Curs de filozofie povestită XXI, omul e condamnat la libertate

flvn9477Am rămas în urmă cu povestitul cursului de filozofie. Ignorați absența unui program al acestui curs, face afirmația de mai sus falsă, dar aveam nevoie de o introducere.

Revin, cum am promis prin aprilie, să vorbim despre condamnarea omului la libertate cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz.

Să ne suflecăm mânecile și să ne concentrăm pe existențialiști.

FRIEDRICH NIETZSCHE a trăit între anii 1844 și 1900. A devenit faimos prin răsturnarea valorilor pentru ca dezvoltarea celor puternici să nu mai poată fi împiedicată.
Pentru Nietzsche creștinismul și tradiția filozofică s-au întors de la lume. Rămâneți credincioși pământului.
Dumnezeu a murit vine de la Nietzsche, iar mie o să-mi aducă aminte pentru totdeauna de dirigintele meu, Ștefan Ehling.

JEAN PAUL SARTRE a trăit între anii 1905 și 1980. El a dat tonul în existențialism pentru publicul larg.
Frecventa cafenelele unde și-a întâlnit partenera de viață, Simone de Beauvoir, și ea filozof existențialist.
Sartre: existențialismul este un umanism deoarece pornește de la om însuși. Conceptul cheie în filozofia lui Sartre este cuvântul existență. Omul este singura viețuitoare conștientă de existența sa.
Lucrurile fizice sunt doar în sine, omul este pentru sine. A fi om este altceva decât a fi un lucru. Existența precede esența.
Esența semnifică natura acelui ceva, iar omul nu are o asemenea natură, se creează pe sine însuși. Nimic nu-i este dat omului dinainte. Intrebarea despre sensul vieții nu are nici un sens pentru Sartre. Suntem condamnați la a improviza. Noi decidem cum vrem să trăim. Când nu descoperim nici un sens, ne cuprinde angoasa.
Înstrăinarea omului duce la disperare, plictiseală, silă și absurditate.
Omul este condamnat la libertate, a scris Sartre. Este condamnat, pentru că nu s-a creat el însuși și totuși e liber. Căci o dată ce a fost aruncat în lume, el este răspunzător pentru ceea ce face.
Sartre demonstrează că omul nu-și poate repudia răspunderea pentru ceea ce face. Noi decidem că trebuie să mergem la lucru, devenind astfel un om impersonal al masei.
A exista înseamnă a-ți crea propria existență. Conștiința nu este nimic înainte de a simți ceva. Conștiința este întotdeauna conștiință a ceva.

CAMUS, BECKETT, IONESCO și GOMBROWICZ prezintă absurdul. O reacție față de teatrul realist și arată lipsa de sens a existenței. Nu vă grăbiți!
Absurdul nu are scopul să fixeze lipsa de sens, din contră, provoacă la meditația unei existențe adevărate și personale.
În absurd omul este reprezentat așa cum este, în situații triviale.
Oamenii se lasă manevrați fără să reacționeze. Absurdul pretinde reacție.

Aici sfârșește Cursul de filozofie povestită urmat după cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Mă declar existențialistă.

Vă mulțumesc din suflet tuturor care ați reacționat la curs și o să revin cu Populații ale lumii.

Curs de filozofie povestită XX, Darwin

10463004_887579071252248_4868810937573635529_nCâțiva dintre dumneavoastră știu că așteaptă cu nerăbdare un nou curs de filozofie povestită. Am lăsat să treacă luni de la ultimul.

Îmi suflec mânecile și trec la treabă. Să povestim puțin despre Darwin.

Charles Dawin s-a născut în 1809 și a locuit în apropiere de Londra, la Shrewsbury. A murit în 1882 și a fost înmormântat cu onoruri la Westminster Abbey.

Înainte de a scrie orice despre Darwin, notez că a trebuit să se elibereze de ceea ce a învățat la biserică despre creația animalelor și a oamenilor.

Darwin a fost biolog și naturalist. A zdruncinat ca nimeni altul punctul de vedere biblic cu privire la locul omului în creație.

Despre Darwin elev se povestește că vorbea prostii, își dădea aere și nu acționa rațional. Prin rațional se înțelege refuzul de a învăța pe de rost cuvintele grecești și latinești. Printre altele s-a ocupat de colecționarea de gâze și gângănii.

A studiat Teologia, dar se preocupa de păsări și insecte. Nu a excelat niciodată la examene, dar și-a creat un prestigiu ca cercetător al naturii.

În 1831 a călătorit în nordul Țării Galilor pentru a studia formațiunile muntoase și a căuta fosile. La 22 de ani, cu o recomandare de la prietenul și profesorul său, John Steven Henslow, Darwin pleacă împreună cu căpitanul Fitzroy în sudul extrem al Americii. Sarcina căpitanului: să carteze. Atribuțiile lui Darwin: naturalist la bord.

Corabia aparținea marinei militare și se numea H.M.S. Beagle. S-au prevăzut 2 ani, dar în realitate au fost 5.

Darwin a declarat despre această călătorie că a fost evenimentul cel mai semnificativ al întregii mele vieți.

A călătorit din Anglia spre America de Sud, a continuat prin Pacific spre Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud.

Repetatele călătorii în insulele Galapagos l-au ajutat să culeagă un bogat material care era trimis treptat acasă în Anglia.

La 27 ani de ani s-a întors în țară și deja purta cu sine ideea clară despre ceea ce avea să devină mai târziu teoria evoluției.

În 1859 apare Evoluția speciilor. Întâlnim aici două teorii principale:
– toate plantele și animalele care există astăzi provin din forme anterioare, mai primitive. Susține evoluția biologică.
– în al doilea rând, evoluția se datorează selecției naturale.

Teorii existaseră și înainte de Darwin, dar nimeni nu oferise o explicație. Fără o explicație, nu fuseseră considerați primejdioși de către reprezentanții bisericii.

Dar vremea lui Darwin a oferit unele observații și descoperiri care puneau la încercare concepția tradițională.

S-au descoperit depozite de fosile și niște schelete curioase ale unor animale dispărute. Darwin însuși a descoperit resturi de animale marine în America de Sud la o mare altitudine în Anzi. Nu a scăpat din vedere că modificările mici, treptate, pot duce la răsturnări dramatice dacă includem factorul timp.

Când a plecat pe Beagle, Darwin a luat cu el primul volum din opera Principii de geologie a geologului englez Charles Lyell.

Darwin a descoperit fosile în diferite formațiuni de piatră și roci. Un alt argument, difuzarea geografică a speciilor vii. Un material nou și bogat a fost adus. Diferite specii de animale dintr-o regiune se pot deosebi între ele prin detalii infime. Descoperiri interesante în Insulele Galapagos.

Pe toate insulele a găsit broaște țestoase-elefant, dar de la o insulă la alta ele erau de fiecare dată puțin altfel.

La fel cu păsările, de la o insulă la alta variau tipurile de cintezoi, identificați după forma ciocului.

S-a gândit mereu la teoria lui Lyell despre schimbările mărunte care în cursul timpului pot avea efecte uriașe.

A remarcat că diferite specii de animale își dezvoltaseră exact laturile de care aveau nevoie. S-a întrebat dacă e cu putință ca natura să facă o alegere naturală printre indivizi care să aibă posibilitatea să evolueze.

Sub influența sociologului Thomas Malthus, Darwin explică felul în care se desfășoară evoluția. Răspunzătoare pentru evoluție este selecția naturală în lupta pentru existență, cine se acomodează cel mai bine la mediu va supraviețui.

De o importanță fundamentală este capacitatea de reproducere. A studiat îndeaproape polenizarea plantelor.

Selecția are grijă de cei care se adaptează cel mai bine unui anumit mediu.

Teoria evoluției a lui Darwin:

Variațiile constante printre indivizii uneia și aceleiași specii și o rată ridicată a nașterilor din care numai o infimă parte supraviețuiește alcătuiesc materia primă sau materialul pentru evoluția vieții pe pământ. Selecția naturală în lupta pentru existență este mecanismul sau forța motrice a acestei evoluții. Selecția naturală are grijă ca întotdeauna cei mai puternici sau mai bine adaptați să supraviețuiască.

În 1871 a publicat Descendența omului. El arată că există mari asemănări între ființele omenești și animale, și demonstrează că oamenii și maimuțele umanoide trebuie să se fi dezvoltat cândva din strămoși comuni.

A fost considerat omul cel mai primejdios din Anglia.

Esența teoriei lui Darwin: omul a apărut datorită unor variațiuni absolut întâmplătoare.

Eu pun punct aici. Nu mă simt ofensată că am o existență întâmplătoare sau că aș putea să am sau chiar am strămoși comuni cu maimuța.

În altă ordine de idei, am cititori în Shrewsbury? Dar în Galapagos?

Va urma.

Revin cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz. Omul este condamnat la libertate.

Lumea Sofiei, Jostein Gaarder, cartea după care am făcut cursul.

Curs de filozofie povestită XIX

12007169_1051117084898445_333813603_nÎn sfârșit mă țin de cuvânt și reiau cursul de filozofie povestită. Ne aflăm la finalul lui. După cursul de azi, despre Marx, mai rămân de făcut două. Ar mai fi fost trei, dar am decis să sar peste Freud. Blogul mustește de învățăturile lui.

KARL MARX 1818-1883

Punctul de plecare a lui Marx a stat în filozofia lui Hegel, dar s-a distanțat de felul în care Hegel înțelege spiritul universal.

După Hegel, filozofia primește o orientare cu totul nouă. În locul marilor sisteme speculative apar filozofii ale existenței sau filozofii ale acțiunii.

Marx spunea că până atunci filozofii se mulțumiseră să interpreteze lumea în mod diferit, în loc s-o schimbe. Gândirea lui Marx are un scop practic și politic. El era filozof, istoric, sociolog și economist.

