În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat Psihologia. În liceu am avut două mari iubiri: literatura și psihologia/filozofia. Am ales să-mi dezamăgesc profesorul de filozofie care mi-a și comunicat. Te-ai gândit bine? Ești sigură că vrei la Litere?

Mărturisesc că nu am aprofundat subiectul. Mâzgăleam pe caiete și în foi de la prima compunere primită. Cu apucătura asta, îmi era clar că locul meu este la Litere. În secret visam să ajung un scriitor faimos. Destăinuindu-mă prietenelor, mi se părea uneori imposibil, iar alteori ușor de pus în practică.

Când mă uit acum în urmă, mi-e tot mai clar motivul pentru care scriam. Puneam pe hârtie o viață așa cum mi-aș fi dorit-o eu. În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata și o recăsătoream. Au ajuns foile și pe mâinile lor. Nu mi-e rușine să povestesc cum a reacționat fiecare. Prefer să notez că tata a apelat la umilință, iar mama la vinovăție. Să nu mai scrii, mi-ai făcut numai rău cu prostiile tale. Consider că în punctul ăsta am fost dezamăgită de mama mea. La tata renunțasem să mai am așteptări.

Da, am crescut într-o familie patriarhală. O voce, una singură conta în familia noastră. Dispoziția generală era dictată de dispoziția unui singur individ. Noi trei, mama, sora și eu, făceam o alianță slabă împotriva lui.

Defularea prin povești patetice de dragoste în stilul Sandra Brown m-a ajutat o perioadă. Cel puțin nu m-am întors împotriva bărbatului, dar am rămas cu sensibilități. Răspund unor cuvinte, aparent acceptate de convențiile sociale, cu furie și dispreț. Îmi pierd respectul pentru o persoană dacă o aud interzicându-i partenerului o activitate de unul singur. Cum adică să ieși fără mine?, Nu-ți dau voie să mergi în oraș. Etc.

Acceptarea mi-e străină în această situație. Gândesc în felul următor: Cât am fost fată, tata nu mi-a dat voie, mi-a interzis. Nu capul meu a trasat o direcție sau alta. Cât sunt femeie, bărbatul să-mi dea voie, să-mi interzică? Mut exemplul și din perspectiva masculină. Femeia să-i interzică, să nu-i dea voie.

Într-o relație de parteneriat, cu încredere acordată și câștigată, nimeni nu interzice nimic. Fiecare decide cât respect acordă persoanei cu care împarte perna, visele, complexele de inferioritate, frustrările, satisfacțiile, realizările.

Am scris în copilărie pentru a-mi imagina o viață pe care nu o aveam. În adolescență, am căutat atenție. Așa m-am remarcat. Scrisul a devenit ceva distinct al meu. În facultate m-am oprit descurajată de posibile critici. La master am căutat să impresionez. Foloseam toate cuvintele învățate în patru ani de facultate. A urmat potolirea. M-am întrebat: De ce caut așa mult să impresionez niște oameni despre care zic că nu contează pentru mine? Oare contează, iar eu sunt atât de lașă, atât de oarbă?

Stagnarea în interogație m-a ajutat să depistez o atitudine. Răspunsul lipsește. Între timp m-am direcționat să mă impresionez pe mine.

Progresez.

Foto: Simona Nutu

Dacă spune mama. Dacă spune tata. Îndoiala la copil

Din când în când, în ultimii doi ani, Mara și cu mine reluăm un subiect: religia. În clasa zero au început orele de religie în școală. Mi s-a cerut acordul în scris. Am acceptat fără plăcere și fără convingere.

– Mama, eu sunt ortodoxă sau catolică?
– Nu ești nici una, nici alta, Mara. Ai fost botezată într-o biserică ortodoxă, dar asta nu te face ortodoxă.

Răspunsul meu, unul corect și pertinent, i-l datorez lui Dawkins. Terminasem de scurt timp lectura cărții, Dumnezeu, o amăgire. S-a întâmplat să nu mă găsescă de fiecare dată pregătită. Curiozitatea ei, stimulată de ceea ce li se prezintă la școală, o determină să verifice informația și cu mama acasă.

– Mama, știi că acum foarte mulți ani Dumnezeu a fost pe pământ?
– Asta te învață la școală, Mara? Nu ne înțelesesem că Dumnezeu este un personaj dintr-o poveste? Cum e Gulliver.
– Dar Dumnezeu a existat, există.
– Nu există, Mara sau dacă ții neapărat la cuvânt, numește dumnezeu faptele bune.
– Tu nu crezi?
– Cred în ceva, cred în Darwin, în Dawkins, în știință.
– Dacă tu nu crezi în dumnezeu, nici eu nu cred în Darwin al tău.

