Google legitimează prea multe persoane

Am publicat cu puțin timp în urmă un articol despre avort, perspectiva legală. E dreptul fiecărei femei să decidă dacă păstrează sau nu o sarcină indiferent de circumstanțele actului sexual: viol sau plăcere pură.

În urma reacțiilor provocate, am stat și m-am gândit ce anume ne legitimează să vorbim despre un subiect sau altul. Mi-am amintit un episod din Vamă de la cursul de Creative writing cu Marius Chivu. Unul dintre participanți se afla mereu în dezacord cu Marius pe marginea povestirilor. După câteva zile tensionate, Marius s-a detașat și i-a cerut credit oponentului. L-am aprobat. În asemenea situații, o minimă ascultare se impune. Astfel nimeni nu reușește să învețe nimic. Dintr-o situație conflictuală nu ieșim cu o lecție învățată. Dintr-o situație conflictuală abia dacă rămânem sau nu pe gânduri. A rămâne pe gânduri semnifică o luptă, nu un întreg război.

Despre avort fiecare femeie are dreptul să-și exprime părerea. Nu ai nevoie de doctorat.

Pe alte subiecte, vaccinul de exemplu, consider că orice aprofundare a unui necunoscător nu devine suficientă pentru a avea dreptul la decizie. Pentru a vaccina sau nu îți alegi un doctor căruia îi dai credit. Apoi te împaci cu decizia luată. Desigur, nimeni nu-și dorește să fie excepția, dar excepțiile sunt asemenea tragicelor accidente; mor de bătrânețe sau îmi pică un bolovan în cap.

Diletanți sunt mulți. Google legitimează atât de multe persoane. Am citit eu, domnul doctor! Am citit eu, doamnă arhitect! Etc!

Diletantismul cauzează zeci de situații conflictuale între apropiați. Cum face fiecare față ține de educație. Cum am făcut eu față după articolul cu avortul?

Am avut mult sprijin de la diferite persoane care nu-și susțin public părerea. Am purtat discuții cu mine. Mi-am repetat că doamnele și domnii care m-au insultat nu au nimic cu mine ca persoană. Mi-am adunat forțele și mi-am protejat persoana. Eu e deasupra tuturor. A nu lua lucrurile personal ne ajută enorm starea de spirit. Am ajuns în acest punct după ani de lectură de literatură de specialitate, după zeci de conflicte, după ce am acceptat ajutorul câtorva persoane și după descoperirea unor oameni care îți acceptă setea de cunoaștere și dorința de a te scutura de prejudecăți. Sorin Oncu a fost unul dintre ei. Cu el eram ca peștele în apă. Între a-ți fi condamnată gândirea și a-ți fi criticată gândirea e o diferență monstruoasă. Sorin a criticat punctual o părere sau alta a mea, dar nu m-a condamnat niciodată. Era cald și bine lângă el, aveam acceptare, găseam înțelegere și disponibilitate pentru orice subiect.

Consider, mai ales după ultimele conflicte publice, că a nu lua personal atitudinea interlocutotului pe un subiect sau altul ajută sănătatea fizică și psihică. A nu lua personal păstrează prieteniile. Prieteniile sunt ceva sfânt, dacă un ateu are ceva sfânt în viața lui.

În plină perioadă a diletantismului și vedetismului, propun atitudinea detașată. Nu mai luați personal. Persoana este un construct, părerea doar parte din concept.

Vreți să admirați ceva? Admirați persoana. Persoana reprezintă examenul vieții în direct.

Foto: Adrian Oncu

Ai înțeles ce am vrut să spun? Sărăcia de cuvinte

Luna trecută, special pentru Conferința Linked Culture, mi-am scos pantofii de Cenușăreasă. Ce-mi mai place fudulia! Și în prima zi, și în a doua zi am purtat un scurt dialog cu Oltea despre condurii mei. Nu știam atunci că-mi vor fi utili pentru introducerea de azi.

Despre Conferință nu am zis pâs pe blog. Intenția și fapta nu s-au potrivit. Mă bucur însă. Vineri am participat la Conferința Tânăra generație interbelică și construcția de sine susținută de Dan C. Mihăilescu.

După aceste Conferințe pe care inevitabil le-am așezat în oglindă, mi-a picat fisa. Tot mai des mi se întâmplă. Dețin un diagnostic real al fragmentării dintre tinerii și mai tinerii de azi. Eu mă aflu în prima categorie. Sunt tânăra de azi.

Se întâmplă să fim bolnavi de cuvânt.

Mai tinerii de azi neglijează cuvântul. Atitudinea lor în fața vocabularului îi descurajează și pe cei mai optimiști.

Dacă aș putea să vă desenez pe o hârtie reprezentarea celor două Conferințe m-aș face mult mai bine înțeleasă! Cu Mara funcționează formidabil. Ultima dată i-am mâzgălit o diagramă cu un creier pentru a o determina să priceapă de ce verișorul ei de 18 luni nu-și poate cere scuze.

O să încerc altfel. Vă spun o povestioară. Merg la conferințele celor de la PRbeta de 3 ani. Concluzia primului an: regândirea conversațiilor ușoare. Lingușirea îmi repugnă în continuare, dar m-au convins să deschid gura. O vorbă aici, două dincolo semnifică un dublu avantaj: cunosc și mă fac cunoscută. Am nevoie de ceilalți în meseria asta de blogger. După al doilea an am început să scot din articol un fragment semnificativ atunci când dau distribuire pe facebook. Iar după participarea din martie anul acesta, mi-am scos din bibliotecă Autobiografii. Viețile altor oameni conțin îndrumări.
După fiecare Conferință PRbeta a fost cu putință o realizare concretă, o tranzitivitate. Mă opresc aici. Pun punct poveștii scurte despre Conferințele PRbeta.

Mai departe o să vin cu un punct slab. Cele forte sunt notate sus. Cuvântul a fost un punct slab. De fiecare data, sărăcia vocabularului m-a lovit cu putere. Las deoparte exprimarea corectă. Gramatica reprezintă un film separat. Mă refer la vocabular, la fondul principal de cuvinte. Prezentările abundă în clișee. Repetări excesive de cuvinte; cel puțin verbul a trebui ține locul a zeci de elemente ale vorbirii omenești.

La conferința Tânăra generație interbelică m-am îmbătat de cuvinte. Buchete de sensuri m-au împresurat. Lexicul are savoare la fel ca o cafea. Într-adevăr, nu pleci de la o asemenea conferință cu o idee executabilă, dar părăsești sala cu o poftă bezmetică de îmbunătățire a sinelui. Vrei să fii mai inteligent și știi că e posibil prin educație.

Educația, prin filtrul propus de mine, al tinerilor și al mai tinerilor, se înfăptuiește prin aplecare asupra cărților sau prin speculă. Ne lipsim de cărți, ne lipsim de totalitatea cuvintelor și ne deplasăm în epocă cu o mână de cuvinte. Ai înțeles ce am vrut să zic, da sau nu? Am auzit și aud des replica asta la reproșul meu privind sărăcia vocabularului.

Ca întotdeauna, nu aleg o direcție sau alta; Conferințele PRbeta pentru aplicabilitate și luciditate actuală sau Conferințele academice pentru limba fagure și exploziva forță de iluzionare în educație. Prefer calea de mijloc: aplicabilitate și limbă fagure, luciditate și iluzionare în educație.

Fudulia nu ține doar de aspectul fizic, fudulia conține și voința de a te exprima elegant.

Ajung în același punct. Îndemn la lectură, instig la cultură. Infestați-vă cu artă, ajutați-vă putința de sublimare.

E posibil. Sprijin există.

PRbeta e o dovadă.
Conferințele academice sunt altă dovadă.

Îndrăzniți să fiți cea mai bună și elegantă versiune a voastră!

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc

Pedalarea de primăvară, un obicei urban în Timișoara

Primăvara, prin creșterea temperaturii și înverzire, are puterea de a pune în umbră obișnuințele oamenilor. Te poți pune cu multe în viață, dar nu cu obișnuințele.

Când o persoană intră în obișnuințele altei persoane avem de-a face cu două situații: ori vorbim despre îndrăgostire, ori despre un interes anume. Fără cele două omul nu renunță la obișnuințe.

Primăvara ne amorțesc deprinderile. Atrași de natură, de flori, de mierle, cuprinși de melancolii, ne lăsăm seduși de un spectacol care nu va înceta niciodată să existe. Avem opere muzicale dedicate primăverii semnate de Stravinski sau Vivaldi. În Timișoara primăvara mai semnifică și reluarea Pedalărilor sub protecția celor de la Verde pentru biciclete.

Prima pedalare din acest an va avea loc pe 9 aprilie. Bicicliștii se vor aduna în același loc, platforma Timco va vui și va fi fandosită cu baloane colorate. Cum am ales intenționat să vorbesc despre obișnuințe în introducere, insinuez că Pedalările au devenit obiceiuri urbane.

Ce se întâmplă la Timișoara?

La Timișoara, printre alte câteva practici obișnuite, au loc pedalări din primăvară până toamna târziu când ne acoperă bruma.

Săptămâna viitoare o să potrivesc aspectul exterior al bicicletei; mai umflu o roată, mai împing puțin coșul, mai verific claxonul. Duminică o să pedalez încet și sigur. O să mai pedalez concentrată și transpirată, dar o să dau vina pe temperatura de afară. Nimeni nu se supără pe primăvară.

Ne vedem, ne auzim!

Pedalările au început.

Vă rog frumos, lăsați-mă să avortez

O să urmeze un text despre avort. Înainte vreau să vă spun o poveste.

Când eram mică, la sfârșit de săptămână mergeam în vizite; duminica întotdeauna la bunicii din partea mamei, vineri seară și sâmbătă la diverse familii cu care părinții mei dezvoltaseră o relație. Distracția părinților și a prietenilor lor semnifica mese întinse și bogate, iar vara grătare în curte. Sunt foarte sigură de o delectare gastronomică a nașei mele care savura dovlecelul pane al mamei mele.

Când nu eram gazde și plecam noi pe la alții, după o anumită vârstă am început să refuz o vizită sau alta. În special nu-mi plăcea o femeie anume. Nu înțelegeam cum putea mama mea să o placă și să o scuze în fața mea când îi strigam cu reproș apropierea de ea. Am disprețuit-o ani întregi și am iertat-o anul trecut. Complet întâmplător i-am aflat detalii intime din viața. Femeia a suportat de-a lungul anilor câteva avorturi. Mamă a trei copii, a refuzat să-și mărească familia în numele vieții. O consecință a avorturilor interzise în epoca Ceaușescu se află în mărturisirea mea. Comportamentul ei lipsit de identificare afectivă, atitudinea indiferentă, limbajul ordinar și tonul belicos mi-au provocat sentimente de respingere și dispreț.

Anul trecut i-am putut înțelege comportamentul. Nu i l-am scuzat și nu mă simt vinovată de ceea ce am simțit în toți acești ani, dar măcar pricep.

Iar acum are loc un marș al vieții. Am trecut de zeci de ori pe lângă maternitate unde stau de strajă bărbați, copii și femei să ne reamintească că nu există iertare după avort.

Oare cui se adresează? În lumea asta își duc zilele și persoane ca mine fără Dumnezeu cu D mare. Am diferinți dumnezei, toți cu literă mică. Mă revoltă acești oameni din fața maternității. Mă confrunt când trec pe lângă cu sentimente de silă, de părere de rău, de indignare, de agresivitate.

Sunt mama unei fetițe de 7 ani. Am și întreruperi de sarcină. A aduce un copil de lume înseamnă mai mult decât a da viață. Pornind de la nume, Marșul pentru viață, atrag atenția asupra ipocriziei. Oamenii iau viața altor ființe. Găinile, din această perspectivă, au aceleași drepturi ca oamenii: să trăiască.

Să urcăm un nivel. Conștiința. Noi am avea conștiință. O conștiință ar pune în pericol viața unei femei? Există numere ale femeilor decedate în epoca Ceaușescu. Bărbații, femeile și copiii ăia folosiți cu nerușinare de adulți s-au întrebat despre motivele unei guvernări? De ce intră guvernul în viața intimă a femeii și interzice avortul? Cunosc răspunsul. Nu o să-l dau pentru că mă oprește sila.

Dau înainte pentru că reacționez. Reacție la ignoranță, prostie și răutate.

Ființele alea dotate cu aparat respirator din fața maternității susțin viața. Dacă viața înseamnă să respiri, au dreptate. Dar greșesc. Viața înseamnă supraviețuire, educație, empatie, putința de sublimare. Copiii abandonați au șanse să supraviețuiască. Unii dintre ei. Doriți să protejați viața? Începeți prima dată prin a sprijini viața. Adoptați! Susțineți educația sexuală în școli și sexul protejat.

Actul sexual vă ofensează? Păi daca sunteți adepții utopiei lui Huxley, suflecați-vă mânecile, studiați cu strictețe și disciplină genetica și mai urcați o treaptă în istoria umanității: viața în eprubetă. Nu fac trimitere spre fertilizare și spre inseminare, ci spre Minunata lume nouă. Dacă nu știți despre ce vorbesc, citiți cartea.

Pentru cei cu Dumnezeu în gură și Biblia în mână, în suflet sigur nu poartă învățături creștine de iubire, menționez că apucăturile voastre afectează viețile a zeci de femei. Unele devenim mame cu responsabilitate. Nu naștem pentru viață, ci aducem pe lume un copil cu obligația de a-l face fericit. Fericirea e un cuvânt pentru copiii abandonați; un cuvânt în dicționar, nu necunoscut, ci de neatins.

Am scris acest text doar pentru a fi un număr pentru cei din tabăra cealaltă. Există și tabăra oamenilor raționali și cu bun simț.

Iar voi, ăia care protestați, nu aveți habar de rațiune, bun simț și probabil de sex satisfăcător în viața voastră. O presupunere nefondată, recunosc, dar așa pot să vă compătimesc și să vă înțeleg.

De scuzat nu vă scuz. Nici Dumnezeul ăla în care credeți nu o face. Credința presupune altceva.

Foto: Flavius Neamciuc

Esențialul în gramatică: de la Severin sau din Severin

În propoziții regente care au structura:

subiect, exprimat prin substantiv articulat cu articol hotărât care denumește o noțiune abstractă (adevărul, concluzia, dorința, întrebarea, problema etc.) + atribut (substantiv sau pronume în genitiv, adjectiv posesiv în nominativ) + verbul copulativ este, după care urmează o propoziție subordonată predicativă:

Dorința noastră a fost să fim întotdeauna primii.

NOTĂ: Atunci când subtantivul este nearticulat sau articulat cu articol nehotărât, el nu are funcție de subiect, ci de nume predicativ antepus, ceea ce face ca propoziția care urmează să fie subordonată subiectivă:

Un lucru / e să te plimbi / și alt lucru e / să fii util echipei /.

1. propoziție principală (predicatul: un lucru e);
2. propoziție subordonată subiectivă (regentă este prop. 1);
3. propoziție principală (predicatul: lucru e);
4. propoziție subordonată subiectivă (regentă este prop. 3).

Ceea ce ați citit mai sus constituie o parte mică din limba română esențială. O să găsiți mai multe informații la pagina 176 din cartea domnului profesor Alexandru Metea, Limba română esențială.

Ce înseamnă pentru mine esențial în gramatică?

Pentru mine esențial în gramatică înseamnă să scrii și să vorbești corect. Putem fi de acord că tot mai puțină lume scrie și vorbește corect.

Problema o constituie esențialul. Și aici o să-l contrazic pe domnul profesor Metea. Nu e asta dorința mea. Mi-a cam fost frică în facultate de domnul profesor. La examen a glumit cu mine, m-a întrebat dacă sunt din Severin sau de la Severin, dar deja îmi trecuse nota în carnet.

NU găsesc fundamentale informațiile de la pagina 176. Îmi pare că îndepărtează elevul. Sintaxa lipsită de voiciune ține departe omulețul actual ancorat într-o lume a anime-urilor. Dinamica, multiple imagini statice în succesiune rapidă, nu găsește corespondent în a te apleca peste fraze și a le împărți în propoziții.

Există o întreagă cultură a acestor anime-uri, iar profesorii le ignoră sau le resping. Să mai zic că e greșit? Nu propun să coborâm în lumea lor, dar din când în când putem face o vizită.

În vizite putem stabili ce înseamnă esențial. Să conjugăm corect sau să împărțim frazele în propoziții? Să folosim cratima sau să memorăm diftongii?

Esențialul ține și de cantitate. Să fixăm prima dată, apoi să aprofundăm. Ritmul constituie un alt factor. Copiii vin cu ritmuri diferite. Descriu o simfonie, ceva amplu, ceva îmbinare, ceva părți.

Elevii, prin vârstă, au putere de a aduna informație multă. Dar mult presupune cum. Cum livrăm informația?

Iar cum depinde în totalitate de persoană. Adulții uită că au în față persoane de 7, 14 sau 21 de ani. Pentru mine e clar raportul: adult, cunoștință – copil, necunoștință.

Ce iese de aici?

Neștiință de carte.

Foto: Mile Șepețan

De ce nu iertăm?!

După ani de zile de stat cu nasul în literatura de specialitate, scormonind prin copilărie și adolescență, am reușit să găsesc răspunsul la o întrebare.

De ce nu pot ierta?

Într-adevăr nu pot. Am încercat, mi-am dorit, m-am străduit. Mereu am eșuat. Orice persoană care m-a făcut să sufăr m-a condamnat la o furie fără leac. Pot susține că sunt o reprezentare a lui Hulk, doar că mi-am păstrat chipul de Lolita.

Am traversat diverse etape. La început mi-am dorit bunătatea dintre paginile cărților cu povești religioase. Nu mi s-a potrivit. În adolescență am lăsat ignoranța să mă cuprindă din toate părțile. Nu m-a interesat să cred în ceva, ci am apărat ce consideram că știu.

Am ajuns cu pași mici să mă îndoiesc de tot. Au urmat ani de greșeli monumentale. Am suferit și am provocat suferință. Mi-am anulat convingerile și m-am oprit din a avea obișnuințe impersonale. I-am dat un bobârnac tradiției.

Mi-am schimbat gândirea, iar consecințele au dat buzna. Am păstrat disperarea căutării. De ce nu pot ierta? De ce nu simt nimic în afară de o doză de penibil când circumstanțele mă situează față în față cu aceia cu care am intrat în conflict?

Am decis la un moment dat să renunț. Iertarea pur și simplu nu este de mine, iar atitudinea mândră nu mi-a displăcut niciodată. Am cultivat și cultiv mândria.

Am început să mă mulțumesc cu mine ca unic martor al schimbării gândirii și sentimentelor. Nu vede nimeni cât am muncit la mine? Nu observă nimeni cât sufăr? Nu mă acceptă nimeni ca un întreg și mai ales nu mă iubește nimeni pentru ceea ce sunt?

M-am iubit eu și am devenit mai veselă; cel puțin la exterior. Au mai trecut niște ani, iar într-o zi mi-a venit răspunsul.

De ce nu pot să iert?

Nu pot să iert, dar pot să trăiesc cu tot ce s-a întâmplat. Nu o să-i privesc pe cei care mi-au provocat durere cu bunăvoință. Am trecut de la a fi la a deveni. Nu mai sunt neiertătoare, am devenit capabilă să suport eșecurile și pierderile, și să mi le asum.

Pentru unii se cheamă asta iertare. Eu știu însă că nu iertare se cheamă ceea ce simt. Mi-e foarte bine cu persoana mea. Trăiesc mulțumiri intense în urma muncii depuse la ființa mea. Am multe datorii către diverse persoane care m-au ajutat să cresc, dar sunt un om mai bun și datorită mie.

Trăiesc cu tot ce s-a întâmplat, viața nu are sens, fac greșeli ca mamă, ridic nasul în vânt, spăl duminica, mănânc carne, îmi dau voie să fiu furioasă și mă străduiesc să fiu fericită.

În punctul acesta mă aflu în prezent.

Foto: Mile Șepețan

8 Martie: je suis amantă

E 8 Martie. Să vorbim despre femeie, dar nu despre orice femeie, ci despre amantă. Cu siguranță cele mai multe sunt singure azi, soțul fiind în familie.

De curând mi-am exprimat părerea despre amantă în urma unui comentariu pe facebook la un text despre soție versus amantă. Mi s-a părut nedrept să fie numită WC public și scursură a societății. Și am reacționat. Am lăsat un răspuns și am reamintit evidentul.

Amanta este o persoană. Amanta nu fură bărbatul altei femei, bărbatul pleacă din căsnicie. Amanta, cu principii sau fără, cu un caracter capabil de sentimente generoase sau nu rămâne un individ al speciei umane. Faptul că unii aruncă cu pietre nu ajută triunghiul amoros.

În relație descriem parteneriatul sau ar trebui. Pentru mine e imperativ parteneriatul. Când acuzi o femeie că ți-a furat bărbatul te transformi în stăpân cu puteri dictatoriale. Pentru ca cineva să fure ceva de la tine se impune un act de proprietate. Suntem cumva proprietarul celuilalt? Nu, nu suntem, dar la nivel de limbaj asta exprimăm.

În urma comentariului mi s-a răspuns că ofensa mea vorbește despre mine. Automat am devenit amantă. Omul avea dreptate.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te, s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit.

Nu sunt căsătorită, iar convențiile sociale mă situează în această categorie. Cearta nu se desfășoară însă la nivel de limbaj. Cearta are loc la un nivel voit omenos, chiar religios. Soțul și soția s-au cununat în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu leagă, nimeni nu desface. Moise își prostitua nevasta. Căutați.

Când o soție este înșelată și nu dorește să-și asume pierderea, trece la atac. Amanta e responsabilă de suferința ei. Nu ea, nu el, nu ei, AMANTA.

Nu mă pot abține să urlu cât este de greșit. În cazul acesta nevasta greșește. În primul rând bărbatul e cel care greșește primul. Apoi ea. Ei nu și-au gospodărit relația și așa a devenit posibilă apariția unei terțe persoane.

Trei cuvinte puternice: nevoia, interesul, plăcerea. Funcționăm și ne stabilim dinamica după ele. Pentru că amanta se ivește dintr-o nevoie. Cuplurile afectate de amanți și-au discutat nevoile? Unii care și-au dorit relația, da. Alții care nu-și mai doresc relația nu văd rostul unei discuții. Dialogul ajută pentru încheiere. Efectul ar putea fi catartic.

E firesc să ne îndrăgostim. Și e la fel de firesc să moară iubirea. Se întâmplă. Încăpățânarea cu care ne ținem de celălalt ne devastează sentimentele și gândirea.

Nu vorbesc pe lângă subiect. Am experiență. Am cochetat în viață cu situații diverse. Cea mai importantă rămâne despărțirea de tatăl copilului meu. Iar actuala lui iubită, prezența ei, mă liniștește de foarte multe ori. Există o persoană care îl iubește pe bărbatul care mi-a dăruit un copil, are grijă de el și îl distrează. Nu e vorba că-i sunt recunoascătoare, dar fericirea lor îmi schimbă esențial atitudinea.

Fericire! E dreptul fiecăruia dintre noi. Fericirea nu are nimic de-a face cu un jurământ, ci cu o stare de bine. Mai reprezintă celălalt starea dumneavostră de bine? Vă mai treziți dimineața și vă uitați la fața strivită în pernă cu drag? Îi mai dați un sărut pe umăr sau pe spate în timpul nopții când vă trezesc nevoile fiziologice? Mai conduceți o noapte întreagă doar ca să-l vedeți pe celălalt și să faceți dragoste?

Nu?

Atunci poate s-ar impune o evaluare a relației, a căsniciei. Nu susțin sau sugerez despărțirea. Pentru mine o relație presupune muncă, exagerat de multă muncă. Doar că un partener muncește pe partea lui, nu poate să muncească ambele părți. Vă aflați în situația iobagului? A țăranului dependent de stăpân? Prestați munca pe ambele părți, dar fără nici o bucurie? Evaluați!

Și nu mai aruncați vina pe amantă. Responsabilitatea nu-i aparține. Ea iubește aceleși bărbat ca soția. Cum să dai cu pietre că cineva îți iubește bărbatul? O poți aprecia că are gusturi asemănătoare. El poartă o vină. Că duce o viață paralelă. Vreți un vinovat? Îl aveți în persoana soțului.

Apoi urmează detaliile. Detaliile fac diferența. Te-ai analizat? Ai încercat terapia și nu părerile imbecile ale prietenelor frustrate de propria lor viață? O călătorie? O carte?

Încercați tot ce e cu putință și poate divorțul o să devină cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat în viață până în prezent.

De la despărțirea mea de tatăl fetiței m-am apropiat mult de mine și de felul meu de a fi. Nu mai întreb dacă știți cine sunteți. Las filozofia deoparte. Sugerez însă să probați mirarea în fața propriei persoane.

Pot eu să depășeșc divorțul?

Desigur! Dacă încetezi să te mai plângi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Concurs Tricoul Inteligent

Sâmbătă și duminică am avut târg la Zai. Mi-am scos Tricoul Inteligent la cafenea. Chiar și fără estradă, noua colecție a defilat trecând din mână în mână, de la duduie la duduie.

O colecție a Tricoului Inteligent presupune un set de mesaje. Cele mai noi conțin numele lui Eminescu, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu, Vauvenargues, Schopenhauer și Freud. O să urmeze o paradă pe facebook și un album de primăvară.

La târg am propus shoturi de cafea, lectură din Baudelaire și o ușoară conversație controversată despre mușuroaiele de furnici eminesciene. Sună sau nu sună proletar? Eu am susținut că nu. Ce să aibă Eminescu cu maginalul de la marginea satului Scornicești?

Nu am ajuns la nici o concluzie. Doamna care a achiziționat un Tricou cu mesaj eminescian s-a strecurat pe lângă discuția voită aprinsă și a declarat că ea îl adoră pe Eminescu și atât.

Pe urmele doamnei, mă eschivez și eu de la crearea de conținut pentru blog și anunț concursul restant.

Începând de azi, până lunea viitoare seara târziu, invit toate duduile care au deja un Tricou Inteligent să se pozeze cu bucata de bumbac cu literatură prețioasă și să o posteze pe facebook sau instagram cu hastag-urile #tricoulinteligentdunia și #concurs.

Cu ce folos? Dumneavoastră vă alegeți cu un nou Tricou, eu nu am nici un interes, nici o dorință ascunsă. Satisfacția mea stă în pacea mondială.

Nici în vise nu mă prezint atât de nobilă. Știm cu toții că viață e făcută din detalii. O afirmă și Lucian Boia, puteți să verificați în România, țara de frontieră a Europei.

O să mă opresc. Oboseala de la târg stă pe umerii mei, iar gândurile dacă nu se amestecă, țopăie. Dar vă aștept cu interes pe facebook și instagram.

Mulțumesc!

Eu sau Miss România

Ne aflăm pe data de 1. Decisesem ca de la 1 ianuarie să reiau mersul la sală. Am ratat și 1 februarie. Salut 1 martie fără nici o activitate fizică începută.

Prima mea grijă: sănătatea. Îmi doresc o bătrânețe cât mai departe de patul din dormitor. Al doilea interes: abdomenul plat. Mi-a plăcut și îmi place să îmi îngrijesc corpul. Maternitatea în combinație cu sedentarismul mă țin departe de maiourile cu buricul gol. Nu mai port asemenea maiouri, dar reprezintă un argument. Ideea este că am început să mă acopăr tot mai mult.

Privesc și eu, la fel ca dumneavoastră, la puzderia de demoazele de pe facebook. Unele dintre noi muncesc în exces pentru frumusețe. Investim în frumusețe. De fapt investim într-o percepție. Silicoanele, botoxul, operațiile dureroase nu intră într-o categorie estetică, ci corectează niște interpretări ale splendorii feminine.

Mă mir când observ în jur femei frumoase care apelează la chirurgie plastică. Mă mir când observ femei urâte care nu apelează. Frumos și urât nu vă ajută să înțelegeți unde bat. O să vin cu exemple: o femeie fără sâni, o femeie cu buze subțiri ca cele desenate de Mara mea; o linie, o femeie cu nasul mare. Vedeți, aici categoriile frumos/urât se anulează sau pur și simplu nu pot fi valabile. Prin știință, putem corecta. Doar că în ultimul timp femeile nu au corectat, au augmentat. Explozia de botox în buze mă sperie.

Dacă e explozie, înseamnă că e cerere. Există o piață. Bărbații cer, dar în conversații puțin recunosc. Mie nu mi-a recunoscut nici unul că preferă femeia-păpușă. În schimb toți se uită pe facebook la păpuși. Le doresc. Le visează. Poate merg la baie cu gândul la ele. Nu dețin o evidență a nevestelor frustrate, dar știu că sunt acolo.

Am curajul să vin în fața dumneavoastră cu acest subiect, delicat consider eu, deoarece nu am rămas pasivă în fața propriilor defecte. Mi-am ascuns mult timp trupul. Nemulțumiri legate de aspectul fizic m-au necajit în trecut. O să vă povestesc cum am ajuns să-mi iubesc corpul. La master am avut-o colegă pe Diana Bodea. Diana Bodea urma să devină fotograful meu simandicos și persoana care m-a ajutat enorm la siguranța de sine. Mi-a propus o ședință foto nud. Am refuzat. Am făcut ședințe foto fashion, iar după un an de zile am acceptat o ședință în lenjerie intimă. Când mi-au revenit fotografiile m-am simțit atât de mândră de mine. Mândră că am îndrăznit, mândră de picioarele mele strâmbe care m-au ținut prizonieră în mine. Simțeam că niciodată nu fusesem eu, nu mă exprimasem, iar cu fotografiile acelea, vă jur, mi s-a modificat privirea. Am înțeles că frumusețea ține de cum anume te simți și nu neapărat de cum arăți. Iar eu m-am simțit extraordinar de frumoasă.

Mereu am spus și mereu repet dacă situația impune, sunt o femeie frumoasă. Nu mă frustrează nici o demoazelă de pe facebook, nici Miss România, nici Miss Univers. Din facultate s-a întâmplat să am parte de ședințe foto și cu alți fotografi: Mile Șepețan, Flavius Neamciuc, Anca Ciobănescu. Mile scoate femeia din mine, Flavius domolește Lolita și îndulcește trăsăturile feminine, Anca flatează mama. În contextul acesta m-am gândit la toate femeile căsătorite, născute, frustrate și neputincioase din cauza fetelor de 20 și un pic de ani.

Îndrăzniți să faceți o ședință foto cu Anca Ciobănescu. Anca este mamă, asta vă asigură înțelegere și acceptare. Nu o să pretindă de la dumneavoastră cifre de model, o să vă ajute să vă revedeți frumusețea uitată. Frumusețea și urâțenia sunt niște categorii. Atitudinea atrage stări de bine, mulțumiri de sine și satisfacții sexuale.

Fericirea nu e o opțiune, e obligatorie pentru ființele umane. Din punctul meu de vedere doar fericirea onorează viața oamenilor pe acest pământ.

Îndrăzniți!

Foto: Diana Bodea