Femeile castrează bărbați înzestrați

De la primii oameni, oamenii peșterilor, până la ultimii, oamenii penthouse-urilor, cărăm cu rușine în conștiința noastră două subiecte: sexul și banii.
Istoria sexualității relevă perioade spectaculoase în viața omului, dar și perioade abominabile. Aceste contrarii nu se atrag. Nu e nimic amuzant, nimic nobil, nimic moral.
O istorie a banilor nu am citit. E un subiect care nu m-a atras, dar nici nu l-am neglijat. Mereu am afirmat că pentru bani fac multe, dar nu orice.

În ultimii ani, datorită dezvoltării industriale și nu numai, situația femeii s-a schimbat. Femeia este propriul ei stăpân. Poate fi, multe nu doresc. La obișnuință nu renunți, ci o smulgi.

La femeile care și-au smuls obișnuința de a exista ca un accesoriu pentru bărbat, am întâlnit dispoziția de a-și emascula bărbatul. Unele consideră că-și iau revanșa. Altele că-și trăiesc viața. Câteva nu știu exact ce fac, dar puterea oferită de bani le justifică castrarea simbolică a bărbatului. Un prieten de-al meu a depășit simbolicul, nici în pat nu mai funcționează.

Partenera lui câștigă mai mult. În plină epocă de manifestare a libertății și egalității, bărbatul și femeia eșuează în gestionarea bugetului familial. A ieși la cină presupune o împărțire a notei la doi. Cumpărăturile la supermarket se împart la doi. Totul se împarte la doi. În pat nu se mai împarte nimic, doza de plăcere necesară, deoarece psihicul stă fixat în rutina zilnică.

E bărbatul slab că nu se descurcă într-o asemenea situație? Da și nu. Nu este vinovat pentru că. Puterea ține de seducție. Este un fapt cunoscut și de profani în ale psihologiei umane. Este vinovat pentru lipsa unei atitudini ferme. Bărbat sau femeie, a ne lăsa călcați în picioare nu ne face fericiți!

O femeie disprețuită de bărbat nu va cunoaște niciodată împlinirea sexuală. Actul sexual se înfăptuiește pentru reproducere și destinderea bărbatului.

Un bărbat disprețuit nu va învăța niciodată să se joace în dormitor. Sexul presupune joacă, intrigă, blândețe.

Banul decide în orice situație. Într-un fel, suntem cu toții târfele istoriei. Educația schimbă regulile jocului. O persoană manierată recunoaște că banii nu reprezintă unica armă într-o relație. Blândețea este un jucător redutabil. Respectul provoacă uitarea mijloacelor de plată.

Într-o înlănțuire de trupuri goale ce importanță are venitul lunar? Eficiența lui constă în intensitatea dată de noi înșine. Un copil sărac va renunța greu la bravadă. Eu câștig mai mult, eu! Un copil educat caută bucuria în acțiunile lui.

Ce fel de copil aveți în voi? Cine plătește cina? Cine trage în jos pe cine? Cine profită? Cine iese castrat?

Îmi pare rău de toți bărbații emasculați. Unii și-o merită. Trist este că femeile castrează persoane înzestrate din motive de putere prost înțelese. V-aș cere părerea. Nu o s-o fac.

Să râdem înainte de toate și să fim bărbați cu toții!

Foto: Zenobia Lazarovici

A trăi în numele soțului, copilului și gurii lumii

Pentru cine a avut urechi să mă asculte, în ultimii doi ani am tot adus în discuție decizia mea de a face un doctorat pe sexualitate. Interesul meu este să studiez despre. În funcție de educația și caracterul partenerului de dialog, conservația se turna în tonuri serioase, zeflemitoare, insinuante, umoristice. Le-am purtat cu demnitate și hotărâre. Eu vreau să studiez sexualitatea.

O doamnă deosebită, cu pasiuni și studii înalte, m-a îndrumat spre studii despre sexualitatea deviantă. Traversam Piața Unirii în bocanci, cu mișcări unduitoare de trupuri, iar mințile deschiseseră culturi și subculturi ale unei vieți intime întunecate și enigmatice. Freddie Mercury, gayul absolut, s-a ivit în discuție. Ne-am așezat la o terasă, la soare. Nu ne-am scos ochelarii. După ce am ascultat un timp, am concluzionat.

Nu găsesc homosexualitatea fascinantă. E firească, face parte din noi. În schimb mă obsedează absența feminității la femeile moderne. Din zece femei, una singură calcă și este. Majoritatea pășesc strivite de pretenții aberante. Vezi mame, corporatiste, gospodine, cocote. Vezi categorii, nu vezi femei. Când întâlnești o femeie nu ai dubii. Admiri și rămâi cu gura căscată la Frumusețe, frumusețea desprinsă din elementul etern. Pentru mine etern înseamnă să fii tu însuți.

Critic des femeile. Mă irită comportamentele, mă isterizează veșmintele. Recent m-a certat Baudelaire. Contează cine te ceartă. E ușor să vezi ceea ce este urât. Adevărat, chiar este! Timișoara băltește de femei îmbrăcate plictisitor. Îmi vine greu să-mi exersez cea mai nouă toleranță desprinsă din eseurile baudelairiene. Să descopăr frumosul ca un copil, să mă bucur de nou, de intensitatea culorilor, de brizbizuri. Mă declar incapabilă în practică. Orașul ăsta chiar duce o existență lunecoasă în modă.

Până la veșminte însă, țesături și culori, femeile se poticnesc la igienă, de la igiena bucală până la igiena somnului. Trăim într-o societate modernă cu apucături de primitivi. În percepția dureroasă pe care mi-am făcut-o despre o majoritate a femeilor, mi-e dificil să practic îngăduința.

Lipsa îngăduinței și temperamentul de femeie pasională, trăiesc intens chiar și nimicurile, m-au determinat să studiez sexualitatea. Să pătrund, cu permisiune, în gândurile ascunse ale femeilor și să aflu cauza purtării lor lipsite de originalitate. Cum ajung femeile cicălitoare? De ce femeile sunt înspăimântate de ridicol în loc să râdă cu superioritate? Ce provoacă determinările femeilor de a trăi în numele soțului, copilului și gurii lumii?

Întrebări peste întrebări am. O să mă opresc. Analiza m-a purtat, într-o asociere haotică, spre cocote. Categoria aceasta mi-e dragă și mă ofensează. Mă bucură eliberarea de morala creștină, dar mă dezamăgește comportamentul mitocănesc. Dau un exemplu și pun punct. Femeile aflate într-o eliberare totală, economică, amoroasă, familială, dar înjură ca un birjar sau stau cu sărurile în geantă de atâta sensibilitate de prințesă. Două categorii care demonstrează că femeile nu înțeleg procesul de devenire al ființei umane indiferent de sex.

Fii femeie, fii om, fii! Așa începe povestea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Doar un fel autentic de a fi celebrează viața. Tricoul Inteligent

Revenită de la Târgul Primăverii, ultimele patru zile am văzut soarele coborând cu melancolie pe A1, mi-am propus un exercițiu. Să fiu blogger și pentru Tricoul meu. Să mă promovez într-un editorial cum fac cu multe alte produse și servicii agreate de mine. Pentru claritate, nu o să pledez pentru mine, o să mă ridic la o demnitate a femeii de afaceri care-și plătește reclama. Știm cu toții, cititorii și eu însămi, că meritele Tricoului le-am exprimat în fel și chip în cei trei ani de existență!

Ca blogger puternic, dețin o comunitate în jurul meu, cu o educație săvârșită la Universitatea de Vest, o să vă protejez auzul de calamitatea vocabularului inexpresiv. Stilul sărăcăcios izvorăște din ignoranță, iar eu m-am trezit de vreo câțiva ani. De atunci am realizat că sunt bolnavă de Eu, dar mă tratez.

Cel mai drăguț tricou nu o să găsiți la mine. De altfel, nici cea mai frumoasă rochiță. Unii bloggeri se îndepărtează de ei, de produsul promovat prin alegeri gramaticale imbecile. Superlativele și diminutivele demonstrează dezinteresul, inautenticitatea, plictisul.

Un produs promovat, urât sau frumos, cine decide?, necesită să-l simți. Îngăduința ține de faptul că am citit mult. E ușor să spui despre o haină că e urâtă. Nici un efort sentimental, nici o minte muncită de elementele care alcătuiesc bunul material rezultat. Da, mi-e mintea plină de Baudelaire, dar domnul acesta m-a fascinat cu eseurile lui.

În spatele Tricoului Inteligent, o afacere pornită pentru pâinea cea de toate zilele, stă o tânără doamnă. Stau eu. A imprimat trei tricouri în 2015. Am imprimat. Pasionată de literatură, declară ca literatura este o problemă personală, da, declar, manifestă fără dubii acest stil de viață. Manifest!

Conversațiile mă sprijină în afacerea mea. Copilul vede totul ca noutate; e beat în permanență, scrie Baudelaire. Fiecare tricou imprimat e nou. Fixez cu ochii materialul și mesajul cu o stupoare mentală. Viața exterioară îmi înflăcărează viața interioară. Cărțile îmi cântă în strună și mă asigură că doar un fel de a fi autentic celebrează viața. Auziți peste tot acest cuvânt, autentic, autentic, autentic! Ce înseamnă să fii autentic?

