La noi muierea pupă mâna bărbatului

Cel mai mult iubesc oamenii în teorie. Când se întâmplă să cobor din abstract și să mă amestec cu lumea, încep să semăn cu toate personajele cinice pe care le ador. Doc Martin, morocănosul Angliei e preferatul meu. Savurez o scenă din serial. Îmi vine și revine în cap.
Prietena mea a citit studii, există legătură între vaccin și autism. Hm! Prietena ta e proastă?!

Vă asigur că eu nu îndrăznesc să mai folosesc asemenea cuvinte. Plus că îmi place și-mi convine mai mult tăcerea. E savuroasă. Privesc fix, intens, zâmbesc și întorc spatele.

În lume, ajung destul de des după stilul meu actual de viață, Tricoul Inteligent mă scoate din casă, sunt nevoită de multe ori să întrerup tăcerea ca metodă. Provocările mă pișcă și reacționez. Ultima dată, după ce am primit o întrebare identică de la trei persoane, în loc de zâmbet și defilarea cu spatele, am întrebat: dar cum credeți voi că arată o femeie trecută de 30 de ani?!

Întrebarea lor:  Ai un copil de 7 ani?
Întrebarea mea: Cum arată o femeie de 34 de ani?
Răspunsul lor: Nu știu cum, dar nu ca tine.

Repejor, într-o șuetă incidentală, am afirmat că nu există o reprezentare a femeii de 30 de ani în imaginarul societății. O prietenă m-a contrazis. Ea consideră ca lipsa machiajului intens la vârsta noastră îi derutează pe cei mai mulți. Obișnuința a bătut în conștiința societății femei boite și pline de brizbizuri. I-am dat dreptate, dar pe alocuri. Mi-am zis că o să mai meditez la.

Săptămâna trecută am avut parte de o excursie mică cu Mara. Lipsa programului, – o singură prezență autoritară -, eu, a asigurat succesul și odihna psihică. Strop de disconfort nu am experimentat. Nu m-am opus nici unei voințe, nu am convins nici o putere, n-am dus discuții patetice de împăcare a diferitelor caractere. Într-una din zile am ajuns la Brașov. Printre mai multe activități, am avut parte de o întâlnire cu o tânără femeie pe care am cunoscut-o datorită acestui mediu. Conversația ne-a purtat și pe la rădăcinile mele oltenești. Mi-a făcut și o mărturisire: Tare elegante și cochete sunt fetele pe acolo. Aveam colege care se schimbau de două sau trei ori la o nuntă. Uneori mă simțeam chiar prost.

Am râs zdravăn și i-am enumerat alte motive pentru un asemenea comportament.

Înainte să le dezvălui și aici, vă dau câteva versuri de Sorescu.

La noi muierea pupă mâna bărbatului

Și din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.

Femeia are socotelile ei, ea să țină de coada cârpătorului,
Și să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce știe femeia?

Cam de asta se schimbă femeile și în prezent de două, trei ori la un eveniment. Să arate ce știu. În Oltenia, la sate, nu s-a schimbat prea mult mentalitatea. Poate nu mai pupă neapărat mâna bărbatului, dar coada cârpătorului o mai țin. În continuare femeile nu intră în categoria oamenilor.

Cele care au părăsit satul și și-au educat pe alocuri persoana, păstrează reminiscențe ale sărăciei și limitării. Altele duc mai departe gândirea unei mame a satului despre ce semnifică femeia în casă: pune masa, ridică masa, responsabilitățile casnice exclusiv ale ei. Esențiale rămân sărăcia și obținerea unei grațieri de la cratiță: la o nuntă se fălește femeia cu tot ce are: două, trei rochii, toate inelele și toate brățările, multe nuanțe la machiaj, păr cu fixativ în exces, un bărbat și numele lui.

Discuția asta m-a ajutat să recuperez imaginea femeii trecute de 30 de ani în imaginarul societății românești. Asta este: femeia de la nuntă, cucoana care arată că știe să iasă din vorba bărbatului de câteva ori pe an. Și e mulțumită.

M-am lămurit, dar eu nu sunt mulțumită. Îmi doresc mai multe femei ca mine și nu mă refer la atitudine, gândire sau comportament, ci la simplitate vestimentară, la machiaj natural și cu o sexualitate conștientă.

