Amintirea unei persoane: Sorin Oncu

A trecut un an. În 2016, târziu în noapte, am primit un telefon cu un mesaj dezlânat, dar șocant. Sorin a murit.

Am pierdut enorm din noaptea aceea. Dispariția lui ca persoană semnifică pentru orice cunoscut un fel de pierzanie. Cei din jurul lui am fi crescut un sine diferit, superior, cu el alături. Misterul vieții ne-a oprit.

După moartea lui, pe care o consider dezgustătoare, mizerabilă și de neiertat, am învățat puterea adevărată a cuvântului.

Plâng și azi când cineva își exprimă condoleanțele. Le simt. Am învățat să tac în fața durerii și să renunț la consolare. Întotdeauna a fost capabil să-mi dea lecții și să mă determine să ascult, dar m-aș fi lipsit cu bucurie de aceasta, de ultima. Nedorită și gratuită, mă înfurie peste măsură și un an mai târziu.

Timpul trece și mă străduiesc să nu-l uit. Asta ar însemna pentru mine o greșeală de neiertat. De acum încolo, în fiecare 19 iulie, va avea loc aici o comemorare. Voi evoca amintirea lui până când voi părăsi la rândul meu acest pământ.

Sorine, îmi lipsești atât de tare și o să te iubesc întreaga mea viață. Patetisme, știu! Nu-mi vine nici o remarcă cinică, poate la anul.

Sorin Oncu, artist vizual, 1980-2016.

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Eu nu mor fără melodramă

Îmi vine ușor să privesc în urmă la apucăturile mele de adolescentă sau foarte tânără femeie. Nimic nu mai este sfârșit de lume. Totul a devenit experiență.

Mi-ar plăcea o vorbă cu aceia care visau cu ochii deschiși cum își pedepsesc familia, prietenii sau iubiții cu propria moarte. Savuram scenariul cu mine moartă, iar ceilalți plini de regrete pentru tot ce mi-au făcut. Știu că suntem mai mulți.

Mintea a fabricat înscenări la duzină cu pedepsirea celorlalți. Și iată că zeci de ani mai târziu, în file de carte semnate de Alain de Botton, găsesc o descriere a unui îndrăgostit care decide să se sinucidă în urma unei despărțiri.

Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui polițist la scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. Îmi puteam închipui expresia ei șocată… Aveau să urmeze cele mai cumplite regrete și remușcări – avea să se învinovățească pentru că nu mă înțelesese, pentru că fusese atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă.

My sentiments exactly!

Mi-am pedepsit de multe ori mama, sora și prietenele. Nu am dus niciodată lipsă de imaginație. Însă, la fel ca autorul, am realizat că o asemenea pedeapsă mă lipsea tocmai de putința de a vedea efectul asupra celorlalți.

Plăcerea sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare de a ucide organismul, ci în reacțiile celorlalți la moartea mea. Să mă fi sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să-mi facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariții.

My sentiments exactly!

Așadar, eu nu mor fără melodramă. Trăiesc mai departe fără intensitatea sfârșitului de lume, dar cu pasiune pentru plăcerile pământești.

My sentiments exactly!

Notă: Fotografie realizată de splendoarea de Zenobia Lazarovici.

Celălalt să-ți impună Cum Să-Ți Trăiești Viața?

Datorită campaniei #poartaocarte, începută cu doi ani în urmă, s-au înmulțit replicile celorlalți către mine: citești pentru că ai timp.

Mă aflu într-o etapă a indolenței. Știu asta pentru că lipsa nervilor nu mă convinge de înțelepciunea proprie. Miserupismul dovedește o mai bună stăpânire a sinelui. Am făcut un pact cu instinctele mele. Le mai și onorez din când în când printr-o abandonare în luxurios sau manifestări agresive. Confirm, sunt freudiană.

Eu citesc cu scopul de a face educație. Nu mi-a încredințat nimeni misiunea, dar am ales. Acum mă dedic și mă străduiesc să fiu eficientă în pătrățica mea. Contrar părerilor, lectura nu te aruncă în iluzii, te curăță de ele.

Cărțile mi-au potolit entuziasmul și admirația pentru multe perioade din istoria umanității. Mă topeam după anii 20. Un exemplu. Dar bibliotecile conțin pe rafturile lor și jurnale, memorii, cărți de istorie. De pe filele acelea recuperezi relatări, fapte lipsite de forța imaginarului.

În anii ăia femeile deveniseră deja o voce, dar nu suficient de puternică. Tații aveau drepturi asupra fiicelor, bărbații asupra soțiilor. Un tată putea să-i îndepărteze uterul fiicei lui dacă poftele stricau reputația familiei. Avorturile ucideau femeile, iar cele care supraviețuiau, mergeau la închisoare. În vremurile acelea, puritatea femeilor ținea de supraviețuire. În ce condiții se desfășura un avort? Și ce preț plăteau femeile pentru un act sexual?

Virginitatea a avut rostul ei. Am progresat mult de atunci. Nu în gândire, misoginismului îi ia extrem de puțin să erupă.

Sexul e o plăcere pentru ambele sexe. Percepția pe categorii de gen ține de educație. Societatea actuală se confruntă cu problemele ei, iar sexualitatea nu ar trebui să fie o chestiune discutabilă. Medicina a adus soluții, a luat măsuri. Dispunem de planificare familială, de clinici specializate, de informații. Vremurile s-au schimbat, să ținem pasul!

Ca persoană necredincioasă, m-am declarat atee, mai primesc întrebarea: și dacă există Dumnezeu? Știți cum ajunge la mine? Ajunge în următoarea notă: Dacă vine taică tu și te prinde, o să fie vai de tine!

Nu mai sunt un copil. Sunt adult. Nu-mi mai este frică de pedeapsă. Îndoiala dorită de bigoți să mi-o sădească în suflet le-o răstorn: Și dacă nu există Dumnezeu? Dacă asta e singura viață și tu nu te bucuri de farmecul ei, inclusiv de plăcerile senzuale din cauza părerii celorlalți? Celălalt să-ți impună Cum Să-Ți Trăiești Viața?

Călătoria pe Pământ, cu Natura, luna și soarele, cu înghețata, cafeaua și carnea la grătar, cu sărutul, arta și prietenia e suficientă pentru a te dedica unui concret și nu unor reprezentări, fie ele excepționale pentru că au ieșit din imaginația lui Dante.

Pe Pământ, Infernul și Raiul sunt clar literatură. Dincolo, începând cu moartea, vedem. Dar azi avem altele de făcut. Să scriu un text pe blog în ceea ce mă privește.

Foto: Flavius Neamciuc 

Atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului

Mă simt extraordinar! Declarația nu se datorează tendinței de a vedea doar latura bună și favorabilă a vieții. Roz nu a fost niciodată culoarea mea.

Cu luciditate, părere de rău și uneori cu dezgust, suport și părțile mizerabile ale vieții. Am dezvoltat un fel de sistem filozofic, o gândire adaptată: omul ca existență între condamnabil si bun simț. Am renunțat să mă mai mir în fața comportamentului uman. Nu-mi fac cruce la auzul celor mai macabre știri: pedofilie, crimă, trafic de organe, prostituție, tortură. Manifestările continuă laolaltă pe pământ.

Unii dintre noi, datorită condițiilor de viață, educației, influenței, relațiilor cu ceilalți, alegem ceea ce se cheamă tabăra celor corecți. O poziționare în numele binelui și fiecare pe pătrățica lui: salvăm copii, ridicăm case pentru bătrâni, protestăm împotriva vânării balenelor, ieșim în față cu patrimoniul etc. Sunt atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului. Alegem. Nu venim pe lume marcați. Mai degrabă marcăm lumea prin noi înșine. Că adoptăm viziunea lui Freud, omul luptă să-și înfrâneze instinctul agresiv, că ni se potrivește psihanaliza trandafirie a lui Carl Rogers, omul dispune de un comportament pozitiv și sănătos, ajungem să preferăm o tabără sau alta a percepției despre bine și rău.

La splendida mea vârstă, interesul constă în a fi eficientă în eforturile mele. Am observat la dragile femei de vârsta mea că încep să se plângă de cifră. Că am fi deja bătrâne. Că unii, cum ar fi adolescenții, confundă vârsta 3+ cu bătrânețea ține de exuberanța fazei lor de dezvoltare.

Dar noi știm mai bine la vârsta noastră, iar cine nu știe nu are scuze. De pe la 30 de ani rămânem fără motive de invocat pentru justificarea imaturității. Imaturitarea o păstrăm într-o doză controlabilă pentru originalitate. Autenticitatea necesită spontaneitate.

Eu mă simt atât de bine la anii mei că am început să transmit. Pe pielea mea am experiența unor schimbări de raport între mine și alte persoane. Într-adevăr, nu merg toate șnur. Eșuez uneori în situații obișnuite de viață. În parc cu Mara când mă țintuiesc ochi acuzatori, la șuete când mă izbește misoginismul, la întâlniri unde aprecierile merg către femeile dedicate casei și bărbatului, la volan când primesc indicații. În toate aceste împrejurări mă zăpăcesc și încep să dau explicații. Mi-e atât de ciudă apoi pe mine că se instalează o agitație care pare să mă sufoce. Trăiesc rar asemenea episoade, dar se întâmplă. N-am ajuns o înțeleaptă, înțeleg și este clar. Dau valoare și intensitate acestor întâmplări.

Vârsta e frumoasă și plină de potențial. Am deprins și privirea pe sub gene, și tăcerea captivantă. Sunt pe drumul cel bun, dar suport fel și fel de întâlniri. Depinde de mine cât aleg să fiu de afectată. Unii oameni, asemenea elementelor din tabelul periodic, pur și simplu nu conduc electricitatea. Nici un hop hop între electronii atomilor.

Sau nici o încordare intelectuală între noi și X persoane. Afirm fără nici un sentiment de vinovăție sau rușine că lipsa provocării intelectuale duce la plictiseală. Mai mult, există un pericol fatal: să reducem viața la facturi, întrețineri și datorii la bancă.

Fac parte din viața tuturor oricum, dar nu reprezintă toții anii unei persoane. Ce ne amintim la bătrânețe? Zilele de curățenie? Momentele de strâns cureaua? Cumpătarea cu nesimțiții?

Nu, nu, nu și nu.

La bătrânețe, dacă suntem suficient de norocoși să rămânem stăpâni pe mintea noastră, o să ne întrebăm dacă am trăit cum ne-a plăcut nouă. Patul de moarte, oricum vi-l reprezentați, mie mi-ar plăcea o bancă pe Cliffs of Moher, e lipsit de alți vinovați, toți fiind duși deja.

Așa că nu mai trăiți viața după nevoile părinților sau mătușilor, după al partenerilor coercitivi sau al șefilor primitivi. Nu! Trăiți viața după reguli și legi, și uneori, când nu faceți rău nimănui, să le încălcați, savoarea vieții pe pământ. Și cel mai des, când vă cotropesc grijile, ridicați capul să priviți luna. Sentimentul micimii potolește și readuce la bun simț.

Punct la orice înțelegeți din textul meu de azi. Oare la cine face referire?! Ceva care mă irită nespus.

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Autorule, bagă și scoate!

Nevoie, plăcere, neplăcere, interes, motiv, percepție, adaptabilitate. Am enumerat aceste cuvinte pentru fixare. Ele reprezintă dinamica oricărei persoane indiferent de naționalitate, sex sau orientare religioasă.

Nevoile ne pun în mișcare. Plăcerile și neplăcerile ne motivează. Interesul crește energia. Motivele incită. Percepția definește. Adaptabilitatea asigură supraviețuirea și bunăstarea în orice epocă.

Lejeritatea înșiruirii nu se potrivește cu poticneala descoperirii fiecărui cuvânt în parte. Intensitatea și impresionabilitatea le-am verificat în ultimii ani. Experiența mi-a demonstrat importanța. Mai este un cuvânt lăsat pe urmă cu intenție: speculă.

Specula deține un loc aparte pentru mine. Îi recunosc forța și avantajele, dar rămân cu spatele. Prefer bătaia lungă.

Am citit cu interes diverse articole cu autori nemulțumiți tocmai de capabilitatea unora de a face speculații. Aceia care știu să dea din coate, să fie bine cu toată lumea, să plasticizeze realitatea, să dea ceea ce cere publicul actual.

Creionul autorului nemulțumit a exprimat lipsa unui corespondent cu realitatea. Unii urmăresc dobândirea de avantaje personale. E vorba în special de fashion bloggeri sau formatori de opinie (sau influencer dacă preferați varianta utilizată de internauți).

Cu ani în urma m-aș fi inflamat. Ca manifestare, aș fi reacționat ca Mara când nu o bagă nimeni în seamă pentru că sunt preferați pruncii. La început aș fi negat disconfortul sufletesc, la nivel declarativ aș fi asigurat pe oricine că nu mă deranjează, iar la cineva apropiat aș fi defulat cu sentimente negative.

Ani de zile am fost blogger mare depășit de bloggeri mici. O diferență între noi consta în a face speculații. Nu i-am dat publicului ce a cerut, iar o asemenea absență de subiecte mondene pe blog are consecințe directe pe listele alea de rating. Astfel, mereu au fost preferați alții, iar eu am rămas să mă plâng pe un umăr, la un colț, în familie.

Dar un om care citește nu rămâne niciodată pe loc. Imaginația te duce, interpretarea te dezvoltă moral. Nu am luptat contra frustrărilor, am lucrat cu ele. Le-am acceptat în timp ce-mi însușeam pe rând cuvintele din deschiderea textului.

Adevărat, nevoile au făcut diferența. Lipsa grijilor de ordin financiar mi-au permis să-mi șlefuiesc educația. Mulți artiști și-au pierdut sau jucat în picioare creativitatea din cauza facturilor lunare. Așa că de ce acuzația Autorului de avantaje personale?

Cine nu se ridică din pat pentru avantajele personale? Diogenes a existat acum multe secole și cine are putința să verifice câți au mai fost ca el?

Unghiul din care se arată cu degetul este greșit. Perspectiva corectă constă în valoare, iar valoarea e dată și de acuratețea limbii. Asta prima dată. Apoi urmează procesul de livrare. Cum transmiți informația? Îmi pare rău că tot revin la cărți, dar dacă nu citești, cum poți să scrii? Dacă nu bagi, ce iese? Pentru carne tocată introduci felii, pentru limonadă, storci lămâi, pentru fotografie achiziționezi un aparat, pentru sex nu mai zic etc!

Bagi ca să scoți!

Altfel plângerile semnifică o lipsă de profesionalism, ipocrizie și un interes undeva. Motivul pentru care un Autor exprimă o nemulțumire rămâne necunoscut, dar unii dintre noi putem să-l adulmecăm. Pentru că unii, așa ca mine, au băgat mult în cap în timp ce alții culegeau lauri sau invitații la diferite evenimente din țară.

Mai este ceva ce îmi doresc să vă las la final. Când există puncte slabe, se iau măsuri. Articole cu arătatul cu degetul nu corectează, relevă că un interes a fost năruit și cineva dorește să-și ia revanșa.

Dragă Autorule, ai verificat vreodată ce a băgat un blogger în capul lui? Nu? Atunci bloggerul nu e vinovat, bloggerul s-a adaptat, supraviețuiește și uneori savurează.

Piața e mare, dar nu toți acționăm, cei mai mulți ne plângem.

Eu sunt verb și caut soluții pentru țara în care trăiesc.

Tu nu știu ce ești, Autorule!

Bagă și scoate, asta e ordinea.

Foto: Flavius Neamciuc
Pulover: Atelier Bobar

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?!

Gătesc așa rar în ultima vreme că mi-am amintit vorba unui vecin: la frate miu sunt mai dese revelioanele ca sexul. Parcă văd că vine Revelionul peste mine, iar eu uit să fac o ciorbă. Mi-ar fi foarte ciudă și chiar dezavantajos creativ. Extraordinar cum mi se învârt ideile în cap în timp ce spăl vase, curăț usturoi, toc verdețuri etc.

De la ultima prestare în bucătărie, am un text. Încerc să-l relatez. Este vorba despre o categorie aparte de oameni. O scurtă paranteză. Printre cititorii fideli, se numără câțiva de pe la începuturi. Când am rămas însărcinată și am anunțat într-un fel sau altul – (știu că am scris la un moment dat că port două inimi în mine) – mulți au fost curioși în ce direcție o să meargă blogul. Nu am făcut presupuneri, mi s-a spus.

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?! Niciodată nu am fost în pericol. Parentingul e prea mult o modă și prea puțin o datorie. Eu îmi reprezint maternitatea ca pe o datorie cu munți de nervi și munți de recompense. Am suspectat la un moment dat generația nouă de părinți de intenții vindicative. După câteva seminarii cu subiecte legate de creșterea copilului și zeci de cărți de specialitate lecturate, mi-a devenit clar că ne creștem copiii în funcție de frustrările copilăriei. Ce nu ne-au permis părinții noștri nouă, noi permitem copiilor. Ne luăm revanșa cu o atitudine de părinte modern, tolerant și cu dorința de a le da un alt start în viață. Ăla pe care nu l-am avut noi. E mai mult vorba despre noi, dar cine recunoaște?! Nu afirm că nimeni, confirm că prea puțini.

Eu am preferat, când am ajuns adult, să mă fac pe mine prima dată un copil fericit. De aia Freud a avut un ecou bezmetic în mine. Diferența dintre mine și părinții cu atitudine roz în creșterea copiilor este că eu îmi recunosc furia în fața Marei. Da, se mai întâmplă ca un părinte educat să înjure ca un birjar și nu intenționez să jignesc birjarul. Azi nimeni nu mai jignește pe nimeni, toți suntem niște ființe cu potențial, dar pe unii trebuie să se străduiască alții să-i înțeleagă.

Și am ajuns la punctul sensibil. Nu am luat-o pe arătură când am născut, dar s-ar putea să o iau de acum încolo. Reprezentările și atitudinile s-au schimbat de când Marei mele au început să-i pice dinții. Pe lângă asta, cel mai proaspăt membru al familiei are aproape doi ani. Mai e necesar să notez că se ceartă ca niște chiori?

Mara mea a picat în dizgrație. I s-a retras toată atenția, iar eu mereu îi șterg lacrimile din colțurile ochilor. Nu încerc să creez o imagine, ci să sugerez. Ea se străduiește să ascundă. Iar atunci îi simt durerea și mă orbește furia pe toți aceia care habar nu aveți să vă purtați în compania copiilor.

Ei sunt minuni și reprezintă viitorul. Și ăia între 0-3 ani, și ăia insuportabili și urâți de 7 ani, inclusiv adolescenții acoperiți de coșuri și obraznici. Și nici măcar obraznici nu sunt, dar nu mă interesează acum să fac educație sau să explic ceva.

Vreau să vă atrag atenția! Mulți îmi faceți fata să sufere prin maimuțăreala voastră exclusivă cu omulețul ăla care se cacă pe el și vă seduce doar pentru că nu poate să vă refuze sărutările. Nu vă pun nici o întrebare despre cum considerați că se simt ei, cei mai mari, e clar că nu v-ați luat o secundă să vă gândiți. Dar acum nu o să puteți spune că nu ați știut. Mulți dintre voi, ăia din capul meu, o să știți și o să rămâneți fără scuze.

O să mă gândesc serios să încep să-i reprezint pe toți copiii trecuți de 6 ani. Bieții de ei, biața mea Mara și biata de mine. Că sufăr alături de ea.

Cum ziceam, îmi anunț furia și sunt foarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru trecut și viitor, Radio România Cultural

O port pe Mara prin librării și muzee din primul ei an de viață. Ignorând acuzațiile neghioabe că doresc să o fac artistă, amintesc din nou de capacitatea monstruoasă de reținere a pruncilor și de forța expunerii.

Scopul meu constă în contaminarea cu artă. E cu bătaie lungă. Mara suportă influențe azi pentru adultul de mâine. Întrebați-vă ce băgați în mintea unui om crud și puteți să deduceți persoana matură.

Cu asemenea convingeri, o ghidez pe Mara. Librăriile și muzeele sunt părți dintr-un întreg al unui set de valori. Muzica semnifică o altă parte. Ca orice copil, Mara e atrasă de muzică și reține foarte ușor versurile cântecelor. Fredonează Delia cu satisfacție. Recunoaște Ceaikovski instant și mărturisește că mama ei e înnebunită după Spărgătorul de nuci. Vedeți? Mama ei o plictisește și o căpiază în prezent, dar viitorul îi aparține.

Într-o zi am citit un articol despre artiștii difuzați la Radio. M-am aplecat asupra textului. Interesul m-a reținut deoarece în mașină ascult Radio. Eu ascult, Mara ascultă. M-au izbit niște cifre: de 300 de ori Delia pe săptămână, de 300 de ori Smiley etc. Am detestat matematica. Fără însușiri și abilități pentru științele exacte, am trecut la rotunjit. Așa că eu îndulcesc cifrele. Dar și cu putința mea de rotunjire, totalul din articol m-a deranjat. Teoria mea despre influența copiilor mi-a muncit gândurile.

Ce ascultă Mara la Radio în fiecare dimineață și la fiecare drum făcut împreună cu mașina? Mereu Delia, mereu Smiley, mereu Antonia etc. Din ziua aceea în mașina mea am trecut pe Radio România Cultural. Din ziua aceea diversitatea ne-a împresurat. M-am așteptat la o reacție de împotrivire din partea ei: teatru radiofonic, biografii, jazz, blues, altă informație muzicală decât cea obișnuită.

M-a surprins însă. Pe lângă absența comentariilor, într-o seară am parcat mașina, iar Mara m-a oprit. Mama, mai voiam să ascult, acum nu știu ce s-a întâmplat cu domnul acela! S-a terminat emisiunea, Mara, a emigrat în Grecia cu familia. Dar mama, chiar l-au ținut în picioare 70 de ore? Eu nu pot să stau nici o oră. Cât înseamnă 70 de ore? Păi daca 2 zile adună 48 de ore… 48 de ore, mama? Chiar? De ce l-au închis, cine l-a închis? Habar nu am Mara, de ce, dar comuniștii l-au torturat. Comuniștii sunt răi, mama? Răi, Mara, așa cum ne reprezentăm răul pe pământ.

Mara a împlinit 7 ani. Dezvoltăm o relație de egalitate după putințele mele de mamă educată și după stadiul ei de creștere. Cred în puterea influenței. O verific de câțiva ani. Și din păcate, repertoriul radiourilor nu mă ajută cu educația muzicală. Nu susțin că strică ceva, dar unele posturi de radio nu fac nimic pentru educație.

Ca mamă, am responsabilitatea să educ. Am nevoie de sprijin să fac educație, nu să distrez copilul. Copilul știe pur și simplu să se distreze. El trăiește în prezent.

Pentru trecut și viitor, eu și Mara ascultăm Radio România Cultural.

Mai devreme sau mai târziu, dar nu la momentul potrivit

La Lucian Boia într-o carte am citit o constatare despre prestigiul Reginei Maria: vremurile au ajutat-o.

Sunt puțini oameni cărora viața le rezervă privilegiul de a da până la capăt ceea ce pot să dea. Maria a avut o asemenea șansă. Șansa ei a fost Primul Război Mondial.

Ați simțit vreodată că oricât v-ați strădui, momentul nu e potrivit? Senzația asta o port din copilărie când zilele se confundau una cu alta. Nimic nu se întâmpla, nimic nu mă provoca. Foarte probabil că atunci am devenit, fără să știu, o feministă. Mereu am trăit cu impresia că paza și controlul asupra organelor mele genitale au fost responsabile de lipsa de acțiune în prima parte a vieții.

Necăjită și neajutorată, m-am năpustit în imaginar. În orice moment al zilei, dimineața, noaptea târziu, citeam. Oricât iubesc lectura și muncesc intens la promovarea ei, nu-i trec cu vederea o consecință anume: deziluzionarea. Și am început devreme și ușor să mă dezumflu. La școală am avut ghinionul să nimeresc în clasă cu fetele învățătoarei. Astfel am verificat și experimentat expresia copilul lu`.

În fiecare an pierdeam câte o reprezentare: corectitudinea adulților cu copiii, obiectivitatea profesorilor, Făt Frumos, siguranța prieteniei, confortul casei părintești.

La facultate, consider eu, am făcut ceva progrese și o pot considera o șansă. Șansa mi s-a tras de la necunoscut. Am încetat, pe băncile facultății, să fiu tot ce mi se spusese, de societate, cultură și familie, că aș putea fi. Construcția sinelui acolo trebuie căutată.

Maternitatea, câțiva ani mai târziu, a blocat cumva producția persoanei. Am redevenit așteptări și pretenții impuse de ceilalți. M-am conformat cu adaptabilitatea proprie și din frica de a nu pierde iubirea nimănui. Zilele au început să se confunde din nou, iar nesuferita senzație a revenit mai intensă ca niciodată.

Oricât m-am străduit, momentul nu s-a potrivit. Știu că la sfârșitul anului 2011, din dorința de a sta cu Mara, am organizat o petrecere acasă de Revelion. Le-am cerut tuturor invitaților, condiție de participare, să poarte măcar un obiect din costumul nostru popular. Vaiete, reacții, reproșuri, aplauze și felicitări, de toate am primit. De unde să luăm? Unde mai găsim? Și băieții să aibă ceva? Da, condiție obligatorie de participare.

Până la urmă s-au conformat. Au scormonit, au împrumutat, au cumpărat, iar la poza de grup am zâmbit fiecare cu urmă de țăran român pe noi. Petrecerea s-a încheiat, anul a trecut, costumul meu popular a ajuns într-o cutie, nici mai mult nici mai puțin o cutie zdravănă de Louis Vuitton, și am mers mai departe.

Cred că nu a trecut jumătate de an și moda a împins înainte bluza românească. L-am descoperit pe Adrian Oianu, am citit despre Valentina Vidrașcu, fel și fel site-uri au marcat un bum prin speculă: românul modern are nevoie să interacționeze cu tradiția.

Am urmărit cu interes valul tradițional care a cuprins societatea românească. Ca preferință, actualizarea iei după femeia dinamică și modernă mă pasionează. Costumul popular neadaptat să stea la muzeu din punctul meu de vedere.

Rozul ăsta din jurul unui costum popular mă plictisește. Străbunicile și bunicile noastre îl purtau rar, dar imaginarul și reprezentările nu lucrează cu fapte.

Indiferent de atitudinea oamenilor moderni față de costumul popular, bombastic sau conform cu realitatea, ne-am apropiat vestimentar de un autentic românesc. La nivel de limbaj, țărănesc a scăzut ca intensitate. Percepția ne pune în gură tradiție, autenticitate, mândrie națională.

În 2011, am dat o petrecere țărănească. Dacă aș relua tema la un viitor Revelion, cu siguranță ne-am distra autentic și tradițional. Dar timpul pare să nu mă lase să dau ce pot eu la momentul potrivit. Dau mai devreme sau mai târziu.

Mare, mare ciudă pentru mine.

Notă: Târgul Cărții are oferte bune de carte, eu v-am făcut trimitere la Lucian Boia, România, țara de frontieră a Europei.

Dacă aș fi fost Nichita, ce poezie!

Sunt dimineți în care mă trezesc așa de bine că mi se face frică. De obicei beatitudinea se pierde în activitățile zilnice: în cana cu ceai, la încălzirea laptelui, în miorlăiturile Marei că nu vrea să se piaptăne.

Dacă nu mă potolesc în simțiri după ce o las pe Mara la școală, mă felicit pentru blog. Ce bine că există un loc pe lumea asta unde pot să vorbesc despre mine în culori care reflectă! Eu în sus și în jos, eu la dreapta și la stânga. Eu pretutindeni și nicăieri.

Trăiesc în contradicții. Trăiesc în lene. Trăiesc înfrântă. Trăiesc împlinită. Trăiesc în verb. Habar n-am cum vi se pare înșiruirea asta. Dacă aș fi fost Nichita, ce poezie!

Enumerarea are o cheie. Viața și cărțile m-au ajutat să înțeleg că a te contrazice ține și de creștere. Când eram adolescentă, mă rușinam de nepotrivirea din idei. Replica: Te contrazici singură!, rostită pe un ton disprețuitor mă paraliza.

A mă contrazice aducea o anulare a persoanei mele fragile de omuleț în formare. Am crescut cu teama de contradicție. Pare, acum când privesc în urmă, că nimeni în jurul meu nu a cunoscut cuvântul ambivalență. Cert este că l-am descoperit și l-am verificat de una singură.

De la rușine, am ajuns să cochetez cu a mă contrazice. Cel mai nou aspect asupra căruia am mutat perspectiva, ține de imaturitate. O condamnam, iar acum o accept și caut să mi-o apropii. Ce devenim fără un strop de imaturitate? Și ce semnificație are imaturitatea în viața unei persoane adulte? Întrebări cu care îmi rezolv treburile dintr-o zi obișnuită.

O altă contradicție care nu-mi dă pace, și sigur o să vă atragă atenția, ține de operațiile estetice. Accept și nu accept serviciile acestea medicale.

Sâni măriți? Da, de acord. Colagen în buze? Strâmb din nas. Remodelarea nasului? Da, desigur. Sprâncene tatuate? Iar strâmb din nas. Etc!

Am făcut și ceva comentarii despre Miss România. După al doilea sau al treilea sfat să folosesc pentru campania Tricoului Inteligent alte fete decât cele alese de mine, am răspuns: Să lucrați voi cu fete ca Miss România, și am băgat într-o oală mare multe fete, eu prefer altceva! M-am simțit prost imediat. Ca un copil după o boacănă.

Naturalețea nu are ce să caute în discuția aceasta. Eu nu cunosc nici o femeie naturală și nu cred că mi-aș dori. Mara, la vârsta ei, pare lipsită de artificii. Am alcătuit o agendă viitoare: la 10 ani epilat, la 14 ani ruj, la 16 ani rimel etc. Așadar, dacă respectăm agenda, la 10 ani Mara o să abandoneze spontaneitatea.

E Miss România o frumusețe naturală? Nu. Sunt eu o frumusețe naturală? Nu. Ce reiese? Că deținem un tabel al valorilor de frumusețe acceptate de societate. După multă cercetare asupra subiectului, cu multă sensibilitate din partea mea, mamă de fetiță, am concluzionat: mă deranjează că femeile au început să semene foarte mult între ele. Simt tristețe și experimentez alienarea. Uniformizarea aspectului fizic la femei mă izbește cu un absurd care îmi provoacă gesturi de nebună.

Le-aș țipa în față: Ce dracu aveți cu voi de vă urâți atât de mult? Mă faceți să plâng, iar lacrimile le-aș prefera pentru autocompătimire. Un defect poate seduce, nu v-a zis nimeni sau nu sunteți dispuse să studiați seducția?

La fel aș țipa la femeile acelea adepte ale fixismului: Eu prefer naturalețea! Rostesc ele pe o gură care pare un capac de conservă desfăcut.

Lipsa măsurii: unele vorbesc ca după anestezie, altele ca o victimă salvată de la înec.

După diverse reacții, mă potolesc. Privesc fotografii de la Nasa sau luna de la fereastra dormitorului. Pe mine materia mă alină. Transform manifestările în indiferență. Am patimă și nu am patimă să slujesc o credință. Am și nu am. Și e firesc!

Mă iubesc și nu mă iubesc. La fel de firesc.

Probabil de aceea sunt printre puținii oameni fericiți de pe acest pământ.

Foto: Anca Ciobănescu