A fi autentic înseamnă a gândi pentru tine, a te onora ca persoană, a-ți munci mintea, a învăța să renunți la manipularea socială. Un așa om de lume se remarcă oriunde. Privește fix sau afișează nepăsarea, vorbește mult sau ignoră publicul, dar scopul lui nu e decât unul: să urmărească fericirea.

Fericirea are multe fețe. Uneori se ivește sub forma unui Tricou Inteligent, alteori într-o cafea delicioasă. Depinde!

Tricoul Inteligent stă în slujba literaturii. Fără literatură, fără Frumos în orice manifestare a lui, suntem doar niște maimuțe serioase de care nu are cine să râdă pentru că omenirea nu există. Râsul ne dovedește existența. Tot din Baudelaire am desprins și această idee. E adevărată, doar gândiți-vă! Ce altă rasă mai râde? Râsul începe cu omenirea și tot cu ea se sfârșește.

Tricourile conțin mesaje din cărți sau crochiuri cu personalități marcante. Cât de curând un crochiu cu Baudelaire! Doamna preferă să imprime culoare pe culoare. Prefer! Armonia culorilor provoacă o simfonie în mine, Pastorala lui Beethoven, Rapsodia lui Enescu, Sărbătoarea primăverii de Stravinsky.

Fiecare Tricou cumpărat vine cu o carte, o carte cadou consider că reprezintă elementul etern din care e alcătuit Frumosul. Circumstanțial ajungeți să purtați un tricou, o rochie, un sfeter.

Îmi ard obrajii ca într-un delir oniric. Mă opresc.

Râdeți înainte de toate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Într-o zi o să mă umplu de ridicol

M-a urmărit din copilărie senzația nesuferită că sunt cumva o impostoare. Nu trăiesc o viață autentică sau nu permit una. Totul se întâmplă în altă parte, altei persoane. Incapacitatea de a-mi exprima bucuria m-a pus pe urmele ideii de dublu.

Cunoașteți explicațiile amuzante despre câinii de talie mică. E rău, dar ține în el! Sintagma am aplicat-o pe mine. Mă bucur, dar țin în mine. Doar că uneori intensitatea senzației mă copleșește. Nu par să țin în mine un sentiment. Țin în mine o persoană, un dublu. Dublul nu-mi permite nici un sentiment autentic, nici o izbucnire de bucurie. În general bucuria mi-o strică. La nervi îmi permite o desfășurare grandioasă.

De ce sunt o persoană atât de nervoasă? M-am chestionat intens. Am formulat pentru terapie. Am învățat să trăiesc cu.

Alte persoane, la fel ca mine, nu-și pot exprima bucuria, nu știu să accepte un compliment. Indiciile ar fi: fâstâceala, evitarea contactului vizual, râsul și anecdota. Nu mă mai interesează ce este de făcut. Mă omoară însă curiozitatea. Cum am ajuns așa?

Senzația cumplită de inautenticitate am pus-o pe seama stimei sine și a admirației purtate unor mari personalități. Ce viață au dus unii! Le invidiez talentul, disciplina, ambiția, inteligența, manifestările, bolile, persecuțiile, eșecurile, recunoașterea! Uneori biografia lui Sade îmi smulge un oftat, iar Sade a petrecut prea puțini ani în libertate pentru a fi invidiat pentru originalitate. Doar că fix asta este, toți pe care îi admir și-au fost fideli. Marchizul de Sade a trăit 12 ani în libertate, dar a fost cel mai liber om al vremurilor sale.

Marile personalități s-au eliberat de jugul convențiilor, de ipocrizia bisericii, de plictiseala căsniciei. Marile personalități au trăit deplin fără grija zilei de mâine. Ziua de mâine ucide orice spirit aspirant la originalitate.

Zeul eliberator este firește banul. Bugetul permite fidelitatea sinelui. Oamenii devin iertători și înțelegători în prezența bogaților. La mine în cap am trasat două categorii: bogații și oamenii cu bani. Fac referire la cetățenii vremurilor actuale. Bogații nu țin să arate că au. Ei au pur și simplu, la fel cum regii erau unși de dumnezeu. S-au născut privilegiați. Oamenii cu bani țin să arate. Ei nu au avut pur și simplu, n-au fost unși, s-au uns în timp cu toate alifiile. Nu s-au născut privilegiați, și-au acordat avantaje deosebite prin atrofierea decenței și sporirea mârlăniei.

Caut să mă eliberez. Îmi doresc să-mi fiu loială. Mă tratez de acel dublu acaparator. Eșuez în episoade din rutina zilnică. O vizită pe care nu vreau s-o fac, o relație impusă de societate, o constrângere familială, o frică de ridicol.

Într-o zi o să mă umplu de ridicol. Atunci o să fiu cu adevărat liberă.

Da, sunt un libertin!, a declarat Sade.

Da, mi-am fost fidelă!, o să declar eu.

Foto: Zenobia Lazarovici

Conflictul de la Guerrilla sau schimbați postul în liniște

Băgată cu nasul în cartea Amor și sexualitate în Occident de câteva zile, de câte ori ies afară, lumea, așa cum este ea alcătuită în prezent, mi se pare extraordinar de frumoasă. Interiorizez excelent și neplăcerile, cu excepția manifestanților din fața maternității. Acțiunea lor mă înfurie până la disperare.

Cu ce gânduri am pornit eu când am decis să citesc cartea mai sus numită nu vă mai povestesc! Mărturisesc că mi-a modificat visele, mi-a provocat o scurtă și intensă stupoare mentală și mi-a adus o stare mai bună în societatea actuală. Este minunată societatea în care trăim!

Poate știți sau nu, dar există un conflict între Radio Guerrilla și ascultători. Mi-am luat zece minute azi și am citit pe facebook o postare și comentariile. Ce s-a întâmplat? Radio Guerrilla l-a avut invitat pe Tăriceanu. Ascultătorii nu sunt deranjați de invitat, o persoană coruptă, se pare, ci de faptul că acesta ar fi fost pupat în fund în timpul emisiunii. Dacă citiți comentariile, afirmația revine fără abatere la o distanță de trei sau patru comentarii.

Cu sensibilitățile mele de persoană născută cu o mândrie nejustificată de fapte și acțiuni, m-am trezit înjurând o anumită atitudine care a luat proporții colosale în rândul cetățenilor. Mai nou sau abia recent am observat eu, cetățenii și-au elaborat un drept: să tragă la răspundere.

Radio Guerrilla e trasă la răspundere. Pentru că ascultătorii, Ascultătorilor, puteți să schimbați postul fără lamentări publice pe facebook!, pretind de la un post de radio demnitate și spirit de frondă.

Eu m-am întrebat cine anume este în măsură să tragă la răspundere? Cine în viața mea are dreptul să mă tragă la răspundere? În primul rând părinții potrivit moralei, dar eu mi-am ucis simbolic părinții. Părinții își pot exprima opiniile, dar nu mă pot obliga să-i ascult. În al doilea rând, mă trage la răspundere cineva care mă ajută financiar. Exact, este vorba despre buget, despre nevoi, despre interes. În atare situație, cineva mă poftește la o discuție, în nici un caz la răstignire.

Atitudinea mă înfurie. Sper să rămână o comportare care reflectă o anumită concepție și să nu devină o mentalitate. Mentalitățile sunt periculoase, nefavorabile individului, dezvoltării spirituale și libertății.

Mentalitatea ne-a ținut prizonieri din Evul Mediu până târziu în secolul XX. Evul Mediu a trecut, dar continuă să se exprime în noi. Ajungem repede primitivi, galopăm spre manifestări condamnabile indivizilor.

Radio Guerrilla sau orice post de radio să invite pe oricine, corupt sau sfânt. Face bine să ascultăm și să ne confruntăm cu orice tip de indivizi, tăriceni, cioloși, viorici, traiani etc. A asculta doar o parte ține de o dominație, de o mentalitate de privilegiat, de dictatură. Pentru că întotdeauna în asemenea societăți doar o singură parte știe ce e mai bine.

Cel mai bine este să mai deschidem cărți și o să descoperiți, ascultătorilor, că nu sunteți buricul pământului. Au mai existat alții înaintea voastră. Totul e scris în cărți.

Între timp, schimbați postul în liniște!

Foto: Zenobia Lazarovici

Toate femeile nesatisfăcute să vină la mine

Copilăria și viața sexuală stabilesc în mod definitiv cine suntem și cum ne prezentăm ca persoane. Nu mă aștept să fiu crezută pe cuvânt. Asta nu o să mă oprească.

În sfârșit sunt un copil fericit. Am devenit unul după vârsta de 30 de ani, timp în care am dezvoltat o obsesie pentru Freud și am citit Opere complete. Anul acesta reiau Opere complete. Copilăria mi-am deslușit-o oarecum. Știu să lucrez cu mine. Mă concentrez acum pe viața sexuală.

Intenționez să fac un doctorat în sexologie. Pentru asta, m-am apucat de citit. De la Bookfest mi-am cumpărat cărți pentru doi ani, dar lecturez o carte împrumutată, Amor și sexualitate în Occident. Cum o să mă descurc cu toate, blog, Tricou, doctorat, mamiceală, iubită, nu știu încă?! Chiar puteți să vă imaginați statura mea mignonă cum dă din umeri derutată.

Absența sexului din viața noastră ne modifică comportamentul. Observații generale: femeile abstinente vorbesc mult și vulgar despre coit, femeile nesatisfăcute devin adultere sau gospodine ireproșabile, mamele nesatisfăcute se concentrează exclusiv pe copil și își pierd luciditatea. Observațiile generale nu se aplică situațiilor particulare.

Infidelitatea numără câteva motive, unele țin chiar de cultură, societate, epocă, educație. Mamele nu pot jongla cu motive, nu pot justifica rațional obsesia lor pe copii. Rămân femei nesatisfăcute sexual, cu o educație care nu este suficientă și cu un sentiment de inferioritate accentuat.

Cartea Amor și sexualitate m-a introdus în gândirea lumii antice, cu informații abundente despre homosexualitate, prostituție și pederastie. Pentru educația mea, e necesar să trec prin. Pentru ambiția mea viitoare, toate femeile nesatisfăcute să vină la mine, mă interesează prea puțin prostituția feminină sau masculină. Hetairele din Grecia, eromenes, cuplurile de bărbați, meretrices din Roma țin de vigoarea mea intelectuală. Am habar despre, dar scopul este să scutur prejudecățile femeilor actuale.

Femeile vremurilor mele par lipsite de feminitate și sexualitate. Unele disprețuiesc sexualitatea, altele și-o afirmă într-un mod obscen. Nici unele nu acceptă că sexualitatea vorbește despre persoana noastră. O imagine reprezentativă pentru atitudinile feminine actuale ar fi o imensă pânză în care descoperiți o îmbulzeală de femei din Antichitate până în epoca Facebook.

Femeia adoptă, istoria ne permite, o reprezentare sau alta care o sprijină în delirul ei că nici una nu mai e ca ea. Femeile urâte suportă mârlănia bărbaților frumoși. Femeile frumoase renunță la autoeducație. Femeile își asumă misiuni de eroine să-și dovedească abilitățile intelectuale. Se masculinizează prin ținute sobre sau insipide. Femeile scot din contextul epocilor un comportament sau altul. Acestea compun categoria nesuferitelor. Una se vede hetairă în dormitor și Margaret Thatcher în afaceri. Cum ziceam, istoria permite, dar puține au cercetat viața hetairelor, epoca lor, femeile își vindeau trupul, singurul bun de care dispuneau, sau vremea lui Thatcher și consecințele stilului ei de viață.

Femeia actuală jignește în profunzime femeia născută fără nici un drept din trecut. Deține arme și instrumente pentru o viață cu drepturi egale cu bărbatul, dar alege perspective năucitoare: de soție urâtă, dar loială, de gospodină, dar nevastă cicălitoare, de afaceristă, dar lipsită de maniere, de seducătoare, dar plictisitoare intelectual. Prea multe perspective, prea multe combinații!

M-aș bucura să ajung, prin doctorat, să scutur gândirea femeilor din epoca mea. Pe unele să le împing să dea 2 lei pe ele, pe altele să le întreb: Ești tu cea mai importantă, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă?

M-am întins. Închei.

Râdeți înainte de toate și purtați o carte.

Mergem cu telefoanele după noi la WC

Am încercat un exercițiu. Mi-am imaginat articolele de pe blog în pilule de 15 secunde. Că așa suntem noi, tineri, grăbiți, creativi, pragmatici! Cine are timp să se așeze cu o carte în brațe?! Sarcasm. Mulți mergem cu telefoanele după noi la WC. Cine are timp să savureze o masă? Sarcasm. În gastronomie alegem restaurantele cu chef. Plătim sume fabuloase pe salate și fripturi. Cine are timp să iasă la un spectacol? Sarcasm. Explozia Netflix ne-a atins pe fiecare. Urmărim seriale după seriale.

Timp este. Cum îl folosim?

Îl folosim în funcție de etapa în care ne aflăm. Când aveam 20 de ani, studentă entuziastă la Litere cu o poveste vibrantă de dragoste în desfășurare, foloseam timpul în funcție de orar. Citeam ora pentru cursuri și seminarii. În rest puțin îmi păsa. Mâncam sau nu mâncam, dormeam oriunde și aproape cu oricine. Într-o noapte am dormit șase persoane într-un pat de două persoane. Schimbam cu toții poziția dacă unul dădea tonul.

La 35 de ani, într-o altă etapă de viață, plec în concedii cu ceaiul verde după mine. Prefer așternuturile albe, specific dacă există un chestionar. Haita nu mă mai atrage și cu siguranță nu suport să-mi facă cineva programul. Nu mai alerg la obiective, mă plimb mai mult la pas, caut galeriile și profit de restaurantele cu muzică live.

Pot să fantazez despre pretențiile mele de la 40 de ani. Tabieturile limitează, dar confortul desprinse din ele ne auresc colivia.

Cele 15 secunde nu mă condiționează. Cele 15 secunde aparțin unei anumite etape din viața noastră. După 30 de ani doar cu cocaină mai rămâi interesat de pe repede înainte. Pe repede înainte nu e o găselniță a tinerilor de pe youtube. Vă amintiți de Moromete când îi fug băieții la București?! Dar de ce să fugă, încet nu pot să meargă? Aproximativ cuvintele lui Moromete. Nu am cartea să verific.

Conflictul constă în conviețuire. Vrem să stăm împreună, 14 ani, cu 20, cu 30, cu 40 etc. Fenomenul internet a anulat diferența de vârstă, dar fenomenul internet nu a anulat și trăirile specifice vârstei.

Am avut 20 de ani și mi-a plăcut. Am avut 30 de ani și mi-a plăcut. Am 35 de ani și îmi place. Fiecare vârstă m-a încântat la vremea ei. Nu m-aș reîntoarce la nici una. Cei de la 16 sau 20 de ani s-ar putea să-și dea ochii peste cap. Suspiciunea lor e reală și naturală. La fel este și experiența mea.

Dorința mea este să dobândesc prin scris o formă de viață fără gen și fără vârstă. Scriu, notez gânduri, întâmplări. Mă citește cine o fi, iar uneori mă citesc elevi selecți în aprecierea lui Mircea Eliade corigent la limba română, și întotdeauna mă vor citi adulții. Toți ajungem la maturitate chiar dacă nu ne purtăm ca atare.

Cam în 15 secunde ni se va părea când ne uităm în urmă.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mămiceala excesivă. Creștem Telemahi

Generația mea, prin unii reprezentanți, s-a înhămat la niște lupte. Luptăm pentru alăptatul în public. Condamnăm consumul de carne și ne numim ucigași. Protestăm în fața maternității. Femeile să nu decidă pentru corpul lor. Educăm copiii după programe de parenting cu antrenori specializați.

Pentru mine a devenit clar în ultimul an că luptăm împotriva părinților noștri, împotriva obișnuințelor părinților noștri.

Tata mereu repeta că ne-a crescut bine, mult mai bine față de felul cum a fost el crescut. Ce să vedeți?! M-am surprins gândind că o cresc pe Mara mai bine, mult mai bine față de felul cum am fost eu crescută. Hilar, știu, derutant până la insuportabil.

M-am prins între timp că tata are dreptate, dar și eu am dreptate. El m-a crescut mai bine, eu am crescut fata, până la cei nouă ani ai ei, mai bine. Prin comparație, avem rezultate măgulitoare. Cercul nu se închide sau e un cerc închis-deschis. Mara o să-și crească pruncul mai bine ca mine. Ceva o să-mi reproșeze. Ceva îmi reproșează. Mama ridică vocea când e supărată. Mama mă ceartă. Eu gândesc cu disperare: Asta numești tu suferință? Eu am luat bătaie de nu m-am ridicat de jos. Am fost umilită și în permanență râdeau de perspectivele mele copilărești.

Mara nu cunoaște educația prin bătaie. Nici nu obținem educație prin bătaie. Educația nu are nimic de-a face cu violența. Când ridic vocea, la Mara se declanșează o reacție: să supraviețuiască. E creierul reptilian care dă comenzi. La fel se întâmpla cu mine când luam bătaie. Voiam să supraviețuiesc. Toți greșim și toți avem dreptate.

Educația prin bătaie e greșită, cine susține altceva să înceapă de îndată terapia.

După aceste conștientizări, abordările diferite în educație dintre noi și părinții noștri, se declanșează zăpăceala. Luptele generației mele, plus 30, mă întristează. Să luăm alăptatul în public.

Emily Davison s-a aruncat în fața calului de curse al regelui. Asta se întâmpla în Anglia, în anul 1913. O femeie care a luptat pentru drepturile noastre, pentru dreptul meu, o ființă nenăscută, dar care în prezent și-a permis să se despartă de tatăl copilului și să plece din casă cu copil cu tot. În anul 1913 copilul îi aparținea legal tatălui.

În anii 2000 ducem lupte pentru alăptatul în public. Liviu Rebreanu peste tot cu reprezentările lui despre femeie: două brațe de muncă în gospodărie, născătoare și zestre.

Mămiceala excesivă duce la regres. Sub nici o formă nu le doresc femeilor să revină la funcția de născătoare. Cine dorește faima de mamă dedicată să nu tragă întreaga societate feminină în patriarhat. Nu zic că bărbații abia așteaptă, dar se vor reobișnui repede, unii nici nu s-au dezobișnuit. Nu cunoașteți nici un bărbat trecut de 25 de ani căruia mama încă fuge să-i pună masa, să-i încălzească paharul de lapte, să-i taie unghiile? Eu cunosc.

Telemah, copil, până în 20 de ani, își trimite mama, pe Penelopa, să vadă de oale, bărbații poartă războiul. Creștem Telemahi. Nu îmi exprim îngrijorarea. Opoziția a existat și va exista, dar putem să ne angajăm în alte lupte, nu să repetăm erorile trecutului.

Între timp am scris prea mult. Mă reîntorc la cratiță, dar și la literatură.

Și mai cresc și o feministă.

Foto: Mile Sepetan

M-ați lăsat să vorbesc singură. Asta e nepoliticos

Am mai scris despre subiect, dar să fim serioși, pseudo-cultura blogurilor îmi permite să reiau teme fără nici o stinghereală!

Mă îndreptam ieri spre o bancă din apropierea casei. O pală de vânt m-a determinat să-mi strâng cardiganul de lână pe trup. Mi-am îndesat ochelarii de soare și mi-am băgat nasul în gulerul ridicat. La intrare m-am descoperit, iar obrazul s-a îmbujorat de la căldură. La ghișeu, ambele doamne libere mi-au pus zâmbetul pe buze. Ce noroc pe capul meu! M-am apropiat și mi-am început prezentarea.

Era necesară o introducere pentru a ajunge la motivul care m-a purtat la bancă. Ani de zile am fost clientă Banc Post deoarece în anul 2002 Universitatea a dat carduri la această bancă. Cum recent Banc Post și-a încetat existența, actuala bancă m-a somat să le efectuez o vizită ca persoană juridică. În mare, v-am creionat introducerea mea.

Bună ziua. Sunt un fost client Banc Post. Am venit la dumneavoastră deoarece am primit un telefon și vreo două mesaje. Stupoare! Vorbeam singură. Doamna din stânga mea și-a întrebat ceva colega. Colega mă asculta pe mine. Colega nu m-a mai ascultat pe mine. A uitat pur și simplu de mine, iar până sunetele cuvintelor mele s-au stins mi s-au mărit ochii de uimire. Mi-am privit vârful adidasului. Să fie ținuta? Adidas, tricou, atitudinea lejeră și chipul drăguț?

Mă, dacă le zic acum vreo două, le bag undeva și părăsesc încăperea? Două vorbe și o apucătură de mahalagioaică, să le văd eu atunci pe ele!

V-am descris prima fază. Derulam scenariul, iar ele continuau să vorbească, să tăifăsuiască.

Într-adevăr statura o am mică, iar gura mare, dar niciodată nu mă reped din prima la o persoană. Continuam să privesc cu o uimire tâmpă. A doua fază. Dacă le atrag atenția, o să le provoc și ceva rău o să mi se întâmple. O ușoară anxietate mi-a umezit palmele. Mi-am revăzut mama care mă implora să nu mă iau de nemernicele de asistente ale spitalului județean Severin. Dacă îi fac ceva lui bunică miu? M-au dezgustat automatismele pe care le-am crezut depășite de autoeducația impusă.

Cum să procedez? Cum să-mi rezolv problema satisfăcător pentru mine din ambele perspective, juridică, reprezentam Cuvinte de Vânzare, și personală, eu spun ce gândesc, iar doamna asta este o nesimțită?

A treia fază, furia. A patra fază, analizarea situației și analizarea stării mele. Raționam rapid o formă de a comunica impertinența lor fără să atac sau să reproșez. Urmăream să declanșez o conștientizare și nu un atac. Reproșul atrage atacul.

Da, vă rog. M-ați lăsat să vorbesc singură. Asta e nepoliticos. O atitudine pasivă, un ton lin, m-am surprins și am surprins. Doamna din stânga zâmbea pe furiș ca un elev înfruntat la școală. Da, o secundă, ne cerem scuze. Asta e chiar nepoliticos, am întărit. Doamna a adoptat masca nepăsării.

Până la final s-a ocupat de nevoile mele juridice fără întreruperi. Am părăsit banca ușor iritată, ușor amuzată. N-am mai simțit aerul rece. Cardiganul se mișca liber în funcție de trup. Părul l-am aranjat tacticos pe partea dreaptă și mi-am țuguiat buzele. Hainele mele pot înșela privitorul superficial. Înțeleg sau mă prefac că înțeleg. Proasta creștere nu o scuz însă. Două doamne prost crescute reprezintă o bancă al cărei client am devenit de puțin timp. Nu schimb banca pentru angajații nepricepuți, dar asemenea situații sunt provocatoare peste măsură împotriva instituției de credit.

Râd acum, dar nu e râsul meu.

Generația Z gândește pentru sine. Pretinde că.

Ideea mea este că educația ne ajută pe toți să devenim decenți. Sentimentul meu trimite la o asociere a omului actual cu primitivii.
V-am captat atenția?
În urma participării la Social Media Summit, am descoperit că am opt secunde să vă atrag cu subiectul propus, apoi adormiți sau dați mai departe.

În timpul conferinței de ieri, mintea a alcătuit introducerea textului de azi. Influențată de Pessoa, citisem câteva pagini în avion, mi-am luat libertatea de a sugera ce simt și ce gândesc pornind de la observația lui: Or, publicul, atins în intimitatea sa de sentimente și nu de idei, este în mod organic parțial.

Pendulez între literatură și social media. Mă necăjesc cu textele și conținutul. Mă trec fiori. Îmi dau ochii peste cap. Sentimentele contradictorii mă obosesc. Simt uneori cum dorm pe mine, cum o plictiseală teribilă îmi provoacă o dedublare imaginară. Fug sau mă ascund de contexte și situații. Am părăsit sala ieri de câteva ori înainte ca cei de pe scenă să-și termine discursul. Am ascultat și concentrată invitații care au venit cu temele făcute. Unii iau în serios responsabilitățile activității de speaker, alții nu.

Recunosc, mi s-a luat pentru o perioadă bună de timp de social media. O să mă potolesc, deja m-am. Într-adevăr mor încet la asemenea adunări din cauza gramaticii. A repetat pe scenă un domn formula ca și brand până am simțit că mă izbesc cu capul de scaun. M-a reînviat un alt reprezentat masculin cu afirmația că generația Z nu dă doi bani pe gramatică. Sinceritatea, mai ales într-o asemenea adunare, îmi impune respect.

Generația Z cere o creativitate în opt secunde. Secunda nouă adoarme sau mișcă degetul. E magică, e noul Moș Ene pe la gene. Într-un dialog intim și crud cu mine, mi-am cercetat dezamăgirea și iritarea. Nu pot să muncesc în felul lor. Creativitatea n-are nimic de-a face cu rapiditatea. Omenirea nu are nimic de-a face cu rapiditatea. Evoluția s-a întâmplat în timp, mutația presupune accelerare, dar nu neapărat pozitivă. În punctul acesta îi consider ipocriți, deși ei caută să se fixeze în conștiință ca neprefăcuți.

Exprimi franc ce simți și ce gândești. De acord, sunt pentru, susțin, practic, dau mai departe. Emoțiile aparțin rasei, exprimarea diferă, gestionarea impune. Gândirea pe de altă parte presupune timp. În plin proces de formare intelectuală, generația Z pretinde că gândește pentru sine. Bine, dar cum? Fata mea a avut nevoie de 10 luni să meargă în picioare, de opt ani să-și lege șireturile. Cum înveți să gândești în așa puțini ani și să bravezi cu inteligența, cu urmăritorii de pe Instagram și contractele cu bradurile?

Ceea ce pare a fi o problemă de fapt nu este. Generația Z își trăiește deplin epoca. Asumarea vremurilor presupune inteligență, supraviețuire. Din unghiul meu, disponibilitatea pentru epoca n-are nimic de-a face cu ceasul biologic. Copiii noștri vor deveni părinții noștri. Aia e maturitatea. Atunci, cele opt secunde nu vor mai reprezenta nimic pentru ei. Ceasul biologic funcționează altfel.

Suntem în plin proces de transformare. Genele lucrează la adaptare. Felul cum dăm mai departe cu degetul pe telefon și tabletă deja a pus în mișcare următorul nivel al evoluției. Nu sunt o vizionară, dar presupun că peste alte miliarde de ani, mâna noastră va arăta altfel.

Eu îmi doresc tot mai mult, tot mai puțin. Vreau să muncesc, să-mi păstrez afacerea, să mă actualizez. Actualizarea nu presupune un fel de a fi. Arta mea e să fiu eu, nu un conținut de opt secunde pentru că oamenii se plictisesc. Mă plictisesc înfiorător de situații și oameni. De aceea există cărți. Purtați o carte, ar deveni posibil ca brand.

Să nu uităm să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu