroase. Al sportivilor asudați, cu antrenorul privat atârnat pe încheietura mâinii.

Al câinilor de pripas. Al celor sub stăpânire, scoși la întâlnirea cu zeița Libertas. Al stăpânului pe viața de câine, cu punga de gunoi dosită în buzunar.

Al celor care vor să scurteze drumul. Al celor care, fără țintă și ademeniți de mirosul materiei vegetale, se scufundă în visare.

Al artiștilor asteptând muza și, deopotriva, al actanților ambulanți.

Front pentru disputele liceenilor hotărâți să-și încheie socotelile.

Decor pentru îndrăgostitul care spune, cu glas tremurând, da. Sau, după caz, răspicat, s-a terminat.

Al celor proaspăt parfumați cu mers grăbit, pentru care energia zilei încape într-un pahar cu licoare-to-go.

Al odraslelor cărora li se luminează chipurile plăsmuind aventuri și li se împleticesc picioarele gonind spre locul de joacă. Al părintelui prăpăstios pentru care prenumele celui care tocmai s-a smuls din mâna lui, devine un leitmotiv.

Al vicioșilor lipsiți de pudoare, în căutare de plăceri lascive.

Al celor predispuși la romantism: culegătorii de trifoi, suflătorii în pufoase păpădii sau spărgătorii de semințe.

Al pensionarilor grupați pe teme de discuție, așteptând încruntați să se ivească de undeva un bob de scandal. Doar-doar le-o mai tăia din apăsare.

Al oamenilor străzii care, după ce au ciupit din coșurile de gunoi câte ceva, se lungesc pe bănci, cu brațele îndoite sub perne improvizate.

Al lui și al ei. Al lor. Al tuturor.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!

Mirror, mirror on the wall, who`s the fairest of them all?

Primul meu gând la contactul cu Mirror photoBooth m-a trimis în povești. Condițiile actuale de viață permit fiecăruia dintre noi o întâlnire cu oglinda magică. Regina căuta o confirmare a propriei frumuseți, omul modern verifică o stare: cât de mult ne-am detașat de muncă, cât de tare reușim să petrecem?

Cel mai mult, oglinda ne permite să uităm de control și limite. Ne apropie de un instinct primar care cere imperativ să onorăm plăcerea. Fotografiile obținute în urma unei scurte ședințe foto ne pun față în față cu o persoană care și-a suspendat inhibițiile.

Oamenii știu să se simtă bine! Oamenii știu ce să facă cu timpul lor liber! A petrece din când în când crește eficiența la locul de muncă.

A doua zi după petrecere, toate persoanele au o reprezentare de regină din poveste. Căutăm o confirmare a unui timp petrecut de pomină. Magneții de frigider și fotografiile sunt martori. Ne revin de pe hârtia lucioasă surâsuri și chipuri fericite. Fie că ne aplecăm spre ușa frigiderului să privim mai de aproape magneții, fie că apucăm fotografiile în mână pentru a analiza chipurile din imagine, nu o să descoperim măști: masca angajatului, masca iubitului, masca fiului, masca mamei, masca prietenului!

Foarte simplu, fără nici un interes practic, fotografia scoate în evidență un chip relaxat, o persoană veselă, o atitudine încrezătoare.

Fotografiile instant au și o reprezentare de pilulă pentru repornirea omului modern. Pornim la muncă. Ne oprim la final de zi sau de săptămână. Ne repornim după fiecare distracție.

Picster, cu PhotoBooth sau MirrorBooth sprijină repornirile cu încredere și bunăvoință. La urma urmei o facem pentru propria supraviețuire, pentru sens și semnificații, pentru destin, pentru iubire, pentru distracție, pentru cum anume ne reprezentăm viața.

De exemplu, în 29 octombrie, Picster va fi alături de Timișoara City Maraton, eveniment organizat de Timotion și Alergotura. De data asta motivul implicării constă în interese culturale. O facem pentru cultură. O să se reia în imaginar, prin proba maratonului, cucerirea cetății Timșoara de către Prințul Eugeniu de Savoya.

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!
Oglingă, oglinjoară, ce am mai alergat la maraton!

Diseară povestesc despre persoana Sorin Oncu

În octombrie 2014 mă aflam în Spania cu Sorin Oncu, nostalgia trecutului. Începutul acela de octombrie, inclusiv 6, reprezintă amintiri prețioase.

Astă seară, în 6 octombrie 2017, o să-mi fabric alte amintiri cu Sorin Oncu. Are loc Noaptea Albă a Galeriilor Timișoara și o instalație cu pecetea lui își așteaptă vizitatorii. În intervalul 19-21 o să vă întâmpin. Mi-am luat 2 ore să povestesc despre persoana Sorin Oncu.

Ce anume l-a făcut de neuitat în sufletul meu? Pe blog o să notez un singur aspect: capacitatea lui de a mă accepta și de a mă aprecia pentru ceea ce eram și nu pentru ce își imagina el că aș putea fi. I-am simțit prietenia ca un balsam. Niciodată nu m-am măscărit în fața lui, să încerc să-mi apăr un gând, o acțiune, o faptă. Nu cerea justificări, nu pretindea să-i adopt un stil, o percepție, o atitudine. Ne jucam la întâlnirile noastre cu felul noastru diferit de a fi. Punctele comune ne împingeu la gesturi de afecțiune, mergeam de multe ori lipiți unul de altul, de mână sau aplecându-ne să ne sărutăm obrajii.

Diseară, în ciuda vremii ploioase și friguroase, o să mă îmbrac elegant și sexi. Așa îi plăcea lui de mine. Mă asemăna cu Jane Fonda. M-a numit regina mamă după ce am născut-o pe Mara. L-am iubit mult, iar dispariția lui nu s-a transformat încă într-o amintire nedureroasă. Nu mai plâng așa des după el, dar pierderea a lăsat urme. Uneori am senzația unei singurătăți distructive. Nu o să mă mai iubească nimeni cu adevărat pentru ceea ce sunt, mereu o să adopt măști. Asta e cea mai mare pagubă: cu el a dispărut și cea mai adevărată versiune a mea.

Ce a rămas după el, chipul și atitudinea, puteți să vedeți diseară la expoziție.

Loc: Compania DArte, str. Pestalozzi, nr.22, fosta Fabrică de baterii, azi între 19 și 1:00.

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!