Să nu lezezi! O mie de motive

O să mă compar, în rândurile care urmează, cu Eugen Ionescu. Fără griji, stabilesc doar niște asemănări comportamentale. Condițiile mele de viață nu au produs o ruptură totală între om și mediul sociocultural ca în cazul lui Ionescu.

Am descoperit pe paginile cărții lui Radu Beligan, Între acte, o confesiune. În urma spectacolului Rinocerii, jucat la Paris, Ionescu a declarat că a fost cea mai bună reprezentație. După spectacol, la autor acasă, l-a luat deoparte pe Beligan și i-a mărturisit că este un Beranger formidabil, peste Jean-Louis Berrault și peste Laurence Olivier, dar că nu poate declara asta jurnaliștilor, având relații de muncă cu ei.

Mă aflu într-o situație similară. E imposibil, în atmosfera unui oraș de provincie, frunce sau nu, să faci astfel de declarații. Să nu lezezi. Sună ca o poruncă. Ca măsură, vă iau și eu deoparte aici pe blog și vă mărturisesc că am doi actori preferați: Alina Ilea și Călin Stanciu Junior.

Mi-am exprimat preferința în diverse grupuri, iar la un moment dat chiar mi-au auzit urechile: știu oricum că tu îl placi pe Stanciu. Nu am ridicat din sprânceană. Aș fi făcut-o, dar nu pot. Corect este: îmi place cum joacă Călin Stanciu Junior. Despre persoană am nesemnificative cunoștințe, pagina de facebook a actorului fiind tot un fel de reprezentație.

Vă povestesc toate astea deoarece am văzut de curând la Sala 2, piesa Frați de Dave Williams cu Florin Piersic Junior. Din distribuție au mai făcut parte Matei Chioariu și Călin Stanciu Junior. Nu știu pentru alții ce a însemnat repartizarea lui Stanciu, dar mie mi-a confirmat punctul de vedere. Teatrul Național Timișoara are pe lângă mulți actori buni și dedicați, un actor cu o aptitudine deosebită, un om care manifestă artă.

Aseară, Florin Piersic Junior a urcat din nou pe scena Naționalului pentru piesa O mie de motive după Duncan Macmillan, regia Horia Suru. Un spectacol cu o interacțiune permanentă cu publicul – (eu însămi am spus cu voce tare: Să mănânci fructe direct din pom) – a prilejuit celor prezenți o scurtă întâlnire cu Stanciu și actul lui creator.

Știți? Marius Manole m-a cucerit făcându-mă să cred că e Mihail Sebastian. Pe Călin Stanciu l-am văzut în multe roluri, dar mi-l reprezint ca Tipătescu, iar de aseară ca pe tatăl lui Florin Piersic Junior și care dintre noi, născuți în România, nu știm cine este tatăl lui Junior?

Pactul cu ficțiunea se pierde pe undeva. Încetez să mai raționez la un spectacol cu actori neîntrecuți și mă las captivată de situații, de caractere, de replici, de dialog, de monologuri. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o mie de motive să mergem la teatru, iar primul este starea de spirit.

Am primit o incredibilă stare de spirit datorită lui Florin Piersic Junior, iar Călin Stanciu Junior promite și el multe asemenea stări.

Sper să ne vedem cât mai des la teatru. Puteți să mă trageți într-un colț și să-mi mărturișiți preferații dumneavoastră.

Promit, nu o să scriu pe blog.

Foto: Piclisan Adrian

Ei au fost domni. Doamnele au cam lipsit

Tot mai des am luat aminte de o atitudine. În provincie spunem cu voce tare doar ce ne place. Ce nu ne place, trecem sub tăcere sau vorbim în grupuri mici.

Nu există o cenzură propriu zisă, dar reacțiile celorlați te pun pe gânduri. Cum să rostești la Timișoara că nu-ți place cum joacă un actor anume? Ori că o persoană publică s-a îmbrăcat nepotrivit la un eveniment?

M-am chestionat. Să fie educația bănățeanului atât de aproape geografic de Occident care să-l rețină în exprimarea unei opinii? Iar dacă cineva îndrăznește totuși să formuleze o critică, persoana de ce o ia ca un atac personal? Interpretarea s-a făcut întotdeauna pe niveluri de semnificații. Reacția demonstrează o unilateralitate în gândire.