Despre Marx însuși se spune că a devenit marxist în jurul anului 1840, dar lui nu i-a plăcut termenul. Prietenul și colegul lui, Friedrich Engels (1820-1895) a contribui la ceea ce atunci s-a numit marxism. În secolul următor, Lenin, Stalin Mao și mulți alții au contribuit la dezvoltarea marxismului sau a marxism-leninismului.

Marx era de părere că în primul rând condițiile materiale ale unei societăți determină modul de gândire. Aceste relații materiale sunt determinante și pentru dezvoltarea istorică.

Hegel explicase că dezvoltarea istorică se naște din tensiunea contrariilor care dispare printr-o schimbare bruscă. Forța care face istoria să meargă înainte o numim spiritul universal sau rațiunea universală.

Marx voia să dovedească că schimbările condițiilor materiale de viață sunt decisive pentru istorie. Nu premisele spirituale într-o societate duc la schimbările materiale, ci relațiile materiale le determină și pe cele spirituale.
Forțele economice dintr-o societate sunt cele care produc schimbările în toate celelalte domenii și împing înainte istoria.

Pe vechii filozofi nu-i interesa în mod deosebit dacă cunoștințele duceau la îmbunătățiri practice de vreun fel sau altul.

Raporturile de ordin material, economic și social dintr-o societate erau baza societății după Marx. Felul în care se gândește într-o societate și instituțiile ei politice, legile și nu în ultimul rând religia, morala, arta, filozofie și știința, Marx le numea suprastructura societății.

Între bază și suprastructură există interrelații reciproce sau dialectice, materialism dialectic.

În baza societății deosebim trei planuri.

Jos: condițiile naturale de producție (relațiile date de la natură sau resursele naturale).

Mijloc: forțele de producție ale unei societăți (unelte, ustensile).

Sus: relațiile de producție ale societății (cine stăpânește mijloacele de producție. Organizarea muncii, adică împărțirea lucrului și raportul cu proprietarul).

Potrivit lui Marx, modul de producție într-o societate determină ce relații politice și ideologice vom găsi în ea. Nu credea într-un drept natural valabil pentru toate epocile.

Întreaga istorie, spunea el, e istoria luptei de clasă.

Istoria se ocupă în primul rând de acela care stăpânește mijloacele de producție.

În fazele istoriei a existat, după Marx, o contradicție între clasele sociale dominante: în societatea sclavagistă, cetățenii liberi și sclavii, în societatea feudală, seniorii și iobagii, iar mai târziu dintre nobili și burghezi.

Marx vedea contradicția dintre capitaliști și proletari, între cai care posedă mijloacele de producție și cei care nu posedă. Clasa stăpânitoare nu cedează de bună voie puterea, o schimbare se poate produce prin revoluție.

Marx era preocupat de trecerea de la societatea capitalistă la una comunistă.

Avea opinii cu privire la munca omenească. S-a interesat ce se întâmplă cu oamenii când muncesc; o relație reciprocă sau relație dialectică între om și natură. Când omul prelucrează natura, atunci și omul este la rândul lui prelucrat.

Felul în care muncim ne influențează conștiința. Munca este ceva pozitiv, ceva care ține de natura condiției de a fi a omului. De aici pornește critica distructivă a lui Marx la adresa modului de producție capitalist.

În sistemul capitalist, muncitorul lucrează pentru altul. Munca devine ceva în afara lui însuși, nu-i aparține muncitorului. Muncitorul devine un străin față de propria muncă și față de el însuși. Își pierde demnitatea. Marx folosește un termen hegelian: ALIENARE.

În societatea capitalistă, munca e organizată în așa fel încât un muncitor face în realitate o muncă de sclav pentru o altă clasă socială.

În 1848, Marx a publicat împreună cu Engels un manifest comunist. Prima propoziție din acest manifest: O stafie bântuie prin Europa – stafia comunismului.
Finalul: Proletarii nu au nimic de pierdut decât lanțurile. Ei au de câștigat o lume. Proletari din toate țările, uniți-vă!

Marx vorbește de exploatare.
Muncitorul produce marfă, iar marfa are o valoare de schimb, de vânzare.
Dacă scazi salariul muncitorului și alte costuri de producție din vânzare, rămâne o sumă. Marx o numește plus valoare sau profit.
Un capitalist își însușește o valoare pe care a creat-o muncitorul.

Astfel ajungem la dictatura proletariatului; proletariatul va reprima prin forță burghezia. După aceea, dictatura proletariatului va fi înlocuită de o societate fără clase, adică de comunism, o societate în care mijloacele de producție aparțin tuturor – deci poporului însuși.

Munca va aparține poporului și alienarea va înceta.

Marxismul a dus la mari schimbări. Socialismul a înlăturat o societate inumană.

După Marx, mișcarea socialistă s-a scindat: în social-democrația și leninismul.
Social-democrația voia să adopte o evoluție treptată și pașnică spre socialism. A devenit dominantă în Europa Occidentală.
Leninismul credea mai departe că numai revoluția poate combate societatea de clasă și a devenit important pentru Europa Răsăriteană, Asia și Africa.

