La 35 de ani mi-am dăruit un zâmbet luminos

Cu mulți ani în urmă, într-o zi cu soare, mergeam împreună pe stradă: mama, tata, sora mea și eu. Ne îndreptam spre casa bunicilor. Asta înseamnă că era o zi de duminică. În fiecare duminică mergeam la părinții mamei să luăm prânzul. Înainte să ajungem o familie disfuncțională, am acționat în obișnuințele vremii. Potrivit obiceiului, în unele duminici mergeam pe jos. Are legătură cu anii de comunism. În drumul nostru, treceam pe lângă Stomatologie. Ziua evocată de mine poartă amprenta unui dialog dintre mine și părinții mei. Îmi ațâțau curajul prin psihologia inversă. Nu ești suficient de îndrăzneață să faci și tu o vizită la dentist! Doar gura e de tine! Exact, și la 5 ani avem gura mare.

Cu fermitate am susținut că o să merg, o să intru în cabinet, o să mă așez pe scaun. Fiecare pas care mă ducea mai aproape de clinică îmi topea curajul. În dreptul clădirii, din cauza mirosului intens, am cedat. Să știți că eu chiar nu am nevoie! Să meargă Karamazoava. Biata mea soră, de copil a fost obligată să suporte neliniștile provocate de uleiul de cuișoare. Acesta ar fi responsabil de mirosul înțepător. Problemele ei ne-au purtat pe la mulți doctori. Mi-am văzut sora leșinată pe scaun, exasperată de durere, desfigurată de la operații. Orice doctor al ei, din copilărie până acum, e perfect pentru mine.

Karamazoava semnifică un punct de reper. Dacă merge sau știe despre un doctor stomatolog, merg fără ezitare să mă așez pe scaun și să deschid gura. Într-un asemenea context am devenit pacienta clinicii Smile Vision. Nu o să vă mai plictisesc cu detalii stricte despre cum îmi aleg dentistul.

Țin cu ardoare să împărtășesc despre o procedură suportată de mine la clinică. Cel mai mult îmi place să vorbesc din experiență! De curând o obturație de canal mi-a stricat dispoziția și bugetul. Nu o să scriu despre.

Exasperată de fotografiile cu dinți de un alb imaculat, o pastă anume ar duce la asemenea rezultate, am decis să scriu despre albirea dentară la domiciliu. La 35 de ani împliniți mi-am dăruit un zâmbet luminos. Am mai scris despre.

Cum anume se efectuează?

Te programezi la doctor. Suporți nesuferita igienizare. Ți se ia amprenta dinților. Câteva zile mai târziu primești gutierele, substanța activă, -peroxid de carbamida-, și recomandările doctorului. Procesul are loc timp de o săptămână, 10 sau 14 zile în funcție de situație.

Gradul de albire ține exclusiv de structura dinților. AICI o să subliniez falsitatea fotografiilor cu dinții albi ca faianța în urma utilizării unor paste de dinți miraculoase. Sunt martor cu zâmbetul. Dinții naturali se albesc în funcție de caz. Nu o să ajungeți niciodată la un alb ca în imaginile mincinoase.

Albirea dentară la domiciliu nu afectează structura smalțului. Eu am avut o ușoară sensibilitate două zile. Miturile sunt puternice, dar pot fi desființate. După ce se stabilizează culoarea dinților, responsabilitatea ne revine în totalitate. Să ne periem e cel mai important.

Mărturisesc că imaginile mincinoase, laudele pentru o pastă anume mă irită. Nu atât de mult ca acum câțiva ani. Exageram în trecut cu nervii pe subiecte insignifiante. În prezent mă străduiesc să aduc argumente, să arăt cu degetul forța imaginarului din viețile noastre și să dărâm mituri dacă este cu putință.

În urma unei albiri dentare la domiciliu, mă simt în măsură să o recomand tuturor persoanelor care doresc să-și îngrijească dinții cu pretenții de sănătate și frumusețe.

Să râdem înainte de toate are acum și o valență estetică. Să râdem cu o respirație proaspătă, cu dinți sănătoși, cu un chip luminos!

Mărimea stelară a expoziției Woman, all too woman. Femeia profită de viață

iRolul de ambasador în expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN m-a trimis la niște cărți citite cu ani în urmă: John Stuart Mill, Supunerea femeilor, Simone de Beauvoir, Al doilea sex și John Fowles, Iubita locotentului francez.

Presupun că ultima carte vă derutează. Pe mine m-a. Nu-mi înțelegeam alegerea instinctivă. Vag, amintirea unei amintiri m-a lămurit. Din păcate nu găsesc cartea. Am scos toate cărțile din bibliotecă și nu este. Obișnuiesc să împrumut cărți. Iubita zace undeva, dar nu pe rafturile mele. O să revin cu un fragment în viitorul apropiat.

O să redau un fragment din Supunerea femeilor cu intenția de a vă sublinia magnitudinea unei asemenea expoziții.

La început, femeile erau luate cu forța sau vândute de tați viitorilor soți. Până într-o perioadă târzie din istoria Europei, tatăl avea puterea de a scăpa de fiică mărintând-o după bunul lui plac, fără a lua în considerare bine ei. […] Și era practic imposibil pentru fată să refuze să se supună dacă tatăl insista, cu excepția cazului în care putea obține protecția bisericii hotărându-se să se călugărească. În vechime (înainte de apariția creștinismului), bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra soției lui. Ea nu putea invoca nici o lege împotriva lui; el era și judecătorul și legea.

Căsătoria fiind destinul stabilit de societate pentru femei, perspectiva în care sunt crescute și ceea ce li se spune că trebuie să caute toate, cu excepția celor care sunt mult prea puțin atractive pentru ca vreun bărbat să le aleagă tovarășe de viață, s-ar presupune că s-ar fi făcut totul pentru ca această condiție să fie pe cât de dezirabilă posibil, pentru ele să nu aibă nici un motiv să regrete faptul că i se interzice alegerea alteia.

Notă personală

Mi-ar plăcea ca aceste rânduri să ajungă la cât mai multe femei. Să le scuture puțin convingerile. Să le atenueze senzația de eșec în cazul unui divorț. Să le liniștească pe cele rămase singure după 30 de ani. Căsătoria a fost stabilită de societate. Lipsa ei nu înseamnă înfrângere. Insuccesul e una din perspective, dar nu unica. Suciți unghiurile!

Mai departe, ceva scurt din Al doilea sex.

Doar prin muncă femeia a reușit să treacă în mare parte peste limitele care o despărțeau de bărbat. Imediat cum încetează să mai fie un parazit, sistemul întemeiat pe dependența ei de prăbușește. Blestemul care apasă asupra femeii vasale este că nu i se permite să facă nimic. Dacă produce ceva, dacă are o activitate, își recucerește transcendența.

Am auzit o dată o femeie de serviciu care spunea, în timp ce spăla pe jos în holul unui hotel: ”N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Am răzbit singură în viață.” Era la fel de mândră ca un Rockefeller de a-și fi sieși suficientă.

O femeie care este ocupată să trăiască este deci mai plină de contradicții decât aceea care își înmormântează voința și dorințele; dar ea nu va accepta ca aceasta din urmă să-i fie dată ca exemplu.

Notă personală

Nu a fost ușor să fim femei. Să trăim, aici cu sensurile de a fi viu și de a profita de viață. Vremurile s-au schimbat. S-au dus lupte. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN onorează mișcarea socială care a dus la obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații.

Ne vedem mâine la WOMAN, ALL TOO WOMAN.

Foto: Simona Nutu

ANUNȚ IMPORTANT

Întrerupt orice activitate din redacție pentru un anunț important.

Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN se va desfășura la Muzeul de Artă Timișoara în perioada 15 august-15 octombrie.

Rolul meu este să anunț. Lămuriri, pentru curioși, o să vină de la organizatori. Natura intimă a expoziției, esențialul a rămas neschimbat: personalități fascinante vor explora imaginarul creativ feminin.

Ne vedem la Muzeul de Artă!

Foto: Simona Nutu

Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic

De aseară mă frământ cum să scriu articolul ăsta. Mi-a tulburat visele și mi-a alungat somnul. Să aleg, cum de cele mai multe ori o fac, părerea personală, necorespunzătoare neapărat realității imediate? Să fiu părtinitoare? M-am chestionat.

Sunt ambasador pentru Baroque Urban. Înțeleg rolul de instrument. Prezint un fel de conductibilitate electrico-culturală. Dacă îmi tratați cu bunăvoință absurditatea afirmației, o să descoperiți o persoană cu un simț intensificat pentru corectitudine. Vreau și îmi doresc o ținută și o purtare corectă.

Nu tăgăduiesc o mică scăpare. Înainte să mă pun la scris, am căutat un filmuleț pe youtube. Dumneavoastră nu știți, urmează, dar printre cele 30 de artiste din România, Serbia, Ungaria, Austria și Franța, aduse în prim plan de expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN, se află și Marina Abramovic.

Cine este Marina Abramovic? Circulă pe youtube un filmuleț cu o doamnă într-o rochie roșie care stă la masă. Vine o persoană și se așază la celălalt capăt. Se privesc câteva minute. Nimeni nu vorbește. Apoi urmează o altă persoană și așa mai departe. La un moment dat se așază un domn. Un fost iubit, am înțeles. Presa a avut momentul ei de glorie prin accentuarea și exagerarea emoției după care oamenii sunt avizi. Ea este Marina Abramovic. Experimentul a avut loc în 2010 la MoMa.

Eu am revăzut filmulețul, am plâns, nu mă dezic de nestatornicia femeii, și m-am așezat la scris.

Echipa proiectului a strâns laolaltă personalități fascinante, unite de o forță deosebită, de o putere de înțelegere și exprimare remarcabile.
Numele lor sunt: Marina Abramović, Aura Bălănescu, Josѐpha Blanchet, Elena Bobi Dumitrescu, Alina Cioară, Andra Ciocoiu, Dana Constantin, Suzana Fântânariu, Andreea Hereșanu, Emilia Jagica, Aurora Kiraly, Adriana Lucaciu, Andreea Medar, Liliana Mercioiu Popa, Jelena Micic, Doina Mihăilescu, Silvia Moldovan, Ada Muntean, Ana Maria Negara, Simona Nuţiu Gradoux, Carmen Nicolau, Marilena Preda Sânc, Florica Prevenda, Kristina Rațiu Demuth, Axenia Roşca, Eva Maria Schartmüller, Diana Serghiuţă, Alina Ondine Slimovschi, Oana Stoian, Nada Stojici, Minodora Tulcan, Agnes Varnai, Simona Vilău, Victoria Zidaru.

Cu numele lor o să revin pe facebook și instagram. Pe rând, câte un nume va apărea zilnic începând de azi. Expoziția se va desfășura la Muzeul Corneliu Mikloși- RATT, Bulevardul Take Ionescu, nr. 83, Timișoara, în perioada 15 august – 20 octombrie 2018.

Expoziția reprezintă un prilej extraordinar pentru dialoguri despre feminism, imaginar creativ feminin, influențe și modele feminine.

Ne vedem la muzeul RATT. Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic!

Curatorul expoziției: Andreea Foanene.

Notă personală: Să ne bucurăm de vremurile noastre. Pe la 1900, o asemenea expoziție, dacă ar fi avut loc, un bărbat și-ar fi exercitat drepturile pentru ocrotirea și administrarea intereselor imaginarului creativ feminin.  (Față zâmbitoare).

Femeile, o categorie aparte

Pe la 1870, Marele dicționar universal editat de Pierre Larousse, descria în felul următor femeia:

Constituția ei corporală se apropie de a copilului; de aceea, prezintă, ca și acesta, o sensibilitate foarte vie, lăsându-se ușor impresionată de cele mai diverse sentimente de bucurie, de durere, de teamă etc.; și, dat fiind că aceste impresii acționează asupra imaginației fără a fi însoțite de obicei de rațiune, ele sunt în consecință mai puțin durabile, și astfel femeia e mai supusă nestatorniciei.

… femeia, prin constituția ei, poate susține mai multe partide decât bărbatul. […] de obicei, chiar cei mai viguroși bărbați nu depășesc șapte sau opt acte într-o noapte cu emisiune de spermă… Femeia, dimpotrivă, rezistă mai mult. O femeie valorează în medie, în acest gen de exercițiu, cât doi bărbați și jumătate. Pentru ea, sexul e mai important ca pentru bărbat, iar lipsa acestuia mai penibilă. Nu mai puțin caracteristică e și înclinarea ei spre lux.

Între 1900 și 2000 s-au schimbat perspectivele. S-a cerut mult democrației. Dar femeile, la fel ca negrii sau evreii, au alcătuit categorii aparte.

De aceea anunț cu mândrie parteneriatul cu Baroque||Urban. Ambasador pentru expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN o să-mi scriu impresiile însoțite de sentimente și rațiune. Azi mi se recunoaște și capacitatea de a raționa.

Urmăriți blogul și râdeți înainte de toate.

Foto: Simona Nuțu

Grecia este mereu o idee bună

Mărturisesc. Sunt compromisă. Am stat o zi întreagă la piscină și nu am reușit să mă detașez. Mintea sucea și potrivea cuvinte. Contemplarea mă ocolește.

Cum anume să scriu despre insula pe care mă aflu?! Nu trebuie să povestesc, dar îmi doresc. Grecia este întotdeauna o idee bună pentru concedii și vacanțe. Africa rămâne preferata mea, dar în Europa, Grecia reprezintă un colț de rai.

De-a lungul timpului, m-am bucurat de următoarele colțuri ale Greciei: Corfu, Creta, Santorini, Thasos, Atena și în prezent, Lefkada. Dintre toate, Lefkada s-a ridicat în preferințe ca lava aruncată la suprafața pământului de un vulcan în erupție. Mereu am crezut că un peisaj frumos deține o forță anume: să ne facă oameni mai buni.

Bunătatea m-a învăluit de la granița cu Grecia. În primul rând nu am mai încetat să zâmbesc. Menționez aici și agenția WhatsOnGreece. Atenția lor m-a încântat. M-am simțit ca o fiică preferată, ca un privilegiat.

Întâmpinarea nu a fost alta decât simplă, dar cu manifestări de bucurie. Într-o asemenea ambianță, mi-am așezat repejor rochiile pe umerașe și produsele de îngrijire la baie. Voiam să ies cât mai repede din apartament și să intru în contact cu pământul grecesc. Pe toată insula ești însoțit de sunetul greierilor. Presupun că sunt greieri. Mi-am amintit de Povestea greierilor de la Platon. Se zice că acum foarte mulți ani, greierii – așa cum îi știm noi – erau tot oameni. Și s-au stins deoarece au fost vrăjiți de muzica muzelor. S-au transformat în greieri, cu avantajul de a nu simți niciodată foamea și setea, compensare de la muze. Se simțeau vinovate pentru situație.

Duminică seară m-am răsfățat ca un grec. Asta înseamnă că am umplut masa cu de toate: salată, tzazichi, brânză feta la cuptor, fructe de mare. Am adormit ușor. M-am trezit când am vrut. Aparent, și în vacante vreau să deschid ochii tot în jur de ora șapte.

În fiecare zi, de duminică, deschid ușa de la apartament și îmi zic: Sunt în rai. Un singur lucru mă necăjește: mintea nu ia pauză. Orice aș face, tot la scris mă gândesc. În imaginar am scris și rescris acest articol. Sincer, aveți o copie palidă a ceea ce am fantazat.

E deja 9. Merg să-mi fac ceaiul.

Țineți minte, Grecia este mereu o idee bună.

Doctori mai tari ca atotputernicul Google. Regina Maria

Stăteam într-o seară în mașină cu o colegă. Asta se întâmpla acum vreo câțiva ani. Nu împlinisem nici măcar 30 de ani. Minutele de așteptare, un alt coleg urma să se întâlnească cu noi, au fost suficiente să fac un exercițiu de sinceritate. Ce naiba ți-ai făcut la sprâncenele alea?! Le-ai smuls de tot ca să le desenezi cu creionul?

Notă personală. Sprâncenele modifică complet chipul unei persoane. Frumusețea devine urâțenie pornind de la o pensetă într-o mână nepricepută.

Răspunsul colegei face parte dintr-un top al celor mai penibile situații trăite de mine. Nu-mi mai cresc. După ce mi-au picat, nu au mai crescut. Repet, nu împlinisem 30 de ani nici una dintre noi. Ei îi picaseră sprâncenele în urmă cu câțiva ani. Învinsese cancerul la o vârstă când tinerii mai poartă mantii imaginare de super eroi pe umeri.

Am mai întâlnit în viața mea un bolnav de cancer la plămâni, un nefumător. Prietena din copilărie, cu ea am mers la sanie, am învățat să merg pe bicicleta ei, am fumat prima țigară din viața noastră, a murit de aceeași boală nesuferită înainte de 30 de ani.

Situațiile astea tragice m-au convins că boala nu ține seama de tinerețe, de o viață trăită sănătos sau de un protocol anume. Cancerul lovește pe oricine. Nu m-am ferit vreodată să rostesc cancer. E ușor de observat atitudinea oamenilor față de cuvânt. Nu-l rostesc. Dacă nu vorbim despre, nu se întâmplă. Dezaprob comportamentul. Face rău.

Așa că umblu pe la doctori. Mă caut ca să previn. Controale regulate, analize la sânge, simple consultații. Recent mi-am verificat niște pete suspecte de pe piele. M-am programat rapid la Regina Maria. Citisem despre simptomele cancerului la piele. Asta facem toți acum, citim pe google sau într-un Atlas în cazul meu, și ne punem un diagnostic flamboiant. Ardem de la opiniile personale.

M-a liniștit doamna doctor, dar m-a pus și în gardă. Nu am cancer, dar protecția solară este necesară întreaga mea viață. Poate nu e soarele vinovat de petele mele. V-aș nota chiar cuvântul folosit de doctor, dar am uitat, deși am întrebat politicos de două ori. Poate e o predispoziție. Celulele își mai fac de cap. La mine s-au răzvrătit și s-au manifestat sub forma unor pete urâte sau sexi de chip. Depinde mult de ochiul privitorului, de afecțiunea celui care mă privește.

Doamna doctor de la Regina Maria mi-a vorbit cu blândețe și fără grabă. Am apreciat enorm. Merg eu des la consultații, dar e teama aia nesuferită care mă cuprinde. Teama de necunoscut, stimulată puternic de mirosul de spital. La Regina Maria lipsesc emanațiile. Lipsesc multe într-o notă pozitivă. Aș nota două, demne de aplauze: lipsa mirosului și a așteptării. Aici nu ai programare doar ca să ajungi la doctor, ai programare ca să fii poftit în cabinet la ora 14.30. Atunci am intrat eu.

Pe lângă reputație, clinica o recomandă chiar doctorii. Se întâmplă ca Regina Maria de la Timișoara să aibă doctori excepționali, la un telefon distanță de o programare rapidă, mai tari ca atotputernicul google. Urmează serviciile și personalul, inclusiv dialogul politicos de la telefon sau recepție.

Urmează să merg, într-un viitor apropiat, la un control la sâni. Ultimul a fost la 30 de ani, iar la 35 se impune un altul. Nu doresc să bag frica în nimeni, ignoranții răspund că toți murim. De acord cu ei. Întrebarea mea este: Dar cum trăim?

Avem la îndemână toate opțiunile pentru a preveni, pentru a ține boala sub control. Când lovește, suntem de cele mai multe ori vinovați.

Mergeți la doctor. Doctorul chiar salvează vieți! Mergeți la Regina Maria, experiența devine plăcută.

Viața e cu adevărat frumoasă cu toți dinții în gură

Săptămâna asta, joi, ceasul meu biologic o să înceapă să aibă un ritm mai scăzut. Nu este vorba despre nici un prag psihologic, femeia de 30 de ani, ci de un proces de schimbări biologice prin care și adulții trec. Se modifică nuanța pielii, se schimbă tonicitatea mușchilor, o cu totul altă etapă în viață începe după 35 de ani.

Voiam pentru cei 35 de ani împliniți să celebrez la Berlin, la Filarmonică. Nu a ieșit cum am vrut. În loc să cedez unei nesuferite depresii, mi-am regândit cadoul și am ajuns să-mi dăruiesc o igienizare și o albire la clinica Smile Vision. Legea compensației funcționează de fiecare dată. Nu o să visez cu ochii deschiși, pierdută în sunetele magistrale ale orchestrei, dar o să râd, cum mereu o fac, cu gura mare, cu sunete specifice și cu o dantură remarcabilă.

Nu știu cum își aleg oamenii dentistul, dar eu mi-am avut sora punct de reper. Mereu mi-a permis, prin problemele dezastruoase ale danturii ei, să am doctori excepționali. Unde și-a tratat ea dinții, hop și eu. De data aceasta nu s-a întâmplat după un scenariu fix. M-a auzit însă menționând numele Paul Zaharia. Un dialog scurt mi-a confirmat competențele doctorului în agenda imaginară a surorii mele sau a oricărei persoane cu dantură îndoielnică. Pierzând și eu nopți în copilărie din cauza durerilor ei de dinți, asistând la scene de coșmar în cabinete la Severin, am ajuns la concluzia că nefericiții ca ea duc o viață separată de toți ceilalți. Lumea se împarte în oameni cu dureri de dinți și oameni care consideră că au habar despre intensitatea durerilor de măsele.

Râd înainte de toate, dar dantura nu constituie subiect de glumă. De dantură ai grijă: periaj zilnic acasă, detartraj la cabinet, consultație anuală pentru verificare. Ce se întâmplă cu dinții noștri reprezintă un interes general. Înainte nu făceam detartraj și trăiam bine mersi! Mi-a ajuns la urechi. De acord. Dar CUM trăiam? Trăiam fără dinți.