Nu, la Timișoara spunem doar ce ne place și nu facem educație. Tocmai de aceea aparițiile pe covorul roșu de la Gala Premiilor Uniter au fost lipsite de gust, stil, eleganță și clasă. Dar o să merg pe urmele citadinilor mei. Nu o să critic, o să aplaud ce mi-a atras atenția.

Pe covorul roșu, eleganța, demnitatea și stilul au aparținut bărbaților. Ei mi-au plăcut și în mare parte au respectat regulile unui asemenea eveniment: am văzut papioane multe, pălării, gust. Femeile prezente ar fi putut lua lecții de stil de la domni. Ei au fost într-adevăr domni. Doamnele au cam lipsit. Atât îmi dau voie momentan să notez sau să scot pe gură.

În urma reacțiilor articolului, dacă o să stârnească, o să decid ce atitudine voi adopta eu însămi.

Să facem sau să nu facem educație vestimentară la provincie?

Foto: Flavius Neamciuc

Reprezentare: să te așezi la casa ta

Să te potolești! Să te așezi la casa ta!

Am crescut cu acest îndemn. Nu l-am primit de multe ori, dar l-am auzit rostit în jurul meu. Într-un oraș mic de provincie, într-un cartier mărginaș, astâmpărul are următoarea reprezentare: să termini școala, cu premiu sau fără premiu, să urmezi sau nu o facultate, să te angajezi, să te căsătorești și să faci copii.

La 18 ani suntem puțini cei care avem habar despre reprezentare. Luăm reprezentarea ca pe realitatea însăși. Școala îți bagă în cap niște informații, părinții nu-ți dau în nici un fel de înțeles că ai avea posibilitatea de a alege. Școală, facultate, angajare, căsătorie, copii, un pachet al vieții stabilit și obligatoriu.

La facultate, prin orarul afișat, iei contat cu un cuvânt nou: facultativ. Adică există posibilitatea de a decide? Iar isprava asta poate fi extinsă în toate aspectele vieții? Aș putea să nu mă mărit? Aș putea să nu-mi doresc copii? Aș putea să abandonez școala? Aș putea să-mi iau lumea în cap?

Acela este momentul. Mintea separă realitatea de reprezentare. Ce e real în viața noastră? Ce e reprezentare?

Mulți dintre noi trăim în reprezentări. Ne căsătorim cu o anumită tipologie de bărbat sau cu o anumită tipologie de femeie. Am întâlnit până în prezent cam toate situațiile. Cei care urmează învățăturile livrate din copilărie, șablonul verificat al părinților, se căsătoresc în funcție de necesități convenționale. Te căsătorești cu un bărbat responsabil, care acționează cu atenție și este lipsit de superficialitate. Sau te căsătorești cu o femeie blândă, pricepută în ale gospodăriei, supusă.

În colțul opus, cei crescuți de părinți educați cu un alt sistem de valori, își aleg parteneri din altă sferă. Femeile aleg bărbați care se expun la riscuri, iar bărbații preferă femei care aderă la feminism și își construiesc o carieră.

Situațiile sunt verificate prin reprezentanți. Am cunoscut cupluri din ambele categorii și există un numitor comun: nostalgia. Bărbații însurați cu gospodine visează la femei de carieră, gospodinele își imaginează o ieșire cu un bărbat cu spirit aventurier, oamenii de afaceri tânjesc uneori după grija și blândețea unei casnice etc.

Unii acceptă ambivalența, dar cei mai mulți se poartă de parcă trăirile contradictorii trebuiesc stârpite. Reprezentările despre viață nu suportă aspecte diferite în același timp.

Iar aici încep dramele psihologice. Unii fugim să fim noi înșiși în țări străine. Parisul a adăpostit atâția căutători de sine. Alții devenim amanți. Mulți se resemnează. Noblețe sau prostie? Răspunsul stă în fericire. Dar cine e sincer să-și recunoască împăcarea sau eșecul cu reprezentările vieții? Un număr monstruos de persoane mor și nu ajung să facă diferența între realitate și reprezentare, iar majoritatea nu se împacă cu sentimentele care se exclud reciproc.

În orele în care ne urâm părinții, ne înjurăm partenerii, ne lepădăm de copii, totul în palatul minții, nu necesită o fugă la duhovnic. Nu sunt necesare rugăciunile de iertare. Păcatul e o reprezentare care ne îmbolnăvește, ne ține prizonieri pe pământ. În orele astea se impune acceptarea. Da, nu te suport în acest moment. Și trece. Dar pentru a trece, se impune acțiunea de a accepta.

Și cel mai important, să ne acceptăm după felul nostru de a fi, nu după reprezentările societății sau ale părinților. O viață avem, alta nu cunoaștem. Alții presupun o viață după moarte, dar tot despre reprezentare e vorba.

Realitatea lucrează cu viața de pe pământ. Fericirea indivizilor stă în împăcarea contrariilor. Ignorarea nu permite cunoașterea de sine. Trăim străini cu noi înșine. Ne ducem zilele angoasați. Suntem o specie slabă, dar cu strașnice posibilități de a lua măsuri și de a le transforma în puncte puternice. Avem un creier utilizabil, iar educația ne proiectează deasupra tuturor speciilor.

Punct slab: ambivalența.
Măsura: educația.
Consecința: fericirea.

Foto: Adrian Oncu

Comunitatea bloggerilor timișoreni. Să nu ne distrugem talentul

S-a încercat la Timișoara să se formeze o comunitate a bloggerilor. Teodora și Andra s-au ocupat de. Au avut loc două întâlniri, în februarie și în martie. În aprilie le-am găsit pe fete singure. Cu excepția mea, nu a mai apărut nimeni.

M-am bosumflat puțin. Credeam sincer că atomii mei au făcut reacție cu alți atomi. Mi-au plăcut câteva fete. Observați, vă rog! Afirm că m-au atras niște persoane, fără să menționez nimic despre blogurile lor.

Pentru mine, am alcătuit o sinteză a fenomenului. Ce s-a întâmplat?! La prima interpretare a ieșit în evidență, cel puțin pentru mine, absența sincerității. Ne-am simțit foarte bine la întâlniri, am râs, am schimbat linkuri, am trecut prin literatură, am criticat greșelile de gramatică, dar nevoile și intențiile au ramas cam nerostite.

Ce nevoi are o comunitate de bloggeri? Înainte de asta, aș împărți persoanele cu blog în două categorii:
1. Bloggeri care au început din pasiune pentru a scrie. Mă dau exemplu.
2. Bloggeri care au început să scrie pentru a-și augmenta salariul. Nu dau exemplu.

Din aceste două categorii s-a încercat o contopire. Aprob inițiativa. Exercițiu de scris au ambele categorii. Ne diferențiază voința, talentul, vocabularul, gramatica, franchețea. Aproape nimeni nu ar spune cu voce tare că scrie pe blog pentru partea financiară. Ori le este rușine, ori înțeleg prost mândria.

La un moment dat am reușit să scot pe gură că motivele fiecăruia pot fi înțelese și nu avem de ce să judecăm. Nevoia comunității o reprezintă recomandarea. Eu te recomand, tu mă recomanzi, noi ne recomandăm. Public avem fiecare și fiecare își verifică sau împlinește talentul prin rezultate. Lipsa talentului poate fi echilibrată prin voință și muncă. Apreciez mult oamenii muncitori și paroliști. Se întâmplă ca cei mai talentați să fie destul de rar asemenea persoane.

De altfel, talentul neîngrijit, inteligența nestimulată devin în timp nule. Toți, inteligenți și mai puțin inteligenți avem nevoie de muncă, de sprijin, de inspirație, de admirație.

La întâlnirile lunare trecute au lipsit sinceritatea și curajul. Nu recunosc că mă interesează factorul economic. Nu mărturisesc că nu citesc celălalte bloguri sau că nu-mi place cum scrie X sau Y.

Cum aș putea să formulez ca să ajungă clar și categoric la fiecare blogger că nu e necesar să ne placă cum scriem, ci să ne apreciem în primul rând persoana?! Deja am enunțat exclamativ.

