Ai ce mânca, ești iubit!

Suntem o generație de antieroi. Argumentez. Cei apropiați de vârstă cu mine am crescut lângă părinți afectați de Al Doilea Război Mondial. Bunicii noștri au mers la război sau l-au făcut într-o închipuire de bărbat rămas acasă să protejeze femeile. Bunicul din partea mamei a fost un băiețel bărbat. Bunicul din partea tatălui a luptat pe front.

Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale. Orice reprezentare de erou a persoanelor din generația mea s-a risipit înainte de a face primul pas.

Greșelile nu au declanșat episoade edificatoare în dezvoltarea fizică și emoțională. Ne-au ținut mamele la fustele lor, iar tații ne-au dus pe stadion.

Am crescut cu mâncare făcută în casă și meciuri de fotbal, o reprezentare a României de după revoluție. Ne-am mutat din casa părintească fără nici o lecție învățată despre necesitatea detașării de părinte. Fiul nu s-a împotrivit tatălui. Fiul din generația mea nu și-a omorât simbolic tatăl. Am căzut într-o divinizare ridicolă: părinții noștri ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat, ne-au trimis la școală. Unii de la Severin am ajuns să studiem la Vest sau Politehnică. Pe strada mea, în orașul natal, a fi student te proiectează deja într-o echipă a învingătorilor. Nu contează că nu a existat nici o piedică, nici o luptă.

Când am devenit la rândul nostru părinți, s-a declanșat un oarecare conflict. Un refuz categoric caracterizează majoritatea cuplurilor din generația mea de a-și educa pruncii după modelul de acasă. Certuri monstruoase se ivesc la dăruirea unui ou Kinder de bunic nepotului. Sclipirea ochilor semnifică altceva pentru adulții străjeri de lângă copilul derutat. Bunicul sau bunica își justifică ciocolata cu iubirea. Ciocolata e iubire. Mama sau tata văd doar zahărul și consecințele lui.

Generația mea a descoperit parentingul, viața fără zahăr, beneficiile terapiei și puterea magică a copilului care face pe el, are creierul cât o nucă, dar știe cel mai bine ce nevoi are. Și pare să nu aibă nevoie de reguli. Creștem niște copii cu drepturi, dar fără obligații sau obligația lor, ironic exprimat, este să fie fericiți.

O și mai fină ironie, generația mea de antieroi crește o a doua generație de antieroi. Am luat decizia rațională de a elimina greșelile din viața practică a copiilor. Pretindem să fim ascultați. Copiii să-și depășească fazele și etapele de dezvoltare prin filtrul părinților, iar noi știm ce e mai bine pentru ei. De exemplu în România știm că le-ar fi mai bine în altă țară, cu accent pe Germania. Știm că poveștile copilăriei noastre nu sunt corecte politic și creează traume: mama vitregă mănâncă inima fetiței, prințesele salvate de prinți înnebunesc feministele, personajele negative și spiritul competitiv au efecte distructive în noua atitudine unde toată lumea e roz și cu însușiri de sfinți.

De la antierou la antierou, îi las aici o notă Marei: Draga mea fată, nevoile mele nu sunt nevoile tale! Cel mai mult în lumea asta, așa cum ne-o reprezentăm noi, contează direcția, alegerile personale, medicina, regulile, surâsul, umorul, greșelile și bunul simț. Fă câte greșeli ai puterea să corectezi! Dă cu capul de pereți! Înjură! Lovește! Experimentează huliganismul lui Eliade! Eu sunt în viața ta o resursă pentru a te direcționa și a-ți da sprijin. Nu mă aflu lângă tine pentru a-mi recupera tinerețea sau pentru ambitii ridicole de copil sărac. Nu avem nimic de demonstrat nimănui și mai ales nu credem într-un Dumnezeu care pedepsește. Eu nu cred în nici un Dumnezeu, tu o să-ți alegi în timp propriile convingeri.

Fii erou în viața ta, greșește!

Foto: Adrian Oncu

Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

Nu ne punem cu obișnuințele, Fashion Fridays – ediția a VX-a

Sâmbătă și duminică, Musetti d`oro va fi gazda târgului Fashion Fridays, ediția a XV-a. În viața femeilor pasionate de modă, Fashion Fridays a devenit o obișnuință. Am aflat cu toții că nu ne punem cu obișnuințele.

