Vă rog frumos, lăsați-mă să avortez

O să urmeze un text despre avort. Înainte vreau să vă spun o poveste.

Când eram mică, la sfârșit de săptămână mergeam în vizite; duminica întotdeauna la bunicii din partea mamei, vineri seară și sâmbătă la diverse familii cu care părinți mei dezvoltaseră o relație. Distracția părinților și a prietenilor lor semnifica mese întinse și bogate, iar vara grătare în curte. Sunt foarte sigură de o delectare gastronomică a nașei mele care savura dovlecelul pane al mamei mele.

Când nu eram gazde și plecam noi pe la alții, după o anumită vârstă am început să refuz o vizită sau alta. În special nu-mi plăcea o femeie anume. Nu înțelegeam cum putea mama mea să o placă și să o scuze în fața mea când îi strigam cu reproș apropierea de ea. Am disprețuit-o ani întregi și am iertat-o anul trecut. Complet întâmplător i-am aflat detalii intime din viața. Femeia a suportat de-a lungul anilor câteva avorturi. Mamă a trei copii, a refuzat să-și mărească familia în numele vieții. O consecință a avorturilor interzise în epoca Ceaușescu se află în mărturisirea mea. Comportamentul ei lipsit de identificare afectivă, atitudinea indiferentă, limbajul ordinar și tonul belicos mi-au provocat sentimente de respingere și dispreț.

Anul trecut i-am putut înțelege comportamentul. Nu i l-am scuzat și nu mă simt vinovată de ceea ce am simțit în toți acești ani, dar măcar pricep.

Iar acum are loc un marș al vieții. Am trecut de zeci de ori pe lângă maternitate unde stau de strajă bărbați, copii și femei să ne reamintească că nu există iertare după avort.

Oare cui se adresează? În lumea asta își duc zilele și persoane ca mine fără Dumnezeu cu D mare. Am diferinți dumnezei, toți cu literă mică. Mă revoltă acești oameni din fața maternității. Mă confrunt când trec pe lângă cu sentimente de silă, de părere de rău, de indignare, de agresivitate.

Sunt mama unei fetițe de 7 ani. Am și întreruperi de sarcină. A aduce un copil de lume înseamnă mai mult decât a da viață. Pornind de la nume, Marșul pentru viață, atrag atenția asupra ipocriziei. Oamenii iau viața altor ființe. Găinile, din această perspectivă, au aceleași drepturi ca oamenii: să trăiască.

Să urcăm un nivel. Conștiința. Noi am avea conștiință. O conștiință ar pune în pericol viața unei femei? Există numere ale femeilor decedate în epoca Ceaușescu. Bărbații, femeile și copiii ăia folosiți cu nerușinare de adulți s-au întrebat despre motivele unei guvernări? De ce intră guvernul în viața intimă a femeii și interzice avortul? Cunosc răspunsul. Nu o să-l dau pentru că mă oprește sila.

Dau înainte pentru că reacționez. Reacție la ignoranță, prostie și răutate.

Ființele alea dotate cu aparat respirator din fața maternității susțin viața. Dacă viața înseamnă să respiri, au dreptate. Dar greșesc. Viața înseamnă supraviețuire, educație, empatie, putința de sublimare. Copiii abandonați au șanse să supraviețuiască. Unii dintre ei. Doriți să protejați viața? Începeți prima dată prin a sprijini viața. Adoptați! Susțineți educația sexuală în școli și sexul protejat.

Actul sexual vă ofensează? Păi daca sunteți adepții utopiei lui Huxley, suflecați-vă mânecile, studiați cu strictețe și disciplină genetica și mai urcați o treaptă în istoria umanității: viața în eprubetă. Nu fac trimitere spre fertilizare și spre inseminare, ci spre Minunata lume nouă. Dacă nu știți despre ce vorbesc, citiți cartea.

Pentru cei cu Dumnezeu în gură și Biblia în mână, în suflet sigur nu poartă învățături creștine de iubire, menționez că apucăturile voastre afectează viețile a zeci de femei. Unele devenim mame cu responsabilitate. Nu naștem pentru viață, ci aducem pe lume un copil cu obligația de a-l face fericit. Fericirea e un cuvânt pentru copiii abandonați; un cuvânt în dicționar, nu necunoscut, ci de neatins.

Am scris acest text doar pentru a fi un număr pentru cei din tabăra cealaltă. Există și tabăra oamenilor raționali și cu bun simț.

Iar voi, ăia care protestați, nu aveți habar de rațiune, bun simț și probabil de sex satisfăcător în viața voastră. O presupunere nefondată, recunosc, dar așa pot să vă compătimesc și să vă înțeleg.

De scuzat nu vă scuz. Nici Dumnezeul ăla în care credeți nu o face. Credința presupune altceva.

Foto: Flavius Neamciuc

Esențialul în gramatică: de la Severin sau din Severin

În propoziții regente care au structura:

subiect, exprimat prin substantiv articulat cu articol hotărât care denumește o noțiune abstractă (adevărul, concluzia, dorința, întrebarea, problema etc.) + atribut (substantiv sau pronume în genitiv, adjectiv posesiv în nominativ) + verbul copulativ este, după care urmează o propoziție subordonată predicativă:

Dorința noastră a fost să fim întotdeauna primii.

NOTĂ: Atunci când subtantivul este nearticulat sau articulat cu articol nehotărât, el nu are funcție de subiect, ci de nume predicativ antepus, ceea ce face ca propoziția care urmează să fie subordonată subiectivă:

Un lucru / e să te plimbi / și alt lucru e / să fii util echipei /.

1. propoziție principală (predicatul: un lucru e);
2. propoziție subordonată subiectivă (regentă este prop. 1);
3. propoziție principală (predicatul: lucru e);
4. propoziție subordonată subiectivă (regentă este prop. 3).

Ceea ce ați citit mai sus constituie o parte mică din limba română esențială. O să găsiți mai multe informații la pagina 176 din cartea domnului profesor Alexandru Metea, Limba română esențială.

Ce înseamnă pentru mine esențial în gramatică?

Pentru mine esențial în gramatică înseamnă să scrii și să vorbești corect. Putem fi de acord că tot mai puțină lume scrie și vorbește corect.

Problema o constituie esențialul. Și aici o să-l contrazic pe domnul profesor Metea. Nu e asta dorința mea. Mi-a cam fost frică în facultate de domnul profesor. La examen a glumit cu mine, m-a întrebat dacă sunt din Severin sau de la Severin, dar deja îmi trecuse nota în carnet.

NU găsesc fundamentale informațiile de la pagina 176. Îmi pare că îndepărtează elevul. Sintaxa lipsită de voiciune ține departe omulețul actual ancorat într-o lume a anime-urilor. Dinamica, multiple imagini statice în succesiune rapidă, nu găsește corespondent în a te apleca peste fraze și a le împărți în propoziții.

Există o întreagă cultură a acestor anime-uri, iar profesorii le ignoră sau le resping. Să mai zic că e greșit? Nu propun să coborâm în lumea lor, dar din când în când putem face o vizită.

În vizite putem stabili ce înseamnă esențial. Să conjugăm corect sau să împărțim frazele în propoziții? Să folosim cratima sau să memorăm diftongii?

Esențialul ține și de cantitate. Să fixăm prima dată, apoi să aprofundăm. Ritmul constituie un alt factor. Copiii vin cu ritmuri diferite. Descriu o simfonie, ceva amplu, ceva îmbinare, ceva părți.

Elevii, prin vârstă, au putere de a aduna informație multă. Dar mult presupune cum. Cum livrăm informația?

Iar cum depinde în totalitate de persoană. Adulții uită că au în față persoane de 7, 14 sau 21 de ani. Pentru mine e clar raportul: adult, cunoștință – copil, necunoștință.

Ce iese de aici?

Neștiință de carte.

Foto: Mile Șepețan

De ce nu iertăm?!

După ani de zile de stat cu nasul în literatura de specialitate, scormonind prin copilărie și adolescență, am reușit să găsesc răspunsul la o întrebare.

De ce nu pot ierta?

Într-adevăr nu pot. Am încercat, mi-am dorit, m-am străduit. Mereu am eșuat. Orice persoană care m-a făcut să sufăr m-a condamnat la o furie fără leac. Pot susține că sunt o reprezentare a lui Hulk, doar că mi-am păstrat chipul de Lolita.

Am traversat diverse etape. La început mi-am dorit bunătatea dintre paginile cărților cu povești religioase. Nu mi s-a potrivit. În adolescență am lăsat ignoranța să mă cuprindă din toate părțile. Nu m-a interesat să cred în ceva, ci am apărat ce consideram că știu.

Am ajuns cu pași mici să mă îndoiesc de tot. Au urmat ani de greșeli monumentale. Am suferit și am provocat suferință. Mi-am anulat convingerile și m-am oprit din a avea obișnuințe impersonale. I-am dat un bobârnac tradiției.

Mi-am schimbat gândirea, iar consecințele au dat buzna. Am păstrat disperarea căutării. De ce nu pot ierta? De ce nu simt nimic în afară de o doză de penibil când circumstanțele mă situează față în față cu aceia cu care am intrat în conflict?

Am decis la un moment dat să renunț. Iertarea pur și simplu nu este de mine, iar atitudinea mândră nu mi-a displăcut niciodată. Am cultivat și cultiv mândria.

Am început să mă mulțumesc cu mine ca unic martor al schimbării gândirii și sentimentelor. Nu vede nimeni cât am muncit la mine? Nu observă nimeni cât sufăr? Nu mă acceptă nimeni ca un întreg și mai ales nu mă iubește nimeni pentru ceea ce sunt?

M-am iubit eu și am devenit mai veselă; cel puțin la exterior. Au mai trecut niște ani, iar într-o zi mi-a venit răspunsul.

De ce nu pot să iert?

Nu pot să iert, dar pot să trăiesc cu tot ce s-a întâmplat. Nu o să-i privesc pe cei care mi-au provocat durere cu bunăvoință. Am trecut de la a fi la a deveni. Nu mai sunt neiertătoare, am devenit capabilă să suport eșecurile și pierderile, și să mi le asum.

Pentru unii se cheamă asta iertare. Eu știu însă că nu iertare se cheamă ceea ce simt. Mi-e foarte bine cu persoana mea. Trăiesc mulțumiri intense în urma muncii depuse la ființa mea. Am multe datorii către diverse persoane care m-au ajutat să cresc, dar sunt un om mai bun și datorită mie.

Trăiesc cu tot ce s-a întâmplat, viața nu are sens, fac greșeli ca mamă, ridic nasul în vânt, spăl duminica, mănânc carne, îmi dau voie să fiu furioasă și mă străduiesc să fiu fericită.

În punctul acesta mă aflu în prezent.

Foto: Mile Șepețan

8 Martie: je suis amantă

E 8 Martie. Să vorbim despre femeie, dar nu despre orice femeie, ci despre amantă. Cu siguranță cele mai multe sunt singure azi, soțul fiind în familie.

De curând mi-am exprimat părerea despre amantă în urma unui comentariu pe facebook la un text despre soție versus amantă. Mi s-a părut nedrept să fie numită WC public și scursură a societății. Și am reacționat. Am lăsat un răspuns și am reamintit evidentul.

Amanta este o persoană. Amanta nu fură bărbatul altei femei, bărbatul pleacă din căsnicie. Amanta, cu principii sau fără, cu un caracter capabil de sentimente generoase sau nu rămâne un individ al speciei umane. Faptul că unii aruncă cu pietre nu ajută triunghiul amoros.

În relație descriem parteneriatul sau ar trebui. Pentru mine e imperativ parteneriatul. Când acuzi o femeie că ți-a furat bărbatul te transformi în stăpân cu puteri dictatoriale. Pentru ca cineva să fure ceva de la tine se impune un act de proprietate. Suntem cumva proprietarul celuilalt? Nu, nu suntem, dar la nivel de limbaj asta exprimăm.

În urma comentariului mi s-a răspuns că ofensa mea vorbește despre mine. Automat am devenit amantă. Omul avea dreptate.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te, s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit.

Nu sunt căsătorită, iar convențiile sociale mă situează în această categorie. Cearta nu se desfășoară însă la nivel de limbaj. Cearta are loc la un nivel voit omenos, chiar religios. Soțul și soția s-au cununat în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu leagă, nimeni nu desface. Moise își prostitua nevasta. Căutați.

Când o soție este înșelată și nu dorește să-și asume pierderea, trece la atac. Amanta e responsabilă de suferința ei. Nu ea, nu el, nu ei, AMANTA.

Nu mă pot abține să urlu cât este de greșit. În cazul acesta nevasta greșește. În primul rând bărbatul e cel care greșește primul. Apoi ea. Ei nu și-au gospodărit relația și așa a devenit posibilă apariția unei terțe persoane.