Da, să ne apreciem ca persoane. Să ne recomandăm ca bloggeri. Să creștem comunitatea, iar împreună o să reușim fiecare pe pătrățica lui. Pătrățica e importantă. Cred că se numește targetare în marketing. Dar pînă una alta vă las acest text. Mi-ar plăcea să ne revedem în mai sincere și curajoase, și să nu ne batem joc de talentul nostru, dacă îl avem.

Mulțumesc.

Foto: Adrian Oncu

Nu cereți designerilor mai puțin decât vă pot da!

Mereu mi-a plăcut să mă îmbrac frumos. Cui nu-i place? Dar m-am uitat în jur. Un număr colosal de persoane se îmbracă urât.

Presupun că startul eleganței stă în mamă și bunică. Am fost norocoasă la acest capitol. Pe lângă o mamă consânzeană am avut și o mamă elegantă. Bunica mea, mama ei, femeie casnică, dar cu meserie – croitoreasă –  ne-a îmbrăcat după revistă pe mama și pe noi două: eu și sora mea.

Nu am dovedit un talent pe parte vestimentară. Am un simț totuși și o doză de superficialitate care m-au salvat de la monotonia vestimentară. Crescută cu mătăsuri și catifea, cu rochii capot, fuste plisate sau cu buline încerc la rândul meu să-i transmit Marei că frumusețea o fi trecătoare, dar eleganța și feminitatea descriu eternul.

Datorită unor circumstanțe, zilele trecute am examinat în amănunt moda timișoreană. Prima observație: Timișoara nu are un designer recunoscut național sau internațional.

Am sărit gardul. Imaginar am alcătuit o listă cu cauze. Mașini de cusut, croitorese, tipare, viziune, permisivitatea clientelor, impozite, facturi, condiții de viață, întreținere. Diana Bobar a răspuns de multe ori întrebărilor mele obraznice. La reproșul meu: dar de ce faci, darling, și asemenea rochii(rochii fără nici o atingere personală, doar la comandă) mereu mi-a zâmbit cu bunăvoință. Am învățat greu regula compromisului.

Rațional am priceput. Designerii, artiștii au și ei familii de întreținut. Atunci pe cine să dau vina?! Caut un vinovat pentru stilul bazar al societății timișorene. Ajung din nou la educație, de data aceasta vestimentară. Consider că nu e treaba mea, deși prin exemplul personal am avut articole despre cum să ne îmbrăcăm la teatru, operă sau filarmonică. Pe facebook am declarat război doamnelor care se îmbracă cu pulover la un spectacol. Am fost acuzată de provincialism și etichetată ca drama queen. Nu mi-a păsat atunci și nu-mi pasă nici acum când scriu.

Am avut și am așteptări de la bloggerii fashion. Dar nici unul nu îndrăznește să facă educație. Se lasă purtați de trenduri și capitulează în fața nevoilor financiare. Înțeleg și nu acuz. Îmi pun speranțele într-o studentă neinstituționalizată. Să urle la figurat: Nu-ți mai pune tone de fond de ten!, Nu mai lua ciorap subțire cu adidas sau UGG-uri!, Mai lasă dracului rochiile accesorizate cu dantelă ieftină!, Dacă îți dezvelești picioarele, acoperă bustul! Lycra e un material ieftin care dă de veste că și femeilor le funcționează glandele sudoripare! Etc!

Am asemenea așteptări. Să explodeze cineva! Să se ridice cineva!

Designerii să-și împarta afacerea: pasiune și întreținere. Să creeze o linie specială în care să-și împlinească vocația. Talentul lor constă în croieli specifice, cum fiecare avem propria semnătură. Iar doamnele și doamnișoarele să poarte semnătura designerului nu copia unei rochii de pe o pagină ruptă de revistă.

Da, am asemenea așteptări. Să urcăm, mă bag și eu, Timișoara pe harta modei românești. Lipsește! Oameni creativi există, dar nu au sprijin. Un prim pas: renunțați să cereți rochii din reviste! Educați-vă! Nu e nevoie să purtați o rochie nouă de fiecare dată. E necesar să vă acoperiți cu materiale de calitate. Cumpărăturile în neștire spun ceva despre dumneavoastră. Că nu vă iubiți prea mult. Că vă transformați în obiect și vă trăiți viața doar la exterior, după părerile oamenilor care nu contează absolut deloc. Știați asta? Că părerea fostei nu schimbă nimic la sinele dumnevoastră?

Mai caut, de asemenea, bloggeri fashion pe care să-i sprijin. Să mă anunțe oricine dorește, dar mai ales să se înhame la o acțiune pe termen lung.

Un ultim îndemn, un of personal: Vă rog frumos, scoteți rochiile la purtare când mergeți la teatru.

Nu cereți designerilor mai puțin decât vă pot da!

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Conflictul dintre generații: lipsa igienei la bătrâni

Să scriu sau să nu scriu? Chiar am dubii. Nu mi-e frică de reacții, dar mă potolește grija de a nu răni sentimente.

O să vă povestesc o întâmplare din tren. În timpul facultății m-am deplasat mult cu trenul. O domnișoară cu câțiva ani mai mare ca mine ocupa locul din fața mea. Nu-mi amintesc chipul ei, dar cu certitudine afirm că purta un pulover alb pe gât. Strălucirea lui în mizeria și dezordinea CFR m-au frapat. A discutat tot drumul cu un student aflat în dreapta mea de aceea am rămas cu senzația că la fel de bine aș fi putut fi eu interlocutorul ei. La un moment dat, mai pierdeam din discuția lor neîntreruptă, fugeam cu gândurile mele, am auzit-o turuind despre cartofi, despre cum îi curăța ea și despre cum îi curăță bunica ei. Dar cum să le explici că e greșit cum procedează ei?!

I-am reținut oftatul chiar dacă atunci l-am ignorat și nu l-am priceput. Nici nu m-a interesat, dar s-a făcut că de-a lungul anilor m-am tot lovit de asemenea reacții ale tinerilor.

Există un răspuns standard la orice nepotrivire între copii și bătrâni: conflictul dintre generații. Epoca noastră, prin emanciparea femeii, adâncește și mai mult neînțelegerile. Facem copii între 30 și 40 de ani, iar diferența de vârstă dintre bunici și nepoți modifică comunicarea în non-comunicare. Cum să conversăm dacă nu pricem nici măcar la nivel de limbaj?

Multe obstacole, dar pot fi lăsate în urmă prin educație. Dar e ceva ce nu putem depăși prin cunoașterea bunelor maniere: lipsa igienei. Înțelegeți acum îngrijorarea mea de la începutul articolului? Cum să scriu, fără să jignesc sentimentele nimănui, că foarte mulți bătrâni miros urât? Da, formulez fără verbul a pute. Dar era cel mai apropiat de adevăr.

Apărătorii bătrânilor vor aduce în discuție lipsa condițiilor de viață. Într-o măsură au dreptate dacă nu aș ști că englezii îți făceau toaleta, – spălat, ras, pieptănat -, când se aflau în lagăr. Alte vremuri, completează aceiași apărători. Uite așa o să țopăim cu argumente, dar vă mărturisesc că nu acuz pe nimeni.

Pot înțelege delăsarea. Am găsit o explicație, la Freud presupun, că persoanele care-și neglijează curățenia trupului au renunțat la viață și la bucuriile ei. Înțelegerea rațională devine nulă dacă trăiești lângă o asemenea persoană.

Să luăm exemplul unei vizite la sat. Te așteaptă lumea cu masa pusă, că așa este țăranul, ospitalier, dar când iei lingura în mână ți se pune un nod în stomac. Urmează apoi reacțiile: roșeață în obraji, transpirație, scuze bolborosite cum că nu-ți este foame. Ai vrea să se crape atunci pământul și să te ascunzi.

Știu și mulți știți, nimeni nu e vinovat. Avem parte de puțină înțelegere în asemenea situații. Plouă în schimb cu reproșuri și critici.

Nu am scris ca să mă plâng. Intenția mea constă în a vă elibera pe unii de rușinea asta nemărturisită. Toți ne confruntăm cu asemenea situații. Cu părere de rău vă spun că nu există cale de ieșire fără a se supăra cineva. Cei tineri au datoria și capacitatea intelectuală de a-și controla intonația. Cuvântul rostit într-o notă specifică, cu zâmbetul pe față, își pierde autoritatea. În loc de reproș pentru lipsa igienei, tinerii pot lua măsuri. Pregătesc masa, spală tacâmurile, schimbă diferite obiecte din uzul casnic, discută la masă despre Jamie Oliver sau Stela Popescu care aruncă uleiul după ce au prăjit în el și nu-l păstrează în cuptorul aragazului.

Nu bătrânii trebuie schimbați, dar este necesar să-i expunem la alt fel de viață. Ei își duc zilele după dinamica unei epoci inexistente. Epoca nu mai există, ei sunt vii și unii foarte autoritari.

Tinerii sunt vii și unii autoritari. Supraviețuirea constă în adaptabilitate. Să ne adaptăm și să schimbăm fiecare începând din bucătăria bunicilor!

Foto: Flavius Neamciuc

De la îmbujorare la aspect de accident vascular cerebral

Mara a început din toamnă clasa 0. Am potrivit alarma la 6 jumate pentru mine și la 7 pentru ea. Mă ridic și îi pregătesc laptele. După ce îl bea, mă strecor în pat. Ne giugiulim puțin, mai mult eu pe ea. Mara caută să se încălzească la picioare și se lipește toată de mine.

Facem asta în aproape fiecare dimineață. Există excepții, firește!

Când eram eu copil, diminețile se desfășurau altfel. Mă trezea zgomotul făcut de mama la bucătărie. Când deschideam ochii, de cele mai multe ori îi zăream părul. Se pieptăna. Mi-e atât de familiar scârțăitul pieptănului. Își netezea părul lung și negru în grabă apoi ieșea pe ușă. În liniștea aceea și cu un sentiment urât de abandon, mă ridicam din pat.

Mama e prima persoană pe care am admirat-o. Au urmat nașii mei, profesoara de engleză, profesorul de filozofie și domnul diriginte.

Nu eram conștientă atunci de admirația mea, dar sentimentul de încântare din preajma lor era viu și autentic. Am realizat de-a lungul timpului că mă bucură să-mi dăruiesc admirația. Sistemul de valori mi-a redus strașnic numărul de persoane prețuite. Există profesorii din viața mea. Numele lor s-au repetat pe blog: Adriana Babeți, Gabriela Glăvan, Ilie Gyurcsik, Cornel Ungureanu, Pompiliu Crăciunescu, Ciprian Vălcan, Dumitru Tucan.

Îl admir sincer și cu o afecțiune construită din pagini de carte pe Freud. Recunoștința pe care i-o port se datorează în întregime comportamentului uman. Am înțeles atât de multe. În limbajul unora, ceea ce simt și ceea ce gândesc acum își are corespondent în acțiunea de a ierta.
M-am întrebat de multe ori ce impact ar avea asupra mea, dacă ar fi cu putință, o întâlnire cu Freud?! Mă joc uneori cu asemenea scenarii. Nu am încercat să ghicesc.

O să vă povestesc despre o întâlnire cu Lucian Boia la Bookfest-ul de anul acesta de la Timișoara. Istoricul este una dintre persoanele pe care le admir și le citesc cu interes. A lansat cea mai nouă carte cu prilejul târgului, Un joc fără reguli. La final, m-am așezat la coadă pentru autograf. Mai aveam unul luat la București. Acum am două. Mi-a păsat prea puțin de semnătură, am mers pur și simplu pentru a privi în față un om care mă încântă.
Am întins cartea, alta decât cea lansată în ziua aceea. Am profitat de scurta privire directă și i-am zis că asta aveam în geantă. Mereu port o carte în geantă și în cea mai mare parte cărțile dumnealui.
Să înțeleg că ați citit mai multe?
Multe.
Ce studiați?
Am simțit cum ușoara îmbujorare face loc unui aspect de accident vascular cerebral.
Am studiat Literele, dar mă interesează istoria.
Mi-a întins cartea și mi-a zâmbit. Eu am ținut piept cu mândrie reacției mele nesuferite. Am apucat cartea cu nonșalanță și m-am îndepărtat.

Așa m-am manifestat eu, cu modificări ale activităților în organism. Mi-e nesuferită reacția, dar am învățat să trăiesc cu ea. Nu că aș fi putut alege o altă variantă.

Dialogul dintre mine și Lucian Boia nu are nici o importanță, doar întrebări șablon, dar semnifică monstruos pentru mine ca persoană. Mi-am exersat admirația. M-am bucurat de prilej. Mi-am creat o amintire.

Mă construiesc în fiecare zi. Și am grijă să folosesc tot ce e mai bun pentru a mă deosebi de mediocritate. Îndrăzniți fiecare să vă luați la trântă cu obscuritatea. E posibil, pe cuvânt că e!

Foto: Flavius Neamciuc

Google legitimează prea multe persoane

Am publicat cu puțin timp în urmă un articol despre avort, perspectiva legală. E dreptul fiecărei femei să decidă dacă păstrează sau nu o sarcină indiferent de circumstanțele actului sexual: viol sau plăcere pură.

În urma reacțiilor provocate, am stat și m-am gândit ce anume ne legitimează să vorbim despre un subiect sau altul. Mi-am amintit un episod din Vamă de la cursul de Creative writing cu Marius Chivu. Unul dintre participanți se afla mereu în dezacord cu Marius pe marginea povestirilor. După câteva zile tensionate, Marius s-a detașat și i-a cerut credit oponentului. L-am aprobat. În asemenea situații, o minimă ascultare se impune. Astfel nimeni nu reușește să învețe nimic. Dintr-o situație conflictuală nu ieșim cu o lecție învățată. Dintr-o situație conflictuală abia dacă rămânem sau nu pe gânduri. A rămâne pe gânduri semnifică o luptă, nu un întreg război.

Despre avort fiecare femeie are dreptul să-și exprime părerea. Nu ai nevoie de doctorat.

Pe alte subiecte, vaccinul de exemplu, consider că orice aprofundare a unui necunoscător nu devine suficientă pentru a avea dreptul la decizie. Pentru a vaccina sau nu îți alegi un doctor căruia îi dai credit. Apoi te împaci cu decizia luată. Desigur, nimeni nu-și dorește să fie excepția, dar excepțiile sunt asemenea tragicelor accidente; mor de bătrânețe sau îmi pică un bolovan în cap.

Diletanți sunt mulți. Google legitimează atât de multe persoane. Am citit eu, domnul doctor! Am citit eu, doamnă arhitect! Etc!

Diletantismul cauzează zeci de situații conflictuale între apropiați. Cum face fiecare față ține de educație. Cum am făcut eu față după articolul cu avortul?

Am avut mult sprijin de la diferite persoane care nu-și susțin public părerea. Am purtat discuții cu mine. Mi-am repetat că doamnele și domnii care m-au insultat nu au nimic cu mine ca persoană. Mi-am adunat forțele și mi-am protejat persoana. Eu e deasupra tuturor. A nu lua lucrurile personal ne ajută enorm starea de spirit. Am ajuns în acest punct după ani de lectură de literatură de specialitate, după zeci de conflicte, după ce am acceptat ajutorul câtorva persoane și după descoperirea unor oameni care îți acceptă setea de cunoaștere și dorința de a te scutura de prejudecăți. Sorin Oncu a fost unul dintre ei. Cu el eram ca peștele în apă. Între a-ți fi condamnată gândirea și a-ți fi criticată gândirea e o diferență monstruoasă. Sorin a criticat punctual o părere sau alta a mea, dar nu m-a condamnat niciodată. Era cald și bine lângă el, aveam acceptare, găseam înțelegere și disponibilitate pentru orice subiect.

Consider, mai ales după ultimele conflicte publice, că a nu lua personal atitudinea interlocutotului pe un subiect sau altul ajută sănătatea fizică și psihică. A nu lua personal păstrează prieteniile. Prieteniile sunt ceva sfânt, dacă un ateu are ceva sfânt în viața lui.

În plină perioadă a diletantismului și vedetismului, propun atitudinea detașată. Nu mai luați personal. Persoana este un construct, părerea doar parte din concept.

Vreți să admirați ceva? Admirați persoana. Persoana reprezintă examenul vieții în direct.

Foto: Adrian Oncu

Ai înțeles ce am vrut să spun? Sărăcia de cuvinte

Luna trecută, special pentru Conferința Linked Culture, mi-am scos pantofii de Cenușăreasă. Ce-mi mai place fudulia! Și în prima zi, și în a doua zi am purtat un scurt dialog cu Oltea despre condurii mei. Nu știam atunci că-mi vor fi utili pentru introducerea de azi.

Despre Conferință nu am zis pâs pe blog. Intenția și fapta nu s-au potrivit. Mă bucur însă. Vineri am participat la Conferința Tânăra generație interbelică și construcția de sine susținută de Dan C. Mihăilescu.

După aceste Conferințe pe care inevitabil le-am așezat în oglindă, mi-a picat fisa. Tot mai des mi se întâmplă. Dețin un diagnostic real al fragmentării dintre tinerii și mai tinerii de azi. Eu mă aflu în prima categorie. Sunt tânăra de azi.

Se întâmplă să fim bolnavi de cuvânt.

Mai tinerii de azi neglijează cuvântul. Atitudinea lor în fața vocabularului îi descurajează și pe cei mai optimiști.

Dacă aș putea să vă desenez pe o hârtie reprezentarea celor două Conferințe m-aș face mult mai bine înțeleasă! Cu Mara funcționează formidabil. Ultima dată i-am mâzgălit o diagramă cu un creier pentru a o determina să priceapă de ce verișorul ei de 18 luni nu-și poate cere scuze.

O să încerc altfel. Vă spun o povestioară. Merg la conferințele celor de la PRbeta de 3 ani. Concluzia primului an: regândirea conversațiilor ușoare. Lingușirea îmi repugnă în continuare, dar m-au convins să deschid gura. O vorbă aici, două dincolo semnifică un dublu avantaj: cunosc și mă fac cunoscută. Am nevoie de ceilalți în meseria asta de blogger. După al doilea an am început să scot din articol un fragment semnificativ atunci când dau distribuire pe facebook. Iar după participarea din martie anul acesta, mi-am scos din bibliotecă Autobiografii. Viețile altor oameni conțin îndrumări.
După fiecare Conferință PRbeta a fost cu putință o realizare concretă, o tranzitivitate. Mă opresc aici. Pun punct poveștii scurte despre Conferințele PRbeta.

Mai departe o să vin cu un punct slab. Cele forte sunt notate sus. Cuvântul a fost un punct slab. De fiecare data, sărăcia vocabularului m-a lovit cu putere. Las deoparte exprimarea corectă. Gramatica reprezintă un film separat. Mă refer la vocabular, la fondul principal de cuvinte. Prezentările abundă în clișee. Repetări excesive de cuvinte; cel puțin verbul a trebui ține locul a zeci de elemente ale vorbirii omenești.

La conferința Tânăra generație interbelică m-am îmbătat de cuvinte. Buchete de sensuri m-au împresurat. Lexicul are savoare la fel ca o cafea. Într-adevăr, nu pleci de la o asemenea conferință cu o idee executabilă, dar părăsești sala cu o poftă bezmetică de îmbunătățire a sinelui. Vrei să fii mai inteligent și știi că e posibil prin educație.

Educația, prin filtrul propus de mine, al tinerilor și al mai tinerilor, se înfăptuiește prin aplecare asupra cărților sau prin speculă. Ne lipsim de cărți, ne lipsim de totalitatea cuvintelor și ne deplasăm în epocă cu o mână de cuvinte. Ai înțeles ce am vrut să zic, da sau nu? Am auzit și aud des replica asta la reproșul meu privind sărăcia vocabularului.

Ca întotdeauna, nu aleg o direcție sau alta; Conferințele PRbeta pentru aplicabilitate și luciditate actuală sau Conferințele academice pentru limba fagure și exploziva forță de iluzionare în educație. Prefer calea de mijloc: aplicabilitate și limbă fagure, luciditate și iluzionare în educație.

Fudulia nu ține doar de aspectul fizic, fudulia conține și voința de a te exprima elegant.

Ajung în același punct. Îndemn la lectură, instig la cultură. Infestați-vă cu artă, ajutați-vă putința de sublimare.

E posibil. Sprijin există.

PRbeta e o dovadă.
Conferințele academice sunt altă dovadă.

Îndrăzniți să fiți cea mai bună și elegantă versiune a voastră!

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc