Zice Dunia despre frumusețea femeilor cu bot de rață

Recunosc, percepția asta nouă despre frumusețea femeii mă umple de sentimente contradictorii.

Mă încântă: De exemplu: la 45 de ani aș putea să fiu o femeie cu un bust generos și ferm.
Mă sperie: De exemplu: absența expresivității de pe fețele femeilor adulte.
Mă atrage: De exemplu: albirea dinților intensifică pofta de sărutări pasionale.
Mă dezgustă: De exemplu: aspectul de bot de rață.
Etc!

Ultimul exemplu mi-a verificat proaspătul cinism. Fac exerciții de cinism.

O fotografie de pe facebook sau de pe Piața Facebook mi-a arătat imaginea unor buze, înainte și după injecția de colagen. Abia m-am abținut să nu las comentariu: Felicitări, arătai mai bine înainte!

Foto: Simona Nutu

Ne sperie tot ceea ce nu știm

Să fie un an, să fie doi de când am început să mă fac una cu emoția. Ce înseamnă asta?

Paranteză:
În momentele mele publice, să vorbesc unei mulțimi, să pun o întrebare într-o sală plină, să port o discuție în contradictoriu, mă confrunt cu bestialitatea reacției afective. Bătăile inimii se accelerează, obrajii se îmbujorează, căldurile și frigurile mă zăpăcesc până la o pierdere ușoară a simțului vederii.

Înseamnă trăire. Mai exact, am descoperit că nu e suficient să-mi accept emoțiile, ci să le retrăiesc imediat după ce le-am trăit. Dublez procesul sufletesc de vreo doi ani. Recent am descoperit o cu totul altă detașare. Diferența constă în stoicism.

Am acceptat. Da, emoțiile dau cu mine de pământ. Da, emoțiile nu pot fi controlate. Dar poți merge cu emoția în același timp. Dacă urmează să pun o întrebare într-o sală plină, din momentul când am decis, se declanșează seria de afecte: inima bate, tâmplele pulsează, obrajii ard, palmele transpiră, mâna tremură. Le identific, le trăiesc, apoi încep rememorarea. Memoria și amintirea emoției.

Îmi ascult inima, îmi ating tâmplele și obrajii, îmi privesc palmele, iar apoi vorbesc. Am înregistrat mărunte victorii, dar o victorie în lumea emoțiilor, oricât de mică, e percepută ca un Gulliver în Lilliput.

Zilele trecute m-am confruntat cu o emoție de pe un alt tărâm. Aș zice că aparține suflării maturității. O teamă ușor paralizantă m-a cuprins în urma unui contract care aștepta să-l semnez. Fișierul deschis, cu pagini multe, anexe și paragrafe, mi-a provocat frică. Parcă ceva rău urma să mi se întâmple. Am mai văzut frica asta la mama mea în timp ce dădea o declarație unor polițiști. Niște hoți ne-au spart casa acum câțiva ani.

Toate contractele semnate îmi dau o anumită neliniște. Eu m-am catalogat singură: sunt o provincială. Mă sperie înțelegerile juridice, dar asta pentru că sunt într-adevăr o artistă veritabilă la acest capitol: mă plictisesc cifrele și convențiile. Nu mă aplec asupra lor, le studiez superficial, și necunoscutul reprezintă o sursă de nenorocire. Ne sperie tot ceea ce nu știm, iar eu nu știu o seamă de lucruri.

Episodul mi-a produs o dezamăgire. M-am consolat singură. Mi-am luat în derâdere provincialismul și imaturitatea, dar sunt ale mele. Lucrez cu ele, nu mă împotrivesc, le corectez și sper să ajung într-o zi ceea ce îmi doresc: o individualitate în echilibru cu generalul speciei.