Trei cuvinte puternice: nevoia, interesul, plăcerea. Funcționăm și ne stabilim dinamica după ele. Pentru că amanta se ivește dintr-o nevoie. Cuplurile afectate de amanți și-au discutat nevoile? Unii care și-au dorit relația, da. Alții care nu-și mai doresc relația nu văd rostul unei discuții. Dialogul ajută pentru încheiere. Efectul ar putea fi catartic.

E firesc să ne îndrăgostim. Și e la fel de firesc să moară iubirea. Se întâmplă. Încăpățânarea cu care ne ținem de celălalt ne devastează sentimentele și gândirea.

Nu vorbesc pe lângă subiect. Am experiență. Am cochetat în viață cu situații diverse. Cea mai importantă rămâne despărțirea de tatăl copilului meu. Iar actuala lui iubită, prezența ei, mă liniștește de foarte multe ori. Există o persoană care îl iubește pe bărbatul care mi-a dăruit un copil, are grijă de el și îl distrează. Nu e vorba că-i sunt recunoascătoare, dar fericirea lor îmi schimbă esențial atitudinea.

Fericire! E dreptul fiecăruia dintre noi. Fericirea nu are nimic de-a face cu un jurământ, ci cu o stare de bine. Mai reprezintă celălalt starea dumneavostră de bine? Vă mai treziți dimineața și vă uitați la fața strivită în pernă cu drag? Îi mai dați un sărut pe umăr sau pe spate în timpul nopții când vă trezesc nevoile fiziologice? Mai conduceți o noapte întreagă doar ca să-l vedeți pe celălalt și să faceți dragoste?

Nu?

Atunci poate s-ar impune o evaluare a relației, a căsniciei. Nu susțin sau sugerez despărțirea. Pentru mine o relație presupune muncă, exagerat de multă muncă. Doar că un partener muncește pe partea lui, nu poate să muncească ambele părți. Vă aflați în situația iobagului? A țăranului dependent de stăpân? Prestați munca pe ambele părți, dar fără nici o bucurie? Evaluați!

Și nu mai aruncați vina pe amantă. Responsabilitatea nu-i aparține. Ea iubește aceleși bărbat ca soția. Cum să dai cu pietre că cineva îți iubește bărbatul? O poți aprecia că are gusturi asemănătoare. El poartă o vină. Că duce o viață paralelă. Vreți un vinovat? Îl aveți în persoana soțului.

Apoi urmează detaliile. Detaliile fac diferența. Te-ai analizat? Ai încercat terapia și nu părerile imbecile ale prietenelor frustrate de propria lor viață? O călătorie? O carte?

Încercați tot ce e cu putință și poate divorțul o să devină cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat în viață până în prezent.

De la despărțirea mea de tatăl fetiței m-am apropiat mult de mine și de felul meu de a fi. Nu mai întreb dacă știți cine sunteți. Las filozofia deoparte. Sugerez însă să probați mirarea în fața propriei persoane.

Pot eu să depășeșc divorțul?

Desigur! Dacă încetezi să te mai plângi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Concurs Tricoul Inteligent

Sâmbătă și duminică am avut târg la Zai. Mi-am scos Tricoul Inteligent la cafenea. Chiar și fără estradă, noua colecție a defilat trecând din mână în mână, de la duduie la duduie.

O colecție a Tricoului Inteligent presupune un set de mesaje. Cele mai noi conțin numele lui Eminescu, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu, Vauvenargues, Schopenhauer și Freud. O să urmeze o paradă pe facebook și un album de primăvară.

La târg am propus shoturi de cafea, lectură din Baudelaire și o ușoară conversație controversată despre mușuroaiele de furnici eminesciene. Sună sau nu sună proletar? Eu am susținut că nu. Ce să aibă Eminescu cu maginalul de la marginea satului Scornicești?

Nu am ajuns la nici o concluzie. Doamna care a achiziționat un Tricou cu mesaj eminescian s-a strecurat pe lângă discuția voită aprinsă și a declarat că ea îl adoră pe Eminescu și atât.

Pe urmele doamnei, mă eschivez și eu de la crearea de conținut pentru blog și anunț concursul restant.

Începând de azi, până lunea viitoare seara târziu, invit toate duduile care au deja un Tricou Inteligent să se pozeze cu bucata de bumbac cu literatură prețioasă și să o posteze pe facebook sau instagram cu hastag-urile #tricoulinteligentdunia și #concurs.

Cu ce folos? Dumneavoastră vă alegeți cu un nou Tricou, eu nu am nici un interes, nici o dorință ascunsă. Satisfacția mea stă în pacea mondială.

Nici în vise nu mă prezint atât de nobilă. Știm cu toții că viață e făcută din detalii. O afirmă și Lucian Boia, puteți să verificați în România, țara de frontieră a Europei.

O să mă opresc. Oboseala de la târg stă pe umerii mei, iar gândurile dacă nu se amestecă, țopăie. Dar vă aștept cu interes pe facebook și instagram.

Mulțumesc!

Eu sau Miss România

Ne aflăm pe data de 1. Decisesem ca de la 1 ianuarie să reiau mersul la sală. Am ratat și 1 februarie. Salut 1 martie fără nici o activitate fizică începută.

Prima mea grijă: sănătatea. Îmi doresc o bătrânețe cât mai departe de patul din dormitor. Al doilea interes: abdomenul plat. Mi-a plăcut și îmi place să îmi îngrijesc corpul. Maternitatea în combinație cu sedentarismul mă țin departe de maiourile cu buricul gol. Nu mai port asemenea maiouri, dar reprezintă un argument. Ideea este că am început să mă acopăr tot mai mult.

Privesc și eu, la fel ca dumneavoastră, la puzderia de demoazele de pe facebook. Unele dintre noi muncesc în exces pentru frumusețe. Investim în frumusețe. De fapt investim într-o percepție. Silicoanele, botoxul, operațiile dureroase nu intră într-o categorie estetică, ci corectează niște interpretări ale splendorii feminine.

Mă mir când observ în jur femei frumoase care apelează la chirurgie plastică. Mă mir când observ femei urâte care nu apelează. Frumos și urât nu vă ajută să înțelegeți unde bat. O să vin cu exemple: o femeie fără sâni, o femeie cu buze subțiri ca cele desenate de Mara mea; o linie, o femeie cu nasul mare. Vedeți, aici categoriile frumos/urât se anulează sau pur și simplu nu pot fi valabile. Prin știință, putem corecta. Doar că în ultimul timp femeile nu au corectat, au augmentat. Explozia de botox în buze mă sperie.

Dacă e explozie, înseamnă că e cerere. Există o piață. Bărbații cer, dar în conversații puțin recunosc. Mie nu mi-a recunoscut nici unul că preferă femeia-păpușă. În schimb toți se uită pe facebook la păpuși. Le doresc. Le visează. Poate merg la baie cu gândul la ele. Nu dețin o evidență a nevestelor frustrate, dar știu că sunt acolo.

Am curajul să vin în fața dumneavoastră cu acest subiect, delicat consider eu, deoarece nu am rămas pasivă în fața propriilor defecte. Mi-am ascuns mult timp trupul. Nemulțumiri legate de aspectul fizic m-au necajit în trecut. O să vă povestesc cum am ajuns să-mi iubesc corpul. La master am avut-o colegă pe Diana Bodea. Diana Bodea urma să devină fotograful meu simandicos și persoana care m-a ajutat enorm la siguranța de sine. Mi-a propus o ședință foto nud. Am refuzat. Am făcut ședințe foto fashion, iar după un an de zile am acceptat o ședință în lenjerie intimă. Când mi-au revenit fotografiile m-am simțit atât de mândră de mine. Mândră că am îndrăznit, mândră de picioarele mele strâmbe care m-au ținut prizonieră în mine. Simțeam că niciodată nu fusesem eu, nu mă exprimasem, iar cu fotografiile acelea, vă jur, mi s-a modificat privirea. Am înțeles că frumusețea ține de cum anume te simți și nu neapărat de cum arăți. Iar eu m-am simțit extraordinar de frumoasă.

Mereu am spus și mereu repet dacă situația impune, sunt o femeie frumoasă. Nu mă frustrează nici o demoazelă de pe facebook, nici Miss România, nici Miss Univers. Din facultate s-a întâmplat să am parte de ședințe foto și cu alți fotografi: Mile Șepețan, Flavius Neamciuc, Anca Ciobănescu. Mile scoate femeia din mine, Flavius domolește Lolita și îndulcește trăsăturile feminine, Anca flatează mama. În contextul acesta m-am gândit la toate femeile căsătorite, născute, frustrate și neputincioase din cauza fetelor de 20 și un pic de ani.

