Curs de filozofie povestită XI

Fără un soare suveran pe cer, mă gândii că un nou curs de filozofie povestită va fi foarte bine primit.
Finalul ultimului curs amintea de filozoful empirist Locke.
Azi ne distrăm cu Locke, iar eu îl plac foarte mult, deși nu i-am citit nici o lucrare. Cea mai importantă lucrare a lui este O încercare cu privire la rațiunea omenească.

Locke a trăit între anii 1632-1704. În tot acești ani a încercat să-și răspundă la unele întrebări, doar asta fac filozofii.
De unde își iau oamenii gândurile și reprezentările?
Putem să avem încredere în ceea ce spun simțurile noastre?
Locke era de părere că toate gândurile și reprezentările noastre sunt un reflex a ceea ce am văzut sau auzit. Înainte ca noi să fi simțit ceva, conștiința noastră este asemenea unei tabula rasa – unei table pe care nu se scrie nimic.

Locke compară conștiința cu o cameră nemobilată. Se ivesc senzațiile, vedem lumea, o mirosim, o gustăm, simțim și auzim, astfel iau naștere ideile simple senzoriale.

Și în conștiință se petrece ceva. Ideile simple vor fi prelucrate prin meditație, reflecție, credință și îndoială. Așa se nasc ideile reflexive.

Locke face diferența între senzație și reflecție.
Conștiința nu e un receptor pasiv. Ea ordonează și prelucrează toate impresiile senzoriale care o asaltează.
Locke subliniază că prin simțuri noi preluăm numai simple impresii.
Exemplul mărului.

Mănânci un măr, simți întregul măr într-o unică impresie simplă. În realitate preiei o serie de impresii simple, că e vorba de ceva verde. care miroase proaspăt, e zemos și are gust acrișor.
Abia după ce ai mâncat mai multe mere, te gândești că ai mâncat un măr.

Tot materialul cunoașterii lumii noi îl datorăm aparatului nostru senzorial. O cunoaștere care nu se lasă redusă la simple impresii prin simțuri este o falsă cunoaștere și trebuie respinsă.

Urmează a doua întrebare.
Este lumea cu adevărat așa cum o simțim noi?
Locke făcea deosebirea între calități senzoriale primare și cele secundare. Prin calități primare înțelegem: greutate, formă, mișcare și numărul lucrurilor.
Mai sunt senzații și cu privire la alte însușiri ale lucrurilor, ceva e dulce sau acru, verde sau roșu, cald sau rece. Locke le numește secundare, iar acestea nu redau însușiri reale, ci ele reprezintă doar influența însușirilor exterioare asupra simțurilor noastre.
Însușirile secundare diferă de la animal la animal, de la om la om.

Locke susține că e în firea rațiunii omenești să afirme existența lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu provine din rațiunea omenească.
Locke a apărat libertatea de opinie și toleranța. A preconizat egalitatea în drepturi a sexelor socotind că poziția subordonată a femeii a fost impusă de bărbați și tocmai de aceea bărbații pot schimba o asemenea postură.
Locke a fost printre primii filozofi care s-a preocupat de problema rolurilor care le revin sexelor în societate. Acest lucru a fost de mare importanță pentru John Stuart Mill.
Tot Locke a propus principiu al separării puterilor. Puterea în stat trebuie divizată în 3 instituții:
– legislativă sau parlamentul
– judiciară sau tribunalele
– executivă sau guvernul
Împărțire pornită de la Montesquieu.
Locke a susținut că legislativul și executivul trebuie separate dacă vrem să împiedicăm tirania.

Cam atât pentru azi, atât e chiar întins, știu. Dar nu avem soare, ne putem încumeta. Și v-am zis că îmi place Locke, nu?
Pe viitor revin cu Hume.

Curs de filozofie povestită X

Răbdare să avem și imediat înnebunesc salcâmii, dar înainte, aș vrea să mai efectuăm o incursiune în secolul XVII și să ne așezăm la taifas cu Descartes.
Exact, azi o să ne delectăm cu un nou curs de filozofie povestită.

Descartes este unul dintre cei mai importanți filozofi ai secolului XVII și l-a interesat foarte mult relația dintre suflet și corp.
Lucrarea lui fundamentală: Discurs asupra metodei.

Descartes a călătorit mult prin Europa cu dorința de a cunoaște natura oamenilor și a universului.
O cunoaștere sigură e dată de rațiune, iar pe simțurile noastre nu ne putem bizui.
A devenit militar și astfel a petrecut ani la Paris, în Olanda și Suedia.

El este primul mare constructor de sisteme, fondatorul filozofiei timpurilor moderne. L-a preocupat foarte mult ceea ce noi am putea ști, întrebarea cu privire la certitudinea cunoașterii.
A doua întrebare era relația dintre corp și suflet.

Înainte de secolul XVII, sufletul era descris ca un fel de spirit al vieții. Semnificația originală a termenilor suflet/spirit este suflu de viață sau respirație.
Descartes a exprimat clar că între spirit și materie există o graniță categorică. În Discursul asupra metodei găsim note despre cum nu avem voie să considerăm adevărat nimic, atâta vreme cât nu am constatat limpede că e adevărat. Voia să aplice metoda matematică și asupra reflexiei filozofice.
Demonstrarea adevărurilor filozofice, după Descartes, se fac cam în același fel cum ar fi demonstrat un principiu matematic. Numai rațiunea dă o cunoaștere sigură.
Punctul de plecare: a te îndoi de tot.
Cum poți fi sigur că întreaga ta viața nu este un vis?
Există un fapt de realitate de care el poate fi cu totul sigur, anume că el se îndoiește.
Când se îndoiește, trebuie să fie sigur că el gândește, și dacă gândește, trebuie să fie sigur că el este o ființă gânditoare.
Gândesc, deci sunt.
Descartes gândește că este un EU gânditor, mai înțelege că acest eu gânditor este mai adevărat decât lumea fizică pe care o percepem cu simțurile.
El are o reprezentare clară și distinctă a unei ființe desăvârșite.
O asemenea reprezentare nu putea izvorî din sine însuși. Reprezentarea ființei desăvârșite nu poate porni de la ceva nedesăvârșit. Reprezentarea ființei desăvârșite își are originea în însăși ființa desăvârșită, cu alte cuvinte, DUMNEZEU.
Ideea de Dumnezeu este, în concepția lui Descartes, o idee înnăscută, care ne-a fost implantată la naștere, la fel după cum artistul imprimă operei sale personalitatea sa.
Există și o realitate exterioară. Între realitatea exterioară și realitatea gândirii există o deosebire esențială. Sunt două forme diferite de realități sau două substanțe.
O substanță este gândirea sau sufletul, cealaltă substanță este întinderea sau materia.
Sufletul este conștient și nu ocupă loc în spațiu, materia e în extindere, nu este conștientă și ocupă un loc în spațiu.
Ambele substanțe provin de la Dumnezeu, căci Dumnezeu există independent.
Dacă și gândirea și extinderea provin de la Dumnezeu, atunci ambele există independente una de alta. Gândirea e liberă în raport cu materia și invers.
Creația lui Dumnezeu a fost împărțită în două.
Descartes este dualist, el trage linie între realitatea spirituală și cea spațială.
Pentru filozof, omul este o ființă dublă care gândește și ocupă un loc în spațiu. Pentru Descartes, trupul omenesc este o piesă de mecanică fină.

În acestă notă sfârșesc cursul de azi, sper că cititorii i-au dat o șansă în ciuda obscurului și lestului dintr-un text de filozofie.

Când o să revin, o să mutăm dialogul la Locke.

Curs de filozofie povestită IX

La sfârșitul cursului de filozofie povestită de data trecută ne-am oprit într-o promisiune barocă. Azi ne aflăm în plin Baroc. Azi suntem în secolul XVII pe acest blog.

Barocul reprezintă epoca marilor contraste.

Exista o concepție despre lume care afirma viața, moștenirea Renașterii, și pe de altă parte, mulți s-au refugiat în cealaltă extremă, ducând o viață de negare a lumii.
În secolul al XVII-lea Europa a fost pustiită de războaie. Războiul de 30 de ani(1618-1648) este unul dintre ele, iar în acest moment istoric Franța a devenit putere dominatoare. Luptele s-au dus între protestanți și catolici, dar puterea politică a fost și ea un motiv.
Existau enorme diferențe de clase, dar s-au dezvoltat splendorile. Construcțiile Barocului erau supraîncărcate cu colțuri și unghiuri ciudat împodobite.
S-a creat teatrul modern, viața e un teatru, teatrul ajungând o imagine a vieții omului. Shakespeare a trăit cu un picior în Renaștere și cu unul în Baroc. Viața ca un vis.
În această perioadă dominată de vanitate și nebunie s-au ridicat vocile unor mari filozofi, cei mai cunoscuți raționaliști ai secolului, Descartes, Spinoza, Leibniz.
Se vorbea despre o existență sufletească sau spirituală, de aici a rezultat idealismul sau de o existență ca mărime concretă materială, materialismul.
Un nume la fel de important al epocii, Thomas Hobbes.
Nu mai era cu putință libera voință, ci se calcula orice schimbare a Naturii.
Leibniz afirma că tot ce e făcut din materie și tot ce e făcut din spirit constă în faptul că materia poate fi divizată în părți tot mai mici, dar sufletul nu se lasă împărțit nici măcar în două bucăți.
Descartes vine și se îndoiește de tot. Dar eu mă opresc aici, iar pe viitor o să revin cu sistemul filozofic al lui Descartes.

Cât de repede doriți să revin?

Curs de filozofie povestită VIII

Acest blog a rămas, din octombrie, într-un va urma renascentist. Cursul de filozofie povestită s-a oprit la Copernic.
Atrag atenția, cursul de azi o să fie unul cu un disconfort maxim, mai ales pentru filologii care vor și ei să înțeleagă. O să se desprindă senzații stranii.

Copernic a susținut că pământul se învârte în jurul soarelui. Ne amintim că în Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului. Concepția geocentrică despre lumea a devenit heliocentrică.

Johannes Kepler (1571-1630) arată că planetele se mișcă în orbite eliptice în jurul soarelui. Planetele se mișcă mai repede cu cât sunt mai aproape de soare și cu atât mai încet cu cât sunt mai departe.
O dată cu Kepler s-a arătat că pământul este o planetă ca toate celelalte.

Galilei ne spune că viteza pe care o are un corp se păstrează în mod constant atâta vreme cât nu intervin cauze externe care să accelereze sau să frâneze.

Analogie: schimbați viteza unui corp cu comportamentul unei persoane și reluați fraza.

Lui Isaac Newton (1642-1727) i se datorează descrierea definitivă a sistemului solar și a mișcării planetelor. A explicat CUM se mișcă planetele în jurul soarelui și DE CE.
Legea inerției.

Kepler. Fluxul și refluxul, creșterea și scăderea nivelului mării depind de o forță a lunii.
Newton. Legea gravitației universale.
Fiecare obiect atrage alt obiect cu o forță care crește cu cât obiectele sunt mai mari și care scade cu cât crește depărtarea dintre obiecte.
La nașterea sistemului solar, luna a fost proiectată cu o forță uriașă afară din orbita ei, și astfel depărtată de pământ. Această forță va acționa mai departe în veșnicie, căci luna se mișcă fără să întâmpine vreo rezistență prin spațiul vid de aer, dar în același timp, va fi atrasă de forța de gravitație a pământului.
Ambele forțe sunt constante și acționează în același timp.
Puține legi fizice sunt valabile pretutindeni în univers.

Orice corp continuă să rămână în stare de repaus sau într-o mișcare rectilinie uniformă, atâta timp cât nu e obligat să părăsească această stare datorită acțiunii unor forțe din afară. Un corp asupra căruia acționează simultan două forțe se va mișca pe o orbită elipsoidă.

Toate planetele se învârtesc pe orbite elipsoidale în jurul soarelui, și asta în baza a două mișcări diferite. ÎNTÂI mișcarea în linie dreaptă, pe care au pornit la crearea sistemului solar, și AL DOILEA rând o mișcare spre soare în baza gravitației.

Începând cu Renașterea, omul a trebuit să se obișnuiască cu gândul că trăiește pe o planetă la întâmplare în universul cosmic.
Acum teologia și știința s-au despărțit. Mai importantă ca relația cu Biserica a devenit relația personală a individului cu Dumnezeu.

În timpul Renașterii, Biblia a fost tradusă din ebraică și greacă în limbile populare.
Reformatorii epocii sunt Erasmus din Rotterdam și Martin Luther.
Martin Luther a tradus Biblia în germană și a pus temeiurile limbii germane scrise.

Omul nu obține iertarea lui Dumnezeu și eliberarea de păcate prin ritualuri bisericești. Mântuirea îi era dăruită omului cu totul gratis, numai prin credință. După Luther, omul ar fi fost anihilat prin păcatul originar și numai prin harul Domnului mai putea fi omul justificat.

Pun punct cursului de filozofie povestită de azi. Textul e lung, dar mi-a fost imposibil să-l împart.
Data viitoare o să ne întâlnim în Baroc.

Curs de filozofie povestită VII

Azi o să plictisesc sau o să încânt publicul acestui blog. Aveam de gând să scriu despre tocuri, care au stricat, prin centimetri, eleganța feminină și despre telefoanele mobile care au mătrășit magia iubirii.
Mă răzgândii.
O să reiau cursul de filozofie povestită, deoarece a trecut ceva vreme de la ultimul.
Am pus un punct Evului Mediu și am rămas în promisiunea Renașterii.

Renașterea

A adus o nouă imagine a omului, s-a dezvoltat o credință în valoarea omului, în Evul Mediu s-a subliniat natura păcătoasă a omului.

O personalitatea a Renașterii este Marsilio Ficino (1433-1499)
Cine nu cunoaște următoarea frază?
Cunoaște-te pe tine însăți, o, stirpe divină în veșminte omenești.

Un alt nume important, Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494) care este autorul operei Panegiric la demnitate omului.

panegiric= laudă, elogiu

Dacă în Evul Mediu punctul de pornire era Dumnezeu, în Renaștere punctul de pornire a devenit omul.

O nouă renaștere după filozofii greci. (mergeți la cursurile despre Antichitate și reluați cele câteva rânduri despre Socrate, Platon și Aristotel)

Umanismul Renașterii a fost pătruns de spiritul individualismului, o venerare a geniului. Omul a îndrăznit să fie din nou el însușiși să nu se rușineze de nimic. Dumnezeu l-a creat pe om și de dragul omului însuși.

Țelul omului- să depășească toate granițele.

În Antichitate omul trebuia să dea dovadă de liniște sufletească, de măsură, de stăpânire de sine. În Evul Mediu, Roma a decăzut și la 1417 vechiul oraș cu o populație de 1 milion de oameni mai avea doar 17 000 de locuitori.

Umanismul renascentist și-a propus să reconstruiască Roma. S-a ridicat Catedrala Sfântul Petru peste mormântul Apostolului Petru.
În timpul Renașterii a înflorit însă și antiumanismul ( procese ale vrăjitoarelor, ruguri pe care erau arși de vii oamenii).

Renașterea a dezvoltat și o nouă metodă științifică, cercetarea Naturii prin simțurile proprii ale omului.
Cercetarea Naturii trebuie să se întemeieze pe observație, pe trăire, pe experiență (metoda empirică).

Măsoară ceea ce este măsurabil, iar ceea ce nu este măsurabil, fă în așa fel ca să poată fi măsurat. Galileo Galilei

Natura a devenit ceva ce poate fi exploatat.

Știința este puterea. Bacon.

În Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului, concepția geocentrică despre lume (totul se învârte în jurul pământului).

În 1543 apare Despre mișcarea corpurilor cerești a lui Copernic.

Aici întrerup acest curs, începe să devină foarte greu, mai ales pentru filologii mei.

Va urma…

Curs de filozofie povestită VI

Azi o să isprăvim cu Evul Mediu prin Thomas de Aquino.
O să ne reîntâlnim în Renaștere cu acest curs de filozofie povestită.

Thomas de Aquino.

A trăit între anii 1225 și 1274. Pentru Thomas, profesor universitar la Paris de altfel, nu exista o deosebire între filozofie și teologie. El a realizat sinteza dintre credință și știință.
Thomas de Aquino credea că nu există contradicție între credință și rațiune, ci că există un șir de adevăruri teologice naturale.
Adevărurile pot fi dobândite prin revelația divină și prin rațiunea noastră înnăscută.
Un adevăr: există un singur Dumnezeu.
Cu rațiunea recunoaștem că totul trebuie să aibă o cauză primă.
Dumnezeu ni s-a revelat prin Biblie și prin rațiune.
Există deci o teologie revelată și una naturală.
Tot așa stau lucrurile și în domeniul moralei. Citim în Biblie cum trebuie să trăim după voia lui Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a înzestrat și cu conștiință care ne dă posibilitatea să distingem între ceea ce este drept și ceea ce este nedrept pe o cale naturala.

Thomas de Aquino a preluat de la Aristotel concepția sa cu privire la femeie, femeia, un fel de bărbat nedesăvârșit, astfel se confirmă cuvintele Bibliei, femeia a fost creată din coasta bărbatului.

În această perioadă a trăit și o femeie, Hildegard von Bingen. Ea a fost predicatoare, doctoriță și botanistă.
O concepție străveche creștină spune că Dumnezeu a avut și o latură feminină, iar femeia a fost creată după chipul și asemănarea sa.
Pe grecește latura feminină se numea sofia, înțelepciune.

Aici punem punct Evului Mediu. Ne reîntâlnim, la următorul curs de filozofie povestită în culori, Renașterea vine în culorile curcubeului după griul secolului pe care l-am sfârșit.

Curs de filozofie povestită V

Azi o să ne distrăm puțin cu Augustin, căci cursul de filozofie povestită a ajuns în Evul Mediu.
Evul Mediu este cunoscut în istoria umanității și ca noaptea de o mie de ani.
În această perioadă s-a creat sistemul școlilor care au apărut pe lângă mănăstiri, iar de pe la 1200 s-au fondat primele universități.
Creștinismul a avut nevoie de timp ca să pătrundă.

În primele sute de ani ale Evului Mediu s-a produs o decădere culturală, instalându-se economia naturală și comerțul de schimb. Feudalismul(câțiva mari proprietari) domina economia.
În timpul primelor secole, numărul locuitorilor a scăzut.
În tot cursul Evului Mediu, Roma a fost capitala Bisericii.

Augustin 354-430

S-a născut în Africa de Nord, iar o vreme a fost maniheist. A împărțit lumea în Bine și Rău, Lumină și Întuneric, Spirit și Materie.
A fost foarte preocupat de problema răului. De unde anume se trage răul?
Filozofia lui Platon l-a influențat foarte mult.
Cât de departe poate să pătrundă rațiunea în problemele religioase? Creștinismul fiind un mister divin de care nu ne putem apropia decât prin credință.

Augustin explică că Dumnezeu a creat lumea din nimic, iar grecii erau de credință ca lumea a existat dintotdeauna.
Augustin înaintează următoarea idee: înainte ca Dumnezeu să fi creat lumea, existau ideile în gândirea lui Dumnezeu, deci ideile veșnice îi aparțin lui Dumnezeu.
Filozoful acesta s-a străduit să unească gândirea greacă și cea ebraică.

Răul constă în absența lui Dumnezeu, răul neavând o existență independentă, este ceva care nu există.
Creația lui Dumnezeu este exclusiv bună, răul se creează din neascultarea, nesupunerea oamenilor.

Augustin subliniază că omul este o ființă spirituală. Omul are trup material și are un suflet care-l poate recunoaște pe Dumnezeu.

Ce se întâmplă cu sufletul când murim?
După Augustin, oamenii au fost damnați după căderea în păcat, dar Dumnezeu a hotărât că unii mai pot fi mântuiți.
Augustin nu îi dă omului dreptul de a-l critica pe Dumnezeu, căci oamenii sunt lut în mâna Domnului.
Oare o lucrare a omului va sta să-l întrebe pe meșterul care a făcut-o de ce mă faci astfel pe mine?
Augustin nu răpește însă răspunderea pentru propria viață
Tot el a mai introdus istoria în filozofia lui, deoarece lupta dintre bine și rău se duce în istorie.

Aceasta este, în câteva cuvinte, filozofia lui Augustin. Pentru cine ar dori să-i cunoască mai bine gândirea, lucrarea Cetatea lui Dumnezeu se află în orice bibliotecă respectabilă.

Curs de filozofie povestită IV

La ultimul curs de filozofie povestită ne-am delectat cu Aristotel, azi, înainte să trecem la Evul Mediu, o să mai notez aici câte ceva despre ultimii ani ai Antichității.

În această perioadă Atena a pierdut poziția conducătoare, iar de la anul 50 înainte de Hristos, Roma a preluat conducerea politică.

Amintim de cinici, de stoici, de epicurieni.

Cinicii – adevărata fericire nu constă în lucruri exterioare, cum ar fi luxul, politica, sănătatea.
Adevărata fericire constă în a nu fi dependent de asemenea factori întâmplători. Cel mai cunoscut cinic este Diogenes, despre care am mai povestit pe blog.

Stoicii – orice om este o lume în miniatură. Ei au adus în atenția oamenilor dreptul natural.
Erau niște cosmopoliți categorici.
Membru fondator – Zenon.
Stoic vine de la cuvântul grec stoa, însemnând gang cu coloane.

Seneca: omul trebuie să fie sfânt pentru om (un fel de deviză a umanismului).

La stoici, omul trebuie să se împace cu destinul său.

Epicurienii – considerau plăcerea un instrument al cunoașterii. Țelul vieții ar fi constat în a dobândi maximum de senzualitate.
Epicur a creat la Atena o școală filozofică. Bunul cel mai de preț era plăcerea, iar răul cel mai mare, durerea.

Acești filozofi au mai fost cunoscuți și ca filozofii grădinii, deoarece se întâlneau în grădini.

Omul are capacitatea de a face un calcul al plăcerii.
Plăcerea nu este în mod neapărat același lucru cu o plăcere a simțurilor, de asemenea valori ca prietenia și contemplarea unei opere de artă pot să însemne plăcere.

Epicurienii au manifestat puțin interes față de politică și societate.

Sfaturile lui Epicur:

Trăiește pe ascuns!
Trăiește clipa!

Curs de filozofie povestită III

Azi ne distram cu Aristotel la cursul de filozofie povestită.

Aristotel a fost primul mare biolog al Europei, a ieșit în Natură și a studiat peștii, broaștele, florile de mac, folosindu-și rațiunea și simțurile.
A creat un limbaj de specialitate.
A vrut să descopere ceva etern și neschimbător.
Pentru el, un cal nu trăiește veșnic, dar forma cal este în sine veșnică și neschimbătoare.
Aristotel nu-l acceptă pe Platon când spune că ideea de cal vine înaintea calului. Pentru Aristotel, forma cal există sub forma însușirilor speciale ale speciei calului.
Astfel:
– percepem sau simțim cu simțurile
– ce se află în sufletul omului sunt doar răsfrângeri ale obiectelor din Natură.
– nimic nu există în conștiință fără să nu fi existat înainte în simțuri. Ce avem noi în gânduri și în idei a ajuns în conștiința noastră prin ceea ce am văzut și am auzit.
– avem o rațiune înnăscută, CARACTERISTICA cea mai însemnată a omului, dar rațiunea e vidă până când nu simțim nimic.
– un om nu are nici un fel de idei înnăscute.
– realitatea constă din diferite obiecte care reprezintă o unitate între formă și materie.
– orice schimbare din Natură este o transformare a materiei de la posibilitate la realitate.
– în Natură există multe feluri de cauze.
– pretutindeni în Natură există o finalitate. Aristotel a acordat intenție fenomenelor. De exemplu: plouă ca să crească plantele.
– când cunoaștem ceva, atunci ordonăm lucrurile în diferite grupuri sau categorii, regnul plantelor, al animalelor, al mineralelor.
– Aristotel face ordine în existență. Ce există în Natură poate fi împărțit în două, obiecte neînsuflețite și ființe vii.
– omul posedă o scânteie a rațiunii divine.
– trebuie să existe un Dumnezeu

După Aristotel, omul are suflet de plantă, de animal, rațional. Cum trebuie să trăiască omul?
Omul va fi fericit numai atunci când își poate dezvolta și folosi toate capacitățile și posibilitățile sale.

Numai prin echilibru și măsură poți deveni un om fericit sau armonic.

Omul nu trebuie să exagereze cu nimic în viață.

Omul este o ființă politică, fără societate nu suntem oameni cum se cuvine. Familia și comunitatea satisfac nevoile inferioare ale vieții. Cea mai înaltă formă a comunității omenești este statul.

Și câteva cuvinte despre imaginea femeii.

– femeii îi lipsește ceva, e un bărbat nedesăvârșit.
– în procesul de reproducere, femeia e pasivă și receptoare, iar bărbatul activ și dăruitor.
– copilul moștenește numai însușirile bărbatului, însușirile copilului se află în sămânța bărbatului.
– femeia e doar pământul care dezvoltă sămânța.
– bărbatul dă forma, femeia materia

Aristotel nu avea multe experiențe practice cu femei.
Imaginea aristotelică a femeii a devenit predominantă în Evul Mediu.
Biserica a moștenit o imagine a femeii pentru care în Biblie nu există justificare.

Curs de filozofie povestita II

Am inceput de curand pe blog un curs de istoria filozofiei povestita pe intelesul tuturor. Am pornit de la Thales si ne-am oprit la Democrit. La final am facut o promisiune, sa revin cu filozofii Antichitatii: Socrate, Platon si Aristotel, dar o sa scriu azi doar despre primii doi, caci nu vreau sa risc sa va plictisesc.

SOCRATE nu voia sa-i invete ceva anume pe oameni, nu facea lectii, isi continua conversatiile cu ei. Ii ajuta pe oameni la “nasterea” parerilor si ideilor juste, deoarece cunoasterea adevarata vine dinlauntrul oamenilor.
Ati auzit de “ironia socratica”?
Va spun indata: Socrate se infatisa oamenilor stupid si astfel descoperea slabiciunile din gandirea lor. Acelasi Socrate a protestat impotriva condamnarii la moarte a unui om.
A fost un iubitor al intelepciunii, cineva care s-a straduit sa obtina intelepciunea. Nu a acceptat sa fie platit pentru activitatea sa de invatator, caci un filozof stie ca, in fond, el stie foarte putin. Intreaga viata s-a chinuit ca stie atat de putin.
Dupa Socrate, e cu neputinta sa fii fericit daca actionezi impotriva propriilor convingeri.
Tot ce cunoastem despre Socrate ii datoram lui Platon, pentru ca Socrate nu a scris un singur rand in intreaga sa viata.
A murit condamnat fiind de semenii sai, a baut cucuta si nici o clipa nu a cerut indurare.

PLATON a fost discipolul lui Socrate si avea doar 29 de ani cand maestrul sau a fost fortat sa goleasca cupa de cucuta. El este cel care a publicat cuvantarea lui Socrate, 35 de dialoguri.
Dar el a mers mai departe cu observatiile ca Socrate, Platon a meditat la contradictia dintre relatiile de fapt dintr-o societate si cele reale sau ideale.
A infiintat o scoala de filozofie la Atena unde se predau urmatoarele discipline: filozofia, matematica si gimnastica.

Cum sa fac sa atrag atentia asupra ultimei disciplini copiilor si tinerilor de azi? Scriu cu majuscule: GIMNASTICA.

A cercetat ceea ce este vesnic si neschimbator si ceea ce curge. Heraclit a fost primul care ne-a atras atentia asupra faptului ca in natura totul curge.
Dar Platon a manifestat interes si pentru ceea ce este vesnic si neschimbator in Natura cat si ceea ce este vesnic si neschimbator in morala si in societate.
Astfel, Platon a impartit lumea in doua: o lume a simturilor si o lume a ideilor.

Tot ceea ce putem percepe si simti in natura curge, nu exista materie fundamentala care sa nu se destrame. Tot ceea ce depinde de lumea simturilor consta dintr-o materie pe care vremea o macina.

In acelasi timp, totul este constituit conform unei forme atemporale care este vesnica si neschimbatoare. Eternul nu este o materie originala, ci model spiritual dupa care sunt alcatuite toate fenomenele. Bineinteles ca nu a avut o explicatie acceptabila a acestui fapt. Mai tarziu o sa vedem ca acelasi lucru i se intampla si lui Darwin.
Platon credea ca exista o realitate propriu zisa in spatele “lumii simturilor”, adica LUMEA IDEILOR. Aici gasim modele vesnice si neschimbatoare, voila doctrina platonica a ideilor.

Despre LUMEA SIMTURILOR putem avea doar o cunoastere aproximativa sau nedesavarsita, atunci cand folosim cele 5 simturi. Totul curge, nimic nu are dainuire.
Nimic nu ESTE, EXISTA doar multe lucruri care se nasc si pier.

LUMEA IDEILOR o putem dobandi insa cu o stiinta sigura daca ne folosim de ratiunea noastra. Aceasta lume nu se lasa recunoscuta cu simturile. Ideile sunt vesnice si neschimbatoare.
Fiinta o impartim in trup si suflet, iar trupul curge, pe cand sufletul este nemuritor. Pentru ca sufletul nu este material, poate arunca o privire in lumea ideilor. Sufletul, inainte sa coboare in trup, a existat in lumea ideilor. La trezire a uitat de ideile desavarsite, iar iubirea, pe care o cunoastem atunci cand ne indragostim este doar dorul dupa lumea ideilor desavarsite.
Pe aripile iubirii, sufletul vrea sa zboare acasa, sa fie eliberat din temnita trupului.
Platon vede astfel trupul omenesc: cap, piept, pantece. Fiecarei parti ii corescunde o insusire, iar fiecarei insusiri o caracteristica.
Asadar avem:
cap-ratiune-intelepciune
piept-vointa-curaj
pantec-dorinta-masura
Platon a vrut ca si statul sa fie organizat in acelasi fel, sa avem conducatori, paznici si producatori de bunuri, dar ma opresc aici cu Platon si o sa revin cu Aristotel cat de curand.