Omul bun la toate

În orice situație din viața mea, când mă lovesc de greutăți, singură îmi dau soluția: citesc o carte pe o temă anume. Anul trecut am adunat multă bibliografie. Interesul m-a trimis pe urmele următoarelor subiecte: industrie textilă, marketing, fotografie de produs, neurologie. Adăugate activităților zilnice, am ajuns rapid la o concluzie: sunt depășită de situație.

Aș putea să mai citesc o carte pe acest subiect. Cărțile de psihanaliză conțin capitole despre. Rămâne aplicabilitatea. Cum pun în practică tot ce bag în cap? A avea habar despre un subiect nu mă transformă într-un specialist. Asta nu înțeleg mulți dintre noi.

În țara noastră, nevoile l-au învățat multe pe român. Metehnele istoriei s-au impregnat în felul nostru de a fi. Ne confruntăm, ne descurăm, ar putea fi deviza cetățenilor din România. Cunoaștem expresia omul bun la toate sau englezescul handyman. Omul bun la toate nu face performanță. Se consumă în mici victorii și aprecieri subiective. Nu e nimic rău în asta. Nu e nici măcar greșit. Dar ce facem când ne dorim performanță?

Mi-am anunțat scopul în munca mea. Cu scrisul, vreau să câștig Nobelul. Cu Tricoul Inteligent, vreau să ajung lângă Dolce&Gabbana, magazin lângă magazin. Nu am trăiri de Don Quijote. Setările înalte ca brazii carpatini reprezintă niște modele. Nu o să câștig niciodată Nobelul, dar o să mor încercând. Așa țin piept lenevelii minții și bătrâneții. Nu o să aștept moartea, o să mă ia prin surprindere și o să-mi întrerupă niște planuri.

Nobelul semnifică performanța. Cu toate cărțile din lume citite pe un subiect, nu o să mă pot ajuta de una singură. Cei mai mulți oameni vor să fie conduși. Puțini vor să conducă. Împreună obțin rezultate excepționale. Fac trimitere către corporații. Câțiva lideri, mii de angajați, iar împreună execuții impecabile. De fiecare dată când privesc o reclamă de la Apple mă gândesc că mi-ar plăcea să cunosc echipa care a muncit pentru. Sau atunci când mă zgâiesc pe youtube la o prezentare Chanel mă încearcă aceeași senzație. În cercurile acelea nu sunt acceptați oamenii bun la toate. Munca cere cunoaștere temeinică pe o disciplină, una singură.

Acestea fiind spuse, refuz atitudinea omului bun la toate. O să deleg. Cineva o să mă ajute cu partea de marketing. Altcineva o să mă îndrume prin industria textilă. Despre fotografia de produs și neurologie o să continui să citesc.

Și o să continui să scriu. În fond, scrisul e munca mea și mă provoacă să gândesc.

Cogito ergo sum. Descartes

Foto: Simona Nutu

Spre carte prin fotografia erotică

Două campanii se desfășoară sub egida mea. Campania Poartă o carte și campania Eu sunt educația strâng laolaltă tulburările și neliniștile mele de a părăsi lumea asta fără să las nimic în urmă. Cromozomii i-am dat deja mai departe. Ai mei se numesc Mara și au șapte ani, imediat opt.

Cum direcția în viață mi-am ales-o pe cultură, știu la ce m-am înhămat. Multe coate rupte pentru a răzbi în viață și prin forța educației. Am început să caut soluții pentru a atrage cât mai multe persoane spre lumea incredibilă a cărților. De exemplu campania Poartă o carte mi se pare că stagnează. Nu realizez nici un progres.

Am avut încredere în cititori. Îi iubesc. Am fost dezamăgită de ei. Presupusesem eu că cititorii alcătuiesc o categorie specială de oameni. Lipsa calităților deosebite la cititori mi-a spulberat părerea fermă. Ce mai este un om fără convingeri!? Rana primejdioasă mi-am îngrijit-o sub ocrotirea unui profesor din facultate. Câteva replici schimbate între eternul profesor și eterna studentă m-au ajutat să înțeleg. Cartea reprezintă un ospăț. Te gândești la cele citite, la ideile produse. Mulți dintre noi receptăm fraze pe facebook pe metoda fast food. Nu o să dau numele profesorului. Respect o modestie pe care încerc să mi-o însușesc și să o aplic. Dar eu încă nu am ajuns atât de înțeleaptă. Câțiva ani o să mai practic epatarea.

Am început să iau cititorii ca atare. Puterea cărții e o iluzie, zicea domnul profesor. Puterea ei, dacă are una, ține de reducere. Micșorează tendința de manifestare asemenea unui primitiv. Eficiența ei constă în limitarea agresiunii înnăscute.

Continui campania după ce mi-am redifinit ce înseamnă lectura.

O să încerc să atrag mai mulți oameni spre carte prin fotografie erotică. Nimeni nu ignoră pasiunea. O copertă de carte pe o piele sensibilă, un roman între două piciorușe deschise sugestiv, o senzualitate karamazoviană pe un cearșaf alb mototolit de greutatea a două trupuri și o carte etc.

Cercetare fac de vreo jumătate de an. Erotism, pasiune, corpul uman, carte, elementele celui mai nou proiect. Așteptați numai.

Zic! Și o să fac!

Foto: Simona Nutu

Ne trezim dimineața să

Ordinea exclude haosul. Starea generală de confuzie a luat o altă direcție când Aristotel a propus categoriile. Clase, ordine, familii și oamenii s-au deșteptat puțin mai mult. Fiind în beznă, au văzut o luminiță.

Într-un fel de negură mi-am dus și eu zilele. Detestam planurile, îmi dadădeam ochii peste cap la program, proiectele ziceam că nu sunt de mine. Nici clipa n-am trăit-o, dacă v-a trecut prin minte. Luam pur și simplu zilele ca atare. Nu acționam, nu schimbam. Anul trecut am alcătuit pentru prima dată un fel de plan. Cu liniuță am trecut pe un caiet puncte unde vreau să ajung: să renovez apartamentul, să transform blogul în redacție, să găsesc un spațiu pentru Tricoul Inteligent, să călătoresc, să.

Din tot ce am citit eu, am dedus că semnificația lui își are sursa într-o reprezentare umană a vieții: nevoia de sens. Trebuie să ne naștem pentru ceva mai mare. Mecanismul complex care am dovedit că suntem nu aduce satisfacții. Ca reacție, Trebuie să facem una sau alta pentru un plan necunoscut, dar grandios.

Și facem. Ne trezim dimineața să. Anul acesta mă trezesc să muncesc până la epuizare fizică și financiară pentru blog și Tricou. Am trecut pe listă cu liniuță. Pentru ieri aveam de scris un articol despre un subiect ambiguu: croitorie și design vestimentar. Am mers pentru lămuriri la atelier Bobar și am discutat chiar cu surorile Bobar.

Nu s-a potrivit. Mara mea s-a îmbolnăvit. A vomitat o noapte și toată ziua de ieri. Ca într-un film de Woody Allen, într-o bucătărie scăldată de lumina soarelui, cu masă și scaune înalte, mica bestie a dat afară ceaiul, pâinea prăjită și cele trei guri de ciorbiță într-o boltă absolut deloc cerească. În tot acest timp, mama ei, cu un șirag de perle la gât, s-a întors cu mișcări domoale la chiuvetă și și-a scuturat mâna plină de conținut stomacal.

Am abandonat gândul de a scrie orice articol. M-am transformat într-un paznic al expulzărilor, am miorlăit puțin și am adormit cu mânuța Marei lanț la gât.

Revin săptămâna viitoare cu un interviu cât se poate de sincer despre croitorie și design vestimentar.

Notați, croitorie și design vestimentar.

Foto: Simona Nuțu 

Dunia, conținut autentic sau furnal de marketing

La final de 2017 am primit un reproș pe blog. La un text anume, articol pentru care am fost răsplătită, mi s-a comunicat că am trecut de la conținut autentic la furnal de marketing și publicitate.

Toți anii investiți în persoana mea, lecturi de specialitate, cursuri, conferințe, influențe, s-au remarcat. Prima dată mi-am luat flatarea. Aha! Așadar, blogul are conținut autentic.

Ce anume l-a făcut o autoritate recunoscută? Întotdeauna am scris despre cărți, teatru, călătorii, artă și cu exces de zel despre mine. În prezent continui. Cărțile au generat conținut autentic? Temele desprinse din artă?

Întrebări retorice, sunt convinsă că datorez mult lecturilor.

Ce anume l-a făcut furnal de marketing? Răspuns singular: articolele plătite.

De-a lungul anilor am avut puține asemenea articole. Înapoi în 2006, nu știam că există posibilitatea ca un blog să devină o sursă de întreținere. Scopul meu a fost să scriu, să mă responsabilizez. Descoperirea unei paradigme bănești mi-a revenit după un timp. Dar ca să câștig, se impunea un transfer de putere: de la persoană la subiecte de actualitate sau de alcov. Am refuzat asemenea stăpâni. Condițiile de viață prielnice prin parteneriatul cu tatăl copilului meu au îngăduit pretențiile intelectuale. Dar condițiile de viață s-au schimbat. Fără susținere, am sucit perspectiva blogului. Rațional am decis să-l trasform în resursă financiară.

S-au ivit, ca ghioceii în luna ianuarie, un articol, două, trei articole plătite. Să zicem că am adunat un buchet. Nu-mi este rușine, nu am apucat pe calea greșită, nu mă prostituez. Direcția s-a modificat.

Caloriferul îmi curge la bucătărie, facturile vin în fiecare lună, geamurile de la terase produc o muzică tânguită când bate vântul. Conținutul autentic nu-mi îngrijește decența traiului, nu mă scoate la cină, nu-mi cumpără pantofi, nu-mi alină dorul de ducă, nu-mi plimbă copilul prin muzee, teatru și librării.

Dostoievski, spectacolele lui Vișniec, lansările de carte cu Adriana Babeți, cugetările despre a fi, a avea, a deveni nu mi-au pus nici pâinea pe masă. Mi-au construit o oarecare faimă. Eu sunt Dunia aristocrată în unele medii. Ce face în schimb conținutul autentic? Mă umple de satisfacție. 

Blogul reprezintă locul meu de muncă. Aici lucrez. Cu el mă întrețin. Un articol plătit nu scade calitatea. Îmi pare rău că unii dintre dumneavoastră considerați răsplata o decădere. Subiectele care ajung pe blog se potrivesc într-un fel sau altul cu valorile mele. Nu mă lepăd de învățături, am depus un efort colosal în autoeducație.

Îmi doresc să am cât mai multe articole cu recompensă, muncesc mult pentru, iar dacă unii aveți cumva vreo așteptare de la mine, vă spun, dar nu vă pot promite, că nu intenționez să dezamăgesc pe nimeni.

Vreau să muncesc, vreau să fiu plătită pentru, vreau să mă simt apreciată. Nimic special, doar viață.

Foto: Simona Nutu

Bloggerul, succese ușoare cu mijloace ieftine

M-au fermecat peste măsură niște porțiuni din filme sau cărți: un personaj dă replica cu un vers din Shakespeare, Wordsworth sau Milton, fără să numească autorul, iar celălalt răspunde la cele spuse cu o continuare a versurilor. În loc de punct, privește fix în ochii celuilalt și încheie: Shakespeare! Wordsworth! Milton! Oricare o fi fost folosit de scenarist.

Scenele astea m-au umplut instant de două sentimente contradictorii: ciudă și admirație.

Ciudă: Mie nu mi s-a întâmplat niciodată!
Admirație: Ce inteligentă femeie, ce memorie!

Apetit pentru lectură s-a întâmplat să am. Poate m-am născut așa, o probabilitate. Certitudinea este că m-am educat așa. Fascinația cărților își are sursa într-o bibliotecă din casă.