Notă: cursul este făcut după Lumea Sofiei de Jostein Gaarder.

O să revin cu Darwin.

Curs de filozofie povestită XVIII

kierkegaard-portraitReluăm cursul de filozofie povestită. Înainte de a ne cufunda într-un subiect greu, reamintesc că țin acest curs după cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Și mai insist, la toți cei curioși de blogul acesta, de cei angajați întru lectură blogului acestuia, să nu sară peste acest text. Actualitatea gândirii lui Kierkegaard provoacă la analizarea vieții intime.

Soren Kierkeegard (1813-1855) s-a născut la Copenhaga. A dezvoltat o critică împotriva creștinismului de duminică. Religia și rațiunea pentru el erau ca focul și apa.

A studiat teologia și s-a interesat de problemele filozofice. La 27 de ani și-a luat doctoratul cu lucrarea Conceptul de ironie.

Se răfuiește cu ironia romantică și cu jocul romanticilor de-a iluzia. El adoptă ironia socratică.

În 1841 s-a dus la Berlin unde a ascultat prelegerile lui Schelling.

Pentru Kierkeegard era foarte important căutarea adevărurilor care sunt esențiale pentru viața indivizilor luați în sine.

Esențial este să găsesc adevărul pentru mine.

Esențială este existența individului.

Omul nu-și trăiește existența în spatele mesei de scris; doar când avem de-a face cu ființele omenești – și mai ales când facem o alegere importantă – ne aflăm în relație cu propria noastră existență.

Kierkeegard simțea pregnant că trăia doar pentru scurt timp.

Tot el a spus că adevărul este subiectiv.

Adevărurile cu adevărat importante sunt personale. Numai astfel de adevăruri sunt adevăruri pentru mine.

Este creștinismul adevărul?

Trebuie să facem deosebirea între întrebarea dacă există Dumnezeu și relația individului față de această întrebare. În fața acestei întrebări, fiecare om luat în sine, ca individ, este cu totul și cu totul singur și nu ne putem apropia de această întrebare decât prin credință.

Lucrurile pe care le putem percepe prin rațiunea noastră sunt pentru Kierkeegard neesențiale.

Opt și cu patru fac doisprezece. Un exemplu de adevăr rațional. Aceste adevăruri pot fi obiective și generale și de aceea ele sunt indiferente pentru existența individului.

Nu poți să știi dacă cineva te-a iertat când tu ai făcut ceva ce nu trebuia făcut. Dar tocmai din cauza asta e important pentru tine din punct de vedere existențial. Este o problemă față de care tu ai o relație vie, de viață. Nici nu poți ști dacă cineva în afară de tine ține la tine. Poți doar să crezi sau să speri acest lucru. Pentru tine e mai important decât faptul de necontestat că suma unghiurilor unui triunghi reprezintă 180 de grade.

Esențial nu este dacă creștinismul este adevărat, ci dacă este adevărat pentru mine.

Toți sunt de părere sau adoptă un punct de vedere fără să aibă vreo relație pasionată cu chestiunea propriu-zisă.

Kierkeegard considera că există 3 posibilități diferite de a-ți trăi existența. El folosește termenul stadii.
– stadiul estetic
– stadiul etic
– stadiul religios

Cine trăiește în stadiul estetic trăiește clipa și își caută totdeauna plăcerea. Ce e bun este pentru el ceea ce este frumos, simpatic sau plăcut. Un astfel de om trăiește cu totul în lumea simțurilor. Estetul devine jucăria propriilor plăceri și capricii. Negativ este pentru el tot ceea ce este plicticos sau nevalabil.

Cine trăiește în stadiul estetic este vulnerabil la simțămintele angoasei și vidului. Dacă experimentează aceste simțăminte, atunci mai există speranță.

Pentru Kierkeegard angoasa este ceva aproape pozitiv. Este un indiciu că cineva se află într-o situație existențială.

Estetul poate să decidă el însuși dacă va face saltul într-un stadiu superior. Nimeni nu poate face saltul pentru tine. Trebuie tu singur să alegi.

Stadiul etic e dominat de seriozitate și de hotărâri consecvente potrivit unor criterii morale. Esențial este să luăm atitudine față de ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Stadiul religios înseamnă creștinismul.

Kierkeegard a influențat cu filozofia sa pe mulți gânditori. S-a născut o așa numită filozofie a existenței sau existențială.

VA URMA…

Ne reîntâlnim pe viitor cu Marx.

Curs de filozofie povestită XVII

Azi este cândva. Am lăsat scris în 20 august că o să revin cândva cu un nou curs de filozofie povestită.

Să începem.

Georg Wilhelm Friedrich HEGEL s-a născut în anul 1770 la Stuttgart. A studiat teologia și a murit în 1831 de holeră.

Hegel este cel care dă o nouă semnificație spiritului universal. Prin spirit universal înțelege suma tuturor manifestărilor omenești.
Numai omul are spirit.

Kant vorbește despre lucrul în sine. Oamenii nu pot avea o cunoaștere limpede a tainelor naturii, un adevăr neatins.

