Nici soacra nu mai e ce-a fost

Cum poți să supraviețuiești cu soacra? Nu poți. Dar la fel de bine nu poți să supraviețuiești cu mama, cu sora sau fratele, cu un prieten sau altul. Fiecare merită să aibă un loc al lui. Cel puțin după 30 de ani doar așa poți să-ți păstrezi demnitatea.

Argumentele care susțin afirmația făcută n-au la bază nici o cercetare. N-am mers la bibliotecă, n-am efectuat nici o anchetă, nu mi-am intervievat mama, n-am discutat cu sora sau prietenele. Până și poveștile le-am lăsat deoparte. Să reactualizez idei din vremurile bunicilor și părinților despre soacre nu mă încântă. Nu scepticismul mă ține la distanță. Nu naivitatea îmi susține detașarea. Am cunoscut și eu soacrele altora în copilăria mea. Femei odioase în comportament care-și luau revanșa pentru nedreptățile vieții personale torturând la rândul lor o altă femeie.

Agresorii au fost și ei odată victime. Nu există soacră de meserie, există soacră programată. Cine s-a ridicat deasupra timpurilor sale, cine s-a debarasat de prejudecăți? Personalități marcante din istoria umanității au eșuat. Paul Broca vă spune ceva? Omul, doctor de meserie, cunoscut pentru descoperirea unei mici regiuni în cea de-a treia circumvoluțiune a lobului frontal stâng al cortexului, aria lui Broca, îi considera pe bărbați superiori femeilor, pe albi superiori negrilor. Să abandonăm prejudecățile presupune voință. Să ne punem întrebări. Să ne punem sub microscop convingerile cele mai ferme.

Femeile n-au fost încurajate să-și pună întrebări. Femeile au fost învățate să gătească, să țese, să cânte, să aibă grijă de copii. Adolescentele de azi își dau ochii peste cap. Presupun că fac referire la epoca dinozaurilor, dar de fapt femeia a votat pentru prima data în secolul XX.

Mă alătur adolescentelor. A fost odată. Nici soacra nu mai e ce-a fost. Nu mai intră în dormitorul norei dimineața fără să bată la ușă. Nu mai dictează orânduielile gospodăriei. Condițiile de viață s-au îmbunătățit. Familiile își permit să trăiască în case separate. Înghesuiala pare o amintire îndepărtată și mincinoasă. Sărbătorile mai păstrează și mai adună familia în jurul mesei.

Acel ceva care plutește în aer își are în continuare cauza în mâncare. Că nora așa. Că soacra așa. Că sare. Că zahăr. Că gluten. Toată lumea abia așteaptă să ajungă acasă. În punctul acesta semănăm cu toții cu un general rus. Nici o armată nu alungă inamicul ca iarna moscovită.

Orice s-ar întâmpla când ne aflăm în vizită, casa noastră ne așteaptă. Nici ușile trântite nu-și mai au rostul, nici tăcerile lungi, nici supărările. Fiecare are casa lui.

Când boala ne reține sub același acoperiș, scenariu se schimbă. Acela nu este un stil de viață, ci o situație. Dar acum o să mă opresc aici.

Fiecare are casa lui, iar asta ne permite să ne iubim mai mult și să râdem pe măsură.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum procedez eu nu este cel mai bine, dar îmi face bine

Sorb uneori din ceai și privesc pe geam în gol. Ceva e greșit! Unde sunt dealurile, unde e Dunărea?! Acolo unde este casa mea, la Severin. Nu mai este casa mea. A rămas un punct A pentru referință. Mă holbez uneori la tavan și mă intreb: Asta e tot?! Asta să fie tot?!

Oamenii sunt plictisitori. Nu-și îngrijesc mintea. Mulți consideră inteligența un dat. Se îmbracă monoton sau se împodobesc peste măsură. Poartă conversații anoste despre mâncare, telefoane, huse, internet, vecini și caprele acestuia, copii, socrii și părinți etc! Dezbat la rândul meu aceste subiecte.

Când înotam vara la Dunăre, mă îndepărtam de mal. Dădeam din brațe până înceta larma. Mă opream atunci. Mă învărteam pe loc. Priveam malul cu apa agitată de vânt și tulburată de ierburi. Priveam în largul fluviului. Priveam negrul de sub picioarele mele și mi se făcea frică. Mă întorceam la mal.