Vă mărturisesc, îmi aștept momentul, cele cinci minute de glorie. Între timp am citit duzini peste duzini de cărți. Lectura mi-a facilitat scrierea unor articole anume pe blog. Se întâmplă mai rar decât îmi doresc. Uneori am articole la cerere.

La un asemenea articol, îmi imaginez mintea ca vechea bibliotecă de acasă: rafturi, autori, naționalitate, categorii. Fiecare temă mă provoacă să alcătuiesc o bibliografie scurtă. Pentru IQOS m-am legat de Dorgeles, un scriitor francez descoperit prin facultate, în Gara de Nord, savurând o carte de-a lui Mircea Eliade.

Provocarea o găsesc neprețuită. Îmi stimulează capacitățile intelectuale, îmi propune un joc și mă ferește de plictiseală și cabotinism. Pardon, dar n-am ajuns bloggerul care urmărește succese ușoare cu mijloace ieftine. Mintea mea nu cunoaște judecata omului simplist.

De când practic bloggingul, m-am confruntat cu mai multe atitudini din partea celorlalți. La începuturi, curiozitate și lejeritate. Puțini au fost jurnaliștii care și-au ascultat intuiția. După o vreme, respingere și dispreț. Bloggerii prestează servicii fără studii de specialitate. Scriu anapoda, fără structură, fără reguli, dar mai ales, fără cercetare. Absența investigației irită. Bloggerii au mers pe opinie personală, emoție, nu mă citiți dacă nu vă place. În caricatura asta de război, s-au soldat pierderi colosale. Ziare mari și-au închis porțile. Epocile vin, se impun și se duc.

De puțin timp, aș indica ultimul an, am observat o îmbinare. Cele două corpuri, jurnaliști de-o parte, bloggeri de alta, s-au unit. Oriunde am mers în anul 2017 am alcătuit corpul presă.

Între noi, aceleași gândiri, dar atitudini diferite. Disprețul a ajuns să fie mascat, iar unii bloggeri, cei silitori și muncitori au primit și bătăi pe umăr binevoitoare din partea jurnaliștilor.

M-am pus într-o zi în papucii lor. Perspectiva e noul meu cuvânt preferat și cea mai activă disciplină. Jurnaliștii au studii de specialitate. Diploma face dovada unei școli terminate, nu demonstrează capabilități sau verifică talente. Menționez, chiar dacă risc practicarea surplusului de informație, că nu ridic în slăvi jurnalistul pentru școlile sale. Ce aș glorifica ar fi munca.

Fără generalizare, dar o mare parte dintre bloggeri speculează. Lipsiți de disciplină, leneși, practică lejer greșeli elementare de limbă și cultura superficială. Proștii descriu blândețea, dar semidocții sunt chiar periculoși. Îi găsiți de obicei în funcții onorabile și le place să li se spună șefu.

Ambele tabere au parte de muncitorii lor și de leneșii lor. Mere găunoase la tot drumul.

O să restrâng subiectul la un punct: bloggeri leneși și speculanți. La exercițiul de imaginație anunțat mai sus, mintea mi-a potrivit următoarea alăturare: atitudinea și munca unor bloggeri seamănă cu atitudinea și munca muncitorilor puși în funcții de conducere de comuniști. Se practică datul cu părerea, se vorbește mult, se plimbă foi, totul, dar totul executat de parcă ai fi cel mai ocupat om de pe pământ.

Munca rămâne până la urmă cea mai frumoasă dintre toate activitățile omului. Educația e salvarea. De aceea învățați ce trebuie în școli pentru a face ce vă place în viață.

Închei cu Paul Ricoeur. Învățăm ca să nu fie nevoie să reînvățăm totul de la capăt.

Știți cine a invetat roata? Dar cel mai important, cum a inventat roata?!

