Asta e femeie?! Stă toată ziua în pat și citește

În fiecare dimineață ies în stradă cu Mara și aștept să mă izbească frigul cumplit. Nu s-a întâmplat până acum. Au fost câteva zile cu temperaturi mai scăzute, dar nu m-am îmbujorat de ger.

Când revin acasă, imediat după ce-mi fac ceaiul, mă arunc în pat. După modelul lui Noica, diminețile le-am programat pentru lectură. L-am devorat pe Freud. Am început Karen Horney și deja am ajuns la jumătatea cărții. A citi tolănită nu mă atrage, dar căldura păturii mă convinge. Cum stau să citesc, îmi îngheață degetele. Mintea se aprinde. Zilele trecute am făcut febră de la o asociere. Mi-am propus s-o las mai ușor cu psihanaliza. După ce termin Karen Horney și încă o carte luată de la Gaudeamus, București, o să trec un timp pe beletristică.

Cum sorbeam dimineață din ceai, în pat, cu cartea pe genunchi, mi-am amintit o discuție amicală cu un profesor. Când era tânăr profesor, undeva la sat, cineva i s-a plâns de comportamentul unei femei. Asta e femeie? Stă toată ziua în pat și citește. Ce-o fi asta?

Mărturisesc. Dimineața stau în pat și citesc. Îmi permit doar acest moment al zilei pentru lectură, dar aș face-o și cât e ziua de lungă. Vedeți, pe la ora 11 mă așez de obicei la scris. Uneori nu am nimic de zis și mă apuc de curățenie. Vreau să am ceva de zis. Caut să mă cunosc și să-mi dezvolt o gândire proprie. Să mă iubesc.

Vorbe de guru, discurs motivațional ați putea să judecați. Fals! În ultimii ani s-a vorbit prea mult. Eu vreau să acționez.

Femeile s-au adaptat la dorințele bărbaților și au considerat adaptarea drept adevărata lor natură. Adică, ele se văd ori s-au văzut așa cum le-o cereau dorințele bărbaților lor; inconștient s-au îndreptat spre sugestia produsă de gândirea masculină. Karen Horney, Psihologia femeii, p. 63.

Cultura este dominată de o gândire masculină. Educația ne salvează. Ajută femeile să devină persoane cu gândire proprie. Să nu supraestimeze bărbatul sau să nu aibă o atitudine răzbunătoare împotriva bărbatului.

Prin educație ajungem chiar să ne iubim trup și suflet tocmai pentru că renunțăm să compensăm sau să demonstrăm. Nu știu voi, dar mie îmi place să mă iubesc trup și suflet!

Pasiune, să râdem înainte de toate și să vină sărbătorile!

Foto: Simona Nutu

Socializare. La evenimente vreau să fiu văzută

Vineri am participat la November Notes, conferință dedicată persoanelor cu loc de muncă în online. Sâmbătă și duminică, cu o reprezentare îndoielnică de vânzătoare, am făcut parte din târgul Artisans Bazaar. O săptămână fără weekend pentru mine.

La Conferință am ascultat. Nu am pus nici o întrebare. Mereu am sentimente amestecate, dar în acest an s-au acutizat. Urmăresc la aceste întâlniri partea practică. Ce pot desprinde din discursul persoanelor din față pentru a aplica în afacerea mea. Mă interesează. De la început, cu ani în urmă, mi-a fost clar că vorba lungă constituie caracteristica adunării. De aici afirmația despre sentimentele confuze. Vorbele au valoarea lor, dar nevoia de acțiune ar trebui să reprezinte o frână. Stop! Suficient cu flecăreala, să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă!

O conferință nu-ți asigură pârghii. Un impuls există, dar nu e suficient. Punctul tare, subliniez și confirm, stă în SOCIALIZARE. Nu urlu cuvântul, dar. Ieșiți să purtați un dialog. Să zâmbiți. Să vă atingeți pe umăr. Să dați un check-in împreună. Ies la evenimente uneori să fiu. O stare pasivă, recunosc. Dar oricât de absente îmi sunt gândurile, persoana zâmbește, face poze, schimbă vorbe, provoacă simpatii sau antipatii.

Când revin la laptop, dacă am decis să dedic un articol unui eveniment, las gândurile să nască alte gânduri. Pândesc ideea. Notez percepții și senzații. Mă pun în slujba cuvintelor. La scris se schimbă comportamentul. La evenimente vreau să fiu văzută. Exist. Muncesc. Am un blog. Reprezint o unealtă. Într-un articol caut să exprim cu originalitate, demnitate și corectitudine singularitatea adevărului. Adevărul ar fi unul singur. Da, poate fi plăcut sau neplăcut. Aleg să spun Adevărul indiferent de consecințe.

Adevărul este că meritul unei conferințe stă în socializare.

Adevărul este că meritul unui târg stă în socializare. De trei ani de zile strig prezent, fix ca la catalog. Sunt aici, Tricoul Inteligent, haine modeste, cu mesaje prețioase, cu sprijin pentru femeile născute imperfecte, dar educate pentru a fi excepționale. Nu știu să creez cerere, dar adresez corect întrebările. Cum să aveți nevoie de haina mea? Cum mă diferențiez? Etc!
Mărturisesc că nu o să plec nicăieri. O să rămân pe piață. A durat 3 ani să-mi descopăr reprezentarea: femeia cu defecte. Nevoile redutabile ale omenirii sunt satisfăcute de Coca Cola, familia, de Disney, copilăria, dar am descoperit și eu o necesitate insuficient exploatată: nevoia de excepționalitate a femeii imperfecte. O să mă concentrez să storc tot ce pot din această idee. Să cresc. Să devin o dorință. Să mă includeți în obiceiurile de consum.

Târgurile, Artisans Bazaar de exemplu, îmi permite existența. Socializez. Zâmbesc. Citesc. Beau cafea. Cresc.

Concluzia textului: ieșiți din casă și socializați.

Crochiu: Radu Muj

Cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății.

Circumstanțele au făcut să repet. Sunt blogger de 11 ani. Scriu de atâția ani despre mine. Să nu cumva să înțelegeți greșit. Nu mă plâng. Îmi place prea mult de mine în prezent. Mă simt prea bine cu mine. Asta nu m-a oprit din a mă chestiona. Nu s-au săturat oamenii de mine? Nu i-am zăpăcit în felul cum mă contrazic? Nu s-au plictisit de o reprezentare a mea de căutătoare a unui sine interesant?

După primele întrebări, nu puteam să mă mai opresc. Gândeam interogativ. Uneori mă încearcă senzația că nu mai am nimic de zis. Am acceptat destul de repede și din prima tinerețe, că literatură voi face sau nu voi face. Dar nu o să mă opresc din scris. Așa îmi reprezint viața, prin cuvinte, prin povești, prin interpretări și căutări.

Felul aceasta de a fi nu mă face necesară. Dacă nu devin necesară, nu mă vând, iar dacă nu mă vând, înseamnă că eșuez în munca mea. Bloggerul are condiții de îndeplinit, iar una dintre ele ține de persuasiune. Fantazez intens. Mă închipui un fel de Socrate. Nu e delir, nu înlocuiesc realitatea și nici nu m-am întors cu spatele la ea. Pur și simplu îmi doresc cu febrilitate să am ceva de spus, ceva interesant, haios, util. Reușesc în unele articole. Primesc mailuri care îmi confirmă. Da, țin la unele confirmări.

Atenție însă cine vă confirmă. Ar fi de preferat să vină de la o persoană care vă ajută să creșteți, care vă împinge înainte. Sunt conștientă de raritatea acestor persoane. L-am pierdut pe Sorin Oncu și nimeni nu i-a luat locul de veritabil contribuitor la dezvoltarea mea. Persoana lui va rămâne de neînlocuit. Mă frământ de multe ori în felul acesta. Strâmb din nas când îmi identific nerăbdări, victimizări, grandori. Mă corectez cât de repede.

În societate, într-un grup sau altul, când simt că mă sufocă nimicurile grandioase ale oamenilor, locvacitatea pune stăpânire pe mine. Vorbesc ca să nu fiu obligată să ascult. Mă irită mirările teatrale ale adulților, nedumeririle timișorenilor despre felul cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății. Adulții nu se mai miră, adulții acționează. Interogațiile stupide le vin bine studenților și elevilor. Ei nu au aflat diferența dintre teorie și practică. Avântul tinereții le justifică mirările. Cred că pot corecta lumea. Nu greșesc. Unii chiar reușesc, dar nu ăia care se miră și bat obrazul. Rezultatele își au sursa în acțiune. Dacă cetățenii s-ar mira mai puțin și ar acționa mai mult, orașul ar avea alte șanse să se așeze în istorie și în imaginar.