Hegel vorbește despre un adevăr subiectiv.
În afara rațiunii omenești nu poate exista un adevăr. Filozofia lui Hegel este în primul rând o metodă de a percepe cursul istoriei.
Sistemele de filozofie dinaintea lui Hegel, (Descartes, Spinoza, Hume, Kant), au cercetat ce este fundamental cunoașterii oamenești, dar există niște premise atemporale ale cunoașterii lumii de către oameni.

Hegel nu este de acord cu aceste premise. Pentru el, fundamentele cunoașterii omenești se schimbă de la o generație la alta. Nu există adevăruri veșnice. Nu există o rațiune atemporală. Singurul punct fix este istoria.
Nu se poate susține că o anumită gândire ar fi pentru totdeauna și veșnic justă. Ea poate fi justă, însă, în locul unde stai tu.

Exemplu: argumente pro și contra sclaviei, acum și înainte.

Reflecția filozofică este ceva dinamic, un proces. Adevărul este acest proces. Nu există criterii, în afara procesului istoric, care să poată decide ce este cel mai adevărat și cel mai rațional.

Rațiunea este progresivă.

Hegel susține că spiritul universal evoluează spre o conștiință tot mai cuprinzătoare de sine însuși.

Lumea a existat dintotdeauna, dar prin cultura și evoluția umanității, spiritul universal devine conștient de ceea ce face particularitatea sa. Omenirea evoluează spre cunoașterea de sine.

Istoria prezintă o dezvoltare, raționalitate și libertate. Hegel vorbește despre dezvoltarea dialectică.

O afirmație se formulează, apare contrariul ei.

Cele 3 stadii ale cunoașterii:
– teză
– antiteză
– sinteză

Exemplu:
Descartes: teză.
Hume: antiteză.
Kant: sinteză.
După Kant, sinteza a devenit teză, așadar, urmează o antiteză.
Când exprimăm ceva o face dialectic. Încercăm să descoperim lipsuri într-un mod de gândire. Hegel definește asta drept gândire negativă.
Între un socialist și un conservator apare o încordare. Două moduri de a gândi. Amândoi au puțină dreptate, amândoi se înșală puțin.
Ce e just și ce e fals arată istoria. Numai ce este rațional este viabil. Ceea ce este rațional se schimbă constant.

Avem exemplul, în cazul lui Hegel, principiul egalitații în drepturi ale femeilor. Femeia corespunde unei plante și ar pune statul în primejdie.
Istoria a arătat că aici nimic nu a fost just.

Tot istoria va arăta dacă ceea ce noi considerăm azi just și de la sine înțelese vor rezista examenului său.

Bărbații au exprimat o teză.
Femeile o antiteză.
Azi trăim în sinteză.

Tensiunea dintre a fi și a nu fi e depășită de a deveni.

La Hegel, rațiunea e dinamică. Realitatea e plină de contradicții, descrierea realității e plină de contradicții.
Spiritul universal devine conștient în individ, rațiune subiectivă.
O conștiință mai înaltă dobândește spiritul universal în familie, în societate, în stat, rațiune obiectivă.
Cea mai înaltă conștiință este alcătuită din artă, religie și filozofie, rațiunea absolută.

Filozofia este oglinda spiritului universal.

Curs de filozofie povestită XVI

Într-o dipoziție romantică reiau cursul de filozofie povestită. Recomand să fie consumat cu Sonata lunii a lui Beethoven, un romantic, un geniu romantic de altfel, căci azi despre Romantism o să povestim.

 

 

Ne transpunem, așadar, la sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea.
Romantismul a început în Germania ca reacție față de glorificarea unilaterală a rațiunii în epoca Luminilor.

Noile cuvinte de ordine: sentiment, fantezie, trăire și nostalgie.

În Romantism, individul luat în sine a căpătat liberă trecere în ce privește interpretarea cu totul personală a existenței. Cultivarea eului aproape nu a avut limită. Aceasta a dus la o supralicitare a geniului artistic.

Exemplu: Beethoven. Personalitatea dă expresie propriilor sentimente și nostalgii. Bach și Handel își compuneau operele în onoarea lui Dumnezeu.

Schiller: activitatea artistului este ca un joc și numai când se joacă omul este liber, căci atunci el își face propriile legi.
Romanticii credeau că numai arta ne poate aduce mai aproape de inexprimabil.
Artistul are un fel de imaginație creatoare în stare să nască o lume. Granița dintre vis și realitate dispare.
Novalis, lumea devine vis și visul devine realitate.

Dorul după ceva depărtat și de neatins era tipic romantic, jinduiau și după o vreme trecută și dispărută. Se preocupau de latura noptatică a vieții, de întunecat, nefiresc, straniu, mistic.

Romantismul a fost un fenomen orășenesc. Romanticii tipici erau tineri, de multe ori studenți, deși nu se arătau deosebit de zeloși în ceea ce privește studiul.
Mișcarea romantică – o primă revoltă a tineretului în Europa.
Trândăvia era idealul geniului și inerția prima virtute romantică. Era datoria romanticilor să-și experimenteze viața sau să viseze la așa ceva.

Iubirea romantică: marea carte despre iubirea inaccesibilă este romanul în scrisori al lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, 1774. Ea se termină cu sinuciderea lui Werther, care se împușcă pentru că nu o poate avea pe cea pe care o iubește.
Pretutindeni pe unde a apărut romanul, a crescut numărul sinucigașilor. În Danemarca și Norvegia cartea a fost de aceea interzisă o vreme. Nu era neprimejdios să fii romantic. Erau în joc sentimente puternice.

Trăsăturile importante ale Romantismului: nostalgia după natură și o adevărată mistică a naturii.

Îndărăt la natură, cuvintele lui Rousseau.

Schelling (1775-1854) a încercat să anuleze separarea dintre spirit și materie. El zicea că materia este o inteligență vie.
Schiller vedea în natură un spirit al lumii, dar el vedea acest spirit al lumii și în conștiința oamenilor. Natura și conștiința omenească sunt o expresie a unuia și aceluiași lucru.
Acest spirit al lumii poate fi căutat în natură ca și în propria simțire.
Novalis: înspre înăuntru merge drumul cel tainic.
Omul poartă în sine întregul univers și deci poate trăi cel mai bine taina lumii atunci când se retrage în sine.

Romantismul a contribuit la a confirma sentimentul propriei identități în fiecare națiune individuală.

Există 2 forme ale Romantismului:
– romanticii care s-au preocupat de natură, de sufletul lumii și de geniul artistic
– romantismul național, romanticii care se interesau de istoria poporului, limba poporului și mai ales de întreaga cultură populară.
Poporul era considerat a fi un organism care-și dezvoltă propriile posibilități, exact ca natura și istoria.
Ceea ce unea aceste 2 forme de manifestare ale Romantismului era cuvântul de ordine organism. Atât o plantă cât și un popor sunt un organism viu.

Basmul a fost idealul literar al romanticilor, cam tot astfel cum teatrul a fost forma artistică a Barocului. El dădea poeților posibilitatea de a se juca cu propria lor putere creatoare.
Romanticii concepeau ceea ce ei numeau sufletul lumii ca pe un eu care creează într-o stare mai mult sau mai puțin proprie visului, lumea întreagă.

Dumnezeu are o latură nocturnă.

Actul creației nu se petrecea întotdeauna în mod foarte conștient.

Poetul avea senzația că istoria pe care o scrie el provenea dintr-o forță lăuntrică proprie.
Dar tot el putea să înfrângă această iluzie. Putea să intervină în povestire prin mici comentarii ironice pentru cititor și atunci cititorului i se amintea dintr-o dată că basmul tocmai asta era, un basm.
Această formă a întreruperii iluziei o numim ironia romantică.

Aici se sfârșește cursul, o să revin cândva cu Hegel.

Curs de filozofie povestită XV

kant

El e Kant, despre el o să vorbim azi la cursul de filozofie povestită. Am promis că revin într-o zi cu soare, iar astrul e generos de câteva zile.

Kant s-a născut în orașul Konigsberg unde și-a petrecut aproximativ întreaga viață. A trăit 80 de ani.
A vrut să salveze fundamentele credinței creștine și a fost unul dintre primii filozofi care au ocupat postul de profesor universitar în filozofie. El a fost filozof de profesie.

Este lumea așa cum o simțim noi sau așa cum și-o reprezintă rațiunea noastră?

Kant spune că atât impresiile, cât și rațiunea joacă un rol important când noi trăim experiența lumii. Există în noi înșine condiții care determină felul în care concepem lumea.

Exemplu: Îți pui pe nas o pereche de ochelari și totul în jur devine roșu. Ochelarii stabilesc felul în care trăiești experiența realității. Tot ce se vede este o parte dintr-o lume în afara ta, dar felul în care vezi depinde de ochelari.
Nu poți să susții că lumea ar fi roșie, chiar dacă în momentul ăsta așa îți pare.

Tot așa, spunea Kant, există dispoziții în propria rațiune și acestea își pun pecetea în experiențele noastre.

Noi vedem totul ca fenomene în timp și spațiu.
Timpul și spațiu erau definite de Kant drept cele două forme de intuiție ale omului. Ambele forme se află în conștiința noastră înaintea oricărei experiențe.
Ce înseamnă asta?

Înseamnă că noi, înainte să experimentăm ceva, putem ști că vom percepe fenomenul respectiv ca pe un fenomen în timp și spațiu.
Nu suntem în măsură să dăm jos de pe nas ochelarii rațiunii.

Kant explică că timpul și spațiul sunt însușiri ale conștiinței noastre și nu ale lumii.
Conștiința este o instanță formatoare și creatoare. Conștiința contribuie la a forma concepția noastră despre lume.

Exemplu: torni apă într-un vas de sticlă. Apa își ia în mod corespunzător forma recipientului.

Kant susține că nu numai conștiința se mulează după lucruri, ci și lucrurile după conștiință; a definit aceasta drept revoluția copernicană, un fel de a vedea lucrurile la fel de nou și radical în raport cu vechiul mod de a gândi, ca și afirmația lui Copernic că pământul se învârtește în jurul soarelui și nu invers.

Noi nu putem ști sigur cum este lumea în sine, putem ști doar cum este lumea pentru mine.
Există delimitare pentru lucrul în sine și lucrul pentru mine.

Cum sunt lucrurile în sine nu putem experimenta niciodată. Putem ști cum lucrurile se arată pentru noi.

Așadar, după Kant există 2 relații care contribuie la concepția omului despre lume.
– relațiile exterioare despre care nu știm nimic până nu le experimentăm, materialul cunoașterii.
– relațiile interioare, în om însuși,faptul că socotim totul ca fiind evenimente în timp și spațiu, și de asemenea ca procese care urmează o lege de neschimbat a cauzalității, formă a cunoașterii.

Pentru problemele filozofiei, are omul suflet nemuritor, există Dumnezeu, spațiul cosmic e finit sau infinit, Kant răspunde că omul nu poate ajunge niciodată la o cunoaștere sigură.

Noi suntem o parte a acestui întreg.

Materialul pentru cunoaștere îl luăm din simțuri, dar materialul se organizează și după însușirile rațiunii noastre.
După Kant, rațiunea poate decide dacă lumea a avut sau nu a avut un început în timp.

Despre religie, Kant a zis:
Este necesar din punct de vedere moral să presupunem existența lui Dumnezeu. A definit credința în sufletul nemuritor, în Dumnezeu și în libera voință a oamenilor ca fiind postulate practice.
A postula = a susține ceva care nu se poate dovedi.

Prin postulat practic, Kant înțelege ceva care trebuie susținut pentru acea praxis a oamenilor, adică pentru acțiunile lor și deci pentru morala lor.

Kant credea: toți oamenii au o rațiune practică, adică o însușire a rațiunii care de fiecare dată ne spune ce e bine și ce e rău în domeniul moralei, capacitatea de a deosebi între bine și rău e înnăscută.

Legea morală universală este fundamentală pentru viața morală.

E valabilă pentru toți oamenii, în toate societățile și în toate timpurile.

Își formulează legea ca pe un imperativ categoric. Legea morală e categorică, este valabilă în toate situațiile.

Trebuie să acționăm totdeauna în așa fel, încât să putem dori în acest timp ca regula potrivit căreia acționăm să devină lege universală.

Noi oamenii ar trebui să-i tratăm întotdeauna pe ceilalți ca scop în sine și nu doar ca mijloc pentru altceva.

Mă opresc aici. Nu e un punct categoric. Despre Kant se mai poate vorbi, dar e suficient pentru nevoia acestui curs de filozofie povestită.

O să revin cu Romantismul, ultima mare epocă de cultură a Europei.

Curs de filozofie povestită XIV

Boala nu mă părăsește, probabil îi sunt o gazda prea bună, iar eu par să mă micșorez cu fiecare zi care trece.
În această nouă dimensiune, reiau cursul de filozofie povestită. Urmează să povestim despre iluminismul francez.

Atenție! Textul nu o să fie tocmai scurt.

Iluminismul francez se concentrează în 7 puncte.
1. Răzvrătirea împotriva autorităților
2. Raționalismul
3. Ideea iluminismului
4. Optimismul cultural
5. Întoarcerea la natură
6. Creștinismul umanist
7. Drepturile omului

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, centrul filozofic al Europei s-a aflat în Anglia, spre mijlocul secolului în Franța și spre sfârșitul secolului în Germania.
Există gânduri care le sunt comune filozofilor francezi ai Iluminismului, dar o să ne concentrăm asupra celor 7 puncte însemnate.
Nume importante: Montesquieu, Voltaire, Rousseau.

O primă deviză: răzvrătirea împotriva autorităților.
Mai mulți filozofi francezi iluminiști vizitaseră Anglia, care, în anumite privințe, avea o gândire mai independentă decât patria lor.
Filozofii englezi au fost o sursă de inspirație, în primul rând Locke.
În Franța, filozofii au intrat treptat în lupta împotriva autoritarismului. Era important să dai dovadă de scepticism față de adevărurile moștenite. Credeau că individul trebuie să găsească el însuși răspunsul la toate întrebările; o acțiune care se inspiră din Descartes.
Apelul la luptă se îndrepta împotriva puterii
– bisericii
– regelui
– nobilimii
În anul 1789 a venit revoluția.

Următorul cuvânt de ordine: raționalismul.
Filozofii iluminiști credeau în rațiunea omenească. Noua știință – natura era organizată rațional. Misiunea consta din crearea unei baze pentru morală, etică și religie care să fie conformă rațiunii neschimbătoare a omului. Asta a dus la ideea iluminismului, iar acesta este cel de-al treilea punct.

Trebuie ca masele largi populare să fie luminate, condiția pentru o societate mai bună.
S-a acordat atenție educației. Pedagogia a fost constituită ca știință în epoca luminilor.
Marele monument al Iluminismului este un important lexicon, Enciclopedia apărută între 1751-1772, în 28 de volume.

Punctul următor: optimismul cultural. Filozofii iluminiști spuneau că numai atunci când rațiunea și știința vor fi suficient de răspândite omenirea va face progrese.
Să ne întoarcem la natură. Prin natură, filozofii iluminiști înțelegeau rațiune. Rațiunea i-a fost dată omului de natură.
Biserica și civilizația nu sunt date de natură.
Îndemnul Înapoi la natura provine de la Rousseau.
Natura e bună, iar omul e bun de la natura sa. Tot răul s-ar afla în societate. Rousseau voia să-i lase pe copii să trăiască pe cât mai mult posibil în starea lor naturală de nevinovăție.
Ideea unei valori proprii a copilăriei își are originea în epoca luminilor.
Și religia trebuia adusă în conformitate cu rațiunea naturală a oamenilor. Mulți luptau pentru ceea ce noi numim o concepție de creștinism umanist, punctul șase de pe listă.
Filozofii iluminiști voiau să elibereze creștinismul de dogmele iraționale sau principii ale credinței care se adăugaseră de-a lungul istoriei Bisericii mesajului atât de simplu al lui Isus.
Deism – concepție conform căreia Dumnezeu a creat lumea, dar El nu se revelează acestei lumi.

Rămân drepturile omului, ultimul punct. Filozofia franceză a luminilor a fost orientată practic.
Au luptat pentru drepturile naturale ale cetățenilor.
Au luptat împotriva cenzurii – libertatea presei.
În ceea ce privește religia, morala și politica, trebuia asigurat dreptul individului de a gândi liber și de a-și exprima vederile.
Au luptat împotriva sclaviei negrilor și pentru un tratament uman aplicat celor care încălcaseră legea.
În 1789 principiul inviolabilității individului și-a găsit locul în DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI adoptată de Adunarea Națională Franceză.
Filozofii iluminiști au stabilit legi care să fie comune oamenilor pentru că s-au născut ființe omenești. Asta înțelegeau prin drepturile naturale.
Revoluția de la 1789 a stabilit o serie de drepturi pentru cetățeni, dar cetățeni erau considerați numai bărbații.

În 1787, Condorcet(1743-1794) a publicat o scriere despre drepturile femeii. El acorda femeilor aceleași drepturi naturale ca și bărbaților.

În timpul revoluției de la 1789 femeile au luat parte activă împotriva vechii societăți feudale. Femeile nu au primit însă drepturi. După revoluție s-a stabilit iarăși vechea dominație a bărbaților.

Olympe de Gouge a publicat o Declarație cu privire la drepturile femeilor. Ea a fost executată în 1793 și femeilor li s-a interzis orice activitate politică.

Ne reîntâlnim pentru Kant.

Curs de filozofie povestită XIII

Au trecut aproape două luni de la ultimul curs de filozofie povestită. Ultima dată am vorbit despre David Hume, iar azi o să scriem o pagină despre George Berkeley.
George Berkeley a trăit între anii 1685- 1753.
Opera sa principală: A Treatise Concerning the Principles Human Knowledge.
A fost filozof și episcop irlandez, unul dintre cei mai consecvenți empiriști.
Credea că filozofia și știința vremii constituiau o amenințare pentru concepția creștină despre lume.

Berkeley se îndoiește că lumea fizică ar fi o realitate, așa cum au susținut Locke, Descartes, Spinoza.
El susține că singurul lucru care există este ceea ce simțim. Noi nu simțim materia sau materialul. Nu simțim lucrurile ca fiind lucruri.

Exemplu: izbim cu pumnul în masă. Simțim ceva tare; impresia senzorială despre ceva tare, dar materia mesei nu o simțim.

Unui om i se poate sugera că simte tot felul de lucruri. Prin hipnoză simți căldură, frig, mângâieri, lovituri.

Așadar avem întrebarea: ce ne determină să simțim tare când lovim o masă?

Berkeley credea că ar fi voința sau spiritul. Ideile noastre au o cauză în spirit. Sufletul poate fi cauza reprezentărilor noastre. Spiritul influențează totul.
Spiritul este firește Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu este simțită de noi în mod mai limpede ca existența omenească.
Tot ceea ce vedem și simțim este un efect al puterii lui Dumnezeu.
Dumnezeu este prezent în conștiință și provoacă ideile și senzațiile cărora noi le suntem expuși.
A fi sau a nu fi nu este suficient. CE suntem?
Suntem oameni adevărați din carne și sânge? Lumea constă din lucruri adevărate sau suntem doar înconjurați de conștiință?

Berkeley se îndoiește de realitatea materială, de timp și de spațiu că ar avea o existență independentă. Trecerea timpului și spațiului se poate afla doar în conștiința noastră.

Acesta a fost George Berkeley. La următorul curs o să ne reîntâlnim în Iluminism.
Mai vreau să amintesc că acest curs îl fac după cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Curs de filozofie povestită XII

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.