Conflictul acesta dintre mine și Mara m-a pus pe gânduri. Prima dată am fost înfiorător de furioasă. Îmi propusesem chiar să o retrag de la orele de religie. Nu s-a întâmplat. Motivele mele diferă de orice ar putea să-și imagineze un bigot. Marei îi plac orele acestea pentru că merg prietenele ei de la școală. Habar nu are ea ce implică poveștile religioase.

O reformă nu pot provoca. Nu vor scoate religia din școli pentru că așa este corect. Studiul istoriei religiilor constituie o materie. Religia, una anume, predată în școli ține mai mult de manipulare. Niște minți necoapte de copii sunt expuse la o anumită gândire prezentată ca absolută. La vârsta Marei mele, 8 ani, nu se îndoiește de ceea ce prezintă și reprezintă autoritățile. Aici părinte și pedagog. Dacă spune mama. Daca spune tata. Daca spune învățătoarea.

Cum ar putea un copil să se îndoiască la vârste fragede de spusele adulților? Nici nu cunoaște îndoiala. Lumea îi este servită de reprezentările adultului. Ortodox, catolic, musulman, vegetarian etc.

Nu-ți poți crește copilul într-o direcție și să afirmi că tu nu l-ai obligat să devină ortodox sau vegetarian. Că el decide pentru persoana lui. Nu morala o aduc în discuție aici, ci etologia. Etologia este o disciplină care studiază comportamentul oamenilor, al obiceiurilor popoarelor.

Îmi mărturisesc neplăcerea provocată de studiul religiei în școli, de manipularea minților copiilor. Îmi mărturisesc ateismul la care am ajuns de una singură. Îmi mărturisesc înțelegerea. Oamenii au nevoie să creadă în cineva mai puternic, în tatăl din copilăria lor. Omenirea în general caută un sens vieții. Paralel, își duc viața niște oameni dezinterasați de sens. Viața e o minune. De ce ar mai avea nevoie de sens? Cred unii. Cred eu. A trăi nu e necesar. Am găsit și între paginile unei cărți semnate de Pessoa. Și acum vine frumusețea sau hidosul. Determinările fiecăruia.

Necesar este să iubești.
Necesar este să muncești.
Necesar este să mănânci.
Necesar este să creezi. Considera Pessoa.
Necesar este să.

Foto: Flavius Neamciuc

Octavian Soviany a împărțit stări de spirit la Timișoara

Săptămâna care a trecut a fost intensă. În primul rând nu au contat zilele. Am muncit luni, am muncit sâmbătă. Fără diferențierea – zile lucrătoare/weekend – am înțeles învățătura creștină. Să ne amintim de ziua a șaptea și să ne odihnim.

Tot săptămâna trecută, am participat la două evenimente literare. În 6 februarie l-am ascultat pe Mihail Vakulovski la Ce mai faci, scriitorule?. În 8 februarie l-am ascultat pe Octavian Soviany. A lansat o nouă carte, Casa din Strada Sirenelor.

Cele două evenimente s-au petrecut puțin altfel pentru mine. L-am avut însoțitor pe adolescentul meu despre care am mai povestit. Marțea și joia îndeplinesc funcția de mijlocitor între un adolescent și sinele lui. L-am întrebat politicos dacă dorește să facă schimbul. În loc de o oră clasică de pregătire, să mergem la aceste evenimente. M-a refuzat. Atunci am renunțat la politețe. L-am anunțat că ne vedem la Cărturești. Mi-a cerut explicații pentru. Cu atitudinea de adult zeu l-am anunțat că eu știu mai bine.

Marți am mers împreună spre librăria Cărturești. Pe drum mi-a cerut numele scriitorului, iar mai departe a aplicat activitatea generației lui: a căutat pe google. La librărie a ascultat. Uneori l-am privit cu colțul ochiului. Cu el însoțitor, mi s-a schimbat și mie perspectiva. Mă simțeam responsabilă, dar mai ales îmi doream să-i placă, să nu se plictisească.

Pe drum înapoi am pornit dialogul.

Ți-a plăcut?
– M-am plictisit, dacă vrei să știi.
– E în regulă, și eu m-am plictisit puțin. Faptul că iubesc literatura nu-mi asigură nici mie satisfacții garantate la asemenea adunări. Dar ai cunoscut un scriitor.
– A fost și un cuvânt în poezia aia ultima…
– Pașii taților noștri?
– Da, aia. De ce l-a folosit?
– Data viitoare poți să întrebi.