În cazul acesta nici nu e necesar. Umblă vorba prin oraș că se găsește la Musetti o cafea care satisface cel mai pretențios dependent de licoarea plăcut și tulburător mirositoare. Cafea, haine, accesorii – suficient să scoți o femeie din casă indiferent de vreme, ba chiar de dispoziție!

La ediția aceasta se întâmplă ceva mai puțin obișnuit. Mă refer la locul special amenajat pentru Tricoul Inteligent. O să descoperiți la standul meu, pe lângă colecția de toamnă, un coș cu reduceri. Primul meu coș cu reduceri de când am scos capul ca un ghiocel în industria fashion.

Tricouri la jumătate de preț. Nu mi-a fost ușor să decid, dar am analizat și consider că poziționarea actuală îmi permite o asemenea extravaganță în proaspăta mea afacere. Știu, sunt curajoasă! Pe zi ce trece, sunt tot mai mult femeie, iar o femeie riscă și se expune pentru un beneficiu viitor.

Ne vedem sâmbătă și duminică.

Foto: Simona Nutu

Dor de începutul relației cu partenerul

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu. Se întâmplă când citesc următoarele două scenarii: să devin prolifică prin influență sau să mă descurajez atât de mult încât să nu mai găsesc nimic de spus.

Răsfoiam de dimineață facebook-ul cu ceaiul în mână în fața ferestrei mele cu toc galben. Un text Hyperliteratura îmi atrase atenția. Acum ascult Tchaikovsky, iar în urmă cu jumătate de oră ascultam Vivaldi, Toamna. Muzica ne-ar spori creativitatea, susținea articolul.

Cum răbdarea nu face parte din însușirile mele, m-am pornit să scriu ușor, urmând un andante din Lacul Lebedelor, despre ce simt.

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu.

În prezent citesc Jung, Două scrieri despre psihologia analitică. 117 pagini citite și nu au scăpat multe fără sublinieri. Semnul exclamării îl folosesc pentru a atrage atenția. Funcția lui e să marcheze o potrivire între experiența personală și cercetarea științică.

Sunt la a treia carte semnată Jung. Fac o afirmație: domnul acesta ar înregistra un succes copleșitor și pe cuplurile actuale. Am sentimentul că a înțeles ca nimeni altul dinamica parteneriatului. Mă face încrezătoare în starea de bine a femeii de 40 de ani.

La maturitate, sensul și intenția sunt altele, zice Jung.

Mai departe continuă:
… pentru mulți trecerea de la faza naturală la cea culturală este atât de infinit de dificilă și de amară; ei se agață de iluziile tinereții sau de copiii lor, spre a mai salva astfel un crâmpei de tinerețe. Se vede asta în special la mamele care consideră că singurul sens al vieții lor sunt copiii, și care cred că se prăbușesc într-un abis fără fund atunci când trebuie să renunțe la ei. Nu e de aceea de mirare că multe nevroze grave apar la începutul după-amiezii vieții.

Ceea ce tinerețea a găsit și a trebuit să găsească în afară, omul după amiezii trebuie să găsească în interior.

O fi transfer, o fi proiecție, dar domnii aceștia ai vremurilor trecute, Freud și Jung, mă farmecă peste măsură. Ce șarmanți! De ce a dispărut șarmul din atitudinea actuală a bărbatului în perioada de dinainte de îndrăgostire?

Mă întreb. Notez întrebarea și o să închei. Nu vă e dor de începutul relației cu partenerul? Mie îmi e și fac cunoscut acest fapt.

Dor.

Foto: Simona Nutu

Ratări personale

Circumstanțele au făcut să răspund din nou la întrebarea: Despre ce scrii pe blog, Dunia?

Întotdeauna am răspuns școlărește. După felul cum rosteam se simțeau și cele două puncte care marchează pauza. Scriu despre: literatură, psihologie, teatru, istorie, relațiile dintre oameni, călătorii etc. Ultima dată am ezitat. Înșiruirea subiectelor de pe blog mi-a părut lipsită de sens.

Scriu despre ceea ce îmi place, am răspuns eu.
Îmi place literatura.
Îmi place teatrul.
Îmi place psihologia.
Îmi place istoria.
Mă fascinează relațiile dintre oameni.
Slăvesc călătoriile.

Plăcerile mele au devenit obișnuințe. Sunt o sumă de obiceiuri. Sunt previzibilă. Prin facultate m-aș fi simțit insultată și furioasă din cauza caracterului previzibil. În prezent trăiesc într-un confort psihic care îmi permite să afirm, cum am procedat sâmbătă într-o discuție cu o doamnă care dorește să colaborăm, sunt stăpână pe mine!

Stăpânirea de sine semnifică acceptare, cunoaștere, limitare. Restrângerea persoanei într-un fel autentic de a fi. Mereu m-a urmărit senzația, în momentele intense sufletește, că mă despic în două, iar avatarul râde și mă batjocorește. Până nu m-am lăsat batjocorită, în realitate am rămas nemișcată și am privit mișcarea din jurul meu, nu am reușit să aprind nici un bec în întunericul emoțiilor nestăpânite.

Aș încerca să simplific ce am scris mai sus, să scap de bombastic, dacă asta e percepția, dar mi-e imposibil. Trasformarea urâtă și chinuitoarea a emoțiilor o duc foarte greu pe picioare.

Dar o duc. Mă apasă, e monstruoasă!

Obișnuințele au produs un fel de fixare. De la plăceri concrete și recunoscute, am făcut un pas înainte. Pot zice că am aprins un bec în întunericul persoanei mele.

Alegerile personale mi-au dat niște rădăcini. Cu ele am reușit să merg înainte în direcția educației. Mi-am descoperit domeniul de activitate, pătrățica cum îmi place mie s-o numesc.

Pe pătrățica mea orice eșec se transformă în bun pe termen lung. Pe oricare altă pătrățică, eșecul nu ar fi personal, ci colectiv. Eficiența oricăruia dintre noi stă în ratări personale. Eroul se împotrivește tatălui.

Am plecat erou de acasă la facultate. M-am opus cum am știut tatălui.

Despre ce scrii pe blog, Dunia?

Despre ce îmi place, iar uneori îmi place nespus de mine.

Foto: Flavius Neamciuc

Femeia actuală și modernă tot putoare a rămas

Tocam ieri niște ceapă, nu mă dezic de un a fi gospodină pe pofte, și iar am ajuns cu gândurile la versurile lui Marin Sorescu. Da, are Sorescu morman de versuri, dar eu fac referire la o evaluare a muierii din acele vremuri. Nu mai aveau bărbații ce fura și nici copii nu mai făceau cum trebuie.

Și în anul de grație 2017, și în țări civilizate ca România, unde femeia are drept la vot mai întâlnim asemenea percepție. Un bărbat care caută să se însoare confirmă clișeu după clișeu. Sfârșim sau nu sfârșim să ne căsătorim cu părintele nostru? Asta e întrebarea.

De curând am empatizat puternic cu poziția bărbatului în societate. În zilele alea urâte și reci ale tinerei toamne, am ajuns la pregătire. Experimentez o tehnică nouă, nu mai cer nimic adolescentului meu plictisit. Car după mine materiale și i le așez în față. El alege, iar dacă nu alege, nu facem, dar eu nu mai reprezint resursa clasică de a-ți băga ceva în cap dacă nu dorești. În timp ce el răsfoia materialele puse la dispoziție, blânda lui mamă a profitat să mă răsfețe. M-am trezit deodată înconjurată de o cană de ceai aburindă, nuci verzi, o pernă confortabilă pentru spate, întrebări despre starea mea de bine prezentă și viitoare. Am sorbit din cană și am zâmbit. Ce bine ar fi să existe cineva care să aibă la modul acesta grijă de mine în fiecare zi!

Mi-au picat ochii atunci pe el, adolescent în prezent, bărbat în viitor. Am înțeles încăpățânarea masculină de a renunța la serviciile gratuite de menaj. Femeia a dereticat prin peșteră, prin colibe, prin case, prin penthouse zilele astea. Utilitatea ei din vremurile sălbatice a devenit un fel de a fi, nu o funcție. Și bărbatul să renunțe la asta că se trezi și femeia om abia în secolul XIX? Păi ei au luptat în războaie și au vânat pentru noi! Ce drept avem să ne declarăm oameni doar pentru că s-au schimbat condițiile de viață?!

I-am înțeles, chiar i-am înțeles.

Cu toată înțelegerea, mi-e imposibil să mă supun. Am o sensibilitate exagerată când vine vorba despre rolul femeii într-o relație. De exemplu mama mea era putoare dacă nu deretica. Scoală masă! Pune masă! Spală! Educă răzgâiatele! Stai capră! Glumesc cu ultima propoziție. Nu cred că mama mea a stat capră. Ar fi riscat să fie considerată curvă.

În zilele mele, pentru care încă o dată îmi exprim recunoștința, degeaba le mai spui unor femei că rolul nostru s-a schimbat. Nu. Unele preferă să iubească și să declare că fac cu drag menaj pentru partener. Nici măcar nu le contrazic. Au dreptate. Dar dragul ăsta să fie în fiecare zi, 60 de ani de viață?

Azi dimineață, tot la tocător, fierb chiar acum o fasole verde la foc mic, îmi zisei: femeia actuală și modernă tot putoare a rămas, dar acum e putoare ca o evaluare la dispoziția partenerului. Unele dintre noi știm să declarăm, fără frica de a pierde iubirea sau de a lua bătaie: nu am chef!

Toți avem asemenea zile. În trecut, nefiind recunoscute ca oameni, nu puteam să recunoașteam. În prezent putem alege: suntem oameni sau am rămas doar femei?!

Foto: Adrian Oncu 

Dunia, Cenușăreasa postmodernă

După despărțirea din 2015 de tatăl Marei, într-un timp înfiorător de scurt, am fost nevoită să iau o decizie. Din păcate pentru mine, o Cenușăreasă postmodernă, caleașca era ditamai dovleacul. Las metafora deoparte și vă spun clar între ce anume am avut de ales: să merg înainte cu blogul sau să mă angajez ca orice om matur și responsabil la o companie oarecare, oricum nu mă atrăgea nimic.

Aici o s-o numesc pe Romina Faur. Ea mi-a dat un fel de ultimatum: ne descurcăm pe direcția asta sau ne angajăm la 8 ore dacă nu suntem capabile. În momentul acela am apreciat doar pluralul, faptul că nu s-a lepădat de mine și mi-a oferit tot confortul psihologic.

Singură acasă, privind pereții strâmbi ai apartamentului meu comunist, oribila culoare a faianței, nuanța oului de rață, îmi călca în picioare obișnuința de a locui într-o casă de revistă. Am strâns din dinți, am plâns până am rămas fără lacrimi și mi-am tratat deshidratarea cu apă adusă de mamanu de la fântână. Uite că acum nu mai primesc reproșuri de la tatăl Marei că mă zgârcesc la apă. Înapoi, la fosta mea casă de revistă, orice apă, cu excepția Evian sau Vittel, mă făcea suspectă de avariție.

Am închis ochii tot anul 2015. Am decis să merg înainte cu blogul și au urmat niște luni crâncene. În 2016, oarecum așezată în noua viață, am anunțat că doresc să dau o petrecere în 2017.

Ce fel de petrecere? De ce?

Împlinesc 10 ani de blog și îmi doresc să sărbătoresc. Când am început să scriu, abia terminasem facultatea. Între timp am devenit mamă, am publicat două cărți, mi-am pierdut prietenii copilăriei, am îngropat un foarte bun prieten mentor, m-am despărțit, am greșit monumental, am rănit oameni, iar acum învăț să merg pe picioarele mele. Cred că merit o petrecere.

Sâmbătă trecută am dat petrecerea. Luna trecută, darling Bobar mi-a anunțat intenția de a croi special pentru mine o rochie. Nu prea știu să primesc cadouri, dar o prietenă mi-a aruncat dezinvolt că e cazul să mai și primesc înapoi din tot ce am dat. Flatată la modul acesta, și am permis lingușirea, a fost făcută din afecțiune, am acceptat ajutorul tuturor.

Rochia de la Diana Bobar mi s-a părut cel mai natural lucru. Am crescut împreună. Prima dată când am ajuns la ea cosea într-o garsonieră și număram 47 de kg. Între timp multe s-au schimbat. Ea are o Nina, eu am o Mara. Ea deține un atelier șic și merge la târguri la Paris. Eu tai facturi pe Cuvinte de vânzare și bat palma pentru parteneriate onorabile. Cum nu consider mândria un păcat, mărturisesc că parteneriatul cu Teatrul Național Timișoara îmi dă un sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii.

Vineri am mers la probă. Diana cosea, schimba, punea nasturi, îi dădea jos. Eu probam, mă îmbrăcam la loc, discutam viitoare articole, socializam cu Nina așezată pe genunchii mei.

Sâmbătă am strălucit în rochia mea sacou Diana Bobar. De 9 ani îmi croiește rochii. În toți acești ani nu i-am cerut niciodată să-mi copieze un model de rochie. N-am confundat niciodată croitoria cu designul vestimentar. Sunt nepoată de croitoreasă, dar am devenit o persoană manierată. Faptul ăsta e responsabil de mulțumirea mea deplină de atelierul Bobar.

Când Diana întreabă ce vreau, am același răspuns de 9 ani: Tu să-mi spui!

Foto: Ervin Boer

Blogul este pâinea mea: 10 ani

În 23 septembrie 2017 am împlinit 10 ani de la primul text publicat pe blog. Un debut sub influența lui Fernando Pessoa, numai ce-l descoperisem. Sâmbătă am dat o petrecere aniversară. În grădina de la Casa cu iederă, sediul Apiarium, am avut invitați după chip și asemănare, dar mai ales oameni care au ajuns în viața mea datorită blogului.

Textul acesta nu va fi despre ce am devenit eu. Arhiva blogului, pentru curioși, rămâne disponibilă pentru o răsfoire. O să-mi dezvălui planul de viitor. Cu adevărat am doar prezentul, iar Acum dețin o direcție. Cam asta e viața fiecăruia dintre noi: ce direcție alegem și ce anume slujim: frumosul sau urâtul cu multiplele lor percepții și perspective.

Intenționez să transform blogul într-o redacție. Mă aflu în căutarea unei echipe. Poate, dar nu sunt sigură, aș prefera studenți. Tineri de la Psihologie, Istorie, Medicină, Arte care să reprezinte, alături de mine, o alternativă pentru resursele actuale din Educație.

La petrecere am afirmat că mi-aș dori să ies la pensie de la locul acesta de muncă, blogul, dar am stat și m-am gândit puțin. Am reevaluat. Renunț la pensie, vreau să mor aici. Blogul este pâinea mea.

Mai am nevoie de sare. Echipa mă va duce acolo.

Înainte de a pune punct, aș vrea să mulțumesc, fără să numesc pe cineva anume, celor care m-au sprijinit și au avut încredere în mine. Uneori m-am simțit apreciată și acceptată, necesități psihologice care mențin ființa umană pe vertical.

Vă mulțumesc!

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem

Ieri s-a închis singur geamul de la dormitor. M-am ridicat din pat, urmăream un serial, Lucifer, să privesc pe fereastră. Metaforic și ironic, afară se dezlănțuia Iadul. Un dans nebun de elemente în aer: umbrele, ferestre, frunze, semne de circulație. Mi-am amintit de Harry Potter. Am închis toate ferestrele și am dat vreo două telefoane în timp ce am tras un scaun la geam.

Am chemat-o pe Mara și i-am sugerat să privească afară.

Furtună, Mara! Natura, prin nenorociri, este o sursă a suferinței. Boala și relațiile dintre oameni la fel. De aceea e necesar să avem grijă. De exemplu, tu să-ți speli dinții, să nu arunci gunoi pe jos, dar eu arunc la coș, mama, nu pe jos!

Am schimbat câteva replici, dar cu ochii afară. Amândouă eram fascinate. Din copilărie m-a fermecat fenomenul. Am experimentat și am trăit vânturi puternice pe dealurile de la Severin. Fugeam atunci la adăpost, om și animal, într-o simbioză care contribuia la supraviețuire.

Nu-mi amintesc o furtună asemănătoare cu cea de ieri. La Timișoara au murit oameni. Îmi pare rău. Natura face asta. Oamenii, în loc să-și conștientizeze micimea și neputința intră într-o apărare agresivă. Găsesc peretele de pe facebook grețos. Am dedus că Robu, ca reprezentat al primăriei, este vinovat pentru acoperișurile smulse etc.

Mi-am dat ochii peste cap. Ce rasă! Deși a intra în apărare este natural, negarea firească, ce se întâmplă după emoție? Emoțiile nu le putem controla, dar le putem transforma. Deținem ceva al nostru ca rasă, civilizația. Iar de aici împărtășesc o convingere creștină: toți suntem vinovați pentru tot și pentru toate.

E simplu și simplist să aruncăm vina.

Propun să împărțim sentimentul de vinovăție și să recunoaștem că Natura, cu ușoare îngenunchieri în metropole, face ce vrea ea.

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem.

Foto: Flavius Neamciuc

A fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi

Cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, combină discursuri personale, prelegeri, eseuri, sinteze ale autorului din perspectiva lui de psihoterapeut. Este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX. A fost premiat pentru cercetarea în domeniu, iar spre sfârșitul vieții a primit o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.

Am decis să notez o prezentare succintă a cărții în urma impactului avut asupra mea. După primul capitol am lăsat puțin cartea pe genunchi și am surâs. Mi-am zis că citesc o psihologie roz, o perspectivă a unui psiholog entuziast și naiv.

Conflictul dintre părerile mele și convingerile autorului s-a declanșat la nota: schimbarea personalității. Împărțisem la mine în cap, cu limite clare, personalitatea de caracter. Cu prima greu poți lucra, biologia învinge realitatea, iar la caracter depui un efort gigantic să devii o persoană agreabilă celor apropiați și eficientă societății.

Fără să mă las descurajată de felul acesta nou de a vedea lucrurile, ba chiar cu o dispoziție jucăușă, am continuat lectura. Hai să văd eu cum îi ajută Carl R. Rogers pe oameni să se schimbe, cum mă ajută pe mine să mă schimb?!

Convingerile lui simple, oamenii au nevoie de acceptare, învățăturile cu autoritate pot conține greșeli, clientul știe ce-l doare, a te purta calm și agreabil nu ajută când, de fapt, ești furios și critic, a-ți da voie să fii așa cum ești, tiparul răspândit din cultura noastră că toate celelalte persoane trebuie să simtă și să gândească la fel ca mine, psihoterapie centrată pe client, experiența este cea mai înaltă autoritate, mi-au dat sentimentul că cineva mă înțelege. Și am răsuflat ușurată.

Într-adevăr mă pregătiseră înainte Freud, Jung, Adler, dar am realizat adevărata semnificație a literaturii de specialitate de pe paginile lui Rogers: ei toți reprezintă o resursă în procesul de autoeducație. Să mă accept așa cum sunt, iar uneori nu o să-mi placă de mine, dar e firesc. Scopul constă în direcția aleasă în viață, oricare ar fi aceea, și să pot trece peste greutățile sufletești.

Mici schimbări am observat în comportamentul meu. Schimbarea personalității tot o încadrez la perspectiva roz, dar modificarea atitudinii am verificat-o. Se întâmplă. Mi-am permis, după ani de fofilare, să-mi recunosc furia pe propria mamă. Relația dintre noi nu a devenit mai bună, dar starea mea s-a îmbunătățit simțitor.

Învățasem deja de la Freud să stârpesc sentimentul de vinovăție, iar acum plutesc. Așa ușoară mă percep. Nu știi ce povară porți până nu te confrunți cu ea. Sunt furioasă pe mama și nu mai ascund asta. Îmi rămâne de acum încolo să o compătimesc și să o iubesc cu detașare.

Ani de zile am primit indicații și asigurări că acționez și simt greșit. Interpretarea asta e responsabilă de întârzierea devenirii mele. Conștientizarea propriei animalități nu oferă o libertate prost înțeleasă, ci ordonează un întreg coerent. Doar avantaje se desprind din posesia personalității, zice Jung.

În încheiere, vorbele lui Rogers:

”… a fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi, în care experiența sentimentelor e mai profundă și mai intensă, mai vastă și mai variată. Îți simți mai clar unicitatea și, ca urmare, te simți mai singur, dar este mult mai real, astfel că relațiile cu alții își pierd artificialitatea, devin mai profunde, mai satisfăcătoare și atrag în relație mai mult din realul celeilalte persoane.”