Foto: Anca Ciobănescu

E imposibil să am un copil educat

Am bilete la Spărgătorul de nuci astă seară. Însoțitoarea mea este Mara. Am ținut foarte mult la prezența ei. I-am refuzat o excursie cu școala pentru acest spectacol. Am aruncat o privire în urmă să-mi descopăr obsesia cu Spărgătorul ăsta. Nu mi-am amintit nimic. Totuși am acasă o filmare nevăzută cu botezul Marei unde pe fundal se aude Ceaikovski. În dormitorul ei, pe perete, o pânză semnată Oana Bolog Bleich, îl înfățișează impunător și albastru pe Spărgător.

Mara i-a mărturisit unei prietene, două Crăciunuri în urmă, că mama e înnebunită după Spărgător. Un moment de mândrie pentru mine. Asemenea episoade îmi confirmă perseverența depusă la educația ei.

Îmi doresc să educ adultul care o să ajungă. E imposibil să am un copil educat. Mara se află în proces de. De aceea e mai natural să nu știe și e anormal să cunoască multe. Dacă mi-ar fi spus și mie cineva în timpul școlii primare sau măcar în aia generală! Din nefericire, abia la facultate, la un curs al Adrianei Babeți, am auzit o așa minunăție edificatoare. Am rămas convinsă de adevăr, iar azi, ca mamă, nu pretind de la copilul meu.

De când am născut mi-a fost clar. Nu am devenit mamă pentru că am adus pe lume un copil, o să ajung prin străduință, în timp. De la doi ani ai fetei am început să o expun la diferite activități. Am plimbat-o prin muzee, la teatre, prin librării. I-am citit reviste în limba franceză și engleză când se afla în burtică. Am adormit-o cu povești de Andersen, Frații Grimm și cântecele din spectacolul pentru copii, Diligența cu păpuși, Tudor Gheorghe.

Am expus-o. Acesta este cuvântul cheie. Freud și Jung s-au pus de acord, și după ei întreaga breaslă, omul e format până la vârsta de 5 ani. Urmează apoi să scoată din el. Întrebați-vă singuri ce o să scoată la suprafață copilul dumneavoastră.

De aceea, aprecierile și reproșurile nu mă afectează. Primesc și și pentru cum îmi educ copilul. Unii habar nu am de ce îndrăznesc. Am păstrat sarcina fără să mă consult cu poporul, nici măcar cu mama.

Există două tabere. Contrariile nu se atrag în cazul acesta. Unii îmi critică alegerile. Cu ce îmi ajut fata plictisind-o peste măsură la muzee? Doresc să o fac artistă, să moară de foame? Să învețe germană, să meargă suplimentar la engleză, să nu-l confunde pe b cu d.

Alții mă apreciază, mă privesc cu bunăvoință și căldură în ochi. S-a întâmplat să fiu atinsă prietenește pe mână sau umăr. Atât de mult de ocupi de Mara, o duci acolo și dincolo!

Criticile nu mă ating, aprecierile nu mă flatează. La început am crescut-o în bătaia vântului. Plecam urechea acolo și acolo. Influențele de la cei din jur mi-au fost uneori utile, alteori nocive. Pentru copii e bine să ținem direcția corectitudinii. Pe mine m-a ajutat despărțirea de tatăl ei să înțeleg cel mai bine acest aspect.

Rar mă mai poate descuraja cineva. Părinții care-și prezintă viața de familie ca cea mai mare realizare erau cei mai de temut pentru mine. M-am simțit de multe ori judecată, compătimită, disprețuită, neacceptată, dar au dreptate într-o privință: copilul își poate salva părintele. Privind-o într-o zi m-am întrebat: poate un copil să distrugă viața mamei dacă mama refuză să se definească prin copil și să-și vadă în continuare separat de viața ei personală? NU.

Mara m-a salvat. Iar eu, și din acest motiv, continui să o plictisesc prin muzee. Să o duc diseară la spectacol. Să duc discuții interminabile cu ea despre necesitatea prezenței. Miorlăiturile mă irită și m-am săturat de ele, dar le duc, merg înainte. Cu urlete, cu văicăreli, cu împotriviri, cu șantaj emoțional, cu rugăminți fierbinți din partea ei duc mai departe procesul.

Chiar trebuie să merg iar la muzeu? Nu, Mara, nu trebuie. Trebuie să mâncăm, să bem apă și să dormim. Orice altceva e opțional pentru ființa umană. Dar asta mamă ai tu.

Mergi fără mine la Bufnițe azi, povestea de dată trecută m-a plictisit. Îmi pare rău, Mara, dar nu e o opțiune duminica la Bufnițe. Mergem oricum, dar ai posibilitatea să te ridici și să pleci oricând dorești.

Iar cartea asta? Nu eu am vrut-o, tu ai insistat. E o tâmpenie, sunt de acord cu Axel, nu poți să călătorești în centrul pământului, iar profesorul ăla e ca tine, nu ascultă. Ai dreptate, Mara, dar uite că ai reținut un nume și ți-ai format o opinie. Vrei să ajungi adult și să confirmi teoria lui Jung că femeile nu au opinii personale? Ce? Nu ce, poftim!

Poftim?

Gata cu cititul seara. Prefer să-mi cânți. Mara, m-am plictisit, cânt de 7 ani. Și îți place ce citim seara. Da, dar nu suport lumina aprinsă. Să cânți nu ai nevoie de lumină.

Așa se face educație în familia mea. Nimic nu e roz, nimic nu e tragic. Nici faimă, nici moarte socială. O căutare inepuizabilă de găsire a calei de mijloc.

Calea de mijloc e deviza familiei noastre.

Foto: Bogdan Mosorescu

Gaudeamus 2017: Nu ne punem cu obișnuințele!

Am lăsat mica bestie la școală. Mi-a dat un sărut grăbit pe frunte. A intenționat pe frunte, buzele s-au lipit de ochi. Clipind des i-am urat distracție, dar nu sunt sigură că a mai auzit. Acasă, în apartament, se aude liniștea. Presupun că vecinii au plecat la muncă sau dorm până târziu.

Fără zgomote din măruntaiele blocului, am efectuat o căutare în arhiva blogului despre Gaudeamus. În 2008 am zburat prima dată la București special pentru târgul de literatură. Herăstrău, Gaudeamus, cafenele și unul din Mosorești mi-am intitulat atunci un articol. În altul concluzionam patetic: Cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, raiul pe care singură mi-l edific in fiecare zi.

În anii următori nu am schimbat reprezentările despre Gaudeamus, dar am adăugat altele. Evenimentul a devenit obicei. O să tot repet: Nu ne punem cu obișnuințele! Fără să fie un scop în sine, sper ca deplasarea din luna noiembrie la București să nu înceteze o dată cu mine. În 2009, trupul meu putea fi descris de expresia cu burta la gură. Cu Mara apărată de lichidul amniotic, luam autograf de la Salman Rushdie. Tocmai terminasem lectura Copiii din miez de noapte. Să fi avut înclinații metafizice sau doar o mică doză de suprarealism, aș fi legat maternitatea de cartea lui Rushdie, iar Mara mi-ar fi fost trimisă pe lumea asta. Dar nu sunt eu atât de naivă!

Cu sistem imunitar propriu, Mara a ajuns și ea pentru prima dată la Gaudeamus anul trecut. Reprezentările despre târg s-au înmulțit. Pe lângă cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, Raiul cuprinde familia, prietenii, educația, moștenirea.

Frază testamentară: Îi las moștenire micuței bestii o bibliotecă cu titluri impresionante, brățara mea de argint lucrată manual achiziționată din Creta și călătoria din noiembrie la București. Să-și ia familia și prietenii, să plângă și să râdă, să schimbe copilăria cu adolescența, adolescența cu tinerețea, tinerețea cu maturitatea, maturitatea cu bătrânețea pe drum la târgul de literatură. Să-și pună întrebări. Să găsească răspunsuri. Să confecționeze soluții.

M-a întrebat plângând marți seară: Mama, tu ai avut așa ca mine o prietenă bună, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi?

Pe mama ei au salvat-o cărțile. Cărțile prilejuiesc întâlniri neprețuite cu sinele. Te învață mai bine ca orice profesor valoarea persoanei și forța acceptării.

Asta e moștenirea mea.

Foto: Adrian Oncu

 

Mă faci de rușine, ce o să zică lumea?!

În ultimii doi ani, condițiile de viață au creat o nouă direcție pentru mine. M-am apropiat de adolescenți. M-am apropiat cum știu eu cel mai bine: prin literatură, prin adoptarea unui rol de educator puternic, dar mereu binevoitor. Nu am reușit mereu să-mi păstrez zâmbetul pe buze și recunosc că mi-e ciudă. Dar obișnuințele mor greu.

La întâlnirile mele cu un adolescent sau altul nu am mers niciodată cu pretenții conștiente. Modelul meu, în predare, este Constantin Noica: școala în care nu se predă nimic, adolescenții au ceva de spus, profesorul are rol de mijlocitor între elev și sinele elevului. Interacțiunea dintre noi mi-a demonstrat diferența dintre ce sunt ca persoană care îndrumă și ce cred că sunt.

Eu cred că sunt tolerantă. Am aflat că sunt pe alocuri lipsită de. Să vă povestesc. Într-o zi am ajuns mai devreme la meditație. Adolescentul meu mi-a deschis și m-a poftit să mă așez. Să aștept zece minute. Dacă ai venit așa repede, așteaptă, eu am un joc de terminat.

Instant s-a instalat o stare de iritare. Vechea mea educație a țâșnit din adâncurile conștiinței unde o alungasem. Cum adică are un joc de terminat? Urla provinciala și copilul rușinos din mine. Am rumegat zece minute, am ținut ora și am plecat dezamăgită de mine.

La întâlniri cu prietenii am discutat despre. I-am întrebat dacă li se pare amuzant ca întâmplare și un pas înainte pentru un adolescent să-și exprime nevoile. Majoritatea răspunsurilor au fost critice. Adolescenții au parte de puțină bunăvoință din partea adulților. Să-i fi zis eu la maică-mea sau taică-miu că nu am chef de meditații? Imediat îmi luam una după cap.

La câteva săptămâni după acest episod, ne-am lovit de o stare de plictis monstruoasă. Am lăsat baltă orice activitate educațională și am deschis un dialog. Eu am vorbit prima. Am zis ce am observat, ce am simțit.

Generația mea a învățat de frică și de rușine. Luam bătaie pentru o notă mică, pentru o replică obraznică. Iar șantajul emoțional al părinților a schimbat mai multe personalități ca orice agresiune. Mă faci de rușine, ce o să zică lumea!, a marcat prea multe suflete crude.

Răspunsul unui adolescent: Nașpa de tine.

Răspunsul meu: De acord cu tine, de aceea mă bucură libertatea voastră. Prefer sistemul de acum în locul sistemului de atunci. Dar te întreb eu pe tine: cum să te motivez? Nu mai există frica. Bravo! Nu mai există rușinea. Bravo! Cum?

A dat din umeri. I-am cerut atenția și am continuat.

Am mers înainte cu voința de a mă scutura de toate obișnuințele. Am dus mai departe lucrul început fără nici o cerere. Ce facem azi? Ce vrei tu. Uite aici materiale. Pe o masă am așezat cărți de gramatică, romane, cărți de colorat, am avut și opțiunea să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Cireașa de pe tort a fost alternativa: sau putem să nu facem nimic dacă nu ai chef.

În momentul când am ascultat și am respectat cheful adolescentului, am primit atenție. M-am pricopsit cu percepția de prieten. Am învățat despre mine și mi-am corectat tendința spre tiranie. În prezent practic cu adolescentul facă-se voia noastră!

Mi-au trebuit vreo 2 ani, dar sunt pe drumul cel bun, iar adolescentul a pornit să-și folosească creator intelectul.

Adolescenții au ceva de spus.

Foto: Simona Nutu

A admira mediocrii

În 10 noiembrie am fost speaker la Conferința November Notes in Social Media. Le mulțumesc fetelor, Andra Costa și Teodora Mateoc pentru încredere. Știu că reprezint un risc, gura mea mare a căpătat reputație și dincolo de sferele intime: familia și prietenii.

Am profitat de statutul meu acolo. Așezată în față, cu credit acordat de participanți, am exprimat câteva nevoi ale bloggerului actual. Mi-am cerut și scuze pentru franchețe și duritate. I-am îndemnat cel mai mult să citească și le-am sugerat să-și aleagă cu grijă modelele în viață. A admira mediocrii duce la consecințe neplăcute pentru persoană și realizarea ei în societate. Succesul e benefic dacă vine la pachet cu un cod moral.

M-am oprit apoi, cu măsură în subiect și atenție în limbaj, asupra afacerilor personale. O să mă iau pe mine studiu de caz. Blogul meu nu a fost și nici nu a ajuns o afacere. Nici pe foaie, nici în percepție. Garantat nici în intenție. A început ca exercițiu de scris. A continuat ca mijloc de autoeducație. Este în prezent o mică revistă cu pretenții de cultură autentică.

Tricoul Inteligent, desprins din blog, este o afacere (pe foaie, în percepție, în intenție). Tare m-am mirat, lucrând cu diverse persoane, mici sau mari antreprenori, de repeziciunea cu care s-au lepădat de cuvântul afacere. Sub nici o formă nu doresc să fie fixați în memoria clienților lor ca afacere. M-am întrebat, la fel cum Socrate se întreba despre frumusețe, de ce aversiunea asta față de tranzacțiile financiare? De ce e rușine să fii sincer în afaceri? De ce atâta jenă prost mascată în a recunoaște interesul financiar din mica afacere?

Cuvântul cheie, consider eu, dar nu am suficiente dovezi să afirm că știu, este adjectivul mic. Marele om de afaceri se mândrește cu profitul. Micul om de afaceri se rușinează că își dorește profit. Sentimentul penibil de sfială se interpretează greșit în multe domenii, iată că și în cel de afaceri. Dacă vă așteptați la mai multă rațiune sau la un pragmatism mai intens, aflați, și eu am aflat recent de la Jung, că magic este un alt cuvânt pentru psihic.

Psihicul nostru, conștient și inconștient, jonglează cu reprezentările a ceea ce credem despre noi. Adevărul este că nu rușine simte micul afacerit, ci frică. Pentru că în copilărie nu ne educă nimeni în spiritul greșelii creatoare. Părinții preferă să folosească greșeala pe post de bau bau. Copilul devenit adult, nu face față eșecului. Se ferește să afirme, să exprime, să defileze cu ambiția de a ridica o afacere, de a se bucura de profit. Majoritatea sau cei pe care i-am ascultat eu, vorbesc despre un vis. Ei nu au avut un plan, ei au visat. Visătorul, în prezentarea lui altruistă și armonioasă, nu urmărește să facă bani, iar dacă cumva îi face, ei bine, a avut noroc! Noroc, circumstanțe favorabile, karma, orice, dar nu un plan. Un plan cu scop și obiective clare de profit ofensează.

Atitudinea asta, pe lângă că nu o înțeleg și chiar refuz, e păguboasă pentru majoritatea locuitorilor de pe glob. Acordă celor puțini, curajoși, ambițioși, dar mai ales sinceri cu ei înșiși, resurse pentru condiții de viață excelente.

Cu Tricoul Inteligent, afacerea mea, intenționez să fac suficienți bani să călătoresc în lume pentru alinarea dorului de ducă și insuficienți bani pentru a mă așeza la masa nababilor. Cuvântul bani nu ofensează. Discuțiile și planurile despre bani nu semnifică lăcomie. Faptele oamenilor povestesc despre voracitate financiară și un sistem de valori deplorabil.

O concluzie: banii îi putem pierde oricând, educația în nici o împrejurare.

A doua concluzie: nimic nu e atât de rău încât să nu rezulte ceva bun.

A treia concluzie…

Sunteți liberi să completați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce bărbat mai e și ăsta! Ce femeie mai e și asta!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O să dau link către un loc special. Articolul următor l-ați putea percepe sub forma unei reclame ascunse. Într-adevăr răspândesc informații elogioase, dar nu cu scopul de a crea renume sau popularitate. Intenționez să aduc justificări despre așteptările femeilor când rostesc ușor batjocoritor: Doar e bărbat!

Am spus deja prea mult. Să o iau de la început. În luna mai am deschis un șantier în apartamentul meu. Renovare la baie și bucătărie, cârpire sub formă de zugrăveală în restul încăperilor. Câteva luni mai târziu, diverse peripeții cu meșterii mioritici, a fost posibilă refolosirea spațiului. Două zile am șmotruit. După curățenia generală, au rămas detaliile. Amănuntele transformă locuința în cămin, lucrurile aparent lipsite de importanță vorbesc despre sine. Tablouri semnate de Gheorghe Mosorescu, Bogdan Mosorescu și Diodor Dure zăceau pe jos pline de praf, gazde valoroase în ulei și acuarelă pentru păianjeni. Le-am așezat pe parchet, le-am privit separat și mi le-am închipuit ca o poveste. Două am dus la înrămat: un Mosorescu și un Dure. Restul le-am așezat la picioare, sub micul meu birou improvizat. Pe urmele lui Duchamp, schimb funcțiile obiectelor, și am transformat o masă de călcat în birou. Asta se întâmpla la început de septembrie.

În două săptămâni, tablorile duse la înrămat au fost gata. Rămăria de pe Ciprian Porumbescu a sporit frumusețea tablourilor prin ramele impresionante. Pe lângă înrămare, restul tablourilor de acasă au avut parte de un serviciu neglijat de românul atotștiutor: alcătuirea unui colaj din șase tablouri.

Tot ce mi-a mai rămas de făcut a fost să le așez pe pereți. Am descoperit inutilitatea ciocanului și a cuielor. În momentul acela mi-am zis: am nevoie de un bărbat cu o bormașină. Am trăit cu această nevoie două luni de zile. Disponibilitatea nu se găsește pe toate gardurile. Nu mă plâng, așteptarea s-a dovedit benefică.

Am examinat din toate punctele de vedere activitățile femeilor în casă. Am rememorat de câte ori mi-au auzit urechile: Asta e treabă de femeie! sau Ce bărbat mai e și ăsta!

M-am închis într-o analiză a rolurilor și așteptărilor în gospodărie. Apelul la istorie și memorie a confirmat atitudinea pasiv agresivă a femeilor recent eliberate de la cratiță de societatea românească. Femeile nu se mai definesc prin gospodărie. Cu toții o știm, femei și bărbați deopotrivă. Ceea ce nu știm ține de rolul esențial al utilizării cuvintelor.

Când stricăm ceva sau se strică ceva în casă, nevoia se împarte pe categorii de gen. Nici măcar nu e ceva conștient. O pană, un parchet umflat, un frigider care nu mai răcește, un zgomot ciudat la centrală cer consultația unui bărbat. Schimbarea unui tapet, o pată pe cămașă, o friptură de vită la cuptor, igienizarea tacâmurilor cer consultația unei femei. E o artă cum ne ajută memoria!

Unde greșim noi, tinerii de azi? Căci greșim. Două luni am stat și am aprofundat subiectul. Știu că nu mă înșel.

O femeie își sună disperată partenerul că a făcut pană. Are nevoie de o soluție, nu de mâneci suflecate și de Hercule să ridice mașina cu o mână. Cuvântul cheie: bunăvoință. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă demonstrați superioritatea, femeia va rosti: Ce bărbat mai e și ăsta!

Un bărbat îți dorește steak în confortul casei sale într-o sâmbătă seară pentru a putea să-și continue jocul pe calculator. Are nevoie de o soluție, nu de o guralivă care să-l trimită la mă-sa sau de o semidoctă care să-i reamintească că ea folosește cuptorul pe post de dulap de pantofi. Cuvântul cheie: compasiune. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă dovediți superioritatea, bărbatul va rosti: Ce femeie mai e și asta!

I rest my case!

Foto: Simona Nutu 

Femeile preferă critica în locul discuțiilor rodnice

Ajung rar în cluburi de noapte. Motive sunt multe. Primul ține de mamiceală. Am născut, iar sâmbetele și duminicile și-au pierdut vechile semnificații. A devenit legendă dormitul până târziu. Al doilea motiv are legătură cu muzica. Adevărat, nu m-am străduit prea mult să-mi placă muzica cu fragmente repetitive și sunete sintetizate, house pe numele ei, dar recunosc că nu o suport și mă irită peste măsură.

Când ajung, am următoarele pretexte: partenerul, prietenele și uneori munca. Ultima dată s-a datorat partenerului. Bărbat fără copil, el trăiește vremurile unor duminici petrecute până târziu printre cearșafuri. Am acceptat invitația fără murmure de protest. Fac parte din categoria femeilor care consideră că o relație are succes dacă muncești la ea. Îmi permiteți o metaforă. Trudești pe câmp, ai toamna roade. Pe lângă asta, o bătrânică în parc, în timp ce-mi privea admirativ picioarele, mi-a mărturisit: Dacă m-ar mai ține picioarele, dacă aș mai fi femeie tânără, aș mai dansa o oră în plus după ce aș simți că nu mai pot!

Sâmbătă seară nu m-am plâns o secundă de durerea de picioare. Am suportat tocurile gândindu-mă la bătrânica din parc. Am privit cu atenție în jurul meu. Femei frumoase. Bărbați frumosi. Fete tinere: exagerat de aranjate, doar aranjate, comune. Fete bete mergând pe pereți. Femei cu botox. Femei cu colagen în buze. Femei cu botox și colagen. Băieți cu pantaloni skinny și gleznele pe afară. Băieți grași. Băieți cu barbă. Bărbați cu ceafa lată. Femei și bărbați trecuți de 40 de ani și negându-și vârsta.

Clubul adună reprezentările despre frumusețe, iar eu am dorit să indic în mod special fiecare înfățișare. Ce ne displace și criticăm, dar și ce ne place și admirăm.

Mulțimea formată din eternul feminin, sexul tare și bisexuali m-a făcut să mă întreb: Unde mai pot femeile trecute de 30 de ani să întâlnească bărbați, viitori parteneri, viitori tați în afară de club? Cunosc multe femei de 30 de ani singure. Femeile intelectuale, cu caracter protestatar, zice Jung, discută adesea acest aspect: Unde să cunoască bărbați?

După 30 de ani, mai mult ca niciodată la femei, totul devine personal, dar țin mortiș să fie obiective. Le arată bărbaților ce, cum, unde și când greșesc. Lovesc puncte nevralgice. Tot Jung zice că asta preferă femeile, critică în loc să poarte discuții rodnice.

Vizualizez deja câteva persoane de sex masculin împăunâdu-se. Puțină răbdare. V-ați întrebat vreodată de ce procedează așa femeile? Eu o să vă spun, dar nu-mi aparține observația, tot Jung se face vinovat. Femeile doresc să forțeze superioritatea bărbatului, să-l facă vrednic de admirat.

Femeile sunt fetițe deghizate, dar fără o figură autoritară de stimat. Astfel ne stricăm cheful și râdem unii pe seama altora. Femeile disprețuiesc blugii skinny ai bărbaților, bărbații ocolesc întâlnirile cu doamnele cicălitoare și exagerat de umflate cu botox. Cedează. Ei cedează, ele rămân fără un obiect vrednic de admirat.

M-am gândit la toate astea sâmbătă seară la Fratelli. Mi-am propus să scriu un text despre. Să alcătuiesc o listă cu sugestii pentru întâlniri. M-am întins la vorbă și o să închei, dar sunt șanse mari să revin asupra subiectului. Clubul rămâne pe primul loc. Poate o să facem împreună lista. Vedem!

Foto: Simona Nuțu

Luptele vremurilor: alăptatul în public și interzicerea avortului

De 9 Nov, 2017 1 No tags

E natural să fim dezamăgiți de epoca în care trăim. E mai mult o regulă și aproape niciodată o excepție. Aș publica aici fragmente ale unor autori din diferite vremuri. Argumentele s-ar dovedi insurmontabile. Poate am să public într-o zi. Nu azi.

Scot ceva din memorie cu intenția de a-mi confirma și eu dezamăgirea de vremurile actuale. Am văzut la o vârstă fragedă filmul Cidul. Finalul l-am păstrat în amintire la niște cote maxime de intensitate afectivă. Cidul e mort, dar cineva l-a urcat pe cal și i-a dat drumul printre soldații inamici. Aceștia fugeau și se răspândeau de frica lui.

Ce am povestit eu poate fi interpretat în fel și chip. Perspectivele zburdă, semnificațiile se descoperă și se acoperă. Scopul e altul. Încercați să vă reprezentați cu informațiile avute, condițiile de viață din acele vremuri, luptele în care se angajau oamenii pentru supraviețuire.

Două minute rămâneți în fantezia asta, în istorie și în uitarea de după. Trăim în uitarea adevăratelor lupte. În prezent ne angajăm în lupte inutile. Nu servesc la nimic mișcările pentru alăptarea în public. A alăpta ține de o nevoie. Reacțiile pudicilor sau filistinor nu ar trebui să producă o mobilizare. Manifestațiile împotriva avortului ce aduc folositor în viața femeilor? O să aibă loc atunci o schimbare de personalitate dintr-un prilej exterior? Nu. Schimbările vin din motive, opinii și convingeri interioare subiective. Totul se reduce la educație.

O să mă mulțumesc cu aceste două exemple: alăptatul în public și interzicerea avortului. Reprezintă motivul pentru care am ales să scriu. Angajarea în aceste lupte mă dezamăgește. Aș vrea să simt compasiune, să împărtășesc credința lui Carl Rogers de exemplu: natura noastră umană e bună. Nu simt compasiune. M-am observat. M-am chestionat. Mi-am identificat nevoile pe care le declar universale: Natura noastră umană are nevoie de educație. Educația schimbă totul: percepții, perspective, unghiuni, ne dă o direcție.

Direcția face posibilă ziua de mâine, direcția este creatorul viitorului.

Faceți posibilă ziua de mâine pe pâmânt. E în putința voastră prin procesul educației. E nevoie de educație pretutindeni.

Foto: Anita Bejenaru

Clujul, alo?! E cineva acolo?

Intenționez să merg cu Tricoul Inteligent la un târg la Cluj. Google Analytics mi-a arătat aproape zilnic Clujul în tabel. Am dedus că am cititori acolo.

Acest text este pentru voi. Vă cer ajutorul. Aici doar anunț, dar aș purta niște discuții separat de blog. Două sau trei conversații mi-ar permite să-mi fac o idee despre proiectul meu curajos la ora actuală. Ce anume mă interesează?

Cel mai mult dacă am un public acolo.

Vă rog, nu ezitați să mă contactați.

Clujul, alo?!

Foto: Simona Nutu