Joi seară ne-am văzut la librărie. A întârziat. Nu m-am jucat cum sunt sigur că presupui, m-am uitat la un episod din Mentalistul.
Multă lume s-a înghesuit la librărie să-l vadă și să-l asculte pe Octavian Soviany. Eu, însoțită din nou de adolescent, mă simțeam la fel ca marți seară: responsabilă și ușor neliniștită. Oare o să-i placă? Oare o să se plictisească?
La un moment dat m-a rugat să-i fac o poză cu scriitorii din față și m-a întrebat numele lor. Toți sunt scriitori? Adică el a fost și marți, sigur este. Da, Robert Șerban, poet, Octavian Soviany, pentru care am venit aici, Andrei Ruse, a scris Zaraza și Daniel Vighi, scriitor de aici de la Timișoara.
Informațiile mele au fost expediate imediat pe o mică ferestră de whatsapp. Cât pot să utilizez privirea periferică, am zărit un răspuns primit de adolescent: nu am citit.

Indiscreția mea mi-a smuls un zâmbet și m-a relaxat. Măcar vorbește despre ce se întâmplă aici. Mi-am retras orice atenție de la el și m-am lăsat vrăjită de dialogul celor din fața noastră. Mi-am dat seama de ceva. Un motiv pentru care particip și am participat la asemenea întâlniri este râsul. Râd cu poftă la glumele scriitorilor. Există și o selecție. Dar umorul de la asemenea evenimente, ca să vă fac să înțelegeți, poate fi comparat cu serialul Seinfeld. Sunt persoane care râd la Las Fierbinți și sunt persoane care râd la Seinfeld. Nu cred că e un public migrator. Ori râzi într-un loc, ori râzi în altul.

Fără îndoială apreciez mai mult publicul de la serialul Seinfeld. Joi am fost vrăjită de tot ce s-a întâmplat la librărie. Am simțit cum mi s-a schimbat dispoziția, am realizat că sunt sedusă în timp ce se întâmpla asta, am râs cu poftă, am savurat vocea lui Vighi și am sorbit fiecare cuvânt scos de Soviany pe gură.

Stări de spirit, asta trebuie dat românilor. Scria undeva Constantin Noica. Octavian Soviany a împărțit cu generozitate stări la Timișoara.

Le mulțumesc și eu celor de la Hyperliteratura, ei au prilejuit întâlnirea.

La final mărturisesc că sunt mândră de mine. Nu am renunțat să vânez stări de spirit excepționale.

– Ți-a plăcut?
– Mai mult ca data trecută.
– Și ai învățat un cuvânt nou.
– Da, l-am uitat.
– Eu nu. Deschide DEX-ul, caută: elucubrație.

Foto: Simona Nuțu

Cine te inspiră? Întâlnirea cu numărul 6 între bloggerii timișoreni

Cunoașteți expresia, Spune-mi cu cine umbli ca să-ți spun cine ești. O să încerc o adaptare. Spune-mi pe cine admiri ca să deduc cum o să devii.

Modelele alese în viață, pentru a le călca pe urme, pentru a ne inspira într-o situație anume, pentru a ne ajuta să ne cunoaștem sunt deosebit de importante.

Părinții reprezintă primele autorități. Dacă există mai mulți copii, fratele cel mare ajunge un model. Urmează apoi învățătorul/dirigintele/profesorul. La un moment dat alegem singuri, cu luciditate persoana care să ne provoace.

De puțin timp insist asupra modelelor din viață. Ca bloggeri este important să ne alegem modelul cu grijă. O să răspund punctual De ce, pornind de la exemplul personal.

1. Am început să scriu pe blog pentru a mă disciplina și a mă responsabiliza în scris. Blogosfera numără mulți scriitori ratați, la fel de mulți jurnaliști fără diplomă și un număr copleșitor de speculanți ai vremurilor actuale.
2. A scrie pe blog, cu posibilitatea utilizării unei identități false, duce la o anulare a asumării faptelor și acțiunilor. Ceva similar se întâmplă la ieșirile oamenilor în număr mare în stradă. Individul trece în general, iar răspunderea se împarte la un întreg. Multe atrocități se întâmplă atunci. Pe blog sau pe facebook lumea înjură ca la ușa cortului. Nimeni nu gândește, asta presupune efort de gândire de la individ, toată lumea judecă.
3. Nu există penalizări, consecințe, pedepse. Gramatica devine opțională, tehnoredactarea o excursie în Bora Bora. Bine că îți permiți tu să scrii corect, ai mers la Litere. Greșit! Limba română esențială e obligatorie indiferent de studiile superiore alese după 18 ani.
4. Dacă începi să câștigi un ban cu blogul apar moraliști în plin delir de grandoare. Te prostituezi! Ai schimbat autenticul cu marketingul! Etc!
5.
6.
7.

Aș putea continua, dar ați prins ideea. Aseară am participat la o nouă întâlnire a bloggerilor. Îmi plac aceste întâlniri, le consider utile. De aceea le sprijin cât pot pe Andra și Teo. Fetele astea două se străduiesc de câteva luni să creeze legături între bloggerii timișoreni.

S-au pregătit pentru întâlnirea de ieri. Teo a împărțit un fel de chestionar, a așezat pe masă o planșă. Întrebările mi-au permis să readuc în discuție importanța modelelor în viață. Am mărturisit că citesc puține bloguri. De ce? Pentru că blogurile au conținut slab, Sandra Brown fiind superioară articolelor din social media. Un motiv pentru ordinarul blogurilor ține și de modelul ales în viață. Alegi un model mediocru, nu ai de unde să te duci în jos. Am sugerat bloggerilor timișoreni să-și aleagă elitele locale ca model: Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Robert Șerban, Viorel Marineasa, Daniel Vighi etc. Citiți Amazoanele. O poveste și mergeți de acolo în jos. De la Amazoanele există un jos. De la Dunia nu există jos, eu situându-mă undeva la mijloc și nu sunt cel mai prost exemplu. Poate neinspirat și diplomat. Să nu provoc dizarmonie cu o critică negativă.

O întrebare din chestionar: De ce ar citi cineva conținutul produs de tine?

Pertinentă întrebare, zic eu. Interesantă. Mi-ar plăcea să-și răspundă fiecare blogger la ea. De ce ar citi Zoso – (iau acum blogurile din topul Zelist) – Tudor Chirilă, Groparu, Manafu și nu ar citi Huxley, Vonnegut, Dawkins, Paul Auster etc?!

Răspunsul e simplu. Nimeni nu ar avea de ce să-i citească dacă nu ar exista un anume interes. Iar dacă interesul este financiar și nu creșterea intelectuală, atunci și mai mult să vă simțiți obligați să vă alegeți cu grijă modelele. Nimănui nu i-a stricat cunoașterea de sine, schimbarea perspectivei, disciplina, rigurozitatea, influența oamenilor cu viziune, o carte citită.

Chestionarul Teodorei a numărat 8 întrebări. Eu o să mai adaug una ca încheiere a articolului de azi.

9. Cine te inspiră?

Foto: Simona Nutu

Omul bun la toate

În orice situație din viața mea, când mă lovesc de greutăți, singură îmi dau soluția: citesc o carte pe o temă anume. Anul trecut am adunat multă bibliografie. Interesul m-a trimis pe urmele următoarelor subiecte: industrie textilă, marketing, fotografie de produs, neurologie. Adăugate activităților zilnice, am ajuns rapid la o concluzie: sunt depășită de situație.

Aș putea să mai citesc o carte pe acest subiect. Cărțile de psihanaliză conțin capitole despre. Rămâne aplicabilitatea. Cum pun în practică tot ce bag în cap? A avea habar despre un subiect nu mă transformă într-un specialist. Asta nu înțeleg mulți dintre noi.

În țara noastră, nevoile l-au învățat multe pe român. Metehnele istoriei s-au impregnat în felul nostru de a fi. Ne confruntăm, ne descurăm, ar putea fi deviza cetățenilor din România. Cunoaștem expresia omul bun la toate sau englezescul handyman. Omul bun la toate nu face performanță. Se consumă în mici victorii și aprecieri subiective. Nu e nimic rău în asta. Nu e nici măcar greșit. Dar ce facem când ne dorim performanță?

Mi-am anunțat scopul în munca mea. Cu scrisul, vreau să câștig Nobelul. Cu Tricoul Inteligent, vreau să ajung lângă Dolce&Gabbana, magazin lângă magazin. Nu am trăiri de Don Quijote. Setările înalte ca brazii carpatini reprezintă niște modele. Nu o să câștig niciodată Nobelul, dar o să mor încercând. Așa țin piept lenevelii minții și bătrâneții. Nu o să aștept moartea, o să mă ia prin surprindere și o să-mi întrerupă niște planuri.

