Nu s-a întâmplat până acum să citesc o carte și să nu găsesc un personaj, o situație, fie o frază cu care să nu mă identific. Filtrez sentimentele de rațiune, o las în suspensie și mă las apoi pradă unor sentimente cu puteri hipnotice.
E o stare specială, căci nu dorm, nu sunt trează.
Dino Buzzati cu Deșertul tătarilor mi-a înlesnit calea spre această stare. Responsabil nu se face condeiul sau exprimarea pretențioasă, ci felul în care atrage atenția asupra puterii obișnuinței, asupra omului care își trăiește viața într-un singur vis.
Locotenentul Giovanni Drogo visează la faimă, la o viață eroică cu o moarte ce-l va acoperi de glorie.
În iluzia aceasta își consumă energia tinereții, virilitatea maturității și cumpătarea bătrâneții. Toată viata a pândit trâmbița care va anunța atacul tătarilor.
La un moment dat, știu că am citit o pagină cu toată atenția îndreptată spre mine. Căutam în mine obișnuințe și am suspinat cu Drogo de lipsa faimei.
Și eu stau la pândă.
Într-o nerăbdare copilărească visez la o recunoaștere, la o apreciere a muncii mele literare.
Deșertul tătarilor e o carte lecție, o învățătură pentru aceia care nu știu să-și potrivească viața după cerințele vieții actuale.
Uneori ține de supraviețuire ca să renunți la vise sau la visul pe care îl urmărești cu patos și căruia i te închini chiar și înaintea lui Dumnezeu. S-ar putea să se desprindă de aici un gând, o încuviințare de destin trist.
Fals.
Satisfacția, împlinirea ei care este fericirea se află în obișnuințe. Felul cum îți bei cafeaua, cum îți scârțâie podeaua, cum anume încui ușa, cum te așezi în fața televizorului, cum te obișnuiești să trăiești, asta e fericirea.
Îndepărtat de obișnuințe, omul simte o spaimă fără temei, iar spaima asta e suficient de convingătoare încât să te întoarcă fix de unde ai plecat.
De aceea eu pot azi, după Deșertul tătarilor, după o scrutare a vieții mele, să fac afirmația că obișnuința este cea mai pernicioasă disciplină.
Buletin de știri
Un nou buletin de știri al blogului.
Vineri, 23 noiembrie, am fost la Târgul internațional Gaudeamus. Am mers direct la doamna Ioana de la editura Univers, o doamnă distinsă și manierată ale cărei recomandări nu m-au dezamăgit.
Vineri seară am mers la Ateneu. Programul ne-a permis stări extatice pe muzica lui Johannes Brahms și Antonin Dvorak.
Dirijor: Christian Badea
Solist: Liviu Prunaru
Aș dori într-o notă scurtă să scriu puțin despre Liviu Prunaru.
S-a născut la Craiova, a început studiul viorii la 6 ani. Evoluția, liceul George Enescu, Universitatea Națională de Muzică din București, competiții naționale, premiul I la Concursul Internațional Kocian (Cehoslovacia). Perfecționare profesională la Juilliard School din New York.
În prezent, Liviu Prunaru este concertmaistrul celebrei orchestre Royal Concetgebouw Amsterdam.
Sâmbătă, 24 noiembrie am stat într-o holbare naivă în fața cancerului la Muzeul Antipa.
Sâmbătă seară am mers la Godot cafe teatru pentru piesa Marea iubire a lui Sebastian.
În 12 decembrie am bilete la Concert Johann Strauss Ensemble – Vienna Magic. Invitatul lor din acest an este Adrian Naidin, o voce de care m-am îndrăgostit în primăvară. În această dezmierdare aștept concertul de anul acesta.
Fără cuvinte, Zanzibar
Zanzibar, fără cuvinte.
Leni Caler
Textul de ieri nu s-a încheiat la punct. Am pus punct, dar ieri, toată ziua, am simțit un fel de agitație emoțională.
Am încercat să-mi amintesc ce am citit eu pe filele Jurnalului lui Mihail Sebastian în facultate. Memoria mi-a redat imaginile unei săli de seminar, ale unui profesor, dar nu mi-a înapoiat nici un conținut cu transmitere de informații.
Parca n-aș fi citit cartea, de ieri mă simt o falsificatoare de lectură. O carte citită, dar cu povestea uitată mai poate fi socotită ca luată la cunoștință?
Azi consider cartea necitită.
Ieri, după ce am stabilit un nou statut pentru Jurnal, am căutat să citesc despre Leni Caler. Am găsit material pe internet și mi-a plăcut duduia. Mi-a părut și rău de ea, dar părerea de rău ar fi bine să se citească într-o notă de empatie.
Sunt, ce e drept, capricioasă, cochetă și frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu, frivolitate.
Empatia se oprește la frivol, eu niciodată nu am umblat după plăceri ușoare.
Leni Caler a fost o actriță și o cântăreață care a fascinat în perioada interbelică. Fascinația publicului s-a confirmat și prin pasiunea stârnită de Leni unor personalități ale momentului, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian.
Camil Petrescu este acela care a sculptat-o intelectual, actrița având ceva al ei, dar lipsindu-i un bagaj cultural.
La bătrânețe a scris Memorii, iar paginile ei, flatante pentru ea, dar și discrete, au făcut posibilă reconstituirea unor pasiuni, confirmarea unor însușiri, gelozia lui Camil Petrescu, disperarea lui Mihail Sebastian.
La sfârșitul anilor 50, Leni Caler se exilează la Berlin.
După ce s-au scris piese pentru ea, Jocul de-a vacanța al lui Mihail Sebastian, după ce Camil Petrescu i-a dormit pe preșul ușii o noapte întreagă, după dedicații argheziene în Bilete de papagal, un ziar al epocii, Leni Caler a fost uitată într-un allegro neașteptat.
Leni Caler a fost iubită, adulată, uitată, drumul firesc al oricărei femei cochete, capricioase, frivole.
Să nu ne pară rău, am certitudinea ca Leni Caler a știu să ia toată frumusețea sufletelor care au iubit-o, iar frumusețea asta i-a alinat bătrânețea, iar ea nu a ajuns niciodată bătrână, ea doar nu a mai fost tânără.
Marea dragoste a lui Sebastian
Uneori mă simt un monstru, nu o ființă mitologică, ci un om cu mari defecte morale. Dacă mă simt, cel mai probabil că sunt.
Dar probabil nu-i posibil, deși se poate produce probabilul și se poate realiza posibilul. Între probabil și posibil devin uneori un om frumos sufletește. Dacă devin, cel mai probabil că sunt.
Monstru în frumusețe sau frumusețe de monstru am fost sâmbătă seară. În ajunul duminicii, într-o cafenea teatru din București, am urmărit piesa Marea dragoste a lui Sebastian. La început cu un simt și cu intelect, apoi doar cu simțurile și cu intelectul în expectativă. Mi s-a năzărit că am dreptul să mă cred incontestabil frumoasă sufletește.
Am participat la piesa Marea dragoste a lui Sebastian, nu am ascultat. Trăsnită de vocea și interpretarea actorilor, cuminte și dreaptă în scaunul meu, în ziua care a urmat după vineri am trăit o experiență grandioasă. Marius Manole, Rodica Mandache, Ioana Macaria și Istvan Teglas au fost niște mijlocitori între mine și sinele meu. M-am regăsit curată.
Toate imperfecțiunile mele sufletești nu au reușit să murdărească sufletul. Sufletul meu nu are grame, nu are kilograme, sufletul meu nu are unitate de măsură.
Iar sâmbătă, cu ochii puțin scăldați, m-am acceptat mai mult ca niciodată. Monstru în frumusețe sau frumusețe de monstru, asta sunt eu.
Xenofobă într-o secundă nepoftită
Îmi propusesem pentru azi, după notabilul text de ieri, să scriu ușor, adică în litere adunate în cuvinte lejere, o ultimă observație despre Zanzibar.
Înainte să scriu însă, citii câteva texte pe alte bloguri. La Tomata, o scrisoare a unei fete din Arabia Saudită îmi provocă o clară senzație de respingere.
