Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă

Anul ăsta, atât cât a trecut din el, am avut parte de câteva discuții zdrobitoare despre raporturile dintre persoane. Mă gândesc la Noica acum, zicea ceva despre necesitatea raporturilor, dar mi-e imposibil să recuperez din memorie formularea exactă. Mi-e lene să răsfoiesc cartea. Poate unii o să cautați. Fac referire la Jurnal de idei.

Uneori trăiesc cu senzația că sunt pe cale să prind ideea care produce zgomotul continuu din capul meu. Se întâmplă exact ca atunci când cred că o să strănut. Nu se întâmplă! M-am obișnuit de atâția ani, dar mereu mă îmbufnez. Ajung în stație după ce a plecat autobuzul.

Senzația asta nu mi-a permis să renunț la scris. Visez în continuare la o splendidă viață de scriitor. De 11 ani exersez pe blog. Cel mai lung exercițiu, cea mai mare temă, cea mai intensă concentrare.

Zilele trecute am prins ceva. Asemenea unui pescar care așteaptă plictisit și deznădăjduit în barca lui să funcționeze nada, ideea a mușcat. M-am lăudat repede pe WhatsApp la un prieten că am răspunsul la o dilemă feminină. Exprimarea arată cât de încrezătoare am fost! M-am mai domolit de ieri pe azi.

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă. Știu de ce unii nu divorțează niciodată, iar unele femei mor amante. Cât de infatuată sunt să afirm așa ceva?! Am experiența faptului? Nu, nu am. Am putere de observație și de deducție.

O să apelez și la literatură. Literatura este marea mea iubire. Ce vrei să faci? Sunt întrebată de multe ori. VREAU să citesc și să scriu.

La finalul romanului Procesul, stați nu fugiți! Kafka este data aceasta pe înțelesul tuturor. Un om caută legea și vrea să intre prin porțile Legii. Păzite de un portar, acesta îi spune omului că nu se poate să intre în acel moment. Omul întreabă dacă va putea mai târziu. Posibil să, i se răspunde. Omul așteaptă ani de zile. Îi dă portarului tot ce are. Acesta acceptă mita. Înainte să moară, întreabă din nou. De ce nimeni nu a mai venit să intre pe poartă? Nimeni, în afară de el nu avea dreptul să intre. Poarta era făcută numai pentru el.

Unii bărbați nu divorțează pentru că unele femei nu știu cum să pună problema. Încearcă timide la început. Pot? Nu pot în acel moment. Urmează ani de încercări supărătoare. Amantele nu pariază pe ele. Unele bravează. Desfășoară gesturi dramatice, dar nu pun problema strategic. Eu sau?

Puțină mândrie, puțină determinare și viața se simplifică.

Femeie, dacă ești amantă de ani de zile, nu pui întrebarea corectă! Poarta se închide cu o bătrânețe urâtă și o viață tristă.

Pune întrebarea. Pariază pe tine! Nimeni nu are dreptul să intre pe o poartă făcută special pentru tine.

Foto: Zenobia Lazarovici

Femeile sunt cicălitoare, bărbații sunt bărbați

Scrisul moare. Nimeni nu o să mai citească. Ziare cu renume și-au închis porțile. Bibliotecile adună praf. Nu li se trece pragul. Blogurile dispar și ele. Cuvântul galopează în extincție.

Mereu m-am întrebat de ce unele persoane refuză să deschidă o carte. A citi înseamnă a face un pas spre cunoașterea de sine. Cum putem să descoperim cine suntem dacă nu ne chestionăm, dacă nu renunțăm la convingerile luate de-a gata din familie? Și mai ales, cum reușim să fim interesanți?! Cum?!

Mă plictisesc înfiorător în compania unor persoane. La un moment dat în discuție încep să fantazez. Transform capul într-o nucă și o scutur puternic în mână. Dacă e un chip frumos, cu buze conturate, mă întreb cum sărută. Las să-mi scape câte o interjecție. Aha, înțeleg! De fapt mă prefac, nu înțeleg, nu vreau să.

E greu să fii interesant, să faci ceva interesant în zilele noastre. Sine qua non, nu se mai înfăptuiește nimic fără a utiliza următoarele cuvinte: originalitate, autenticitate, calitate. Cel puțin în mediile în care mă învârt eu. Îmi dau deseori ochii peste cap. În minutul imediat următor încep să mă cert. Cine te crezi?! Ești buricul pământului? Mă legitimează ceva sau cineva să reacționez sfidător?!

Nu știu să vă răspund, cum nu știu să-mi răspund. Nici nu-mi doresc să existe o mulțime de persoane asemănătoare mie. Pe alocuri, aș pretinde. Simplific totul în ultimii ani. Rar ajung la drame. Eșuez când vine vorba despre viața mea sufletească dedicată Marei. Mara mă provoacă și mă încearcă în prea multe feluri ca să deschid acum subiectul. Am folosit-o doar ca argument.

Nu ajung la drame. Abuzez de o conjuncție. Și?!

Și ce dacă nu mănâncă Mara supă și felul doi?! Și ce dacă nu locuiesc la casă?! Și ce dacă nu mă place vecina de sub mine?! Și ce dacă Făt Frumos anulează concediul în ultima clipă?! Și ce dacă deține puteri magice. Aproape orice acțiune, faptă, cuvânt sau gest încremenesc într-un sens obiectiv, lipsit de conotații.

Mara m-a apropiat de gândirea primară. Mă dusesem prea mult în abstract. În abstract femeile sunt exclusiv cicălitoare, iar bărbații sunt exclusiv bărbați, orice ar însemna banalitatea asta.

Și ce dacă moare cuvântul? Și ce dacă blogurile dispar? Ne suflecăm mânecile și lucrăm. Muncim mințile și lucrăm brațele. Ne adaptăm. Simplificăm. Fumăm din când în când. Iubim. Râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Ce am avut mai frumos în dulap pentru un concert Andrea Bocelli

Împrejurărilor favorabile le datorez o ieșire la un concert Andrea Bocelli. Însoțitor mi-a fost Mara. Pentru noi, un eveniment ca acesta începe cu alegerea rochiei. Mara s-a obișnuit cu pretențiile mele. La spectacole, scoatem ce avem mai frumos în dulap. Ne exprimăm vestimentar personalitatea. Ne arătăm prin haină respectul față de artiști. Uneori merg special la coafor pentru un spectacol. Adevărul este că mă fudulesc asemenea dragilor mele românce când merg la o nuntă.

Mara și-a ales rochia singură. Într-un magazin preferat de ea, a probat câteva rochii și a defilat. În Germania, industria de modă și gustul oamenilor au făcut posibil să apară pe umerașe haine simple pentru copii. Mai puține culori, mai puține fundițe, mai puține pietricele. Rochia Marei a avut două fundițe. Am sugerat să le tăiem cu foarfeca, dar s-a opus. Un copil e simplu cu limită. Știu asta, uneori mai uit.

În familia mea, am decis să respectăm artiștii. Să nu minimalizăm, să nu batjocorim cultura. Reprezentările oamenilor despre viață stârnesc interes pentru noi.

La concert am ajuns mai devreme. Locurile necunoscute mă scot repede din casă. Locul, orașul străin, zăpada, taxiul, sala imensă m-au mobilizat. Concertul a durat două ore. La pauză m-am gândit să plec. Mereu îmi expun copilul la manifestările culturale, dar n-am insistat niciodată. La Filarmonică, ori de de câte ori m-a însoțit Mara, am luat bilete în margine pentru a ne putea retrage când nu mai există răbdare.

La Andrea Bocelli m-am convins să stau. M-am răzgândit. La pauză, Mara m-a ajutat să decid. Mai rezist o oră, mi-a spus ea. Coboram scările spre scaunele noastre. Mama, mă uit la mine cu rochia asta. Mă uit în sală. Mă simt cea mai frumoasă! Am râs în hohote și nu am corectat-o. Mara nu a crescut fiind cea mai frumoasă. Mara a crescut fiind foarte frumoasă. Așa mi-am arătat eu respectul și empatia pentru orice mamă din lumea asta. Și eu, Mara? Tu ești a doua cea mai frumoasă.

La concert nu am corectat-o. N-aș strica o stare de spirit pentru o corectitudine neînțeleasă de Mara și de prea mulți adulți. Partea a doua a spectacolului a fost agreabilă și suportabilă pentru Mara. În primul rând pentru că urma să plece. În al doilea rând ritmul alert, rochiile lungi și cântecele vesele i-au atras atenția. A rămas cu gura căscată.

Pe rândul nostru am nimerit între un cuplu sobru și o domnișoară într-o stare delicată. Când vorbea, îmi aminteam de serile când fugeam după tataie în beci. Miroseau identic. Tataie de la damigeană, domnișoara de la pet. Prietenoasă, cu disponibilitate de a conversa în limba engleză, m-a purtat în copilăria ei unde un bunic a dus-o la o expoziție Monet. În felul acesta m-a gratulat pentru purtarea mea de mamă în ciuda dezinteresului manifestat de Mara.

Lumea îmbrăcată plictisitor. Fix cum a observat și Mara. Bărbații mai eleganți dacă ar fi să compar. Ce rost are?! Și acum e timpul să-mi iau la revedere. Andrea Bocelli a cântat la final Time to say goodbye. Domnișoara de lângă mine avea fața scăldată de lacrimi. Domnul sobru aplauda frenetic.

Pentru noi a fost timpul să ne strecurăm printre oameni și să greșim ieșirea, dar asta e altă poveste.

A fost timpul pentru o stare de spirit mijlocită de Andrea Bocelli.

Foto: Zenobia Lazarovici

Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu

E săptămâna reluărilor. La mulți ani! Un sărut ușor pe obraz. La mulți ani! Nu ne-am văzut de anul trecut, gluma de actualitate. La mulți ani! Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu. Exemplu de reluare a unei relații dintre mine și o prietenă.

Trec peste descrierea ochilor holbați. Gândiți-vă la o broască, la un copil mic care a rupt tocul mamei sau a lovit mașina tatălui, la un elev prins în timp ce copia, la un student dependent de cocaină.

Am șoptit uitându-mă în pahar: Cum o să vă salvați prietenia?

De la grija rațională la furia irațională am trecut după ce am sorbit o gură de cafea. Mi-e ciudă, recunosc, când persoanele pierd în fața instinctului sexual. Când penisul sau vaginul cântăresc mai mult ca prietenia. De câteva ori am părăsit discuția. Mă vedeam goală în Piața Unirii. În situațiile dificile, aceasta fiind una dintre, intimitatea dintre două persoane este distrusă. Planurile, speranțele, discuțiile cap la cap, replicile memorabile, privirile misterioase, atingerea, trupurile lipite și transpirate, senzațiile, vertijul dintre două persoane se prăbușesc într-un general nenorocit și nedorit. Nimeni nu mai este special. Instinctul ne indică de fiecare dată accidentul care a fost evoluția și accidentul care a fost și va rămâne iubirea.

Iubim pentru că iubim. Nu alegem, ne trezim proști într-o zi, cu gândurile departe și nepăsătoare de propria persoană. Concentrarea intensă pe celălalt ne face demni de milă sau demni de admirație. Cui îi e sete de iubire, admiră! Cine e pasionat de material, compătimește!

Știi, eu nu am nimic cu ea! Da, înțeleg!

Este vorba despre trădare, umilință și locul doi. Când au discutat despre mine, am căzut pe locul doi. Nimic nu a contat. E ca alungarea din rai!

Chiar este! O prietenie din copilărie s-a spulberat. Un bărbat care s-a dovedit un excelent amant s-a pierdut. S-a închis un cerc. Noroc că viața deține asemenea cercuri închise cu posibilitatea de a se redeschide. Niciodată nu va mai fi la fel! Trădarea și umilința sunt greu de dus.

E săptămâna reluărilor. O prietenă a început anul prost. Personal, în asemenea situații, îmi reamintesc de Boală. Boala este o suferință de care mi-e frică. O consolare parșivă, dar nici nu m-am lansat în cuvinte de alinare.

Nu există alinare. Stai și aștepți să treacă timpul, iar când timpul trece, vrem din ce în ce mai mult și din ce în ce mai puțin. Zice Noica.

Foto: Simona Nutu

Dacă unul dintre parteneri este model de inexistență

Am scormonit prea mult în trecut. Cărțile de specialitate au provocat asta. Am decis să iau o pauză de la psihanaliză. M-am apropiat de bibliotecă și mi-am ales un roman de Huxley. Mereu revin la el. Este unul dintre autorii mei preferați. M-a cucerit acum câțiva ani. În timp ce mă îndrăgosteam iremediabil de el, încercam să-i fac și pe alții să se îndrăgostească.

Datorită acestei apucături, am o amintire în gara din Budapesta. Pe o bancă ușor mizeră, cu un ton însuflețit și emfatic, am citit unei prietene un fragment din Punct contrapunct.

De două zile citesc Dans grotesc. Am fost atrasă repede în poveste. Atitudinea părtinitoare m-a ajutat să dispar în Londra alături de Gumbril. Gumbril este personajul principal masculin. Aseară am părăsit Londra, am părăsit ficțiunea.

în seara aceea fusese un model de inexistență. Am citit. Am recit. Am fost incapabilă să-mi controlez mintea. Analiza a revenit.

Așa conviețuim în cuplu cei mai mulți dintre noi. Unul dintre parteneri este model de inexistență. Ah, gânduri nesuferite! Am încercat să le alung cu un pahar de vin. Drumul până la bucătărie și acțiunea de a turna în pahar n-au avut reacția dorită. Nu m-am potolit, mintea accelera în asocieri teribile.

Cuplurile observate de mine cunosc puterea compromisului. Eu cunosc puterea compromisului. E necesar pentru înțelegere, dăinuire și uneori pentru momentele fericite în familie.

M-am aruncat pe canapea. Obrajii ardeau. Model de inexistență m-a dat peste cap. O avea legătură și cu teoria mea. Femeile care nu iau decizii în viața de cuplu, să plece sau nu de lângă partener, își schimbă culoarea părului și experimentează diferite freze. Nu am cu ce să-mi susțin teoria și nici o femeie nu mi-a confirmat. Le cunosc doar frământările și necazurile sufletești unora dintre ele. Câteva persoane observate și analizate fără voia lor nu constituie obiect de studiu.

Am încercat să repet figura din gara de la Budapesta. Să citesc cuiva fragmentul. O revenire la umor am dorit, dar am eșuat. Am abandonat cartea pe moment. Cu mintea pornită, cu o tristețe ca din senin pe capul meu, am sorbit vinul și mi-am pus un episod din Friends.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

La fel de plină de contradicții și în 2019

Mi s-a reproșat în repetate rânduri, de către mai multe persoane, că trăiesc în trecut. Afirmația a fost de fiecare dată o învinuire. Nu aș vrea să las deoparte trecutul și să îmbrățișez prezentul.

De la Crăciun, cu toate zilele libere, am avut timp și dispoziție pentru lectură și filme. M-au ocolit indispozițiile sau le-am tratat cu un pahar de vin, măsline verzi și alune. Datorită cititului intens, mai exact Corespondența lui Freud cu Jung, mă simt îndreptățită să afirm că iau micul dejun cu cei doi de vreo 5 zile. În fiecare dimineață, care seamănă izbitor una cu alta, ceai și cartea pe genunchi, arunc fără să vreau o privire în trecut. A devenit dificil să ocolesc introspecția când mă asaltează senzațiile și percepțiile.

Trecutul este viu. Trecutul ne face ceea ce suntem. Bucuroasă aș trage linie dacă aș avea posibilitatea să pun capăt conflictelor printr-un dialog deschis. Nu am această posibilitate. Port la mine în cap discuții. Interpretez. Strâmb din nas.

În urma autoobservării, am concluzionat. Sunt o prietenă incomodă. În copilărie am căutat atenția și aprobarea surorii mele.

Insist să spun ce gândesc fără cenzură. Am grijă la formulare. Să nu reproșez. Să nu atac. Să nu judec. Nu mă interesează că adevărul ofensează, mă interesează să nu țin în mine. Frustrările nu mă fac o persoană mai bună. Iar de când cresc un copil, prefer să scot imediat veninul din mine. În caz contrar, există posibilitatea, mi s-a și întâmplat de câteva ori, ca Mara să aibă parte de niște crize de nervi care nu o privesc.

Știu că există discuții în jurul acestei atitudini. Ca argumente mi s-au prezentat insensibilitatea, lipsa moralității și aroganța. Chiar isterică am fost numită. Pe rând o să răspund.

Insensibilitatea: Plâng la filme și la desene animate. Iau apărarea celor considerați slabi.
Lipsa moralității: N-am copiat la examenul Adrianei Babeți. Mi-am scris lucrarea de licență singură. Infidelitățile nu le-am băgat sub preș pentru reputație.
Aroganța: Repet, nu mă simt mai bună ca semenii mei, dar cu certitudine sunt mai educată ca unii dintre ei.
Isteria: Cu un erotism greu dobândit din cauza educației sexuale incorecte, sunt o femeie satisfăcută. Aici am putea ține cont de faptul că unele persoane nici nu știu ce anume înseamnă isteria. Eu știu.

Trecutul este viu. Ignorarea lui, pe termen lung, nu duce la ameliorarea neplăcerilor, la anularea conflictelor, la armonia dorită.

Mi-a dat o prietenă cozonac. Am gustat, am împins farfuria și i-am sugerat să mai exerseze. Prietenă incomodă, știu. Prefer sinceritatea.
M-a sunat o prietenă să-mi audă vocea, să-mi mulțumească pentru că exist. Situație cu risc crescut în viitor. La un moment dat ar putea să se lipsească de prietena incomodă care îi mărturisește că nu are material de amantă.
Mi-a scris un prieten că l-am ajutat să ia o decizie. A cerut divorțul. Circumstanță care m-a umplut de neliniște.

Prefer sinceritatea și pierd de cele mai multe ori. Mai ales că nu mă caracterizează atitudinea lupului singuratic. Îmi plac haita, distracția, glumele, dansul, râsul în hohote. Îmi displace plictiseala. Nici măcar nu mă mai străduiesc cu persoanele plictisitoare, cu bigoții și cu femeile care insistă că superputerile lor sunt nașterea și gospodăria.

În 2019 mă descoperiți la fel de plină de contradicții.

Păstrez îndemnul de anul trecut, să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

O declarație de făcut: Îmi place de tine!

În ultima zi a anului țin să mulțumesc unor instituții și câtorva persoane care dau stări de spirit. Noica susținea că poporul nostru are nevoie de stări de spirit și sunt de acord.

Mulțumesc Teatrului Național, Teatrului German, Teatrului Maghiar și Teatrului Merlin. La teatru ne rupem de realitate. Mutăm discuțiile de la telefoane, haine, copii, părinți și politică la perspective, cunoaștere de sine, priorități, stereotipii și altceva. La teatru ni se reamintește că demnitatea face parte din viața noastră.

Mulțumesc Muzeului de Artă. O splendoare să te plimbi printre atâtea reprezentări ale vieții.

Mulțumesc Operei Naționale. Opera, prin Rigoletto, mi-a provocat o intensă stare de spirit în anul II de facultate. Crimă și pedeapsă a prilejuit prima mea stare de spirit. Căptușită de complexe cum eram în adolescență, Dostoievski m-a scuturat. Nu mi-am pus întrebarea Cine sunt eu?, dar mi-a devenit clar că nu sunt cea mai importantă din univers și am început să mă port ca atare.

Mulțumesc Filarmonicii Timișoara. Muzica e putința noastră de sublimare, îndepărtarea de instinct și primitivism.

Mulțumesc librăriilor La Două Bufnițe și Cărturești. În fiecare duminică aproape ies cu Mara la povești. Obișnuințele reprezintă a doua natură a omului. Atenție la dezvoltarea și cultivarea obiceiurilor!

Mulțumesc Companiei D Arte, adică familiei Luca pentru curajul de a paria pe latura bună a oamenilor.

Mulțumesc cetățenilor care își aruncă gunoaiele în locurile special amenajate.

Îi mulțumesc Marei pentru incredibilul profesor care se dovedește. Mi-a confirmat de prea multe ori câte mai am de învățat pentru a nu o trece pe lista marilor profesori din viața mea.

Mulțumesc fiecărui cumpărător de la Tricoul Inteligent. Am o declarație de făcut: Îmi place de tine!

Îmi mulțumesc mie pentru că sunt.

Mulțumesc.

Încheiere 2018: SĂ RÂDEM ÎNAINTE DE TOATE.

Cu prietenie,

Dunia

Viața ne provoacă în funcție de nevoi

Fiecare carte citită mi-a dat un înțeles. Fiecare film vizionat a adăugat noi înțelesuri. Fiecare spectacol m-a ajutat să pricep, să mă schimb, să devin.

Mă întreb dacă v-am atras atenția. Studiile arată că prima frază decide dacă cititorul mai dă sau nu pagina. Bineînțeles că se referă la un cititor leneș, asta nu mai specifică. Dacă am scăpat de leneși, atunci să continui. Cărțile, filmele și spectacolele uitate nu reprezintă un argument. Ce nu m-a marcat, mi-a dezvoltat vocabularul. Îmi place să am un vocabular bogat. Mulțimea de cuvinte mă ferește de foarte. În loc de foarte frumos folosesc extraordinar sau mirific.

Am observat atitudinea majorității față de exprimarea îngrijită, față de ținutele elegante. Steril, plictisitor, rigid sunt adjectivele asociate. Se pare că nu mai exprimăm nimic autentic decât cu muie, pula mea, coaie și căcat. Mi-e imposibil să nu fac o comparație cu fiica mea. Mara are opt ani și se prăpădește de râs când aude căcat. Ochii îi sclipesc, râde în hohote și se distrează.

În oglindă, comportamentul unui copil de opt ani și stilul de viață al adulților mă duce cu gândul la regres. Toți suntem dezamăgiți de contemporani. Așa este. Doar că eu nu-i consider pe cei din trecut mai buni. Viața ne provoacă în funcție de nevoi. Într-un secol ne-a fost foame, în altul ne-am acceptat sexualitatea, tot timpul ne-am omorât. Suntem o rasă dezgustătoare, crudă, alienată, catatonică. Asemenea cuvinte înveți când deschizi cărți.

La evaluarea negativă opun aprecieri: o rasă inteligentă, educată, blândă, loială, prietenoasă, empatică. Mintea îmi joacă feste. Încep să scriu ca un guru. Aș râde. Râd, dar e un text, iar stilul adoptat e unul de jurnal. Didascalie. Dunia râde în timp ce scrie cu laptopul așezat pe genunchi. Un motan pe nume Motan doarme în stânga ei pe canapea.

Oare cum să scap de tonul acesta motivațional?! Intenția nu este să determin pe cineva să facă ceva. Nu acum, nu cu acest text. Sunt de părere că vorbim mult și acționăm rar. Caut să acționez. Încerc să mă fac văzută și auzită.

La Operă, în 23 decembrie am fost văzută pe tocuri. Am fost auzită rostind: Mă simt formidabil! Îmi bate inima de fiecare dată la ridicarea cortinei.

Găsesc deosebit de iritantă poziționarea generației mele față de persoanele manierate. Nu poți să te exprimi și tu ca toată lumea?! Ții neapărat să fii în centrul atenției?
Pot să, aleg să nu mă. Nu insist, dar nici nu mă deranjează. Mi-am acceptat picioarele, cuperoza, slăbiciunile, furiile, neajunsurile intelectuale. Lupt pentru mine și caut ajutor. Ajutor am primit mult din cărți. Ele n-au râs de mine, nu mi s-au împotrivit, nu m-au abandonat. Nu or s-o facă niciodată. Reprezintă un sprijin și un aliat inestimabil.

Deduc că am scris un text trist. Mă pricep de minune! Nici măcar nu mă străduiesc. Vă las îndemnul anului 2018 pe blog: Râdeți înainte de toate!

Dacă nu mai revin pe blog până săptămâna viitoare, Un an nou fericit!

Foto: Zenobia Lazarovici

Probabil am un Crăciun minunat, dar nu știu

Este posibil să trăiesc niște zile minunate de Crăciun, doar că nu știu. Am nevoie să devină trecut. În prezent, pe lângă agitația firească, simt tristețe. De când îmi amintesc eu, o stare sufletească apăsătoare m-a încercat în preajma sărbătorilor. Aștept să se întâmple ceva. Nu s-a întâmplat niciodată. De aceea anul ăsta am plâns puțin.

În 24 decembrie am pregătit masa de Crăciun. Ca mamă despărțită, dispun de un program. Am ales 24 decembrie și o să aleg mereu 24 decembrie să-mi adun familia aparte în jurul mesei. De gătit m-am apucat cu trei zile înainte. Luni mi-am verificat pretențiile; pretenția de a aparține unui grup și pretenția de a găti pentru ceilalți. Într-un cadru restrâns, am băut și am mâncat ca orice familie de pe lumea asta. Suferința vine să ne deosebească, familiile fericite sunt la fel. Tolstoi a venit cu acest înțeles asupra familiei în Anna Karenina. Aș putea să recitesc romanul ăsta. Mi-a dăruit un nume dacă se va întâmpla să am vreodată un fiu. Despre Andrei e vorba, prințul Andrei Bolkonski.

După ce am mâncat, a venit și Moșul la copii. Mi-e greu, dar nu imposibil, să-mi potolesc furia. Copiii desfac darurile și au o bucurie de cinci minute. Trec de la un dar la altul fără febră. Eu știu sigur că am făcut febră când am primit un cărucior de păpuși. Am comparat pentru o mai bună înțelegere. Nu sunt nostalgică după vremurile mele și nu mi-aș crește fata după normele de atunci.
Seara m-am așezat cu Mara pe canapea. A venit cu două păpuși în brațe. Mama, te joci cu mine? Nu-mi place să mă joc, mă plictisesc. Gura rostește mereu: Desigur că ne jucăm! Uite, mama, ia tu păpușa asta, are rochie galbenă și adidași în picioare. Cum te îmbraci tu! Da, mulțumesc. Ce propui să ne jucăm? Alege tu, mama! Bine. Adevăr sau provocare.

De la acest joc, am ajuns să împletim păpușile. Mara și cu mine stăteam liniștite și concentrate pe canapea și împleteam părul. Câteva minute de slăbire a încordării ultimelor zile și m-au asaltat gândurile. M-am uitat la Mara. Scoate puțin limba ca mine când se concentrează. Mi-am zis că probabil am un Crăciun minunat, dar nu știu. La culcare ne-am retras târziu într-o criză provocată de lipsa unei cărți. Vreau să-mi citești ca să adorm și nu găsesc cartea! De ce nu găsesc cartea? Pentru că nu le pui la locul lor! Urlam la mine în cap. Gura a rostit: Putem să recitim Micul prinț, ce părere ai?!

Am simțit altfel cele câteva pagini din Micul prinț. Ca un om mare, și eu am nevoie de explicații de la Mara. Nu văd ca ea, deși perspectiva este importantă pentru mine. A adormit. Am privit-o, am sărutat-o ca în filme, ușor pe obraz, apoi am sărutat-o ca mine. Mi-am băgat nasul în gâtul ei și am inspirat lung. I-am scris somn ușor și te iubesc cu degetul pe chip și am stins lumina.

M-am apucat de acest text în cap.

Marginea drumului vorbește despre cetățeanul român

Zilele astea stăm cu un ochi în trecut. Acum 29 de ani poporul a ieșit în stradă. Ne-am eliberat de dictatura ceaușistă. Valoarea și intensitatea propozițiilor variază de la persoană la persoană. Morții le inspiră unora respect. Aceiași morți nu semnifică nimic pentru alții. Dacă te-ai născut în urma evenimentelor, devine dificil să pricepi oroarea. O experimentezi din manuale, din eseuri, din jurnale, din vorbe, dar nu înțelegi. Ceva asemănător am trăit cu elevul meu select. Citeam Ion, iar el a rămas pe gânduri. Era o jignire să fii numit român? De ce? Mi se pare așa o tâmpenie! Da, da, ai dreptate. Dar cine a rostit român? Cui i s-a adresat? Unde s-a întâmplat?

Contextul este fundamental pe orice petic de pământ. Francezii și englezii au sensibilități. Victimele din lagăre urinau când auzeau vorbindu-se în limba germană. Situații care necesită atenție și interes pentru oricine nu le-a trăit.

În România, 29 de ani mai târziu, poporul continuă să iasă în stradă. Un partid anume stârnește sentimente puternice de ostilitate. Adunarea în jurul mesei a familiei a devenit periculoasă dacă există simpatizanți ai partidului nenumit. În contextul acesta, eu trăiesc o dezamăgire profundă.

Nu pot accepta că atitudinile distrugătoare și comportamentele blamabile aparțin exclusiv simpatizanților din partidul nenumit. Orice călătorie faci în țară, marginea drumului vorbește despre cetățean. Drumul stă martor despre guvernare. Te prinzi repede de lipsa demnității guvernanților. Suntem o țară cu fâșii de autostradă și gropi imense în drumurile naționale. La fel de repede te prinzi de educația cetățeanului. Hârtie, ambalaje, sticle, tampoane, pamperși, chiloți, pachete de țigări, excremente, vomă, stau în tufișuri pe marginea drumului. Marginea suntem noi. De aici vine neacceptarea mea.

Vorbim atât de mult despre alte țări. Vorbim atât de mult despre schimbarea conducătorilor corupți. Vorbim atât de mult despre celălalt ca fiind vinovat. Vorbim atât de mult despre primari. La Timișoara, Nicolae Robu este tras la răspundere și pentru gunoaiele din oraș. Aici sunt de acord. Există angajați ai unei instituții care primesc salarii lunar pentru a ține orașul curat. Cine aruncă gunoaiele în stradă? Cine aruncă țigara? Cine aruncă coaja de banană? Cine aruncă hârtia? Cetățeanul aruncă. Cetățeanul primitiv, dar plin de ifose.

Suntem plini de ifose. Țara asta cu populație majoritară rurală a produs în ultimii ani lorzi fără titlu, fără educație, fără demnitate, fără rușine. Lași fără gramatică, fără mândrie, fără decență, fără entuziasm. Aș putea continua. Mă opresc.

Acum o să-mi reamintesc să râd și să acționez. Țara mea e bolnavă de absența acțiunii. Merg să-i donez niște activități desfășurate.