Nobelul semnifică performanța. Cu toate cărțile din lume citite pe un subiect, nu o să mă pot ajuta de una singură. Cei mai mulți oameni vor să fie conduși. Puțini vor să conducă. Împreună obțin rezultate excepționale. Fac trimitere către corporații. Câțiva lideri, mii de angajați, iar împreună execuții impecabile. De fiecare dată când privesc o reclamă de la Apple mă gândesc că mi-ar plăcea să cunosc echipa care a muncit pentru. Sau atunci când mă zgâiesc pe youtube la o prezentare Chanel mă încearcă aceeași senzație. În cercurile acelea nu sunt acceptați oamenii bun la toate. Munca cere cunoaștere temeinică pe o disciplină, una singură.

Acestea fiind spuse, refuz atitudinea omului bun la toate. O să deleg. Cineva o să mă ajute cu partea de marketing. Altcineva o să mă îndrume prin industria textilă. Despre fotografia de produs și neurologie o să continui să citesc.

Și o să continui să scriu. În fond, scrisul e munca mea și mă provoacă să gândesc.

Cogito ergo sum. Descartes

Foto: Simona Nutu

Spre carte prin fotografia erotică

Două campanii se desfășoară sub egida mea. Campania Poartă o carte și campania Eu sunt educația strâng laolaltă tulburările și neliniștile mele de a părăsi lumea asta fără să las nimic în urmă. Cromozomii i-am dat deja mai departe. Ai mei se numesc Mara și au șapte ani, imediat opt.

Cum direcția în viață mi-am ales-o pe cultură, știu la ce m-am înhămat. Multe coate rupte pentru a răzbi în viață și prin forța educației. Am început să caut soluții pentru a atrage cât mai multe persoane spre lumea incredibilă a cărților. De exemplu campania Poartă o carte mi se pare că stagnează. Nu realizez nici un progres.

Am avut încredere în cititori. Îi iubesc. Am fost dezamăgită de ei. Presupusesem eu că cititorii alcătuiesc o categorie specială de oameni. Lipsa calităților deosebite la cititori mi-a spulberat părerea fermă. Ce mai este un om fără convingeri!? Rana primejdioasă mi-am îngrijit-o sub ocrotirea unui profesor din facultate. Câteva replici schimbate între eternul profesor și eterna studentă m-au ajutat să înțeleg. Cartea reprezintă un ospăț. Te gândești la cele citite, la ideile produse. Mulți dintre noi receptăm fraze pe facebook pe metoda fast food. Nu o să dau numele profesorului. Respect o modestie pe care încerc să mi-o însușesc și să o aplic. Dar eu încă nu am ajuns atât de înțeleaptă. Câțiva ani o să mai practic epatarea.

Am început să iau cititorii ca atare. Puterea cărții e o iluzie, zicea domnul profesor. Puterea ei, dacă are una, ține de reducere. Micșorează tendința de manifestare asemenea unui primitiv. Eficiența ei constă în limitarea agresiunii înnăscute.

Continui campania după ce mi-am redifinit ce înseamnă lectura.

O să încerc să atrag mai mulți oameni spre carte prin fotografie erotică. Nimeni nu ignoră pasiunea. O copertă de carte pe o piele sensibilă, un roman între două piciorușe deschise sugestiv, o senzualitate karamazoviană pe un cearșaf alb mototolit de greutatea a două trupuri și o carte etc.

Cercetare fac de vreo jumătate de an. Erotism, pasiune, corpul uman, carte, elementele celui mai nou proiect. Așteptați numai.

Zic! Și o să fac!

Foto: Simona Nutu

Ne trezim dimineața să

Ordinea exclude haosul. Starea generală de confuzie a luat o altă direcție când Aristotel a propus categoriile. Clase, ordine, familii și oamenii s-au deșteptat puțin mai mult. Fiind în beznă, au văzut o luminiță.

Într-un fel de negură mi-am dus și eu zilele. Detestam planurile, îmi dadădeam ochii peste cap la program, proiectele ziceam că nu sunt de mine. Nici clipa n-am trăit-o, dacă v-a trecut prin minte. Luam pur și simplu zilele ca atare. Nu acționam, nu schimbam. Anul trecut am alcătuit pentru prima dată un fel de plan. Cu liniuță am trecut pe un caiet puncte unde vreau să ajung: să renovez apartamentul, să transform blogul în redacție, să găsesc un spațiu pentru Tricoul Inteligent, să călătoresc, să.

Din tot ce am citit eu, am dedus că semnificația lui își are sursa într-o reprezentare umană a vieții: nevoia de sens. Trebuie să ne naștem pentru ceva mai mare. Mecanismul complex care am dovedit că suntem nu aduce satisfacții. Ca reacție, Trebuie să facem una sau alta pentru un plan necunoscut, dar grandios.

Și facem. Ne trezim dimineața să. Anul acesta mă trezesc să muncesc până la epuizare fizică și financiară pentru blog și Tricou. Am trecut pe listă cu liniuță. Pentru ieri aveam de scris un articol despre un subiect ambiguu: croitorie și design vestimentar. Am mers pentru lămuriri la atelier Bobar și am discutat chiar cu surorile Bobar.

Nu s-a potrivit. Mara mea s-a îmbolnăvit. A vomitat o noapte și toată ziua de ieri. Ca într-un film de Woody Allen, într-o bucătărie scăldată de lumina soarelui, cu masă și scaune înalte, mica bestie a dat afară ceaiul, pâinea prăjită și cele trei guri de ciorbiță într-o boltă absolut deloc cerească. În tot acest timp, mama ei, cu un șirag de perle la gât, s-a întors cu mișcări domoale la chiuvetă și și-a scuturat mâna plină de conținut stomacal.

Am abandonat gândul de a scrie orice articol. M-am transformat într-un paznic al expulzărilor, am miorlăit puțin și am adormit cu mânuța Marei lanț la gât.

Revin săptămâna viitoare cu un interviu cât se poate de sincer despre croitorie și design vestimentar.

Notați, croitorie și design vestimentar.

Foto: Simona Nuțu 

Dunia, conținut autentic sau furnal de marketing

La final de 2017 am primit un reproș pe blog. La un text anume, articol pentru care am fost răsplătită, mi s-a comunicat că am trecut de la conținut autentic la furnal de marketing și publicitate.

Toți anii investiți în persoana mea, lecturi de specialitate, cursuri, conferințe, influențe, s-au remarcat. Prima dată mi-am luat flatarea. Aha! Așadar, blogul are conținut autentic.

Ce anume l-a făcut o autoritate recunoscută? Întotdeauna am scris despre cărți, teatru, călătorii, artă și cu exces de zel despre mine. În prezent continui. Cărțile au generat conținut autentic? Temele desprinse din artă?

Întrebări retorice, sunt convinsă că datorez mult lecturilor.

Ce anume l-a făcut furnal de marketing? Răspuns singular: articolele plătite.

De-a lungul anilor am avut puține asemenea articole. Înapoi în 2006, nu știam că există posibilitatea ca un blog să devină o sursă de întreținere. Scopul meu a fost să scriu, să mă responsabilizez. Descoperirea unei paradigme bănești mi-a revenit după un timp. Dar ca să câștig, se impunea un transfer de putere: de la persoană la subiecte de actualitate sau de alcov. Am refuzat asemenea stăpâni. Condițiile de viață prielnice prin parteneriatul cu tatăl copilului meu au îngăduit pretențiile intelectuale. Dar condițiile de viață s-au schimbat. Fără susținere, am sucit perspectiva blogului. Rațional am decis să-l trasform în resursă financiară.

S-au ivit, ca ghioceii în luna ianuarie, un articol, două, trei articole plătite. Să zicem că am adunat un buchet. Nu-mi este rușine, nu am apucat pe calea greșită, nu mă prostituez. Direcția s-a modificat.

Caloriferul îmi curge la bucătărie, facturile vin în fiecare lună, geamurile de la terase produc o muzică tânguită când bate vântul. Conținutul autentic nu-mi îngrijește decența traiului, nu mă scoate la cină, nu-mi cumpără pantofi, nu-mi alină dorul de ducă, nu-mi plimbă copilul prin muzee, teatru și librării.

Dostoievski, spectacolele lui Vișniec, lansările de carte cu Adriana Babeți, cugetările despre a fi, a avea, a deveni nu mi-au pus nici pâinea pe masă. Mi-au construit o oarecare faimă. Eu sunt Dunia aristocrată în unele medii. Ce face în schimb conținutul autentic? Mă umple de satisfacție. 

Blogul reprezintă locul meu de muncă. Aici lucrez. Cu el mă întrețin. Un articol plătit nu scade calitatea. Îmi pare rău că unii dintre dumneavoastră considerați răsplata o decădere. Subiectele care ajung pe blog se potrivesc într-un fel sau altul cu valorile mele. Nu mă lepăd de învățături, am depus un efort colosal în autoeducație.

Îmi doresc să am cât mai multe articole cu recompensă, muncesc mult pentru, iar dacă unii aveți cumva vreo așteptare de la mine, vă spun, dar nu vă pot promite, că nu intenționez să dezamăgesc pe nimeni.

Vreau să muncesc, vreau să fiu plătită pentru, vreau să mă simt apreciată. Nimic special, doar viață.

Foto: Simona Nutu

Bloggerul, succese ușoare cu mijloace ieftine

M-au fermecat peste măsură niște porțiuni din filme sau cărți: un personaj dă replica cu un vers din Shakespeare, Wordsworth sau Milton, fără să numească autorul, iar celălalt răspunde la cele spuse cu o continuare a versurilor. În loc de punct, privește fix în ochii celuilalt și încheie: Shakespeare! Wordsworth! Milton! Oricare o fi fost folosit de scenarist.

Scenele astea m-au umplut instant de două sentimente contradictorii: ciudă și admirație.

Ciudă: Mie nu mi s-a întâmplat niciodată!
Admirație: Ce inteligentă femeie, ce memorie!

Apetit pentru lectură s-a întâmplat să am. Poate m-am născut așa, o probabilitate. Certitudinea este că m-am educat așa. Fascinația cărților își are sursa într-o bibliotecă din casă.

Vă mărturisesc, îmi aștept momentul, cele cinci minute de glorie. Între timp am citit duzini peste duzini de cărți. Lectura mi-a facilitat scrierea unor articole anume pe blog. Se întâmplă mai rar decât îmi doresc. Uneori am articole la cerere.

La un asemenea articol, îmi imaginez mintea ca vechea bibliotecă de acasă: rafturi, autori, naționalitate, categorii. Fiecare temă mă provoacă să alcătuiesc o bibliografie scurtă. Pentru IQOS m-am legat de Dorgeles, un scriitor francez descoperit prin facultate, în Gara de Nord, savurând o carte de-a lui Mircea Eliade.

Provocarea o găsesc neprețuită. Îmi stimulează capacitățile intelectuale, îmi propune un joc și mă ferește de plictiseală și cabotinism. Pardon, dar n-am ajuns bloggerul care urmărește succese ușoare cu mijloace ieftine. Mintea mea nu cunoaște judecata omului simplist.

De când practic bloggingul, m-am confruntat cu mai multe atitudini din partea celorlalți. La începuturi, curiozitate și lejeritate. Puțini au fost jurnaliștii care și-au ascultat intuiția. După o vreme, respingere și dispreț. Bloggerii prestează servicii fără studii de specialitate. Scriu anapoda, fără structură, fără reguli, dar mai ales, fără cercetare. Absența investigației irită. Bloggerii au mers pe opinie personală, emoție, nu mă citiți dacă nu vă place. În caricatura asta de război, s-au soldat pierderi colosale. Ziare mari și-au închis porțile. Epocile vin, se impun și se duc.

De puțin timp, aș indica ultimul an, am observat o îmbinare. Cele două corpuri, jurnaliști de-o parte, bloggeri de alta, s-au unit. Oriunde am mers în anul 2017 am alcătuit corpul presă.

Între noi, aceleași gândiri, dar atitudini diferite. Disprețul a ajuns să fie mascat, iar unii bloggeri, cei silitori și muncitori au primit și bătăi pe umăr binevoitoare din partea jurnaliștilor.

M-am pus într-o zi în papucii lor. Perspectiva e noul meu cuvânt preferat și cea mai activă disciplină. Jurnaliștii au studii de specialitate. Diploma face dovada unei școli terminate, nu demonstrează capabilități sau verifică talente. Menționez, chiar dacă risc practicarea surplusului de informație, că nu ridic în slăvi jurnalistul pentru școlile sale. Ce aș glorifica ar fi munca.

Fără generalizare, dar o mare parte dintre bloggeri speculează. Lipsiți de disciplină, leneși, practică lejer greșeli elementare de limbă și cultura superficială. Proștii descriu blândețea, dar semidocții sunt chiar periculoși. Îi găsiți de obicei în funcții onorabile și le place să li se spună șefu.

Ambele tabere au parte de muncitorii lor și de leneșii lor. Mere găunoase la tot drumul.

O să restrâng subiectul la un punct: bloggeri leneși și speculanți. La exercițiul de imaginație anunțat mai sus, mintea mi-a potrivit următoarea alăturare: atitudinea și munca unor bloggeri seamănă cu atitudinea și munca muncitorilor puși în funcții de conducere de comuniști. Se practică datul cu părerea, se vorbește mult, se plimbă foi, totul, dar totul executat de parcă ai fi cel mai ocupat om de pe pământ.

Munca rămâne până la urmă cea mai frumoasă dintre toate activitățile omului. Educația e salvarea. De aceea învățați ce trebuie în școli pentru a face ce vă place în viață.

Închei cu Paul Ricoeur. Învățăm ca să nu fie nevoie să reînvățăm totul de la capăt.

Știți cine a invetat roata? Dar cel mai important, cum a inventat roata?!

Foto: Simona Nutu 

A spune ce vor alții să audă

De 18 Dec, 2017 0 No tags

Ieri am câștigat o imensă bătălie. Mara a spus ce gândește fără grijă pentru urechile mele. Pentru obișnuiții casei Dunia, nu mai e nevoie de explicații. Pentru un rătăcit sau un proaspăt cititor, Mara este fiica mea. Are 7 ani, iar în urma despărțirii părinților ei a dezvoltat un mecanism detestabil: spune ce crede că vrei să auzi.

Revin la ziua de ieri. După o zi de târg, program de la 10 dimineața la 8 seara, i-am dat telefon și i-am comunicat: Te-am așteptat. Răspunsul ei: Și? Nu am vrut să vin. După încă două minute de dialog, am închis telefonul. Am primit un alt telefon de la ea la scurt timp. Mama, ești supărată pe mine? Mama, pot să spun ceva? Mama, nu tu m-ai învățat să spun ce gândesc eu și ce vreau eu, nu ce vor alții să audă?!

Da, eu am învățat-o. Lecția e prețioasă, dar a fost greu învățată.

Îmi doresc pentru fiica mea să spună ce gândește și ce simte. Să aibă o voce. Să nu permită nimănui să o trimită în margine pentru că nu are dreptul să glăsuiască despre un subiect sau altul.

Pe mine prea de multe ori m-au pus la punct părinții. Copiii nu au ce căuta în discuțiile oamenilor mari. Mari de la mâncare și alcool cei mai mulți. Rar am întâlnit în copilăria mea caractere mari.

Prietenele mi-au întrerupt deseori discursul. Nu am eu dreptul la o părere despre normele obligației morale într-o instituție. Să mă angajez, să lucrez opt ore și abia atunci să vorbesc.

Interdicții pe subiecte, limitări pe o temă sau alta, frustrări eliberate în urlete au caracterizat prima parte a tinereții mele.

De fiecare dată am căutat răspunsuri în cărți și am profitat de circumstanțele care au prilejuit exercitarea influenței asupra mea: întâlniri cu profesori, cu scriitori, cu personalități puternice. Am luat aminte, am sucit perspectivele și cel mai important, m-am scuturat de convingeri. Eliminarea opiniilor străine de gândirea mea a solicitat o implicare în acțiune totală.

Am 34 de ani. Consider că am învățat într-un timp prea mare diferența dintre bine și corect. Citeam cu ciudă în adolescență scriitori ca Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Ei crescuseră cu lecturile lui Byron sau poeziile lui Rimbaud. Eu în facultate i-am citit, dar condițile de viață au făcut imposibilă fascinația, indirect educația.

Uneori îmi pare că generația mea a crescut sub fascinația Coelho. Din unghiul ăsta, devin firești reprezentările despre viață adoptate. Ne-am maturizat la umbra unei voci modeste, nepretențioase, dar cu un program de marketing.

Cărțile conțin toate răspunsurile la întrebările noastre. M-am întors și reîntors la cărți. Am înțeles eficiența unei direcții în viață. Și astfel m-am calmat. În prezent mă zbat pentru persoana mea, pentru familia mea.

Refugiații nu mă sperie. De ce m-ar?! Copii prinși de fustele mamelor? Dacă cineva i-ar picura în ureche cuvinte otrăvitoare Marei, – Americanii or să-ți omoare mama și tatăl-, iar apoi i-ar pune o armă în mână, ce ar decide mintea ei de 8 ani? Mara mea e subtitutul fiecărui copil refugiat. Sora mea fiecări femei refugiate. Nu mi-e frică de refugiați sau de dominația arabă.

Cărțile conțin răspunsuri. Oamenii aleg însă ignoranța. Au fost vremuri când omenirea era convinsă de superioritatea rasei albe asupra negrilor. Observ similitudini. Arabii sunt inferiori, agresivi și de needucat. Au fost și persoanele de culoare la fel într-o perioadă.

Nevoia stă în educație. Pretutindeni în lumea asta e stringentă educația. Iar eu tocmai ce am câștigat o bătălie.

Mara spune ce gândește. Următorul pas: alegerea potrivită de cuvinte.

Foto: Bogdan Mosorescu