Automat mă gândii la Petru, la cele trei momente când s-a lepădat de Isus. Eu îmi trăii cel de-al doilea moment de respingere a unei naționalității.
Prima dată și pentru întâia oară, când zburam de la Oman spre Frankfurt, știu că mi-am ridicat capul de pe imitația de pernă pe care o oferă companiile aeriene, iar obrazul meu, desprinzându-se cumva de persoana mea într-o individualitate plină de furie, s-a crispat într-un dispreț nefiresc la doi arabi care îmi limitau câmpul vizual. Știu că o senzație urâtă de înverșunare, de aversiune și desconsiderare mi-a transformat obrazul și ochiul.
Am devenit, într-o secundă nepoftită, xenofobă.
Mărturisesc că îmi este rușine să mărturisesc, dar folosesc confesiunea, mai ales pe blog, ca pedeapsă pentru sufletul și mintea mea.
După ce am reușit să clipesc și să alung neinvitata senzație, m-am scuzat în cuget aruncând vina pe oboseala fizică și psihică.
În dimineața asta, citii textul Tomatei după 7 ore se somn, iar reacția mea de respingere a arabilor nu-și poate avea cauza în nici un fel de oboseală. În timp ce îmi sorbeam cacaua, cu o emoție ce se putea descoperi în ușorul tremur și îngheț al mâinilor, mintea mea căuta soluții pentru reacția mea nejustificată de respingere. Este nejustificată sentimental și rațional, eu iubesc omul, nu bărbatul, nu ungurul, nu evreul, nu englezul, omul, pentru mine omul a devenit o religie liberă de dogme.
Totuși, într-o săptămână de două ori senzațiile mele nefirești m-au făcut de rușine în fața propriului sine. Descriu acum, ca ființă, un paradox. Senzațiile se pun în contradictoriu cu un fel de a fi care până mai înainte vreme nu mi-a făcut nici un fel de probleme.
Știu ce anume resping clar, îngrădirea libertății, iar femeia ca individ nu descrie libertatea la arabi. Ca o adeptă a expresiei a face cum te duce capul, orice interdicție îmi repugnă.
Dar nu cunosc ce anume m-a făcut să disprețuiesc.
Totul este la trecut acum, am disprețuit, azi doar respinsei, dar gândul la Petru? Lepădarea?
Sunt aproape convinsă că într-o viață viitoare o să fiu o femeie arabă și asta pentru că nu mă pot controla, nici măcar acum când scriu, să nu-mi doresc să trăiesc așa o viață.
Dunia Tuel o să scrie, dacă își va păstra acest dar, de la dreapta la stânga.
Doar dacă, doar dacă o să pot ajunge să-i iubesc, atunci mă voi salva.
Privește, înger, către casă
Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.
Zice Dunia
Am scris mai mult despre iubire înainte să cunosc iubirea, după ce am făcut cunoștință, am muțit, nu am descoperit încă motivul.
Ignoranță dementă, geografie divină
Mi-am împărțit Zanzibarul cu simțurile. Toată lumea mă întreabă printr-o neascunsă intenție de a mă descoase despre îndepărtata insulă.
Cum e?
Spune ceva.
Iar eu ezit, tac, mă ascund într-un râs care îmi sună străin în urechi.
Frumos nu a fost, căci frumos nu poate cuprinde în definiția lui splendoarea locului. Astfel, îmi așez Zanzibarul în arhiva ființei cu ochii cruciș, cu un ochi la geografie și cu un ochi la social.
Geografic nu poți să eziți în formulări. Plajele cu nisip alb și apele ca peruzeaua nici măcar nu seduc, ci doar se impun ca reprezentări venerate. Stai și privești orizontul lacom și deși te holbezi la frumusețe te simți slab de ochi și de inimă. Un ochi în plus devine o nevoie de împlinire sufletească.
De pe plaja pleci cu ciudă pe noapte. Eu așa am plecat în fiecare zi dintr-o vineri până în altă vineri, iar când am știut că i-am întors spatele definitiv, am lăcrimat.
Social, Zanzibarul e devastator. Traversând satele de pe insulă am avut ocazia de a zări în margine de drum, în ușile caselor, pe locurile de joacă sau pe locurile dintre case zeci de copii, dar nici unul nu am văzut să plângă. Oarecum, insula e sărmană de plânsul sugarilor și nenorocită de boli infecțioase.
Prea mulți copii mi-am zis, copii ai soarelui apus în fiecare zi prea devreme, la orele 19 adorm oamenii, găinile deja visează.
Caselor lor, cele mai multe de chirpici, par goale, cel puțin prima încăpere cu siguranță e goală, iar ce urmează apoi, nu cred că se poate chema dormitor, ci un loc cu pat, iar paturile sunt regești. Într-o populație cu 90% musulmani, mulți insulari practică meseria lui Isus. Somnul soarelui și paturile pregătesc pântecele femeilor pentru procreare. Apoi încep să-și trăiască viața între rugăciuni și mese.
Iar o viață a insularilor, de o ignoranță dementă, se desfășoară într-o geografie divină.
Zanzibar, Zanzibar…
Zanzibar
De la umbra gândului, asta zice Pavic că este cuvântul, o să mă pornesc și eu acum să povestesc despre Zanzibar.
O săptămână între două vineri am privit apusul pe această insulă. Pentru descrierea Zanzibarului nu ma pot sluji de adjectivul frumos, în momentul în care aș scrie frumos m-ați putea considera fără tăgadă mincinoasă.
Frumos a fost valabil două zile, apoi natura și oamenii locului s-au așezat firesc în simțurile mele. Oamenii de aici nu trăiesc în natură, ci cu natura.
Când am traversat prima dată insula, iar de pe un geam murdar de mașină retina mea forma niște imagini cu case de chirpici răsărite parcă în marginea pădurii de palmieri, în gând, într-o tăcere ascunsă în tăcere am cerut să mă înapoiez acasă.
Ce am căutat în sărăcia aceea? Oamenii pe care îi priveam s-au născut doar ca să trăiască o viață, nu viața. Care o fi rostul lor?
Și care să fie rostul nostru? Sau al francezilor care ciripesc întruna, iar în momentul în care cineva îi întreabă de unde sunt muțesc pentru prima dată într-o oră în care nu și-au amintit să tacă?
Sau italienii aferați doar datorită unei naționalități din amintire de imperiu?
Care o fi rostul oamenilor?
Cu această întrebare chinuitoare care aproape mi-a îngreunat genele sau doar un colț de geană am ajuns pe plajă.
Tăcere.
Apa, culoarea, plaja, cerul care în Zanzibar te înconjoară ca o fustă cu crinolină picioarele femeii ajung să alunge din amintire sărăcia, iar după 3 zile de umblat pe insulă, prin sate de chirpici, printr-un oraș cu clădiri negre de timp și de mizerie, sărăcia nu mai este o realitate pe care dorești s-o alungi din amintire. În câteva zile un firesc al insularilor te cuprinde și pe tine.
Da, există sărăcie și oricât de pregătit te crezi pentru ea o să te izbească de pământ la prima întâlnire, dar într-un timp prezent, susținut cumva cu povești despre sultani, oamenii din Zanzibar trăiesc fără ziua de mâine.
Iar azi e suficient să-i facă să cânte, să zâmbească, să-și continue orele dimineții, prânzului și amurgului.
În Zanzibar, Dumnezeu nu a fost generos când a creat, Dumnezeu a eșuat lingvistic, căci eu scriu cu avânt emoțional, dar nu găsesc un cuvânt potrivit care să descrie insula, dar nu mă las și îmi permit, risc o comparație, Zanzibarul este prima contopire a îndrăgostiților, e ca atunci când totul pare o unică îmbrățișare, un unic sărut, iar apoi, sleit de puteri, te ridici în cot și privești chipul iubit sorbindu-i trăsăturile în ființa ta.
Zanzibar, Zanzibar…
Poate ar trebui să mergeți să vă convingeți singuri.
Cu steluță:
Am fotografii multe, dar o să pun imagini pe blog abia după ce mi-am terminat emoțiile de turnat în cuvinte.