Experimentam emoții violente și nu știam să mi le explic. Mă simțeam în siguranță când mă uitam la oameni. Realitatea. Curioasă scrutam orizontul. Necunoscutul. Cu frică cercetam adâncul. Inconștientul.

Caut în prezent să ticluiesc un plan. Să le vorbesc oamenilor despre realitate, necunoscut și inconștient. Este deja bine cunoscut faptul că mi potrivesc mănușă concepțiile freudiene. Pornind de la teoria lui, o s-o notez îndată, să alcătuiesc un curs. În cadrul acestui curs aș asigura persoanele prezente că nu sunt josnice prin ceea ce simt. Că e mai mult firesc decât nefiresc să ne detestăm părinții. E doar o situație. Îi iubim în continuare. Furia ține de natural. Satisfacția personală are justificare. Sublimarea devine posibilă prin educație.

După Freud, Eul nostru satisface pretențiile celor 3 dependențe ale sale: realitate, inconștient și supraeu. Aceasta e sarcina lui în timp ce își menține organizarea și își afirmă independența.
Nu sunt necesare lămuriri pentru realitate. Inconștientul cere plăcere peste plăcere. Supraeul își are originea în părinți. Aici includem conștiința și sentimentul de vinovăție.

În toate zilele noastre, în orice facem sau nu facem, în somn sau treji, slujim doi stăpâni: supraeul, restrictiv și autoritar, și inconștientul, leneș, obraznic, nerăbdător. În acest punct se luptă religiile sau gândirile pentru sufletul omului. Când nu câștigă Dumnezeu, pierde uneori, se cheamă Știință, omul, prin educație, înțelege că cel mai bine este să nu se împotrivească, ci să potrivească.

Să asculți exclusiv de supraeu duce la o viață nesatisfăcătoare. Includem aici furia, tristețea, durerea, frustrarea.
Să nu spui ce gândești părinților, fraților, prietenilor, copiilor, colegilor de muncă, profesorilor, vecinilor etc. Dacă vă regăsiți aici, greșiți. O știți!

A ține la regulile casei tale când musafiri sunt chiar părinții care te-au crescut asigură o relație durabilă și agreabilă. Ascunderea adevăratelor sentimente nu ajută pe termen lung. Undeva o să te dai de gol. Inconștientul mușcă de fund și mușcă tare.

Să asculți exclusiv de inconștientul nesătul de plăcere, oricât este de tentant, și este, duce tot la o viață nesatisfăcătoare. Includem aici eșecul, neîmplinirea, superficialitatea, obtuzitatea.
Cine se regăsește aici, să se întrebe: Sunt eu mai important ca mama, copilul, prietenul, iubitul? Greșiți, o știți!

Datoria oamenilor inteligenți este să potrivească situațiile și să aibă o reacție adaptată. Asta am învățat de la Freud, Darwin și Dawkins. Mi-ar plăcea să dau mai departe.

Cum procedez eu nu este cel mai bine, dar îmi face bine. Ține de alcătuire. Punct.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ștefan Popa Popas. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

La ultima vizită acasă, m-am născut la Drobeta Turnu Severin, m-am reîntâlnit cu câțiva vecini. Cu unii m-am salutat, cu alții m-am oprit la o vorbă. Bătrânii actuali sunt adulții copilăriei mele. Îi priveam ca pe niște titani. Pe vremurile acelea, părerea copilului nu conta. Eu te-am făcut, eu te omor. Dacă nu îți ții gura, ce bătaie o să iei tu când te măriți! Mi-au făcut bagajul cu reprezentări câțiva binevoitori.

O doamnă de vârstă înaintată acum, o zeiță de felul ei în copilăria mea, a început să plângă în timp ce politicos purtam o conversație. Mama ta nu merita așa ceva! (Referire la divorț). Vă iubește mult și cât vă ajută. (Referire probabil la facebook).

Această întâlnire a fost urmată de altele. Adulții deveniți bătrâni schimbau câteva cuvinte cu obraznica, dar frumoasa Dunicica. Mereu m-au alintat și mi-au iertat nesupunerea. La început au pus totul pe seama tinereții, iar acum învinuiesc vremurile sau poate pur și simplu nu le mai pasă. Sunt obosiți și sunt bătrâni. Au părul alb sau au chelit. Le lipsesc dinți. Le crește părul pe față. Ridurile le-au schimonosit fața. Unii s-au adunat de spate. Alții put. Mulți trăiesc necăjiți de sărăcie.

Intrată în casă, m-am apropiat de fereastră. Am dat perdeaua la o parte și am privit strada. În cartierul meu, pe strada mea, pânda de după perdea a precedat peretele facebook-ului. Toți adulții copilăriei mele au îmbătrânit. M-am gândit la ei. M-am gândit la ele. Oare ce gândesc acum despre viața lor? Consideră că au avut o existență satisfăcătoare? Tot ce au îndurat, tot ce au sacrificat, merită? Ele că au luat bătaie, că n-au avut viață socială, că nu au părăsit casa fără permisiunea bărbatului? Ei că au ridicat case, că au întreținut neveste și copii?

Voința de putere a lui Ion, să aibă pământurile lui Vasile Baciu, am redescoperit-o în voința lui tata de a ridica o casă și o identific în voința tinerilor de a-și cumpăra mașini scumpe.

Sărăcia devorează și ne marchează. Educația e singura care poate ajuta omul în sublimare. Nu poți întoarce capul cerințelor societății decât cu dezvoltare intelectuală.

V-am povestit cele de mai sus pentru a vă mărturisi că sunt o olteancă care locuiește la Timișoara din 2002, iar afirmațiile lui Ștefan Popa Popas nu m-au ofensat. Omul a verbalizat ceea ce gândesc mulți în această zonă. De ce m-ar afecta? Sunt olteancă și nimic mai mult? Nu mă identific cu un unic factor din viața mea.

Ștefan Popa Popas a avut un episod nefericit cu un oltean sau mai mulți olteni. Probabil! De imagologie scăpăm greu și dacă dorim. Reprezentările despre popoare și clasele sociale ne scutesc de a gândi pentru noi înșine. De unde știi? Mi-au spus și mie alții. Așa își orânduiesc majoritatea viața. Nu se îndoiesc de convigerile din familie. Nu-și omoară simbolic părintele pentru a se maturiza. Nu-și anulează obișnuințele pentru a construi și altele noi.

Timișoara are probleme. Copiii mor în spitale. Profesorii se ofensează de pantalonii scurți ai elevilor pe caniculă, dar sălile de sport nu au dușuri și vestiare. Străzile sunt pline de gunoaie. Parcările lipsesc. Pistele de biciclete se opresc în pomi. Etc!

Antipatia dintre olteni și bănățeni a existat și există. Felul cum o gestionăm ține de educație, ține de individ. O persoană educată, cu respect de sine nu ar judeca așa simplist. Ești oltean și de aia. Continuăm. Ești negru, evreu, arab, femeie, homosexual.

Episodul cu Ștefan Popa Popas descrie o situație. Nu e un stil de viață. Bănățenii și oltenii trăiesc bine mersi între ei. Ca frații, iar frații știm cu toții că se bat între ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Adaugă titlu

M-am trezit azi dimineață. Primul gând a fost ceaiul. Am intrat în bucătărie. Am ieșit fără ceai. Din ușă, am admirat-o pe Mara cum doarme. Cinci minute m-am așezat lângă ea. Suficient să o miros și să-i trec cu vederea atitudinea insuportabilă de peste zi.

Am intrat din nou la bucătărie. Am ieșit fără ceai. După câteva telefoane, am concluzionat că nu pot ajunge cu splendoarea Zenobia Lazarovici la Electric. Mi-am tras pătura peste cap. Am ațipit. Senzația la trezire a fost că am visat încontinuu despre Electric, dar combinat cu instalații de la muzeu.

Când m-am ridicat din pat, automatismele au preluat controlul. Spălat pe dinți, un pahar de apă, ceai, spălat câteva vase de la micul dejun al lui Făt Frumos. O durere în piept m-a lipit de mobila de bucătărie. Amuzant și prostesc în același timp, n-am renunțat la vase. Raționam despre infarct și angină pectorală, dar reacționam mistic. Să termin de spălat vasele și să-i pregătesc Marei bolul cu cereale era tot ce îmi doream.

Misiunea, ca într-o misiune m-am purtat, am finalizat-o. Vasele curate și cerealele Marei m-au eliberat. Am înghițit două lingurițe de miere și pentru a treia oară m-am aruncat în pat. Unele zile doar încep ca oricare altă zi. Am eliminat infarctul. Mușchiul care e inima, dacă s-ar fi blocat, nu mi-ar fi permis să spăl vasele.

În pat, în poziția fetus, cu telefonul în mână, am citit despre angina pectorală. Mi-a fost clar că am nevoie de un doctor. În două ore, am perceput realitatea în fel și chip. Bineînțeles că frica de moarte m-a năucit. M-am întrebat dacă închid ochii pentru ultima dată. I-am deschis. Următoarea grijă a fost igiena personală. Aș avea nevoie de un duș, iar durerea mă ține în pat.

Pentru ziua mea mi-am dorit să fumez. Pe urmele lui Huxley care a experimentat scrisul sub influența mescalinei, mi-am propus să încerc. În 21 iunie nu a fost posibil. Am crăpat ușa o săptămână mai târziu. Am descoperit că realitatea mea mă descrie ca o păpușă rusească. Mă simt captivă în mine. Sunt sclav. Sunt stăpân, iar acum o durere năucitoare în piept.

Durerea s-a potolit. Respir și mă doare. Am chemat-o pe Mara. Adu-mi laptopul. Mulțumesc. Mama se simte rău. Dacă adorm sau strigi la mine și nu răspund, suni pe.

Cu existența tulburată, m-am întrebat ce aș schimba. Nu aș schimba nimic. Mi-am distras atenția cu acest text. Încă doare. Ziua asta doar a început ca oricare altă zi.

Foto: Bogdan Mosorescu

De multe ori scriu pentru bani ceea ce este detestabil

Am plecat la Lisabona. Am revenit de la. Sunt obosită. Mi-am zis că mai bine las scrisul pentru mâine. Nu mă ascult nici măcar pe mine.

Stau cu laptopul în poală și încerc să-mi ordonez gândurile. Mintea mi-e plină de Virginia Woolf și Fernando Pessoa. O stare febrilă descriu. Îmi simt entuziasmul și din nou mă lovesc de lipsa cuvintelor. Nu mă pot exprima.

Alerg de când mă știu pe urmele unor scriitori care m-au marcat. Lisabona m-a atras datorită lui Pessoa. În cele câteva zile petrecute în Portugalia am citit mult Virginia Woolf. I-am terminat Jurnalul. Îmi aprindeam mințile și tălpile umblând prin oraș și le răcoream în Jurnal. Cel puțin așa am avut senzația.

M-am întrebat din nou: De ce scriu? Atât Virginia Woolf, cât și Pessoa m-au provocat să mă iau la rost. Îmi lipsește disciplina. Îmi lipsesc de cele mai multe ori vorbele în conversațiile cu persoane erudite. O impostoare, asta sunt, așa mă simt!

Singură mă sabotez și nu-mi permit să-mi trăiesc viața. Ce o însemna asta? Să trăiești viața. Te naști, iar pe parcurs primești instrucțiuni despre cum să-ți aranjezi anii din viață. Intervin factori și elemente. Te asemeni și te diferențiezi. Te asemeni ca să te faci plăcut. Te diferențiezi să devii de neuitat.

De ce scriu? De multe ori scriu pentru bani ceea ce este detestabil. Hărțuită de lipsa lor, uneori scriu texte în care dau soluții. Cum să vă purtați cu pruncii, de unde să cumpărați sau ce să cumpărați, cum să vă adresați partenerului, ce să citiți, unde să călătoriți?

Pare că știu ce vorbesc, mă bazez pe reacțiile primite. În continuare complimentele mă zăpăcesc. Insultele vin cu altă intensitate. Mai scriu însă și dintr-o pornire sufletească. Nu m-a chinuit niciodată o frază. Nu am suferit din cauza formei. N-am alcătuit vreodată vreun plan. Adevărul este că scriu cum vomit. Nu stăpânesc nimic, e visceral, e dezgustător, dar eliberator la final. Mă simt bine după ce scriu, dispoziția e îndestulătoare.

O să explic de ce dezgustător. Mă suspectez de lipsă de talent, de mediocritate, de înșelăciune. Îmi falsific singură credința în capacitățile mele imaginative. Am publicat două cărți proaste. Nu recitesc ce scriu. Uneori o răsfoiesc pe ultima. La început cu oroare, cu rușine, iar apoi ridic din sprânceană. De ce frica asta? E o carte acceptabilă, de bun simț, inteligentă. O azvârl și-mi văd de treaba. Treaba mea este să mă mint zilnic că sunt scriitor.

Uneori încetez. Mă recunosc falsă. Mă cert. Mă insult.

Până la finalul zilei revin la sentimente mai bune. Scrisul mă face fericită! Aici mă diferențiez de titanii literaturii. Pe ei scrisul i-a nenorocit, le-a furat fericirea.

Mie scrisul îmi împrumută stări de bine. Acum mă simt mai bine. Firește, doar am vomitat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Până la 10 ani, plictisul provoacă

De multe ori, în copilăria mea, am ațipit pe câmp sau pe malul Dunării. Codrul și apa mi-au fost buni prieteni. Pe dealuri, am învățat să ascult vântul. La Dunăre, am învățat să ascult susurul. Înainte să vă dați ochii peste cap, acesta nu este un text în care o să exagerez cu un sentiment.

Nostalgia vremurilor trecute nu mă caracterizează. Oricât de idilic ar suna apropierea de vânt și de susur, înapoi în timp au reprezentat o modalitate de petrecere a timpului. Nu prea aveam ce face. De aceea am și citit foarte mult. De aceea am fantazat exagerat cu povești de dragoste desprinse din Hugo, Balzac, Dumas, Stendhal.

Discuții despre transformările trupului n-am purtat. Tata ne păzea ca un adevărat cenzor. Mustrarea, pedeapsa și violența erau uneltele lui. Mama ne-a programat prin repetiție. O să vă săturați să stați cu piciorele depărtate! Tonul plin de dispreț a ajutat la fixarea în memorie. Să zicem că am auzit asta de 830 621 de ori.

A lipsit dialogul dintre părinți și copii. Nu mă plâng. Cunoașterea trecutului îmi susține prezentul și viitorul. Nu scuz, nu acuz, dar subliniez, iar experiența mă sprijină. Lăsați copiii să se plictiseacă. Până la 10 ani, plictisul provoacă. Explorarea celor două lumi, interioară și exterioară, ține de urât. Când ți se face urât, acționezi. După vârsta de 10 ani, aici în funcție de copil, căutați activități. Fantazarea în exces pregătește terenul pentru spulberarea speranțelor. Niciodată realitatea nu se va ridica la nivelul fanteziei.

Dintr-o unică iubire în viață, unii experimentăm două sau trei, unii nu o găsim niciodată. Cu certitudine, nimeni nu te iubește dincolo de moarte așa cum m-a marcat povestea de dragoste dintre Amelie și Morgan.
La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu.
Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu şi are să vi se spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit numele Améliei.  CONJURAȚII, Alexandre Dumas

După noi se rostogolesc pe scări un foen, o carte, un ghiveci la despărțire. Nu-l ajutăm pe celălalt să-și care bagajele. Ne asigurăm  să nu uite ceva și atunci îi strigăm numele.

Cu asemenea povești de dragoste am crescut. În adolescență adormeam pe plajă cu gândul la. Mă trezeam uneori speriată. Nu știam unde mă aflu.

Uneori îmi amintesc de aceste episoade și mă trece un fior. Dacă totul nu e decât un vis? Dacă eu sunt de fapt pe plajă, iar viața mea din ultimii 25 de ani e visată? Nu suport gândul. Mă scutur de el, mă pălmuiesc, caut să fac ceva pentru a lăsa în urmă închipuirea.

Dacă o să înnebunesc, în acest scenariu o să-mi desfășor psihoza. Când mă vizitați, vă garantez că o să mă găsiți la plajă.

Să nu avem posibilitatea să verificăm!

Foto: Bogdan Mosorescu

 

3 note distinctive la Dunia: munca locală, manifestarea literaturii și femeia cu defecte

Îmi bate Lisabona la ușă. Imediat o să mă pun pe drum. O să reiau postările cu pe drum și pe urmele lui. Ieri mi-am petrecut câteva ore ascultând fado și căutând bilete spre Portimao. Muzica a reușit să mă seducă. Site-ul unde am căutat cel mai avantajos mijloc de transport pentru mine m-a iritat. Mi-am prins urechile.

M-am concentrat pe Tricou. Înainte de Portugalia, sâmbătă și duminică, o să mă găsiți la Zaza cu ocazia Timișoara Design Summer Edition. Mai în glumă, dar cel mai mult în serios, afirm că eu muncesc pentru cele două ateliere cu care colaborez: croitorie și imprimat. În urmă cu trei ani am decis că Tricoul meu va fi lucrat cap-coadă și nu voi achiziționa de nicăieri un produs finit. Trei ani mai târziu, la o șuetă, cineva mi-a sugerat că tocmai acest lucru reprezintă o unealtă de marketing. Nu o să afirm că am priceput exact, dar știu ce a vrut să spună. Muncesc local, susțin micii afaceriști ai orașului, iar banii rămân în țară.

Fac asta, da. N-am intenționat să mă expun patriotic, ci am ales cu o intuiție bazată pe afecțiune ca de fiecare dată. Toate alegerile din viața mea în această notă s-au concretizat. Asta nu mă face un om de afaceri redutabil, dar vă asigur că sunt un om de afaceri serios. Tricoul este un cerc deschis: depozit, croitorie, imprimat. De la capăt. Depozit, croitorie, imprimat. De la capăt. Calea e anevoioasă, dar personală.

Hainele de la Tricou, modeste cum le spun eu, sunt purtate de femeie ca o experiență ieșită din comun. Chanel a afirmat că ar fi trist să trebuiască să te îmbraci de la Chanel ca să fii elegantă. Și atât de limitativ. Clientele mele poartă o idee. Cumpără de la o femeie care s-a pus în slujba literaturii, a simplității, a eleganței în comportament.

Nu m-am oprit niciodată din a mă educata, din a scormoni în cotloanele sufletului, din a da mai departe ceea ce citesc. Femeia cu defecte a apărut dintr-o privire lungă în oglindă. Sunt eu, dar nu sunt eu. Sunt eu, dar nu mă simt eu, mă cunosc și sunt o străină, mă iubesc și învăt șă mă iubesc.

Stau pe piață de trei ani datorită acestot trei elemente: muncesc local, manifest literatură, sunt eu, o femeie cu defecte care își continuă educația pentru a fi excepțională.

Curând o să apelez la serviciile unei agenții care să mă ajute să fac și profit. Cu aceste trei elemente o să doresc să lucreze intens la imaginea mea. De 13 ani muncesc aproape singură. Niciodată nu ești singur cuc. Exagerarea cu am muncit singur sau am construit singur un imperiu e doar o expresie.

Sâmbătă și duminică ne vedem la Zaza. Cărțile sunt pregătite, azi merg cu rochiile și tricourile la imprimat. Țineți minte, Nu rochia trebuie să poarte femeia, ci femeia trebuie să poarte rochia. Chanel.

Foto: Bogdan Mosorescu

Azi e plin de zâne pe pământ

În 21 seara, apucasem să beau și două pahare de vin, m-a sunat elevul meu select. N-am mai povestit de ceva vreme despre el. A crescut, e un adolescent cu probleme tipice vârstei, dar persoana lui impresionează puternic. Are ceva de spus și se face auzit.

M-a gratulat. Îți mulțumesc că am avut oportunitatea să învăț literatură cu o persoană ca tine… L-am oprit. Ai grijă, data viitoare, în loc de literatură, iei bătaie. A reformulat. Îți mulțumesc că am avut prilejul să experimentez sarcasmul la alt nivel. Cu tine am descoperit că uneori timpul meu nu este timpul meu și. L-am îndemnat să pună punct. A pus. Râsul meu zgomotos și vesel a acoperit conversația de la masă. Luam cina în familie extinsă. Elevul meu select mereu mă face să râd.

La ultima noastră întâlnire, citind Camil Petrescu, a lăsat cartea deoparte și a bocit. Ce cărți îmi dai să citesc! Mereu apare un avar. În toate cărțile de literatură română l-am întâlnit. Pentru el literatura română înseamnă Ion, Enigma Otiliei, iar acum Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

În primul rând, domnule, nu-ți dau eu să citești aceste cărți! Ai bacalaureat. Eu ți-am adus Aitmatov, Eliade și Shakespeare. În al doilea rând, avariția este un vechi motiv literar. Zgârcitul e ridicol și odios în același timp. Răspândește un miros greu în jurul lui prin descompunere sufletească. Afectează persoanele din jurul lui. Sper că tu nu o să te transformi într-un bărbat zgârcit!

Mă așteaptă mereu cu o cutie de ciocolată, Schoko Bananen, preferate de mine. Nu cred să ajungă vreodată vreun Giurgiuveanu, Tache sau Harpagon. Observația lui m-a încântat însă. A legat între ele personajele, a gândit, a exprimat.

Copiii au prostul obicei să-și folosească creierul, iar unii profesori, cu niște frustrări monumentale, îi muțesc. Se ofensează de pantalonii scurți ai adolescentului, de machiajul adolescentei. Refuz furia în acest moment. De trei zile am o stare sufletească bună. Nu o stric.

Ridicați ochii la cer, dacă nu mă înșel, aseară s-au deschis cerurile! Azi e plin de zâne pe pământ.

Foto: Bogdan Mosorescu

Se pare că am tot și încă puțin, plus un motan, plus un viitor nescris

Ca aproape orice om din lumea asta, după ce am umblat de mi-au sfârâit picioarele ieri toată ziua, seara am făcut un duș și m-am așezat la somn. Scurta poveste dinainte de culcare. Aia lungă include și cântece de leagăn. Coace mama pâine de nouă ani, pică soarele, iar gărgărița așază o rază de soare în palmă la fetiță.

În pat, lungită pe spate, am încercat să-mi amintesc zilele mele de naștere din anii trecuți. Așa s-a întâmplat că am revăzut o zi de vară, porțile casei de la Severin, strada cu reflexe strălucitoare, mama, bunică-mea și eu cu soră mea îmbrăcate cu niște fuste albastre cu dungi. Aha! De aici înclinația mea pentru dungi. Uitasem complet de fuste, o să povestesc azi cu sora mea, să vedem ce putem pune cap la cap. În ziua aceea mama împrumutase un aparat de fotografiat și ne făcea poze. Pentru vremurile acelea, faptul era de o importanță deosebită.

O altă zi de nașterea a cuprins o ștrengărie de adolescentă. Cine a copilărit la Dunăre și a iubit fluviul, cunoaște o oră anume a apei. Înainte să apună soarele, țipetele încetează. Majoritatea se retrag la casele lor. Mai rămân câțiva îndrăgostiți, pescari și câțiva rătăciți. Apa domoală capătă un aspect de cremă. Așa se simte pe trup. Temperatura nu agresează trupul, îl învăluie ca-n catifea. Soarele s-a fudulit toată ziua în apă. Într-un an am așteptat să plece toată lumea. Singură pe plajă, m-am dezbrăcat și m-am aruncat goală în apă. Voiam să marchez cumva o zi de naștere anostă, similară cu multe altele.

Am adormit în timpul căutării în trecut. Până un țânțar nu mi-a cântat la mulți ani la ureche și de ciudă m-am pălmuit singură. Am pus o pastilă în priză. Am adormit din nou. Zgomote de motociclete în stradă m-au trezit a doua oară. M-am enervat de la sperietură și am înjurat. Niște animale cărora sper să li se strice motoarele pentru că așa merită. Țânțarul la ureche tot nu-mi cânta la mulți ani. M-am smiorcăit fără lacrimi. Am adormit a treia oară. A sunat telefonul.

La mulți ani! O voce din trecut, prezent și viitor mă gratula cu bucurie. Știu că nu-ți place să-ți sune telefonul noaptea. Firește! Ultima dată când a sunat, am rămas fără Sorin Oncu. Nu mai vreau așa ceva. Poate dacă nu răspundeam atunci, nu murea nici el. Oricum moare greu la mine în suflet sau nu o să moară niciodată.

Vocea a revenit cu Prietena mea genială. Trebuie să-ți dau cartea s-o citești, e despre tine, e ca tine! Bine, prietena ta genială vrea să doarmă. Apreciez telefonul din miezul nopții, dar te sun eu mâine să mă gratulezi. Te rog!

Am adormit a patra oară. Scriam deja textul acesta cu mai multă forță, creativitate și substanță.

Anul acesta nu o să fie mama mea frumoasă lângă mine. E la Herculane. Bunica a murit de prea mulți ani. Nu o să fac baie goală în Dunăre. Nu o să fac nici măcar ce intenționam eu. Asemenea lui Huxley, un favorit al meu, voiam să mă încui în casă, să fumez și să scriu.

În loc de asta, am dus-o pe Mara la școala, am făcut niște exerciții în oglindă, m-am zgâit la pielea gâtului, mi-am fiert niște ouă la care nu știu dacă să bag sau să nu bag niște ceapă verde și mi-am luat laptopul în brațe.

La o urare telefonică, am adăugat că îmi doresc bani imediat după sănătate. Mi-e frică de boală. Mă paralizează și gândul. În rest am tot: copil, părinți, soră, iubit, prieteni, muncesc ce-mi place, nu neapărat cum îmi place.

Chiar se pare că am tot și încă puțin, plus un motan, plus un viitor nescris.

Țineți minte, râdeți înaite de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mircea Mihăieș. De ce nu vorbește să înțelegem și noi?!

De dragul meu, să ne prefacem că azi e ieri. Ne aflăm în 16 iunie. La Dublin, oamenii sărbătoresc Bloomsday. Să împingem plăsmuirea până la participarea mea la festival?! Nu știu ce să zic. Am citit Ulise de James Joyce. N-a fost unul dintre autorii cu care să fac clic.

Fetele de la Bufnițe, Oana și Raluca, încearcă să introducă și la Timișoara această sărbătoare. Dacă unii dintre dumneavoastră vă mirați, vă asigur că fapta lor trece dincolo de justificare. E o datorie. Orașul îl are pe Mircea Mihăieș. Mircea Mihăieș este un exeget redudabil. În 14 iunie, vinerea abia trecută, Mircea Mihăieș a citit la librărie pentru curioși și interesați. Nu neapărat interesanți.

Publicul consumator de literatură clasică este cam același. Întâlnești foști profesori, profesori, foști studenți, câțiva studenți și întotdeauna smintiți. Chiar m-am întrebat vinerea asta de ce iubitorii de literatură, unii, se prezintă în lume șleampeți? Îmi vine să plâng de două ori când îi privesc. Prima dată pentru tortura estetică, a doua oară pentru splendida minte de care nu profită nimeni sau profită prea puțini. Posibilii beneficiari se lasă alungați de un exterior care inspiră aversiune.

Mircea Mihăieș a scris Ulysses, 732, un roman al romanului. Din nou, nu vă mirați. Deschideți Ulise de James Joyce. Citiți câteva pagini, câteva capitole. O să înțelegeți necesitatea lui Ulysses, 732. În timp ce-l ascultam citind vineri seară pe Mircea Mihăieș, am înțeles un lucru despre mine. Sunt și eu ambițioasă. Ambiția mea începe și se termină în lectură. Citesc fără să abandonez cărți care te consumă intelectual, te îngrețoșează fizic. Ulise și Omul fără însușiri reprezintă două dintre acele cărți. Unii urcă munții, alții aleargă la maratoane. Eu citesc cărți imposibile, cărți abandonate de cititori celebri.

Discursul lui Mircea Mihăieș a fost desfătător. Mereu este. Mai conține și părți alcătuite în acel stil sec academic de care fug și mulți dintre prietenii mei. De ce nu vorbește să înțelegem și noi?!

Înțelegem, dragii mei, înțelegem. Nu pricepem tot. Un Mircea Mihăieș o să te trimită la dicționar. O Babeți. O Glăvan. Un Gyurcsik. Asta e folositor.

Stilul riguros academic pălește în fața umorului, farmecului personal și informațiilor. Scriu din amintire acum. Așa recomanda și Freud. S-ar putea să redau inexact, dar mă străduiesc. La întâlnirea de vineri s-a discutat și despre puctuație. La Joyce lipsește. Apare și un Da mereu repetat.

Cum s-a citit fragment dintr-o viitoare carte despre Molly Bloom, soția lui Leopold Bloom, personajul lui Joyce, Mircea Mihăieș ne-a mai dat o cheie pentru roman. Aici sunt nesigură pe mine. Nu știu să redau fidel și ar fi necesar. În greaca veche lipsea răspunsul afirmativ. Ai citit cartea? Am citit. O afirmație era redată prin verb. Am găsit interesant acest aspect, deși, da, nu mă ajută la nimic, și da, nu o să vă atragă în lumea fascinantă a literaturii. Da, am terminat, dar nu am terminat. Aș mai povesti. Mă opresc. Da, citiți cărți, râdeți înainte de toate, iar în 2020 o să merg la Bufnițe în 16 iunie îmbrăcată după moda acelor vremuri.

Da, o să încerc să o reprezint pe Molly.

Foto: Bogdan Mosorescu