Foto: Simona Nutu 

A spune ce vor alții să audă

De 18 Dec, 2017 0 No tags

Ieri am câștigat o imensă bătălie. Mara a spus ce gândește fără grijă pentru urechile mele. Pentru obișnuiții casei Dunia, nu mai e nevoie de explicații. Pentru un rătăcit sau un proaspăt cititor, Mara este fiica mea. Are 7 ani, iar în urma despărțirii părinților ei a dezvoltat un mecanism detestabil: spune ce crede că vrei să auzi.

Revin la ziua de ieri. După o zi de târg, program de la 10 dimineața la 8 seara, i-am dat telefon și i-am comunicat: Te-am așteptat. Răspunsul ei: Și? Nu am vrut să vin. După încă două minute de dialog, am închis telefonul. Am primit un alt telefon de la ea la scurt timp. Mama, ești supărată pe mine? Mama, pot să spun ceva? Mama, nu tu m-ai învățat să spun ce gândesc eu și ce vreau eu, nu ce vor alții să audă?!

Da, eu am învățat-o. Lecția e prețioasă, dar a fost greu învățată.

Îmi doresc pentru fiica mea să spună ce gândește și ce simte. Să aibă o voce. Să nu permită nimănui să o trimită în margine pentru că nu are dreptul să glăsuiască despre un subiect sau altul.

Pe mine prea de multe ori m-au pus la punct părinții. Copiii nu au ce căuta în discuțiile oamenilor mari. Mari de la mâncare și alcool cei mai mulți. Rar am întâlnit în copilăria mea caractere mari.

Prietenele mi-au întrerupt deseori discursul. Nu am eu dreptul la o părere despre normele obligației morale într-o instituție. Să mă angajez, să lucrez opt ore și abia atunci să vorbesc.

Interdicții pe subiecte, limitări pe o temă sau alta, frustrări eliberate în urlete au caracterizat prima parte a tinereții mele.

De fiecare dată am căutat răspunsuri în cărți și am profitat de circumstanțele care au prilejuit exercitarea influenței asupra mea: întâlniri cu profesori, cu scriitori, cu personalități puternice. Am luat aminte, am sucit perspectivele și cel mai important, m-am scuturat de convingeri. Eliminarea opiniilor străine de gândirea mea a solicitat o implicare în acțiune totală.

Am 34 de ani. Consider că am învățat într-un timp prea mare diferența dintre bine și corect. Citeam cu ciudă în adolescență scriitori ca Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Ei crescuseră cu lecturile lui Byron sau poeziile lui Rimbaud. Eu în facultate i-am citit, dar condițile de viață au făcut imposibilă fascinația, indirect educația.

Uneori îmi pare că generația mea a crescut sub fascinația Coelho. Din unghiul ăsta, devin firești reprezentările despre viață adoptate. Ne-am maturizat la umbra unei voci modeste, nepretențioase, dar cu un program de marketing.

Cărțile conțin toate răspunsurile la întrebările noastre. M-am întors și reîntors la cărți. Am înțeles eficiența unei direcții în viață. Și astfel m-am calmat. În prezent mă zbat pentru persoana mea, pentru familia mea.

Refugiații nu mă sperie. De ce m-ar?! Copii prinși de fustele mamelor? Dacă cineva i-ar picura în ureche cuvinte otrăvitoare Marei, – Americanii or să-ți omoare mama și tatăl-, iar apoi i-ar pune o armă în mână, ce ar decide mintea ei de 8 ani? Mara mea e subtitutul fiecărui copil refugiat. Sora mea fiecări femei refugiate. Nu mi-e frică de refugiați sau de dominația arabă.

Cărțile conțin răspunsuri. Oamenii aleg însă ignoranța. Au fost vremuri când omenirea era convinsă de superioritatea rasei albe asupra negrilor. Observ similitudini. Arabii sunt inferiori, agresivi și de needucat. Au fost și persoanele de culoare la fel într-o perioadă.

Nevoia stă în educație. Pretutindeni în lumea asta e stringentă educația. Iar eu tocmai ce am câștigat o bătălie.

Mara spune ce gândește. Următorul pas: alegerea potrivită de cuvinte.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Zice Dunia despre frumusețea femeilor cu bot de rață

Recunosc, percepția asta nouă despre frumusețea femeii mă umple de sentimente contradictorii.

Mă încântă: De exemplu: la 45 de ani aș putea să fiu o femeie cu un bust generos și ferm.
Mă sperie: De exemplu: absența expresivității de pe fețele femeilor adulte.
Mă atrage: De exemplu: albirea dinților intensifică pofta de sărutări pasionale.
Mă dezgustă: De exemplu: aspectul de bot de rață.
Etc!

Ultimul exemplu mi-a verificat proaspătul cinism. Fac exerciții de cinism.

O fotografie de pe facebook sau de pe Piața Facebook mi-a arătat imaginea unor buze, înainte și după injecția de colagen. Abia m-am abținut să nu las comentariu: Felicitări, arătai mai bine înainte!

Foto: Simona Nutu

Ne sperie tot ceea ce nu știm

Să fie un an, să fie doi de când am început să mă fac una cu emoția. Ce înseamnă asta?

Paranteză:
În momentele mele publice, să vorbesc unei mulțimi, să pun o întrebare într-o sală plină, să port o discuție în contradictoriu, mă confrunt cu bestialitatea reacției afective. Bătăile inimii se accelerează, obrajii se îmbujorează, căldurile și frigurile mă zăpăcesc până la o pierdere ușoară a simțului vederii.

Înseamnă trăire. Mai exact, am descoperit că nu e suficient să-mi accept emoțiile, ci să le retrăiesc imediat după ce le-am trăit. Dublez procesul sufletesc de vreo doi ani. Recent am descoperit o cu totul altă detașare. Diferența constă în stoicism.

Am acceptat. Da, emoțiile dau cu mine de pământ. Da, emoțiile nu pot fi controlate. Dar poți merge cu emoția în același timp. Dacă urmează să pun o întrebare într-o sală plină, din momentul când am decis, se declanșează seria de afecte: inima bate, tâmplele pulsează, obrajii ard, palmele transpiră, mâna tremură. Le identific, le trăiesc, apoi încep rememorarea. Memoria și amintirea emoției.

Îmi ascult inima, îmi ating tâmplele și obrajii, îmi privesc palmele, iar apoi vorbesc. Am înregistrat mărunte victorii, dar o victorie în lumea emoțiilor, oricât de mică, e percepută ca un Gulliver în Lilliput.

Zilele trecute m-am confruntat cu o emoție de pe un alt tărâm. Aș zice că aparține suflării maturității. O teamă ușor paralizantă m-a cuprins în urma unui contract care aștepta să-l semnez. Fișierul deschis, cu pagini multe, anexe și paragrafe, mi-a provocat frică. Parcă ceva rău urma să mi se întâmple. Am mai văzut frica asta la mama mea în timp ce dădea o declarație unor polițiști. Niște hoți ne-au spart casa acum câțiva ani.

Toate contractele semnate îmi dau o anumită neliniște. Eu m-am catalogat singură: sunt o provincială. Mă sperie înțelegerile juridice, dar asta pentru că sunt într-adevăr o artistă veritabilă la acest capitol: mă plictisesc cifrele și convențiile. Nu mă aplec asupra lor, le studiez superficial, și necunoscutul reprezintă o sursă de nenorocire. Ne sperie tot ceea ce nu știm, iar eu nu știu o seamă de lucruri.

Episodul mi-a produs o dezamăgire. M-am consolat singură. Mi-am luat în derâdere provincialismul și imaturitatea, dar sunt ale mele. Lucrez cu ele, nu mă împotrivesc, le corectez și sper să ajung într-o zi ceea ce îmi doresc: o individualitate în echilibru cu generalul speciei.

Foto: Anca Ciobănescu

E imposibil să am un copil educat

Am bilete la Spărgătorul de nuci astă seară. Însoțitoarea mea este Mara. Am ținut foarte mult la prezența ei. I-am refuzat o excursie cu școala pentru acest spectacol. Am aruncat o privire în urmă să-mi descopăr obsesia cu Spărgătorul ăsta. Nu mi-am amintit nimic. Totuși am acasă o filmare nevăzută cu botezul Marei unde pe fundal se aude Ceaikovski. În dormitorul ei, pe perete, o pânză semnată Oana Bolog Bleich, îl înfățișează impunător și albastru pe Spărgător.

Mara i-a mărturisit unei prietene, două Crăciunuri în urmă, că mama e înnebunită după Spărgător. Un moment de mândrie pentru mine. Asemenea episoade îmi confirmă perseverența depusă la educația ei.

Îmi doresc să educ adultul care o să ajungă. E imposibil să am un copil educat. Mara se află în proces de. De aceea e mai natural să nu știe și e anormal să cunoască multe. Dacă mi-ar fi spus și mie cineva în timpul școlii primare sau măcar în aia generală! Din nefericire, abia la facultate, la un curs al Adrianei Babeți, am auzit o așa minunăție edificatoare. Am rămas convinsă de adevăr, iar azi, ca mamă, nu pretind de la copilul meu.

De când am născut mi-a fost clar. Nu am devenit mamă pentru că am adus pe lume un copil, o să ajung prin străduință, în timp. De la doi ani ai fetei am început să o expun la diferite activități. Am plimbat-o prin muzee, la teatre, prin librării. I-am citit reviste în limba franceză și engleză când se afla în burtică. Am adormit-o cu povești de Andersen, Frații Grimm și cântecele din spectacolul pentru copii, Diligența cu păpuși, Tudor Gheorghe.

Am expus-o. Acesta este cuvântul cheie. Freud și Jung s-au pus de acord, și după ei întreaga breaslă, omul e format până la vârsta de 5 ani. Urmează apoi să scoată din el. Întrebați-vă singuri ce o să scoată la suprafață copilul dumneavoastră.

De aceea, aprecierile și reproșurile nu mă afectează. Primesc și și pentru cum îmi educ copilul. Unii habar nu am de ce îndrăznesc. Am păstrat sarcina fără să mă consult cu poporul, nici măcar cu mama.

Există două tabere. Contrariile nu se atrag în cazul acesta. Unii îmi critică alegerile. Cu ce îmi ajut fata plictisind-o peste măsură la muzee? Doresc să o fac artistă, să moară de foame? Să învețe germană, să meargă suplimentar la engleză, să nu-l confunde pe b cu d.

Alții mă apreciază, mă privesc cu bunăvoință și căldură în ochi. S-a întâmplat să fiu atinsă prietenește pe mână sau umăr. Atât de mult de ocupi de Mara, o duci acolo și dincolo!

Criticile nu mă ating, aprecierile nu mă flatează. La început am crescut-o în bătaia vântului. Plecam urechea acolo și acolo. Influențele de la cei din jur mi-au fost uneori utile, alteori nocive. Pentru copii e bine să ținem direcția corectitudinii. Pe mine m-a ajutat despărțirea de tatăl ei să înțeleg cel mai bine acest aspect.

Rar mă mai poate descuraja cineva. Părinții care-și prezintă viața de familie ca cea mai mare realizare erau cei mai de temut pentru mine. M-am simțit de multe ori judecată, compătimită, disprețuită, neacceptată, dar au dreptate într-o privință: copilul își poate salva părintele. Privind-o într-o zi m-am întrebat: poate un copil să distrugă viața mamei dacă mama refuză să se definească prin copil și să-și vadă în continuare separat de viața ei personală? NU.

Mara m-a salvat. Iar eu, și din acest motiv, continui să o plictisesc prin muzee. Să o duc diseară la spectacol. Să duc discuții interminabile cu ea despre necesitatea prezenței. Miorlăiturile mă irită și m-am săturat de ele, dar le duc, merg înainte. Cu urlete, cu văicăreli, cu împotriviri, cu șantaj emoțional, cu rugăminți fierbinți din partea ei duc mai departe procesul.

Chiar trebuie să merg iar la muzeu? Nu, Mara, nu trebuie. Trebuie să mâncăm, să bem apă și să dormim. Orice altceva e opțional pentru ființa umană. Dar asta mamă ai tu.

Mergi fără mine la Bufnițe azi, povestea de dată trecută m-a plictisit. Îmi pare rău, Mara, dar nu e o opțiune duminica la Bufnițe. Mergem oricum, dar ai posibilitatea să te ridici și să pleci oricând dorești.

Iar cartea asta? Nu eu am vrut-o, tu ai insistat. E o tâmpenie, sunt de acord cu Axel, nu poți să călătorești în centrul pământului, iar profesorul ăla e ca tine, nu ascultă. Ai dreptate, Mara, dar uite că ai reținut un nume și ți-ai format o opinie. Vrei să ajungi adult și să confirmi teoria lui Jung că femeile nu au opinii personale? Ce? Nu ce, poftim!

Poftim?

Gata cu cititul seara. Prefer să-mi cânți. Mara, m-am plictisit, cânt de 7 ani. Și îți place ce citim seara. Da, dar nu suport lumina aprinsă. Să cânți nu ai nevoie de lumină.

Așa se face educație în familia mea. Nimic nu e roz, nimic nu e tragic. Nici faimă, nici moarte socială. O căutare inepuizabilă de găsire a calei de mijloc.

Calea de mijloc e deviza familiei noastre.

Foto: Bogdan Mosorescu

Gaudeamus 2017: Nu ne punem cu obișnuințele!

Am lăsat mica bestie la școală. Mi-a dat un sărut grăbit pe frunte. A intenționat pe frunte, buzele s-au lipit de ochi. Clipind des i-am urat distracție, dar nu sunt sigură că a mai auzit. Acasă, în apartament, se aude liniștea. Presupun că vecinii au plecat la muncă sau dorm până târziu.

Fără zgomote din măruntaiele blocului, am efectuat o căutare în arhiva blogului despre Gaudeamus. În 2008 am zburat prima dată la București special pentru târgul de literatură. Herăstrău, Gaudeamus, cafenele și unul din Mosorești mi-am intitulat atunci un articol. În altul concluzionam patetic: Cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, raiul pe care singură mi-l edific in fiecare zi.

În anii următori nu am schimbat reprezentările despre Gaudeamus, dar am adăugat altele. Evenimentul a devenit obicei. O să tot repet: Nu ne punem cu obișnuințele! Fără să fie un scop în sine, sper ca deplasarea din luna noiembrie la București să nu înceteze o dată cu mine. În 2009, trupul meu putea fi descris de expresia cu burta la gură. Cu Mara apărată de lichidul amniotic, luam autograf de la Salman Rushdie. Tocmai terminasem lectura Copiii din miez de noapte. Să fi avut înclinații metafizice sau doar o mică doză de suprarealism, aș fi legat maternitatea de cartea lui Rushdie, iar Mara mi-ar fi fost trimisă pe lumea asta. Dar nu sunt eu atât de naivă!

Cu sistem imunitar propriu, Mara a ajuns și ea pentru prima dată la Gaudeamus anul trecut. Reprezentările despre târg s-au înmulțit. Pe lângă cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, Raiul cuprinde familia, prietenii, educația, moștenirea.

Frază testamentară: Îi las moștenire micuței bestii o bibliotecă cu titluri impresionante, brățara mea de argint lucrată manual achiziționată din Creta și călătoria din noiembrie la București. Să-și ia familia și prietenii, să plângă și să râdă, să schimbe copilăria cu adolescența, adolescența cu tinerețea, tinerețea cu maturitatea, maturitatea cu bătrânețea pe drum la târgul de literatură. Să-și pună întrebări. Să găsească răspunsuri. Să confecționeze soluții.

M-a întrebat plângând marți seară: Mama, tu ai avut așa ca mine o prietenă bună, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi?

Pe mama ei au salvat-o cărțile. Cărțile prilejuiesc întâlniri neprețuite cu sinele. Te învață mai bine ca orice profesor valoarea persoanei și forța acceptării.

Asta e moștenirea mea.

Foto: Adrian Oncu