Când ultima generație de copii săraci se va stinge

De luni, apartamentul în care locuiesc a intrat din nou în renovare. Mai cârpesc ceva. Rașchetez parchetul. Am nevoie de frumos în spațiul ocupat. Am devenit genul acela de persoană. Istoric, ca cetățean al unei țări mici, românul mereu și-a decorat sărăcia.

Parchetul de lemn, pus într-un mod care să satisfacă foștii țărani crescuți în case cu pământ pe jos, mă irita peste măsură. În prima zi când au ajuns meșterii, m-a amețit senzația puternică de plăcere în fața distrugerii. Când au smuls plintele, am manifestat o bucurie imensă.

După un scurt gând la Shiva, zeul distrugerii, mi-am reamintit de clădirea inspectoratului de pe Take Ionescu. Chiar lângă, s-a ridicat o clădire înaltă, un proiect elaborat. Înălțimea, geamurile și feroneria seduc trecătorii. Caști pur și simplu ochii și visezi.  Într-o zi am pătruns în ambele clădiri. Din prima clădire, cea nouă, am ieșit zâmbind. Lumina din interior stimula abilitățile creative. În a doua clădire, de cum am pășit, m-a cuprins angoasa. Mi-au picat ochii pe podea și am realizat. Școlile, spitalele și inspectoratele dețin același model de podea, o piatră gri cu picățele albe. Ori de câte ori pătrund într-o asemenea instituție am senzația că ceva rău o să mi se întâmple.

Inspectoratul de pe Take Ionescu a rămas în umbra impunătoarei clădiri. Nu se pierde în arhitectura orașului. Stă ca un martor mut al neajunsurilor economice și culturale. Lipsesc banii. Lipsește materialul uman. Probabil e absorbit de design-ul hidos al podelelor și anihilat de mirosul strident de dezinfectant. Inspectoratul aduce în reprezentare cu acea cocioabă din margine de sat unde locuiau cei bătuți de soartă.

Bugetarii muncesc în clădiri cu podele gri cu picățele. Zilnic, dezinfectantul le reamintește să aprecieze zilele de concediu. La hotel există bețișoare parfumate la baie. Trăiesc în lumi paralele. Igiena de la muncă și igiena de acasă nu au numitor comun. La spital, într-o singură încăpere, la aceleași minute ale orei zece, un doctor a efectuat o ecografie, un altul consulta, o asistentă scria în registru, iar alte două halate funcționau în același spațiu.

Condițiile de muncă în instituțiile de stat românești sunt mizerabile și dezgustătoare. Firește că îi compătimesc. Doctori, profesori, polițiști, simpli funcționari au și reprezentare de eroi. Ca orice erou, omoară oameni unii dintre ei. Cetățenii români mor câte puțin la cozile de la Anaf, la intrarea în cabinete, la Poștă. În școli nu se mai cultivă inteligența. Etc!

Un spațiu frumos și ordonat schimbă dispoziția. Funcționăm altfel. Suntem eficienți.

În viitor, când ultima generație de copii săraci se va stinge, țara asta se va reconstrui.

Foto: Zenobia Lazarovici

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie

M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Replica îi aparține unei fetițe de patru ani. Dar cu ce te-am supărat, draga mea? Te-am rugat să-mi dai gunoiul și am așteptat. Înțeleg, ai ritmul tău. Cererea mi-a ignorat-o grațios. S-a uitat cu coada ochiului la punga de gunoi, mie mi-a aruncat un zâmbet care mi-a dat să înțeleg refuzul și a trecut pe lângă punga de gunoi, pe lângă mine și s-a așezat țanțoș în partea opusă.

Într-adevăr am așteptat după ea. O așteptare care i-a făcut pe ceilalți copii să plângă. Când a cedat, și-a anunțat starea sufletească. M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Am băgat punga de gunoi în ghiozdan și mi-am ascuns zâmbetul. Iau în serios supărările copiilor. Nu râd de. Am distrat eu strașnic adulții copilăriei mele cu dilemele lipsite de importanță ale pruncilor.

Zâmbetul din acel moment a avut altă semnificație. Să dezvoltăm o gramatică a cuvântului supărare. Tot aud despre supărările adulților. M-am supărat. Bineînțeles că m-am supărat! Sunt supărat. Cine? Cine s-a supărat? Un eu oarecare în ceea ce privește numele, dar un eu distinct în ceea ce privește mecanismul de funcționare în societate. Mă refer la un eu reper.

Cei mai mulți se supără pentru că se iau pe ei reper. Eu fac așa. Eu nu fac așa. Bine, bine, dar ăsta ești tu!

Am cugetat o vreme dacă să scriu despre o asemenea banalitate. Oamenii se supără pentru că ceilalți nu le răspund ca-n oglindă. Convingerea că toți cunoaștem această predispoziție m-a ținut departe de subiect. Ce greșeală! Mara are nouă ani și încă îi amintesc seara și dimineața să se spele pe dinți. Repetarea adevărurilor simple e necesară.

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie, doamnelor și domnilor! Într-o relație amoroasă, pretențiile astea cresc monstruos. Eu te-am sunat, tu nu ai dat măcar un telefon! Puteam să mor în timpul ăsta. Mă simt în măsură să afirm că nu a murit nimeni care a gândit vreodată acest reproș.

Felul de a acționa al unei persoane nu-l obligă pe celălalt la o reacție identică. Avem strămoși comuni cu maimuțele, dar am depășit intelectual și cele mai evoluate primate. Suntem oameni, deținem un creier, iar unii insistă să-l folosească. Alții sunt deranjați de.

Omul se supără. Omul îl evaluează pe celălalt avându-se reper. Dacă eu, de ce celălalt. Comportament nesănătos, încercați să vedeți pericolul care paște în această atitudine.

Înțeleg că m-ați putea judeca pentru subiectul acestui text, ușurel, evident, superficial. Aveți dreptate. Dintre cei care mă citesc, câți v-ați supărat pentru că cineva nu a răspuns după chip și asemănare? Nimeni? Îmi cer scuze. Dacă îmi lăsați o adresă de mail, vă trimit scuzele mele.

Notez înainte de punct. Lăsați deoparte obișnuința de a vă lua drept reper. Pierdeți, suferiți și chiar nu aveți dreptate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Bărbații sunt mai bărbați pe facebook. Femeile sunt incredibil de sensibile

După vârsta de 16 ani, am încercat cât am putut să nu ies în evidență. N-am excelat. Cum aș fi putut?! Râdeam zgomotos. Încă o fac. Vorbeam tare. Am coborât ușor vocea. Mă certam. Continui. Eșec și compromis, așa descriu anii de liceu și facultate. Instinctul și pretențiile sociale m-au căpiat. Mi-ar plăcea să am o mărturisire frapantă. Mi-am luat lume-n cap! N-am făcut-o.

Am continuat după legi scrise și nescrise. Adevărurile simple nu mi le-a indicat nimeni. Că suntem însetați de general. N-am auzit așa ceva din gura adulților. Mi s-a sugerat prin solicitări. Să nu vorbesc neîntrebată. Să nu intervin în discuțiile adulților. Să nu port dungi și carouri în același timp. Particularul provoca un ușor dispreț. E un soi anume de dispreț, am parte și în prezent de el. Mama mă disprețuiește în acest fel și o înțeleg. Mă amuză și mă înfurie în același timp.

Am crescut într-o societate cu o atitudine binevoitoare pentru general. Aplauze pentru numitorul comun. În prezent, cu social media, activitatea care ne scoate din anonimat, atenția indivizilor s-a mutat spre particular. Generalul provoacă un ușor dispreț.

Nu pot spune că nu mă bucur. Mă bucur. Să port azi carouri și dungi în același timp ar stârni alte reacții. Bravada indivizilor pe social media a atins cote maxime. Înainte tendința era să nu te remarci din mulțime, acum tendința îți dă ghes să amplifici peste măsură diferențele.

Bărbații sunt mai bărbați pe facebook. Femeile sunt incredibil de sensibile. Fiecare categorie de gen și-a construit o estradă imaginară pe social media și defilează. Apelează la emoție, formulează des cu nu obișnuiesc să, dar. Recunosc, mă fascinează spectacolul, dar îmi mutilează meseria.

Dacă toată lumea abuzează de sentimente, cu tehnică, fără, cu stil, fără, cu umor, fără, poetic, înseamnă că miza s-a mărit exagerat. Cum anume să scriu? Nu cunosc nevoile cititorilor acestui blog, dar atenția îmi e necesară. Pentru satisfacție personală. Pentru avantaje financiare. Pentru dispoziție. Pentru delirul de grandoare. Nu-l cultiv, caut să-l stârpesc. Asta e cel mai greu. Să nu mă ia valul după mesajele măgulitoare. Până acum toate bune, doar umor și dispoziție plăcută.

Particularul nu a trecut înainte generalului în abordarea activităților din viața indivizilor, dar a câștigat teren. Nu e vorba de evoluție sau de educație.

Este transdisciplinaritate. Încercăm să înțelegem lumea prezentă.

Foto: Romina Popescu

Croitoreasă, desenator tehnic, blogger, spațiu pentru Mara

M-am născut în 1983. Am născut în 2010. După 20 de ani, mai mult sau mai puțin, Mara o să devină mamă. Dacă o să. Nu e obligatoriu sau destinat.

Mama s-a născut în 1957. Tata s-a născut în 1953. Bunicul s-a născut în 1928?. Bunica doi sau trei ani mai târziu.

Bunicul a lucrat toată viața pe șantier, macaragiu. Bunica, femeie casnică, a cusut până și-a pierdut parțial vederea. Mama a intrat și a ieșit la pensie din același loc. Planurile inginerilor treceau prin mâna ei. Desenator tehnic a fost încadrată. Și ea și-a pierdut parțial vederea. Tata, un specimen puternic, mereu s-a adaptat. Barman, ospătar, bucătar, tehnician la transporturi a ridicat o casă cu care se identifică.

Fetele lui, cea mare, corporatistă, cea mică, blogger, n-au nimic în comun cu meseriile familiei. Fără tradiție, fără așteptări de continuitate, fiecare și-a dorit ceva mai bun pentru odrasle.

După participarea la un seminar organizat de școala Marei, meseriile din familie mi-au atras atenția. Florin Colceag a fost invitat. Pot spune despre. Într-un episod din Big Bang Theory, Penny trage o concluzie într-o conversație cu Sheldon. Sunt ca o maimuță pentru tine, așa-i?! Reprezentare de maimuță am avut și eu la seminar. Părerea bună despre mine mă împiedică să afirm că nu am priceput nimic. Mi-au atras atenția meseriile. La final m-am felicitat că am participat. Am plecat cu o cocoașă. E o glumă. În explicațiile domnului profesor s-a discutat despre cocoașe în inteligență. Mi-e imposibil să redau la ce anume se referea.

În drum spre casă, mi-am întărit poziția în educația Marei. Cresc un copil pentru o generație necunoscută mie. Tehnologia, cu telefoane, durerea părinților actuali, face parte din viața lor. Atitudinea mea este una prevenitoare. Nu-i refuz ceva pentru că eu nu înțeleg. Limitez. Îi limitez timpul în fața telefonului, dar nu o îndepărtez de, nu o direcționez spre nostalgii din vremea bunicilor.

Bunica a fost croitoreasă. Mama a fost desenator tehnic. Eu sunt blogger. Mi-ar fi greu să-i explic bunicii cum anume mă întrețin eu, cum tai facturi, dar nu am loc de muncă, cum îmi plătesc singură sănătatea, iar uneori nu dorm nopțile că o să ajung și bătrână, și săracă, iar sărăcia este de neconceput la bătrânețe.

Croitoreasă, desenator tehnic, blogger, spațiu pentru Mara. Dumneavoastră ce înțelegeți de aici? Eu înțeleg că nu înțeleg. Mi-e clar, cresc un copil pentru un viitor care mă sperie, dar viitorul mereu sperie. Conține necunoscut. Mă pregătesc, alături de Mara, să înfruntăm necunoscutul. Îi permit accesul la internet cu reguli, una dintre ele fiind participarea la activitățile propuse de mine.

Îi propun să ieșim la teatru, la muzeu, la filarmonică, la munte, să citim o carte. Aseară am ajuns la capitolul unde Aouda se îndrăgostește de domnul Phileas Fogg.

Mara preferă Tik Tok.

Foto: Mile Sepetan

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici

Unele femei confundă amantul cu administratorul

Dețin două perechi de mănuși de latex. Sunt galbene. O pereche se află la apartament, alta la Făt Frumos. Funcția lor este să-mi protejeze mâinile, dar mai ales manichiura. În timp, gestul de a-mi pune mănușile a ajuns să semnifice un stimul. Mintea pornește. Dacă spăl vase înainte de a mă așeza la laptop să scriu, atunci reproduc. Articolul are cap și coadă.

Afară e tot cald și dimineața mă trezesc cu mâinile umflate. Frecvent trăiesc senzația că ceva încearcă să-mi iasă prin piele. O să măresc consumul de apă. O să-mi storc lămâie în paharul de apă. Povesteam cu un prieten despre senzația asta a mea și am început să râd. Nu mai râde cu atâta poftă, nu am zis nimic amuzant. Jesus!

Relațiile presupun asta, așteptări. Ea să știe pentru că este femeie. El să facă pentru că e bărbat. Pfui! Am alungat acțiunea și pasivitatea din teoria femininului și masculinului. Paharul de apă l-am golit fără să-mi dau seama, iar jumătatea de felie de lămâie mi-a provocat o grimasă. Dacă nu au verificat ambalajul pentru coajă? Pe unele scrie că nu e permis să consumi coaja.

Ce spuneam? Tu spuneai. Habar n-am, oricum nu contează. Uneori și eu m-am surprins cu asemenea așteptări. Să-mi repare laptopul, de exemplu. De ce? Pentru că e bărbat. În jur am luat seama de convingerile pe gen. El să facă pentru că e bărbat. Ea să facă din același motiv.

Relațiile sunt complicate. Ultima gură de cafea mi-a desfătat papilele gustative. M-am fâstâcit în scaun de la înghițitura plăcută. Am simțit cum alunecă pe gât și cum se împrăștie în cele mai mici vase de sânge. Unele femei confundă amantul cu administratorul.

Lipsa apei pe o zi de vară duce la deshidratare și discuții intenționat banale. Tocmai acest banal ne umple viața de drame. O dramă este motivația greșită. De câte ori nu am auzit din gura femeilor, de câte ori?! M-am săturat să fac totul singură! Las deoparte masturbarea. Prea puține vorbesc despre sau îi acceptă necesitatea. Mă refer la dus gunoiul, reparat mașina, schimbat becuri etc.

Câtorva am avut ocazia să le răspund. Confunzi bărbatul cu administratorul. Te culci cu instalatorul sau cu electricianul? Atunci de ce plătești cu sex bărbatul gospodar? Unele femei își iau asemenea angajamente. De aceea lumea o să aiba parte până la sfârșit de infidelități.

A fi în lume presupune multă bătaie de cap. Filozofii încă dezbat. Dacă e să aleg o singură bătaie de cap, aș merge pe loialitatea de sine. Ce vrei tu? Ce trebuie să faci instinctual. Ce ar fi bine să faci religios. Omul modern rațional nu mai are nimic din cele două atitudini.

Omul modern rațional nu se mai lăsă pătruns de propria importanță și nu se mai lasă călcat în picioare. Omul modern rațional să ridică în picioare și urmează să facă primul pas.

Așteptările nu ne ajută să râdem, iar eu mi-am propus să râd înainte de toate. Eu renunț la.

Foto: Zenobia Lazarovici

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare

O să relatez un episod din traficul timișorean. Mulți presupuneți că știți despre ce este vorba. Mârlănia conducătorilor auto, olteni sau nu, e faimoasă. O să accentuez reacția mea, satisfacția e imensă.

Înainte de a interpreta acest fenomen cultural, să vă povestesc. În parcarea de la Casa Tineretului, plină ochi de altfel, mi-a surâs norocul. Fix lângă mine, a ieșit o mașină. Am încercat să dau cu spatele. Am dat puțin, o mașină deja se așezase în spatele meu. Am pus avariile. Am dat din nou ușor cu spatele. Ca să iasă mașina din stânga mea, am dat în față, am tras stânga și am așteptat. Când să parchez, cel din spatele meu a ocupat locul. Fix ca în filme.

M-am dat jos. Am mers la geam. Cioc! Cioc! Așteptam să parchez, nu puteți să negați. Am dat de două ori cu spatele în fața dumnevoastră. Jos, pe scaunul șoferului, o față tâmpă. Nervii deja puseseră stăpânire pe mine. Nu pot să recuperez din memorie chipul bărbatului. Dar și eu am nevoie de parcare. Negrul din fața ochilor s-a transformat în artificii. Absorbeam și ricoșam toate culorile soarelui, iar vocea, subțiată, mi-a refuzat demnitatea. Bun, sunt cu fata mea la clinică. Mi-ați luat locul de parcare. O să vă blochez. În mașină, pe lângă șofer, două femei. Nici o reacție. Trei adulți m-au redus la o stare de copil neputincios. Am reacționat ca un copil. M-am urcat în mașină, am dat cu spatele, am blocat mașina, o mașină cu numere de Timișoara. Poate bănățenii sunt curioși. La taste, relatează o olteancă. Nu mă definește geografia, dar Banatul m-a forțat să fiu olteancă.

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare. Am menționat poliția. Domnul, molcom, privind insinuant la celelalte două doamne, m-a asigurat că o să iasă pe trotuar. Să ieșiți pe acolo, pentru că eu revin la mașină după ce-mi termin treaba la clinică. Mă presa un recipient mirositor care trebuia să ajungă la laborator. Una dintre doamne m-a privit disprețuitor. Eu i-am privit doar părul alb. Trei adulți într-o mașină și nici unul nu a considerat fapta lor lipsită de bun simț.

Fix ca în filme am blocat mașina. Satisfacția e imensă. Numărul meu de înmatriculare este TM 83 DUN. Acest număr va bloca mașini. Puteți să o loviți, să o zgâriați cu cheia, să-i spargeți geamul. Mașina mă slujește pe mine, nu eu pe ea. Mașina mea nu reprezintă statutul în societate. Sunt o femeie cu defecte, hărțuită de bani care nu adaugă angoaselor zilnice și atașamentul de un bolid. Bolidul, fie și superb, nu o să-mi calce în picioare demnitatea.

Despre demnitatea mea este vorba în episodul de azi. Despre reducerea mea la un copil neputincios. Eu sunt un copil fericit de câțiva ani, iar neputincioasă nu am fost cu adevărat niciodată. Ceva înnăscut mă face mereu să țin capul sus, să mă ridic, să iau atitudine, să deschid gura. Nu m-au potolit bătăile tatălui. Nu m-au potolit învățăturile bunicii și mamei despre rușine. Nu m-au potolit pretențiile societății. În felul meu, sunt o luptătoare. Azi am luptat și am câștigat ce? Nimic.

Am blocat o mașină și sunt mândră de mine. Despre mine e vorba, mereu este vorba despre mine pe acest blog. La clinică m-am înțeles greu cu doctorul, dar i-am povestit despre locul furat și mi-a înțeles discursul dezlânat.

Încă nu-mi vine să râd, poate mâine.

Ți se bagă în cap de mic că sexul e rușinos

De la prima compunere primită temă de la școală, dacă mă uit în urmă, pare că nu m-am mai oprit. Cretă consumată pe ușa de la bucătărie. Mi-a permis tatăl. El tăia și spânzura. Mama, sora și cu mine executam. Simplu executant am fost și eu până la prima rebeliune. Am început cu o brățară la picior, o fustă mini, o gaură nouă în ureche și am atins apogeul cu un roman inspirat de propria familie unde tatăl fusese alungat, mama se recăsătorise, iar fetele, firește, două surori, erau fericite, iar una deținea un cal. Vis încă neîmplinit.

De la cretă la hârtie, poate fi considerată o perioadă în viața mea. Ajunsă la hârtie, mi-am rescris viața de familie, mi-am îndeplinit fanteziile de adolescentă. Adormeam adeseori fantazând la Făt Frumos. Aici mi-am pierdut talentul literar, dacă aveam unul. Nu-mi lipsea îndrăzneala, nici imaginația. Le-am consumat inconștient pe povești de dragoste. Păzite de tata, sora mea și cu mine, la apusul soarelui intram în casă, puse în gardă de mama, sânii se lasă dacă-i ating băieții, iar după măritiș o să ne săturăm să stăm pe spate, amândouă ne-am lăsat absorbite de imaginație. Ce mai povești închipuiam! Uneori râdem când ne amintim!

Scriam și citeam pe apucate, oriunde, orice. Colecția El și Ea mi-a umplut zilele plictisitoare din provincie. Dacă în viața mea nu se întâmpla nimic, personajele din cărți îmi permiteau să deschid o ferestruică în ușoara depresie provocată de paza tatălui și de monotonie.

De aici am tras o concluzie. Nu lăsați adolescentele fără activități! Experiența proprie mi-a arătat consecințele petrecerii timpului în imaginație. Realitatea nu se va ridica niciodată deasupra fanteziei. Primul contact sexual nu pare să aibă un început, o zi anume, o cameră, un pat, o întâmplare. Privesc înapoi și revăd o groază de momente și situații penibile. La cheremul hormonilor și la dispoziția educației bazată pe rușine am traversat îndrăgosteala într-o stare confuză. Nu mi-aș dori pentru Mara mea așa ceva. Părinții uită sau refuză să le specifice copiilor și despre frumusețea actului sexual.

De la romanele de duzină ale colecției El și Ea, am trecut la literatura clasică. E un pas firesc, e vorba de exercițiu și obișnuință. Cărțile nereușite mi l-au pus pe Tolstoi în brațe. La facultate, când profesorul ne-a pus pe tablă clasicii literaturii, Tolstoi, Goethe, Dostoievki, Mann și Marquez, îmi lipsea doar lectura lui Marquez. Am corectat cât de repede am putut.

Învățăminte am tras din propria viață. Aproape sunt fără de greșeală în prezent. Fiecare greșeală am transformat-o în lecție. Cu lipsurile teoriei literare m-am descurcat onorabil. Cu viața sexuală a fost dificil. Cum să corectezi zeci de ani de rușine și dezgust? Ți se bagă în cap de mic că sexul e rușinos. Nici o referire la plăcere din partea părinților, autoritățile din viața noastră. Cu pregătire din reviste, cu relatări de la prietene, cu rușine ajung fetele pentru prima dată cu un băiat. Datoria unui părinte, oricât de trivial și inconfortabil consideră subiectul, este să discute și despre sex, înainte de 18 ani, înainte de 14. Corpul începe să se transforme de pe la 8. Aș sugera că e un moment propice să discutați despre.

Discutați firesc, pe un ton potolit și râdeți! E o datorie. Nu o neglijați.

Foto: Romina Popescu

Reprezint mamele despărțite, femeile imperfecte, vrăjitoarele din trecut, afaceristele mici

S-au scurs patru ani de când am imprimat trei tricouri. O afacere gândită să mă susțină financiar, Tricoul Inteligent a ajuns doar o parte din tot ceea ce înseamnă Dunia.

Pe scurt, apariția Duniei.

În 2006, când am publicat primul text pe blog, lipsa stimei de sine m-a împiedicat să semnez cu numele meu. Am creat o adresă de mail cu Dunia Tuel, Dunia din Crimă și pedeapsă de Dostoievski, iar Tuel din două pronume sudate.

După vreo doi ani, prietena mea, Mariana Luca, m-a implicat într-un proiect organizat de Compania D’Arte și mi-a trecut numele real. Mi-am recăpătat respirația, m-am reorganizat și am adăugat numele complet pe blog, plus Dunia. Între timp devenisem Dunia, iar în pântec creștea Mara.

Am născut și am renăscut. Pe o parte mă responzabilizam pentru o altă ființă umană, pe de altă parte construiam un nume separat de tot ce însemna familie și geografie. La despărțirea de tatăl Marei, cu sesibilități căpătate de la o familie băgăcioasă, i-am propus Marei să-i schimb numele în Aldescu. M-a refuzat cu o contraofertă. Dacă îi schimb numele, să fie Dunia.

Fata mea, spre deosebire de mine, nu a fost nevoită să-și consume impedimentele. Mi-a demonstrat pentru a nu știu câta oara forța și incandescența gândirii primare. Dacă voiam să-i schimb numele pentru a fi a mea, să o numesc Dunia.

Dunia este Paula autodidactă. Dunia s-a aventurat să ridice o afacere din bani de buzunar după ani de zile trăiți în risipă financiară lângă tatăl Marei. Realizez acum, că pe lângă greutățile financiare de a reuși într-o afacere, un factor decisiv s-a dovedit a fi personajul Dunia. Am scris și n-am scris despre mine 13 ani de zile. M-am lăsat hărțuită de ură și suferință după despărțire, iar când m-am mai calmat, încă mai am episoade furioase, am întrezărit părțile unui întreg din Paula Dunia Aldescu. O parte blog, o parte reprezentant pentru femeile despărțite, o parte model pentru femeile imperfecte, o parte mamă responsabilă, o parte visătoare, o parte ființă socială, o parte scriitor, o parte om de afaceri, o parte fiică, soră, iubită, prietenă.

Părțile clare dau un întreg lipsit de contur. Am apucat de liniile cele mai intense, acolo unde mă simt stăpână pe mine. Mi-am imaginat femeia cu defecte și am ridicat-o la o condiție superioară. Mi-am regândit afacerea, iar Tricoul Inteligent și-a fixat imaginea.

Promovez literatura și susțin femeile imperfecte, dar educate pentru a fi excepționale. Pentru toamnă pregătesc o colecție Virginia Woolf, ediție limitată. Fiecare colecție care va urma de acum încolo va aduce în atenția oamenilor o personalitate construită din personal. La apariția colecției, probabil un târg, o să mă costumez în autoare, iar hainele mele modeste vor defila cu crochiu și titluri de cărți ale autoarei: Spre far, Valurile, Călătorie în larg, Noapte și zi.

Cartea oferită la un Tricou cumpărat va fi semnată Virginia Woolf. Am început deja să bat anticariatele, o să merg și la piață. O să lansez, de fapt lansez acum anunțul. Dacă aveți cărți semnate Virginia Woolf și doriți să le înstrăinați, eu le cumpăr. În toamna aceasta lansez o colecție într-o libertate intelectuală cu care am renăscut. Marii scriitori se nasc cu ea. Nu sunt un număr în această categorie.

Reprezint mamele despărțite, femeile imperfecte, vrăjitoarele din trecut, afaceristele mici care au un câștig lunar stabil pentru a putea face ceea ce își doresc. Eu vreau să scriu. Când cumpărați de la mine, asta faceți, mă ajutați să scriu.

Ne vedem la toamnă cu o colecție, ediție limitată, Virginia Woolf.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce se întâmplă cu factorul uman

Un copil de 15 ani a fost violat și ucis. O fată. România fierbe de câteva zile. În timpul care s-a scurs, am citit titlurile articolelor. Cometariile pe facebook le-am răsfoit. Acasă am gătit și am făcut curățenie. Orice activitate a fost întreruptă de. Un copil de 15 ani a fost violat și ucis. Un criminal în serie la Caracal.

Cafelele sorbite pe terase umbrite au susținut conversații întrerupte de. Un copil de 15 ani a fost violat și ucis. Postările pe facebook sau instagram m-au îngrețoșat. Le-am făcut, dar am avut senzație de greață. La mall am probat un palton bej. Am ajuns și la. Imaginea reflectată m-a flatat, m-a încântat. Mi-am dat singură o îmbrățișare. În tot acest timp, un copil a fost violat și ucis.

Acasă am citit stenogramele fetei, iar pisica mi-a atins picioarele. Motan a cerut de mâncare. Diversitatea m-a trimis să cumpăr mâncare de pisici, iar o vecină mi-a atras atenția asupra copilului ucis. Să am grijă cu fata mea. A întâlnit-o singură la magazin.

Toată lumea își dă cu părerea. Se miră. Se revoltă. Scuipă scenarii mai mult sau mai puțin verosimile. Făt Frumos e polițist. Mi-am exprimat în fața lui intenția de a pălmui polițistul de la 112. Acțiunea mea susține un comportament de mamă, de persoană decentă. Un copil spune că a fost sechestrat și violat, iar polițistul întreabă de unde-l cunoaște pe agresor. Da, l-aș pălmui ca persoană furioasă, nu ca autoritate, nu ca atotștiutor, nu ca răzbunare.

Las deoparte criminalul. Las deoparte lipsa de pregătire a angajaților dintr-o instituție menită să apere și să protejeze. De când am auzit despre odioasa crimă, mă întreb un singur lucru: Ce se întâmplă cu factorul uman? Am citit despre acest aspect la un singur domn pe facebook. Majoritatea au chiloți de Superman pe ei. Ar fi făcut, ar fi dres. Țara. Poliția. PSD-ul. Deja se construiesc cariere pe un viol și o crimă, ultimul viol și ultima crimă a unui psihopat activ nu știm câți ani.

Nu am încheiere, de aceea nu o să pun punct

Rămâne întrebarea: Ce se întâmplă cu factorul uman

Foto: Bogdan Mosorescu