Îndrăzniți să faceți o ședință foto cu Anca Ciobănescu. Anca este mamă, asta vă asigură înțelegere și acceptare. Nu o să pretindă de la dumneavoastră cifre de model, o să vă ajute să vă revedeți frumusețea uitată. Frumusețea și urâțenia sunt niște categorii. Atitudinea atrage stări de bine, mulțumiri de sine și satisfacții sexuale.

Fericirea nu e o opțiune, e obligatorie pentru ființele umane. Din punctul meu de vedere doar fericirea onorează viața oamenilor pe acest pământ.

Îndrăzniți!

Foto: Diana Bodea

Nu mă mai iubești sau femeia cicălitoare

Dacă se întâmplă să citiți un articol pe blogul meu și să începeți o mișcare cu capul care să semnifice o aprobare: ”da, da, și eu știam asta!”, sau: ”da, da, și eu am simțit asta!” înseamnă că sunt pe drumul bun.

Există și în această realitate un drum bun și mai multe drumuri NEbune. Citiți cum doriți ultimul cuvânt. Orice alegeți e corect.

Azi o să vă scriu despre cicăleala femeii. Am descoperit și dau mai departe de ce reproșurile plictisitoare aparțin sexului feminin.

Mă tentează să țin o scurtă lecție de istorie despre existența femeii, dar mă abțin. Într-un fel sau altul, prin cercetare, prin expunere, din întâmplare, prin presupunere, toate ne cunoaștem locul în dezvoltarea societății.

Cicăleala femeii ține de acest loc. Lipsite mult timp de dreptul la educație, femeia cu școală are și în prezent parte de exprimări ironice, categoria asta de gen a fost ținută la treburile casei: îngrijirea copiilor și a gospodăriei.

Să luăm o zi din viața unei casnice. Te trezești dimineața, pregătești micul dejun, duci copiii la școală. Speli vasele rămase de la micul dejun. Pui oala pe foc pentru masa de prânz. Dai cu aspiratorul, ștergi praful, bagi o mașină la spălat. Mai speli o tură de vase. Întinzi hainele pe uscător. Mergi la piață. Plimbi câinele sau schimbi nisipul la pisică. Uneori speli capul după ce ai gătit, dar nu întotdeauna. Iei copiii de la școală. Te interesezi despre ziua lor. S-au distrat, au mâncat, au învățat ceva nou? Te lași provocată la un joc sau două. Jucăriile se mută din cutii pe parchet. La șase sau șapte intră și el pe ușă. Te sărută pe frunte sau pe buze, îți zâmbește sau nu. Până el se schimbă, tu pregătești cina. Conversație ușoară despre muncă. Urmează o altă serie de spălat vase, un pahar de vin, un duș la care te gândești dacă să-l mai faci sau nu. Intri în dormitor, te strecori în pat. Nici o energie sexuală. Te uiți la el și rostești: nu mă mai iubești, nu te mai atrag.

Un scenariu clasic, nu neapărat aplicabil tuturor casnicelor.

Pe mine mă ajută pentru a demonstra cicăleala.

Nu mă mai iubești. De ce rostește femeia nu mă mai iubești?

Pornind de la vasele spălate de dimineață, mintea ei fuge în multe direcții. Avantajul unei munci ține de concentrarea pe un singur lucru: să scrii un text, să editezi fotografii, să expediezi comunicate, să torni un stâlp etc. Munca dintr-o gospodărie permite despicarea firului în patru. Pasivitatea femeii conține sâmburele pisălogelii.

Nu ne naștem cicălitoare, devenim prin inactivitate intelectuală. Vin cu un exemplu personal: când spăl vase, în minte deja schițez un text pentru blog. Nu mă angajez niciodată cu trup și suflet în curățarea porțelanului. Depun o muncă necasară casei, dar abia aștept să-mi șterg degetele și să mă așez la scris.

Sau dacă nu mă preocupă scrisul, o carte citită, Tricoul Inteligent sau educația copilului, în timp ce gospodăresc alunec spre faptele mărunte. Doar că eu am renunțat să mai rostesc: nu mă mai iubești. Am adoptat tăcerea.

Niciodată nu am crezut despre mine că aș fi mai bună ca alți oameni. Nici nu am avut cum. Am avut prietene care excelau în această atitudine. Cred însă despre mine că sunt educată. Educația îmi ține gura închisă, felul de a fi mă cuprinde în expresia: gură mare. Am avut, am și o să am de multe ori gură mare. La mine în cap e sinonimă cu bunul simț. Mereu o să spun ce simt și ce gândesc indiferent de disconfortul provocat celuilalt.

Cum fac și în acest moment. Vă las scris ce gândesc despre femeile cicălitoare. Le consider responsabile de situația lor, dar nu vinovate.

V-ar ajuta enorm o angajare totală într-o activitate intelectuală. O astfel de preocupare v-ar ține departe de stăruirile supărătoare asupra bărbatului sau copiilor.

Construiți-vă o viață personală și lăsați și copiii să aibă una. Avem ce să învățăm de la bărbați: îndreptarea atenției spre o singură direcție. Încercați!

Unele, vă rog, îndrăzniți să povestiți și țineți minte, nu ne naștem, devenim cicălitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

E sâmbătă seară: decolteu, spate gol, fustă scurtă

E sâmbătă seară. Uneori îmi pare că ieri descriam febrilitatea în așteptarea unei asemenea seri. De cele mai multe ori am senzația că activitățile vii și colorate din weekend sunt la fel de îndepărtate ca perioada dinozaurilor.

S-a întâmplat, cu ani în urmă, să-mi cumpăr cu intenție rochii sau bluze decoltate pentru o seară de club. În prezent, înaintea unei ieșiri în club, mă așez în fața dulapului și caut după ceva potrivit pentru lipsa de lumină sau pentru razele intense ale proiectoarelor.

Mai descopăr maiouri cu paiete, bluze cu spatele gol, rochii cu un picior lăsat de izbeliște. Doar că acum aleg un unic punct de atracție: fie decolteul, fie piciorul, dar nu ambele. Aproape descriu maturitatea. Sunt un adult care cochetează cu profunzimea determinată de vârstă.

Am observat la mine niște reacții care nu-mi fac cinste. Mai ales că afirm categoric: sunt o persoană prea puțin morală! Îmi displac duduile cu prea multă piele afișată. Vă jur că m-am surprins ferindu-mi ochii de carnea expusă. La un asemenea gest m-am înfuriat pe mine. M-am dezamăgit. Unde îmi este toleranța?  Unde este convingerea că avem toți loc sub soare? După un simulacru de ceartă, cât de dură să fiu cu mine însămi, mai ales cu absența unui supraeu, mi-am construit apărarea.

Da, prea multă piele îmi displace. Decolteu, picioare, spate, sâni, tot, dar tot la vedere. Ce naiba le lipsește femeilor ăstora? Ce vor să demonstreze și cui? Scot din discuție fetele de liceu și studentele. Ele sunt programate genetic să se împotrivească și prin articole vestimentare familiei și societății. Nu se cunosc suficient psihic și fizic. Dar femeile trecute de 30 de ani ce scuză mai au? Gândirea e formată și dezvoltată. Transformarea în obiect ține de stima de sine. Cine vă obligă să vă călcați de bună voie în picioare stima de sine?

Îmi pare atât de rău. Aici sunt. Îmi pare rău pentru toată lumea care nu face nimic pentru fericire. Mulți înlocuiesc împlinirile depline ale vieții cu reprezentări false. Unele femei își trăiesc viața pândind o împlinire prin bărbat și copil. Mi se pare la fel de uimitor ca atunci când mi-a revenit informația că în secolul trecut se credea că femeia nu simte plăcere în timpul actului sexual.

Iar cantitatea de piele lăsată la vedere mă duce cu gândul la rut, perioada de împerechere la animale. Pentru că imediat după ce și-au găsit un partener, cele mai multe încep să se acopere. Devin doamne prin măritiș și bluze pe gât. De aceea mă încăpățânez să mi se adreseze lumea cu doamnă. Încă sunt întrebată: doamnă sau domnișoară? Uneori mai întreb: domn sau domnișor? Dar prea puțini îmi înțeleg ironia, iar alții nici nu vor să accepte argumentele mele.

Cu toată poliloghia, am încercat să mă acuz, să mă scuz, să mă justific, rămâne faptul. Detest prea multă piele expusă la femeile trecute de 30 de ani. Transformarea în obiect și prădător nu mă atrage. Mă dezamăgește.

V-am scris despre pentru că mi s-a părut momentul potrivit. Multe vă pregătiți să ieșiți în club. Vă priviți în oglindă. Priviți mai bine. Pentru cine ieșiți pe ușă? Și cum e la voi în suflet și la voi în cap?

Doamnă?

Domnișoară?

Doamnele nu au scuze. Acoperiți pielea, descoperiți-vă mintea.

Hei, Stuttgart, Dunia e în oraș

După România, în Germania și în Anglia am cei mai mulți cititori. Datorită unor factori neprevăzuți, o să mă aflu mâine în Stuttgart.

Pe seară mi-aș dori, dacă e cu putință, o scuturare de virtual. Să bem un pahar de vin, eu și dumnevoastră. O persoană, două, trei, aceia care citiți pe dunia.ro și aveți curiozități de persoana din spatele tastelor.

Doritorii îmi pot scrie pe următoarele adrese de email:

– dunia_tuel@yahoo.com sau pauladunia21@gmail.com

Poate o să ne vedem.

Cu drag,

Dunia

Foto: Mile Sepetan

În căutări de cărări

Dacă aș pierde-o pe Mara într-o încăpere aglomerată, într-o zi de duminică, aș avea mai mult de jumătate șanse să o găsesc în următorul minut după ce aș pune următoarea întrebare strigând: Mergem azi la teatru?

Ce spectacol, mama, ce spectacol?

Expusă din primii ani la teatru și manifestări de artă, Mara s-a obișnuit. Mi-am infectat copilul cu artă, o alegere personală, așa cum alții își infectează copiii cu religia, vegetarianismul sau jocuri pe calculator. În nici un caz, nici al meu, nici al celorlalți, nu a fost alegerea copiilor. Copiii suntem noi, adulții, în primii ani de viață.

Cu obișnuința creată cu ajutorul meu, de a merge la teatru aproape săptămânal, am ajuns la Merlin să vedem spectacolul Crăiasa Zăpezii. De vreo doi ani Mara preferă un loc în primul rând singură. Eu merg undeva în spate și butonez de multe ori telefonul. Așa s-a întâmplat și la Crăiasa Zăpezii. Butonam telefonul când am auzit vocea Sabinei Bijan. Am clipit scurt. În cap începuse să se deruleze melodia lui Edith Piaf.

Non, rien de rien, non, je ne regrette rien
Ni le bien qu`on m`a fait, ni le mal
Tout ca m`est bien egal
Non, rien de rien, non, je ne regrette rien.

Pe scenă, Sabina Bijan dezvăluia copiilor ce urmează să se întâmple. Am ratat pactul cu ficțiunea. Pe tot parcursul spectacolului Sabina Bijan a rămas Sabina Bijan. Am acceptat rolul de povestitor, dar impactul Sabinei Bijan asupra mea a fost total în Je ne regrette rien.

La spectacolul Je ne regrette rien m-a luat o prietenă. Trebuie, dar trebuie să vezi piesa asta, mi-a zis. Din păcate nu se mai joacă la Teatrul Național.

După spectacolul de la Merlin a urmat și o întâlnire cu Sabina Bijan. Am aflat că este în căutări de cărări. Mi-a plăcut mult alăturarea de cuvinte: căutări-cărări. Două ore am petrecut împreună, eu mirându-mă de naturalețea desființării spațiului dintre actor și spectator. Toată lumea știe că actorii nu sunt percepuți ca persoane de oamenii obișnuiți. Ei sunt asemenea zeilor, iar teatrul, instituția, reprezintă chiar Olimpul.

I-am ascultat vocea ca vrăjită. Realitatea se întrerupea cu scurte fugi în amintiri: Non, rien de rien, non, je ne regrette rien! Consider că în asta constă talentul unui actor, în impactul asupra spectatorului.

Ne-am despărțit cu zâmbete și o strângere de mână. Am simțit în strângerea aceea promisiuni nerostite și neînchipuite.

Fără să știu ce o să ne rezerve viitorul, pot afirma că există posibilitatea să înceapă o frumoasă prietenie.

Vedem!

Foto: Mile Sepetan