Chiar se poate, e cu putință, vă jur!

Foto: Rox Sarafolean

Sprijin pentru femeile care-și doresc să fie eroul propriei vieți

Două lucruri am înțeles de curând.
1. Vremurile actuale nu-mi permit să dau tot ce pot.
2. Sunt un erou.

Cu aserțiunea de la primul punct m-am pricopsit dintr-un eseu semnat Lucian Boia. Făcea referire la Regina Maria. Timpurile au îngăduit ca regina să dea tot ce a putut.

Afirmația de la punctul doi e destul de recentă, dar am meditat îndelung la ea. Am început cartea lui Joseph Campbell, Eroul cu o mie de chipuri. După doar 122 de pagini citite, nu am mai reușit să-mi stăpânesc gândurile. Uneori, când mai descopăr ceva despre mine sau accept altceva tâșnit de sub cenzura inconștientului, simt că am mai așezat o piesă în puzze-ul vieții mele. Mă văd mai bine, mă așez mai bine.

Iar acum mă văd un erou. Am 34 de ani și număr câteva greșeli. O greșeală semnifică începutul unei aventuri. Eu mă fac vinovată de mult mai multe, de aceea pot să stau drept în fața oricui. Într-adevăr epoca nu prilejuiește o etalare a însușirilor și abilităților mele. Nu o să mă remarc niciodată ca Regina Maria. O să reușesc prin lecțiile învățate.

Până acum, am experiența unei familii destrămate, a loialității în prietenie, a trădării. Am înșelat, am fost la rândul meu înșelată. Am născut. Știu ce înseamnă o întrerupere de sarcină. Am fumat marijuana, dar nu m-aș atinge de cocaină. Am studiat Literele și am o diplomă în Politici Culturale. Am scris 2 cărți, țin un blog de 10 ani. Educ un copil și lucrez la relația cu părinții mei pentru ea, fetița mea. Am condus prin Europa și am călătorit singură cu mașina și avionul. La 30 de ani am ales o excursie cu trenul și am început cu Polonia, Auschwitz. M-am îndrăgostit. Am iubit. Am încetat să iubesc. Sunt într-o relație și uneori trăiesc momente intense de fericire.

Menționez toate astea pentru că mă recomandă. Erorile au verificat și îmi justifică propunerea. Urmează să propun ceva.

În urma multor mesaje primite în privat, întrebări felurite, dar cu accent pe experiența dintr-o relație și împăcarea cu sexualitatea printr-un proces dificil al cunoașterii de sine, dar și al trupului, deschid un fel de seminar.

Accept întâlniri cu femei interesate să învețe din greșeli și să devină un erou. Nu accept întâlniri cu femei care își plâng de milă și se victimizează. Ele reprezintă o categorie de femei inteligente, dar perfide.

Știu să ascult, dau dovadă de toleranță, am început să practic cinismul, râd și plâng, dar mai ales sunt sinceră. Am grijă de sentimente la nivel de limbaj, dar nu mă interesează persoanele needucate care nu vor să se detașeze. Prima mea lecție: nu luați personal tot ce vi se întâmplă.

Mesaje îmi puteți trimite în privat, textul ăsta lansează o provocare. Dacă sunteți o femeie nemulțumită sau greu de mulțumit, o femeie fără stil personal vestimentar și o gândire proprie, e foarte posibil să vă pot ajuta.

Știți cine sunt eu în acest context? Ajutorul acela supranatural primit de erou după ce părăsește casa părintească în urma unei greșeli. Pe drum, ăla inițiatic, dă peste fel și fel de greutăți, dar le depășește cu sprijin de la o ființă sau alta.

Eu sunt sprijinul oricărei femei care își dorește să devină eroul propriei vieți.

Foto: Diana Bodea

Ultimul stilist cu bun simț

Ieri am încercat să mă conving să mă spăl pe cap. Alaltăieri la fel. Nu am reușit. Necesitatea asta mă omoară. Prefer să fac orice altceva. De aceea am aprofundat sistemul nervos și sistemul imunitar și limfatic. De exemplu, am descoperit că nervii hipotalamusului reglează activitatea fiziologică a organelor interne și influențează emoțiile, comportamentul sexual, foamea și alte instincte fundamentale. Vedeți? Foame și sex, instincte fundamentale, doar că sexul s-a pricopsit cu reprezentări blamabile. Eu mai repede aș critica un gras. Inclinațiile senzuale mă fascinează. Închid paranteza nedeschisă.

Dar un păr lung nu poate fi ignorat. Aplecată asupra Atlasului, cocoțată în pat într-o poziție aproximativ de yoga, firele m-au gâdilat în talpă. L-am aruncat iritată peste umăr și m-am prăbușit pe perne.

Cu ochii în tavan mi-am zis că m-aș tunde. Specialiștii afirmă că femeia adultă care refuză să îmbătrânească își ține părul lung. Eu nu refuz, dar nici nu îmbătrânesc. Suport un proces de maturizare. Așa că îmi păstrez părul lung, recunoscătoare materialului genetic pentru o podoabă ca a mea.

De la păr, mi-au zburat gândurile la abator. Tata a lucrat o perioadă la abatorul de la Drobeta Turnu Severin. Perioada s-a potrivit cu comunismul. Pentru mine copilăria, redusă la reprezentări gastrice, semnifică Pepsi și șuncă presată. Înainte de abator, tata a muncit la un motel din lanțurile Intercontinental.

Joncțiunea dintre abator și păr constă într-o atitudine. Munca într-un abator în comunism i-a dat tatălui meu o anumită putere magică: deschidea toate ușile prin simpla apariție. Doctori, profesori, ingineri se ploconeau la vederea lui. În prezent, m-a lovit ploconeala asta în saloanele de coafură. Frizerii sau hair stiliștii au și ei puteri magice.

Această forță a lor e direct responsabilă de întârzierile la programări. Rar ajung prin saloane, dar spiritul de observație nu mă scutește de înregistrarea unui anumit comportament.

Amalgamul de persoane care așteaptă, adresarea direct intimă cu clientul, vorbitul la telefon în timpul tăierii sau aranjării părului, abandonarea clientului la chiuvetă cu părul ud dintr-un motiv știut doar de stilist verifică puterile magice: clienții nu se supără, nu iau măsuri. Dacă data viitoare nu-i mai găsește loc în agenda stufoasă?Stilistul speculant actual e preocupat intens de postarea pe facebook a fiecărei freze executate cu talent indubitabil.

Ironia, deloc fină, nu exclude și existența stiliștilor decenți, eu merg la unul de 10 ani și încă își cere scuze dacă îi sună telefonul sau aștept 5 minute peste programare. Puteri magice are și el, am sesizat ploconeala clienților și în salonul lui, dar nu l-am văzut să profite. Nu e singurul sau ultimul, dar cred că o să exagerez și o să formulez că stilistul meu e ultimul cu bun simț din tagma lui.

Afirmația e falsă, desigur. Voiam să atrag atenția asupra unui punct slab prezent în majoritatea saloanelor de coafură.

Pentru încheiere, ca să fie sigur: îmi repungă orice formă de ploconeală manifestată de cineva sau pretinsă de altcineva. La acest capitol excelez: comportamentul meu se păstrează în prezența oamenilor săraci cu duhul, somităților, bogaților, semidocților sau baronilor. Am întâlnit și baroni în viața mea.

Ca întotdeauna, susțin educația și bunul simț.

To do list: să calc în foste pușcării și case de toleranță

Privesc deseori pe geam cu o cană de ceai sau cafea în mână și îmi zic că e atât de greșit. Remarca face trimitere la peisaj.

M-am născut la foburg. Folosesc termenul pentru nesuferiții care fac mereu trimitere la rădăcinile mele oltenești. Cartierul copilăriei severinene include multă natură: fluviu, dealuri, păduri. Cartierul maturității conține blocuri. Locuiesc de 3 ani la bloc, iar lipsa peisajului mă irită.

Caut seriale englezești și mă las vrăjită de priveliști. Mereu îmi zic că acolo aș putea scrie cărți, multe cărți. Mă întreb: cum să fac să văd lumea întreagă? Să ascult marile orchestre ale lumii, să revin la Moscova pentru Balșoi, spectacol de balet, să calc în foste pușcării și case de toleranță, să am parte de aventura romanelor lui Jules Verne sau Dumas?

În facultate am făcut o cerere pentru Cruce Roșie. Visam India sau Africa. Niște cursuri obligatorii printr-o țară, nu România, m-au descurajat. Plus că îmi plăcea să merg la cursuri, la bibliotecă, la sala de lectură. Permisiunea părinților nu aș fi primit-o, dar nici curajoasă nu am fost.

Nu cred nici că am devenit, dar perspectivele s-au mutat. Viața are momentele ei și e din ce în ce mai simplă de când am început să spun exact ce gândesc fără să mă mai intereseze părerea celorlalți. Rațional nu mă mai afectează opinia străinilor sau apropiaților. Starea mi se modifică ușor, dar fac apel la rațiune. Emoția o împing în marginea ființei tot mai mult. Ori merge împreună cu rațiunea, ori prefer să mă lipsesc de ea de tot.

Cu luciditate, mă tot întreb: cum să vizitez întreaga lume?! În viitor sper să revin și cu un răspuns. Până atunci, serialele englezești sunt chiar satisfăcătoare.

Foto: Adrian Oncu

Ăștia oameni am fost

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

Amintirea unei persoane: Sorin Oncu

A trecut un an. În 2016, târziu în noapte, am primit un telefon cu un mesaj dezlânat, dar șocant. Sorin a murit.

Am pierdut enorm din noaptea aceea. Dispariția lui ca persoană semnifică pentru orice cunoscut un fel de pierzanie. Cei din jurul lui am fi crescut un sine diferit, superior, cu el alături. Misterul vieții ne-a oprit.

După moartea lui, pe care o consider dezgustătoare, mizerabilă și de neiertat, am învățat puterea adevărată a cuvântului.

Plâng și azi când cineva își exprimă condoleanțele. Le simt. Am învățat să tac în fața durerii și să renunț la consolare. Întotdeauna a fost capabil să-mi dea lecții și să mă determine să ascult, dar m-aș fi lipsit cu bucurie de aceasta, de ultima. Nedorită și gratuită, mă înfurie peste măsură și un an mai târziu.

Timpul trece și mă străduiesc să nu-l uit. Asta ar însemna pentru mine o greșeală de neiertat. De acum încolo, în fiecare 19 iulie, va avea loc aici o comemorare. Voi evoca amintirea lui până când voi părăsi la rândul meu acest pământ.

Sorine, îmi lipsești atât de tare și o să te iubesc întreaga mea viață. Patetisme, știu! Nu-mi vine nici o remarcă cinică, poate la anul.

Sorin Oncu, artist vizual, 1980-2016.

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Eu nu mor fără melodramă

Îmi vine ușor să privesc în urmă la apucăturile mele de adolescentă sau foarte tânără femeie. Nimic nu mai este sfârșit de lume. Totul a devenit experiență.

Mi-ar plăcea o vorbă cu aceia care visau cu ochii deschiși cum își pedepsesc familia, prietenii sau iubiții cu propria moarte. Savuram scenariul cu mine moartă, iar ceilalți plini de regrete pentru tot ce mi-au făcut. Știu că suntem mai mulți.

Mintea a fabricat înscenări la duzină cu pedepsirea celorlalți. Și iată că zeci de ani mai târziu, în file de carte semnate de Alain de Botton, găsesc o descriere a unui îndrăgostit care decide să se sinucidă în urma unei despărțiri.

Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui polițist la scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. Îmi puteam închipui expresia ei șocată… Aveau să urmeze cele mai cumplite regrete și remușcări – avea să se învinovățească pentru că nu mă înțelesese, pentru că fusese atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă.

My sentiments exactly!

Mi-am pedepsit de multe ori mama, sora și prietenele. Nu am dus niciodată lipsă de imaginație. Însă, la fel ca autorul, am realizat că o asemenea pedeapsă mă lipsea tocmai de putința de a vedea efectul asupra celorlalți.

Plăcerea sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare de a ucide organismul, ci în reacțiile celorlalți la moartea mea. Să mă fi sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să-mi facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariții.

My sentiments exactly!

Așadar, eu nu mor fără melodramă. Trăiesc mai departe fără intensitatea sfârșitului de lume, dar cu pasiune pentru plăcerile pământești.

My sentiments exactly!

Notă: Fotografie realizată de splendoarea de Zenobia Lazarovici.

Celălalt să-ți impună Cum Să-Ți Trăiești Viața?

Datorită campaniei #poartaocarte, începută cu doi ani în urmă, s-au înmulțit replicile celorlalți către mine: citești pentru că ai timp.

Mă aflu într-o etapă a indolenței. Știu asta pentru că lipsa nervilor nu mă convinge de înțelepciunea proprie. Miserupismul dovedește o mai bună stăpânire a sinelui. Am făcut un pact cu instinctele mele. Le mai și onorez din când în când printr-o abandonare în luxurios sau manifestări agresive. Confirm, sunt freudiană.

Eu citesc cu scopul de a face educație. Nu mi-a încredințat nimeni misiunea, dar am ales. Acum mă dedic și mă străduiesc să fiu eficientă în pătrățica mea. Contrar părerilor, lectura nu te aruncă în iluzii, te curăță de ele.

Cărțile mi-au potolit entuziasmul și admirația pentru multe perioade din istoria umanității. Mă topeam după anii 20. Un exemplu. Dar bibliotecile conțin pe rafturile lor și jurnale, memorii, cărți de istorie. De pe filele acelea recuperezi relatări, fapte lipsite de forța imaginarului.

În anii ăia femeile deveniseră deja o voce, dar nu suficient de puternică. Tații aveau drepturi asupra fiicelor, bărbații asupra soțiilor. Un tată putea să-i îndepărteze uterul fiicei lui dacă poftele stricau reputația familiei. Avorturile ucideau femeile, iar cele care supraviețuiau, mergeau la închisoare. În vremurile acelea, puritatea femeilor ținea de supraviețuire. În ce condiții se desfășura un avort? Și ce preț plăteau femeile pentru un act sexual?

Virginitatea a avut rostul ei. Am progresat mult de atunci. Nu în gândire, misoginismului îi ia extrem de puțin să erupă.

Sexul e o plăcere pentru ambele sexe. Percepția pe categorii de gen ține de educație. Societatea actuală se confruntă cu problemele ei, iar sexualitatea nu ar trebui să fie o chestiune discutabilă. Medicina a adus soluții, a luat măsuri. Dispunem de planificare familială, de clinici specializate, de informații. Vremurile s-au schimbat, să ținem pasul!

Ca persoană necredincioasă, m-am declarat atee, mai primesc întrebarea: și dacă există Dumnezeu? Știți cum ajunge la mine? Ajunge în următoarea notă: Dacă vine taică tu și te prinde, o să fie vai de tine!

Nu mai sunt un copil. Sunt adult. Nu-mi mai este frică de pedeapsă. Îndoiala dorită de bigoți să mi-o sădească în suflet le-o răstorn: Și dacă nu există Dumnezeu? Dacă asta e singura viață și tu nu te bucuri de farmecul ei, inclusiv de plăcerile senzuale din cauza părerii celorlalți? Celălalt să-ți impună Cum Să-Ți Trăiești Viața?

Călătoria pe Pământ, cu Natura, luna și soarele, cu înghețata, cafeaua și carnea la grătar, cu sărutul, arta și prietenia e suficientă pentru a te dedica unui concret și nu unor reprezentări, fie ele excepționale pentru că au ieșit din imaginația lui Dante.

Pe Pământ, Infernul și Raiul sunt clar literatură. Dincolo, începând cu moartea, vedem. Dar azi avem altele de făcut. Să scriu un text pe blog în ceea ce mă privește.

Foto: Flavius Neamciuc 

Atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului

Mă simt extraordinar! Declarația nu se datorează tendinței de a vedea doar latura bună și favorabilă a vieții. Roz nu a fost niciodată culoarea mea.

Cu luciditate, părere de rău și uneori cu dezgust, suport și părțile mizerabile ale vieții. Am dezvoltat un fel de sistem filozofic, o gândire adaptată: omul ca existență între condamnabil si bun simț. Am renunțat să mă mai mir în fața comportamentului uman. Nu-mi fac cruce la auzul celor mai macabre știri: pedofilie, crimă, trafic de organe, prostituție, tortură. Manifestările continuă laolaltă pe pământ.

Unii dintre noi, datorită condițiilor de viață, educației, influenței, relațiilor cu ceilalți, alegem ceea ce se cheamă tabăra celor corecți. O poziționare în numele binelui și fiecare pe pătrățica lui: salvăm copii, ridicăm case pentru bătrâni, protestăm împotriva vânării balenelor, ieșim în față cu patrimoniul etc. Sunt atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului. Alegem. Nu venim pe lume marcați. Mai degrabă marcăm lumea prin noi înșine. Că adoptăm viziunea lui Freud, omul luptă să-și înfrâneze instinctul agresiv, că ni se potrivește psihanaliza trandafirie a lui Carl Rogers, omul dispune de un comportament pozitiv și sănătos, ajungem să preferăm o tabără sau alta a percepției despre bine și rău.

La splendida mea vârstă, interesul constă în a fi eficientă în eforturile mele. Am observat la dragile femei de vârsta mea că încep să se plângă de cifră. Că am fi deja bătrâne. Că unii, cum ar fi adolescenții, confundă vârsta 3+ cu bătrânețea ține de exuberanța fazei lor de dezvoltare.

Dar noi știm mai bine la vârsta noastră, iar cine nu știe nu are scuze. De pe la 30 de ani rămânem fără motive de invocat pentru justificarea imaturității. Imaturitarea o păstrăm într-o doză controlabilă pentru originalitate. Autenticitatea necesită spontaneitate.

Eu mă simt atât de bine la anii mei că am început să transmit. Pe pielea mea am experiența unor schimbări de raport între mine și alte persoane. Într-adevăr, nu merg toate șnur. Eșuez uneori în situații obișnuite de viață. În parc cu Mara când mă țintuiesc ochi acuzatori, la șuete când mă izbește misoginismul, la întâlniri unde aprecierile merg către femeile dedicate casei și bărbatului, la volan când primesc indicații. În toate aceste împrejurări mă zăpăcesc și încep să dau explicații. Mi-e atât de ciudă apoi pe mine că se instalează o agitație care pare să mă sufoce. Trăiesc rar asemenea episoade, dar se întâmplă. N-am ajuns o înțeleaptă, înțeleg și este clar. Dau valoare și intensitate acestor întâmplări.

Vârsta e frumoasă și plină de potențial. Am deprins și privirea pe sub gene, și tăcerea captivantă. Sunt pe drumul cel bun, dar suport fel și fel de întâlniri. Depinde de mine cât aleg să fiu de afectată. Unii oameni, asemenea elementelor din tabelul periodic, pur și simplu nu conduc electricitatea. Nici un hop hop între electronii atomilor.

Sau nici o încordare intelectuală între noi și X persoane. Afirm fără nici un sentiment de vinovăție sau rușine că lipsa provocării intelectuale duce la plictiseală. Mai mult, există un pericol fatal: să reducem viața la facturi, întrețineri și datorii la bancă.

Fac parte din viața tuturor oricum, dar nu reprezintă toții anii unei persoane. Ce ne amintim la bătrânețe? Zilele de curățenie? Momentele de strâns cureaua? Cumpătarea cu nesimțiții?

Nu, nu, nu și nu.

La bătrânețe, dacă suntem suficient de norocoși să rămânem stăpâni pe mintea noastră, o să ne întrebăm dacă am trăit cum ne-a plăcut nouă. Patul de moarte, oricum vi-l reprezentați, mie mi-ar plăcea o bancă pe Cliffs of Moher, e lipsit de alți vinovați, toți fiind duși deja.

Așa că nu mai trăiți viața după nevoile părinților sau mătușilor, după al partenerilor coercitivi sau al șefilor primitivi. Nu! Trăiți viața după reguli și legi, și uneori, când nu faceți rău nimănui, să le încălcați, savoarea vieții pe pământ. Și cel mai des, când vă cotropesc grijile, ridicați capul să priviți luna. Sentimentul micimii potolește și readuce la bun simț.

Punct la orice înțelegeți din textul meu de azi. Oare la cine face referire?! Ceva care mă irită nespus.

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar