Pardon de Cornelia Iordache

O cameră de apartament. Pe peretele din dreapta, două fotografii înrămate la Rămăria. Freud privește în creștetul unei femei de 34 de ani care tastează la calculator. Un pisic aleargă pe canapea și cade. Se oprește într-un teanc de cărți și varsă borcanul cu flori.

– Prefer să public articolul Corneliei azi. Nu mă pot concentra. (Femeia nu e sigură, dar a gândit cu voce tare).

Publică și cortina cade peste blog.

Întâmplări din parc

Pardon! (2)

Pardon, spuse. Fără să știe cui. Un nume. O poreclă. Bănuia că nici ei nu știau detaliul ăsta despre el. Era la a treia întâlnire cu grupul și oricum, niciunul nu se sinchisea de prezentări. A fost mutat de la școala veche pe motiv că anturajul îi era nefast. Ce invenție, mă, Piele de Broască! Recunoscu vocea și făcu stânga împrejur ca să-i acorde atenția cuvenită oratorului, măcar de data asta. Execută mișcarea pe loc, soldățește, încercând să nu atragă prea mult atenția. Era cel cu dauna la încălțări. Pieptos, înfoiat, cu coama de culoarea tăciunelui odihnindu-se lejer pe umeri. Pipota și măcelarii nu-i niciun joc. Ce suntem noi, puștani plictisiți?! E un…îîîî, un… o… Își frecă bărbia preocupat, țuguind buzele cu falsă intelectualitate precoce. Ceilalți așteptau în tăcere deplină, semn că cel cu alură de șef de trib, era într-adevăr comandantul găștii. Pauza se prelungea. O luă ca o scadență. Frica i se prelingea în corp. Inima îi șuiera și ceva, nu știa exact ce, se învârtea ca un titirez în stomac. Acum, leagănul scârțâi pentru prima dată. Băgă de seamă două siluete la locul de joacă. Ocupantul scaunului în balans, un pici curios și pârâcios în devenire, cu arătătorul întins înspre ei, băieții din foișor. Și însoțitorul lui, cucerit de țigara fumegândă. Să aștepte dintr-acolo salvarea? Mai bine nu. Să-și facă singur un plan. N-a avut timp să cugete îndelung. O competiție sportivă, balegă de oaie, rupse repausul cel brunet. Și se dezmetici înghiontit. Deznodământul cugetărilor comandantului stârni urale. Acum poți să ne arăți cât ești de dur. Verigile metalice ale leagănului au zbierat a doua oară. Copilul își forfeca neputincios picioarele împotrivindu-se anevoios adultului care-l apucase cu mâinile de la subraț. Noi ne împrăștiem pe margine. Tu o iei la galop. În cerc. O tură, două, doișpe, douăzeci, ținem noi socoteala. Nu te oprești. Te oprim noi. Când pipota ți-o fi pe cale să explodeze. Și te punem la pământ, așa, ca să te odihnești. Hihihi hahaha au început să grohăie, să icnească și să se schimonosească dându-i ocol. Și ne-om ascuții coatele în oasele tale până ți-or ieși bale de vier pe gură. I-a inițiază-l tu, arătă șeful de trib la întâmplare. Încasă un prim pumn în nas. Al doilea, la coaste. Căzut la sol, își prinse glezna între palme și cotrobăi stângaci la șosetă. Mută căutarea la celălalt picior, de unde scoase câteva țigări. Cineva le-a înhățat. În fugă. Unul câte unul. Rămas singur în foișor, se gândi că ele i-au cumpărat păsuirea. Măcelari n-au mai apucat să-și facă jocul. Care joc, asta-i o nerozie, în niciun caz o competiție sportivă, uite în ce hal te-au lăsat, ca-n codru, spuse tatăl copilului mai devreme legănat, amândoi sosind la fața locului însoțiți de un jandarm. Fu ajutat să se ridice și, în moliciunea cauzată de lovituri, lăsă o dâră de sânge pe jacheta jandarmului. Pardon, spuse.

Foto: Flavius Neamciuc 

Eleganța trupului e legată de eleganța minții

Ce se știe despre mine?

O să încep cu a fi.
Sunt o femeie trecută de 30 de ani.
Sunt mamă.
Sunt blogger.
Sunt nepoată de croitoreasă.
Sunt snoabă intelectual.
Sunt filoloagă.
Sunt gălăgioasă.
Sunt elegantă.

     

Continui cu ce am.

Am o fetiță, o Mară.
Am un blog, dunia.ro.
Am o bibliotecă.
Am o soră mai mare.
Am o slăbiciune pentru Freud.
Am o mână de obiecte cărora le-am dat o valoare monstruoasă, niște ceasuri, câteva genți, cercei, eșarfe, pantofi etc.
Am cultul prieteniei.
Am gura mare.
Am un iubit cu ochi albaștri.
Am frustrări.
Am vise.
Am stimă de sine recent construită.
Am planuri pentru 2018.
Am.

Diferența dintre a fi și a avea îmi revine în urma unei lecturi, Erich Fromm, A avea sau a fi. Exprimarea celor din jur, prin apelul la un verb sau altul pentru a se descrie, mă ajută. Utilizarea unui verb coincide cu un indiciu despre persoană. Limbajul reprezintă o pârghie de cunoaștere a celuilalt. Pentru supraviețuire, pentru epoca noastră rapidă, a-l ști pe celălalt semnifică o bătălie câștigată.

De aici am presupus următoarele. Oricât de gălăgioasă sunt, oricât de exigent mi-am construit vocea pe blog în ultimii ani, oamenii nu țin seama de ceea ce sunt prin devenire. Spun asta în urma mai multor sugestii primite să-mi transform blogul în unul de modă. Bloggerii de modă ar fi mai bine răsplătiți financiar. Eu am ajuns la pragul cel mai de jos economic și nu-mi mai permit atitudinea intransigentă. Nu contrazic pe nimeni, refuzul compromisurilor nu mai e justificat. Nu când am un cont pe minus, unul aproape de zero și altul în administrare. Urmează un Dar.

A apuca pe drumul modei ține și de dorință. Eu nu am nici o dorință în această direcție. Mă îmbrac într-un mod plăcut pentru mine, nu pentru a da mai departe. Susțin și vorbesc despre eleganță și feminitate oriunde se ivește prilejul. Anul 2018 este anul designerilor români pe blogul meu. Luna ianuarie am început-o și cu o ședință foto la atelier Bobar&Josephine. O ținută all black, tocuri, cercei remarcabili și dialoguri spumoase despre modă, mentalități, bloggeri timișoreni m-au reținut o zi întreagă.

Vedeți fotografiile realizate de Simona Nuțu, o tânără pasionată de fotografie.

  

Dacă aș apuca drumul modei, tendința ar fi să vă îmbrac ca pe mine. Un designer, un blogger de modă sau un stilist nu fac așa ceva. Aș începe prin a vă cere să vă cumpărați o pereche de blugi clasici, un pantalon negru, o rochie neagră, un sacou, un cardigan, o geacă de piele, o cămașă albă, două tricouri, alb și negru, un parpalac, două perechi de pantofi cu toc, negru și bej, o pereche de cizme lungi, o pereche de bocanci, o pereche de adidași, o geantă scumpă.

Până aici ne-am înțelege, dar când m-aș muta la îngrijirea corpului s-ar ajunge la ochi dați peste cap. Machiajul strident mi se pare vulgar, de aceea nu suport culorile intense, genele false, unghiile lungi și colorate, tonele de fond de ten, părul nearanjat.

Ochii dați peste cap s-ar transforma în ceartă când m-aș porni cu observații legate de vocabularul dumneavoastră. M-aș strădui să corectez acuzativul, pleonasmele, în special marea majoritate mă irită peste măsură. De exemplu, preferatul meu, Lucian Boia, aproape m-a adus la disperare cu marea majoritate. Iar Lucian Boia are toată admirația mea.

Vă întreb eu acum, ce șanse mai am să devin un blogger de modă când mi-am mărturisit clar traseul pe care l-aș urma? La mine eleganța trupului e legată de eleganța minții. Orice puneți pe trup nu mă atrage dacă gura dumneavoastră se afirmă doar prin ruj și colagen.

Timișoara are bloggeri de modă. Nu le discut conținutul blogului și nici stilul. Eu rămân pe cultură.

În final, să fie Luceafărul. Am un volum de versuri de Eminescu în biblioteca mea.

Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.

Ținuta mea: cămașă Atelier Bobar, cercei Josephine, pantaloni Barsash, pantofi Jimmy Choo.

Foto: Simona Nutu

Pardon

Vă reamintesc despre decizia luată anul trecut: să transform blogul în redacție. În prezent am un unic colaborator. Numele ei este Cornelia Iordache. Azi o să fie gazdă cu mărturisiri și explicații ale dramaturgului contemporan.

Întâmplări din parc

Pardon! (1)

Despre Hoții și Vardiștii auzise deja. Ba chiar se și jucase de câteva ori și de fiecare dată se lăsase cu hârjoană. Dar niciodată despre Pipota și Măcelarii. Nu există. L-ați inventat voi, răzbi sacadat un glas fără vigoare. Ne-a făcut oameni de știința. Hahaha, noi și fizica. De când ți-am dat voie să-ți spui părerile, Urticarie, tâșni ca ars unul din grupul celor mari și îi vârî mâna, pe rând, în buzunarele pantalonilor. Se simți ca atunci când mama îi cotrobăia în haine după urme de țigări. Percheziția scoase la iveală două bancnote. Clătină nemulțumit din cap. Atât am, primi răspuns. Zece perechi de ochi ațintite asupra lui s-au micit sub obrajii umflați de râs. Ce ți s-a zis când ai mijit ochii în școala asta?! Plătești, nu ne luăm de tine. N-ai bani, ți-o iei, tună un altul, apucându-l de breteaua ghiozdanului și zgâlțâindu-l de începu să-i tremure moțul cârlionțat într-un mod de-a dreptul caraghios, fapt care atrase alte râsete, de data asta curate, nealterate de răutate și exces de zel. Cel înconjurat nu ripostă. Își pipăi moțul și se retrase câțiva pași până se lovi de un perete de om. M-ai călcat pe adidași. Pardon să spui. Pardon, spuse. Și fu îmbrâncit în coaste până la locul de unde dădu să plece mai devreme. Era iar în centrul cercului dintr-un cerc. Căci sub forma asta a gândit arhitectul foișorul din parc. Un disc pe care băieții de-a doișpea îl numeau navă spațială, fiind mai mereu camuflat de umbra aruncată de coroanele arțarilor. Acum, întins pe iarbă în întuneric, strângându-și nările ca să nu-l împroaște sângele și privind în urmă, realiză că ăsta a fost motivul care a declanșat torentul. Nu banii. Sau lipsa lor. Altădată, sub jurământ de mamă, îl păsuiau. Știau doar, se ținea de cuvânt. Dar scuza aproape mută, lipsita de înjosire, nu mângâie nici pe departe orgoliul revendicatorului pretențios. Ar fi putut măcar să-și dreagă vocea. Să se arate mai afectiv. De ce nu, chiar să meargă până la a se face ghiocel. Sau să-i tapoteze adidașii. Dar nu, el nu făcu nimic din toate astea. Lăsă doar să-i alunece o interjecție moale, fără justificare, fără ținută, repetitivă, ca un automatism rudă cu indiferența. Pardon!

Despre croitorie și design cu doamnele de la Atelier Bobar

Toată lumea a aflat că iubesc literatura. Blogul aduce dovezi în fiecare zi. Pe lângă literatură mai am o iubire deloc neglijabilă: moda. Există piese vestimentare fără de care o femeie are dreptul să refuze să se ridice dimineața din pat. Nu vă lăsați păcăliți! Exagerez, dar o fac pentru claritatea mesajului. Eleganța trupului ține de felul propriu de exprimare și respect. Nu o să mă convingă nimeni de contrariu.

Cu un sistem de valori construit în mare parte din experiențe proprii, am ajuns să prețuiesc și să admir personalitățile României. Accentul o să cadă pe modă. Anul 2018 va fi exclusiv românesc. Îmi ofer sprijinul designului românesc. Oricine mă dorește partener sau consideră că blogul meu îndeplinește funcția de sprijin pentru o afacere românească, îmi ofer serviciile cu o singură condiție: să aibă loc o reacție între noi.

O anume forță la care fac trimitere a avut loc între mine și atelier Bobar. Prima mea rochie semnată Bobar a plecat dintr-o garsonieră. Acolo i-am întins mâna sfioasă, dar entuziasmată, Dianei Bobar. Între timp, Diana Bobar a devenit o afacere locală de luat în seamă. De la o studentă cu capul plin de vise, în mare parte roz, sunt convinsă, la angajarea unei croitorese, la cooptarea unui partener, Florina Erimescu, la deschiderea unui atelier, la dezvoltarea unei afaceri de familie odată cu alăturarea în echipă a Florinei Bobar, au trecut 10 ani.

În cinstea celor 10 ani, le-am propus un interviu. Le-am atras atenția asupra subiectului inconfortabil. Nu știu ce se întâmplă pe alte meleaguri, dar la Timișoara ne ducem zilele într-o confuzie despre care mulți evită să discute. Pe la colțuri nu se mai opresc din flecăreală și arătat cu degetul.

Eu: Cât o să vorbim despre asta în interviu? O să vă afecteze la vânzări?

D. B.: Cât consideri tu, tu ești editorul. Frustrarea există. Nu e un secret. E o realitate de care nu ne ascundem. Avem cliente care vin la noi din 2010 și există o altă relație, au încredere în noi. Pornim de la un alt nivel. Pe de altă parte, persoanele noi nu știu la ce să se aștepte. Mai rău, și-au făcut în alte locuri și au avut o experiență negativă. Vin încărcate. Sau își fac ceva, le place, se duc acasă și toate persoanele din jurul lor au de comentat. De ce culoarea asta? De ce lungimea asta? Nu vezi ce grasă ești?! Sau am avut cliente care stăteau cu telefonul cu poza în mână. Dar aici e așa, și aici e așa.

Flo. B.: E frustrant.

D.B. Neplăcut pentru noi, designer sau croitor, orice ai fi.

Sunt convinsă că ați dedus subiectul. Este vorba despre diferența dintre design și croitorie în percepția societății timișorene.

Neortodox, am luat răspunsurile celor două grații de la Atelier Bobar de la minutul 32. Aproape de final, am întregistrat 48 de minute. Acum, (acum ca un prezent al sunetului, el fiind deja în trecut, ca să nu mă dezic de literatură) o să pun Întrebarea:

Eu: Există vreo diferență între croitorie și design în percepția femeilor actuale de la Timișoara?

D. B.: Normal că există, dar designul se bazează pe croitorie. Croitoria este producția de haine. Detaliile schimbate sau ideile avute înseamnă design. În croitorie transformi forme 2D în într-un produs 3D care îmbracă corpul uman. În design treci croitoria prin filtrul tău personal: gândire, educație, tot ce însemni tu până în momentul ăla, toate experiențele tale. Un croitor este o persoană care execută haine. Un designer este o persoană care face haine ca un răspuns la ceva din interiorul lui, reinterpretează anumite produse. Se bazează mult pe cine este, ce-i place, intervine gustul desprins din educație.

Eu: Am terminat de citit o carte despre Chanel. Nu am găsit nicăieri termenul designer. Chanel afirma că este artizan și vorbea despre croitorie și croitorese. Avem în istorie un moment în care s-a făcut diferențierea?

D.B.: În postmodernism, când încep artiștii să fie artiști.

( O mirare personală, râsete în jur.)

D.B.: Îmi vine în cap Picasso, primul mare creator de lucrări de pictură care se considera artist.

(O scurtă discuție despre pictură, subiectivism și imaginea artistului).

Eu: Bunica mea a fost croitoreasă. Veneau femeile la ea și cereau o rochie din Neckermann. Așa am crescut eu. Croitorie egal Neckermann egal model la comandă. Dar am descoperit mai târziu designul: există Chanel, există Dior, altceva. Nu merge nimeni la ei cu modelul să ceară o execuție după poză. De aceea plătești rușinos de mult, pentru idee. Le-am împărțit ușor, croitorie și design.

D.B.: Paranteză. Numele folosite de tine ca exemplu au echipe de designeri. Designerul responsabil dă direcția. Le zice: Sezonul următor vreau să facem western.

Eu: Am înțeles, mulțumesc. Să revenim la croitorie și design. Croitorie – execuție, design – idee.

B.D.: Pentru mine croitoria nu înseamnă neapărat imitație, ci producție.

Flo B.: În România croitoria înseamnă să te duci să-ți copiezi o rochie. La croitor mergi să-ți repari ceva, iar un croitor îți face ceva pe corpul tău.

Eu: Să ducem discuția în altă direcție. Voi ce preferați, să lucrați după model sau modelele voastre?

D.B.: După colecțiile noastre.

Eu: Atunci cum le împărțim, faceți croitorie sau design?

D.B.: Și, și pentru că nu se pot exclude. Designul are parte de croitorie și e relativ: ține de ceea ce vrei să faci, de povestea din spatele colecției, de cercetare, de materialele folosite, de game cromatice, de jocuri  între transparent/opac, lucios/mat, toate contrastele. Ăsta e designul, când te gândești la un întreg.

Eu: Voi aveți o piesă ca fiind recunoscută ca a voastră, a Atelierului Bobar?

D.B. Rochia curcubeu, o rochie din fâșii împletite.

Flo B.: În seara dinaintea prezentării colecției, terminam ultimele rochii și ne-a venit ideea: De ce nu facem o rochie și din resturi, Rămășițele zilei, din toate culorile de pe masă? Colecția se baza pe culorile primare, secundare și terțiare și relația dintre ele.
(Descrierea colecției, dialog despre culoare și relația dintre culori). Am avut multe comenzi după rochia aceea, inclusiv în străinătate. În toamnă, la un târg de la Paris, organizatorii ne-au promovat pe conturile lor: o poză pe Instagram. Din toate pozele noastre, ei au ales fotografia cu rochia curcubeu de pe Ponton de acum 5 ani.

(A urmat o discuție lungă și aprinsă despre Chanel. Eu o admir, Diana mi-a sugerat să mai cercetez dacă mi-am dăruit prețuirea. Am intrat puțin în pasiunea Dianei pentru pictură. Dacă nu știați, Diana și-a dorit să devină pictoriță când era mică. A încercat la un moment dat să meargă cu ele în paralel, design și pictură, dar a simțit limitarea și a făcut o alegere în favoarea designului vestimentar. Motive sunt multe și felurite.)

Am revenit la design și croitorie. Doar că mi-am aruncat ochii pe articol. Este deja lung ca o zi de post. O să pun punct și o să revin în altă zi cu următoarea jumătate de interviu. Până atunci vă las cu o întrebare. Când mergeți la Atelier Bobar, optați pentru idee sau execuție?

Foto: Flavius Neamciuc 

Abandonați în 2017. Încă abandonați în 2018

După o scurtă evaluare a anului 2017, am ales pentru descrierea lui două adjective: bun și fermecător. N-au lipsit orele pline de disperare, de suflet hăituit, de buze mușcate, de degete roase, de calorifere sparte. Dar balanța a înclinat spre satisfăcător. Orice durere a lui 2017, privind în urmă, revine sub forma unei amintiri. Îmi amintesc că am suferit, dar nu mă doare nimic. Nici măcar datoriile. Am decis să le port pe umeri cu mândria omului care s-a îndatorat muncind.

Pe blog a rămas ceva ce trebuie făcut: un articol despre cutiile de pantofi. Am cerut în decembrie, în numele unor copii, niște cutii de pantofi cu funcția schimbată. Copiii abandonați, datorită donațiilor dumneavoastră, au primit cadouri de Crăciun.

Ce s-a întâmplat? O prietena, Flore Iacob, asistent social la DGASPC Mehedinți mi-a solicitat ajutorul. Sub grija ei, ce semnificație are grija unui asistent social, se află 22 de cazuri, 37 de copii abandonați. Și-a dorit pentru ei o mică bucurie: daruri de Crăciun. Cu mine și zecile de persoane care s-au organizat, a reușit. Fiecare copil a primit ceva de Crăciun.

Cum am procedat? Am scris un articol cu o scurtă introducere, apoi am lăsat o listă cu numele copiilor. Am povestit, am cerut, am așteptat. Reacțiile nu au întârziat. Datorită numărului mare de persoane anunțate cu dorința de a fi Moș Crăciun pentru un copil abandonat, am stabilit o zi pentru a aduna cutiile la Apiarium. Emese Badina a pus la dispoziție Casa cu iederă. Între 9 dimineața și 17 după-amiaza am strâns cutii.

Ce am descoperit? Toate persoanele mi-au mulțumit pentru punerea în acțiune. Două persoane din cinci m-au întrebat dacă ajung cutiile la copii. Cinci persoane din cinci și-au exprimat îndoiala.

Ce concluzii am tras? 1. Faptul că toată lumea mi-a mulțumit, fără nici o excepție, înseamnă că numărul persoanelor cu însușiri și abilități educate nu e neglijabil. Cantitate este, vocea nu răzbește. 2. Numele Dunia constituie o garanție. 3. Suspiciunea din jurul instituțiilor menține economia gesturilor altruiste. 4. Asistenții sociali și asistenții maternali în special sunt pentru copii o prezență pe tot parcursul anului, 365 de zile. 5. Trecerea de la un a fi pasiv la un a fi activ se datorează circumstanțelor favorabile prin preajma Crăciunului. 6. O să pregătesc o nouă chemare la acțiune în luna iulie.

Unde au ajuns cadourile? Cutiile au ajuns la ei, la copii. Abandonați în 2017, tot abandonați și în 2018. Pentru dumneavoastră am pregătit niște fotografii. O să pun în articol două fotografii: una din ziua în care s-au strâns cutiile și una de la serbarea unde copiii au primit darurile.

Vă mulțumesc pentru încredere. Mă înclin în fața fiecăruia dintre dumneavoastră care ați donat.

IQOS pentru un viitor fără fum

Ați auzit de Dorgeles? Nu-i nimic dacă vă este necunoscut numele. Roland Dorgeles este un scriitor francez căruia îi datorez îndrăgostirea de tutun. L-am descoperit în facultate. I-am citit Cruci de lemn într-o cameră de cămin gălăgioasă. În jurul meu orice dialog, răsuflare sau existență și-au pierdut intensitatea. Un soldat fumează. Gestul reprezintă momentul lui de intimitate, de bucurie, de unică plăcere în trăirea descreierată impusă de război.

Am fost sedusă pentru totdeauna de imaginea fumătorului. În familie, mama și tata au fumat. Cel din urmă s-a lăsat. Mama rămâne o veșnică îndrăgostită de ritualul fumatului.
În copilărie, printre cești de cafea și cutii de rahat turcesc, îmi amintesc cum îi povestea unei prietene: Gestul simplu și spontan, fără efort sau constrângere de a flutura mâna îmi place. Nu am nici un alt argument.

Au trecut anii de atunci. Am devenit și eu mamă. Fiica mea are deja 7 ani. Locuim împreună, mama, fetița mea și cu mine. Am simțit nevoia de a crea obiceiuri noi, de a face un upgrade de ritual: mese alături de cei dragi, ieşiri cu întreaga familie, poveşti de seară cu prietenii. Sunt ritualuri pe care le-am upgradat odată cu schimbările care au apărut în viaţa mea.
Acum puţin timp a apărut în viața noastră IQOS.

Pentru timișoreni, IQOS vine mai aproape de comunitatea utilizatorilor prin deschiderea celui de-al patrulea IQOS din țară. Magazinul se află în incinta centrului comercial Iulius Mall.

Mama a fost receptivă la această nouă tehnologie. O consecință imediată a dus la flatarea persoanei. Într-o zi a intrat în casă și a povestit ce i s-a întâmplat: Doamna care mă tunde mi-a zis că miros bine, mi-a simțit parfumul. Un compliment colosal pornit de la un dispozitiv atât de mic.

Dispozitivul electronic IQOS este un produs inovator care propune un nou mod de a utiliza tutunul, revoluționând industria. Cu IQOS, tutunul este folosit prin încălzire, fără ardere, fără fum, fără scrum și cu mai puțin miros. Heets sunt produsele din tutun care se folosesc împreună cu dispozitivul IQOS.

Vremurile se schimbă, iar condițiile de viață ne definesc. Alternativa companiei Philip Morris Internațional pentru fumători mă bucură. Respectă și înțelege plăcerea unei categorii și muncește la crearea unui viitor fără fum.

IQOS Store Timișoara este amenajat pe o suprafață de 75 de metri pătrați. Comunitatea e în creștere. Atmosfera e relaxată: îmbină zona comercială, prin achiziționarea dispozitivelor electronice și accesoriilorIQOS, dar și a produselor din tutun Heets, cu zona de relaxare de tip lounge.

În încheiere, concluzia: IQOS pentru crearea unui viitor fără fum.

Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

22 a fost depășit

Am blogul de 10 ani. În acești ani, m-am implicat în câteva cazuri sociale. De fiecare dată doar când mi s-a cerut ajutorul. Așa se face că am scris despre lipsa de cărți în limba română la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești și despre copiii Casei Faenza în 2011, 2013 și 2014.

Pentru Casa Faenza mi-a scris Florentina Iacob sau Flo cum o numesc eu. Ne cunoaștem de la grădiniță, iar în timp am dezvoltat o relație de prietenie. Ea a lucrat la Casa Faenza și tot ea are meritul de a se folosi de mine ca resursă.

Pentru copiii de la Cernăuți mi-a cerut ajutorul Adrian Misichevici. O resursă și pentru Adrian, dar nu una eficientă. Reacțiile au lipsit.

Nu am dus lipsă de reacții ieri după publicarea articolului în care ceream în numele a 22 de copii. Flo a solicitat din nou sprijin din partea mea. Am fost copleșită de numărul de persoane, luată cu asalt de numărul de mesaje, mailuri și comentarii.

22 a fost depășit. Am dat telefon și mi-am mărturisit neputința. Flo reprezintă persoana care mi-a cerut ajutorul, nu reprezintă DGASPC Mehedinți. Ea este doar omul meu de legătură și se ocupă de cele 22 de cazuri. Cum numărul a fost depășit, Flo mi-a comunicat că în grija DGASPC Mehedinți există 280 de copii.

În noua perspectivă, notez aici:

Cine dorește să facă o cutie, aici în Timișoara, propun data de 13 decembrie să fie data limită. Cutiile pot fi lăsate la Apiarium, Corneliu Coposu numărul 5, între 8 dimineața și 17 seara. În 14 vor fi expediate la DGASPC Mehedinți. Adresa: Str. Traian nr. 89 cod poştal 220132, Drobeta Turnu Severin.

Eu sunt omul de legătură de aici. Paula Aldescu, 0745 950493.

Flo este omul de legătură de la Severin, cea care se ocupă de cele 22 de cazuri. Florentina Iacob, 0724 186 289.

Vă mulțumesc.

Miercuri în 13 o să fiu toată ziua la Apiarium.

Foto: Bogdan Mosorescu

22 de cutii de pantofi

V-am scris ieri că o să revin cu o rugăminte. O să cer. În numele a douăzeci și doi de copii înaintez următoarea pretenție:

22 de cutii de pantofi cu funcția schimbată. Să ajungă sub formă de cadouri. Fix în această perioadă. Nu pentru că devenim mai buni, de unde, dar ne facem timp. Unii din frica de Dumnezeu, alții pentru atenția Lui, mulți pentru un delir de grandoare, câțiva din empatie. Indiferent de motiv, copiii or să se bucure. Toți sunt abandonați, copii ai unor mame eroine care au respectat prea mult viața ca să avorteze și prea puțin ca să-i crească.

Copiii cresc fără îmbrățișări, fără afecțiune, fără povești. Cresc cu un sentiment teribil: abandonul. Nu au reprezentările noastre despre viață. Nu pretind nimic, unii nici nu știu că pot face asta.

O să vă las numele și vârsta. Cine îmi ascultă rugămintea, îmi lasă un mesaj, iar în privat putem discuta detaliile despre livrare. Vă mulțumesc cu fierbințeală în minți.

1. Petru, 10 ani, abandonat în maternitate.
2. Andreea, 9 ani, abandonată de mamă, fără paternitate.
3. Adrian și Daniel, 3 ani și 1 an, abandonați de mamă în maternitate.
4. Ana Maria și Denisa, 3 ani și 7 ani, agresate.
5. Alin, 6 luni, lăsat de mamă, vizitat o singură dată.
6. David, 2 ani, abandonat de Crăciun.
7. Cristian, 4 ani, probleme grave de sănătate.
8. Roxana, 11 ani, abandonată în maternitate.
9. Denisa, Daniela, Marius, 10, 13, 16 ani, părinți alcoolici, de 7 ani în asistență maternală.
10. Andrei și Dumitru, 8 și 11 ani, neglijați sever. Mama nu-și caută copiii.
11. Geta și Mirela, 9 și 7 ani, abuzuri severe.
12. Alexandru, 13 ani, părăsit la naștere, retard mental sever, nu a fost niciodată căutat.
13. Ionuț, 13 ani, abandonat.
14. Ileana, Gheorghe, Adriana și Cristina, 5, 8, 9 și 11 ani, abuzați de tată. Mama îi caută ocazional.
15. Camelia, 16 ani, abuzuri severe, este elevă la liceu și învață bine.
16. Denis și Robert, 9 și 10 ani, neglijați, mama își caută copiii.
17. Ștefan, 17 ani, mamă decedată, niciodată căutat de tată.
18. Mirela, 17 ani, mamă decedată.
19. Cornelia și Alexandra, 10 și 12 ani, părinți alcoolici.
20. Florentin, 13 ani, mamă decedată.
21. Teodor, 16 ani, părinți alcoolici.
22. Firut, 12 ani, neglijat, mama a părăsit domiciliul, tatăl nu l-a căutat niciodată.

Foto: Bogdan Mosorescu