În ziua de azi este de neconceput să-ți pierzi dinții. Avem informații, avem instrucțiuni, avem doctori capabili. La Smile Vision o echipă muncește cu drag și spor pentru sănătatea danturii, pentru aspectul estetic și sănătos. Ce-și face omul cu mâna lui se numește lucru manual, cunoașteți vorba. Ce-ți face dentistul cu mâna lui se numește fenomen surprinzător. Echipa de la Smile Vision te ajută să îmbătrânești cu demnitate, cu toți dinții în gură.

Pentru mine, munca dentistului are o reprezentare de miracol pe pământ.

Îndemn pe toată lumea. Mergeți la dentist! Viața e cu adevărat frumoasă cu toți dinții în gură.

Foto: Simona Nutu

Avem toate informațiile doar că nu știm ce să facem cu ele

Conduceam. Traficul scotea părți urâte din mine. Am parcat la MacDonalds lângă județean. Telefonul l-am smuls de la încărcat și am uitat să cobor ca o doamnă din mașină. M-am împins cu trupul afară, apoi am scos picioarele. Doamnele procedează invers.

O verificare executată cu repeziciune pe telefon în timp ce așteptam să mă văd cu cineva mi-a afișat o invitație la un eveniment pentru jurnaliști. Paula Dunia Aldescu ești invitată. M-am topit de plăcere. Soarele de afară contribuia și el la senzație, dar măgulirea mi-am luat-o. Ceva similar simțeam în copilărie când mă băgau în seamă prietenii lui soră mea. Ei toți erau mai mari, ieșeau la discotecă, organizau petreceri în camere de cămin și citeau Einstein și Dostoievski.

Cu siguranță sunteți conștienți de relația specială dintre bloggeri și jurnaliști. Ei cu studii. Bloggerii fără. Canoane respectate de-o parte. Păreri personale de alta. Rigoare ortografică în redacții. Greșeli de gramatică monumentale pe platformele gratuite. Azi oricine începe să scrie și se numește blogger. Când luăm parte la întâmplări deosebite din viața socială toți facem parte din corpul presă. Asta semnifică oarecum o nedreptate, dar până la un punct. Bloggerii există, scriu, au păreri, spun povești. Nu se opresc unii oameni până se actualizează majoritatea. Cu toții trebuie să ținem pasul.

La conferința de ieri s-a discutat despre jurnalismul cultural bine făcut. Vedeți, călcâiul lui Ahile, jurnalism bine făcut! Au vorbit diferite personalități ale vieții muzicale timișorene, Antoine Pecqueur, jurnalist la Mezzo și părintele Zaharia Pereș.

Să răspund la Cine?, Ce?, De ce?.

Organizatorii Vox Mundi sunt Asociația Culturală Kratima și Arhiepiscopia Timișoarei. Împreună revigorează muzica de cor. În prezent, timișorenii pot asculta coruri din Finlanda, Polonia și Spania. Sâmbătă va avea loc o gală, Gala Vox Mundi. Printre invitații de onoare se află și Corul Național de cameră Madrigal.

Revin la conținutul conferinței. Antoine Pecqueur a împărțit jurnalismul în două: relatare, spui povestea, și părerea personală. Jurnalismul-relatare se realizează cu responsabilitate și obiectivism, jurnalismul de plăcere cu păreri și părtinire. E necesar ca jurnalismul-relatare să supraviețuiască. Mediul intelectual elevat dă tonul. Strada trebuie ascultată. De acolo se iau instrumentele și uneltele necesare pentru supraviețuire și actualizare.

La sesiunea Întrebări & Răspunsuri am ascultat. La tot ce s-a adus în discuție aveam răspunsuri sau completări. Mi-au lipsit curiozitățile. Chiar știu ce am de făcut pentru a supraviețui în epoca mea. Nu știu de fiecare dată cum. Aici sunt împotmoliți jurnaliștii care mereu se plâng de public, dar eu m-aș plânge și de ei.

Transdisciplinaritatea studiată în facultate cu Pompiliu Crăciunescu m-a pregătit pentru provocările actuale. Am reținut din anul 2006. Avem toate informațiile, doar că nu știm ce să facem cu ele. M-am întins, observ, dar sunt așa multe de spus! Iar o să aud: Nu am citit tot, era prea lung. Pun punct. O să mai revin.

Între timp, profitați de tot ce se întâmplă zilele astea la Timișoara și râdeți. Să râdem înainte de toate.