E clar că mă enervează oamenii. Îi iubesc în același timp. Când întâlnesc caractere care mă împing înainte le sorb cuvintele. Ascult. Tac. Admir. Aveți pe cineva în cercul de apropiați cu o asemenea însușire? Să vă țină muți? Îmi exprim intenția de a-l cunoaște dacă este de acord. Exclam de acum, Ce om!

Vă încurajez să țineți aproape oamenii sinceri, oamenii care vă ajută să înaintați.

În absența unui asemenea om, eu citesc Noica și Freud. Mă țin o vreme cu ochii în tavan. Uite așa mi s-au mutat reprezentările în viață, privind tavanul.

Propun o limitare a exigențelor la părinți

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului

Se întâmplă multe la Timișoara. Mai corect, se întâmplă suficiente. Mă refer la evenimente culturale. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului, la Aerodromul Cioca.

Notez.
1. Unul dintre cei mai apreciaţi designeri ai lumii a fost pentru prima dată în Europa de Est, la Timişoara. Stefan Sagmeister a colaborat cu clienţi precum Rolling Stones, Jay-Z, HBO, Muzeul Guggenheim, Muzeul de Artă Modernă New York. A câştigat două premii Grammy şi, practic, fiecare premiu important de design internaţional.

Nu sunt cuvintele mele, dau mai departe informații.

2. Stefan Sagmeister a fost la Timişoara prin implicarea companiei ZF Group România, care îşi propune să promoveze acţiunea, creativitatea, ca urmare a educaţiei şi gândirii inovatoare. Iozefina Tudor, unul dintre fondatorii Inspire Other Travelers, a declarat: Îl considerăm un model pe Stefan Sagmeister. L-am invitat la Timişoara pentru că este o persoană care crede în valori precum autenticitate, etică, promovează educaţia şi dăruirea. Îşi alege proiectele ţinând cont de impactul lor şi nu de preţul lor. De ani buni, şi-a împărţit activitatea astfel încât să ofere cât mai mult din experienţa sa: 25% – contracte comerciale, 25% – susţinerea artei, 25% – susţinerea ştiinţei şi cercetării, 25% – susţinerea unor cauze sociale.

Mă plictisesc aceste lămuriri, dar sunt necesare articolului. N-ați fi înțeles prea multe fără această introducere. Mai ales că propun un exercițiu. Cititorii au primit precizări. Cine? De ce? Unde? Mai departe o să vă trag în percepții și senzații personale.

În timp ce-l ascultam pe Stefan Sagmeister, gândurile m-au purtat la viața mea de la bloc. V-am zis, orice aș face, oriunde m-aș duce, sunt urmărită de. Cu urechile ciulite și atenția încordată, engleza cu accent german mă obosește, m-am văzut pe scara blocului. Cum să transform scara de bloc comunistă? Tentative există. Toată vara am decorat hidoasele țevi cu cărți. Îmi imaginam o bibliotecă aproximativă, o percepție de. De fiecare dată au dispărut. Am vrut să las bilet. Cărțile sunt pentru biblioteca scării blocului. Luați o carte, dar vă rog frumos să o puneți la loc. M-am răzgândit. Între mine și vecina de la parter există o antipatie declarată. Ea nu mă scoate din doamnă. Eu o salut cu gura până la urechi, cu o bucurie nedisimulată că îmi face plăcere să o irit. M-am gândit că o faptă ca aceasta, venind de la mine, ar fi suficient să fie refuzată de vecina. M-am potolit. Oricum nu am terminat cu apartamentul.

Acum vreau din nou să reiau acțiunea de înfrumusețare a scării blocului. Aș merge până la a propune să refacem părțile exterioare ale blocului cu artiști de la Timișoara. Lucian Popovici e primul care îmi vine în minte. Noi împărțim și o ușoară plictiseală la eveniment, dar am decis să nu discutăm despre. Ne dăm cu lumea, iar lumea s-a declarat extatică. Tina Malajmare este al doilea nume. Ce exterior am putea avea la bloc dacă ne-am lăsa direcționați de creativitatea celor doi și nu numai?!

Detest fațadele care au împânzit orașul. Combinația culorilor mă indispune. Execuția are forță să declanșeze atacuri de panică. Trăim într-un oraș kitschos. Blocurile înălțate prin anii 80 capătă niște chipuri respingătoare. Erau mai acceptabile estetic prin funcționalitate. Epoca industrială le-a ridicat să îndeplinească un rol determinat, o funcție într-o dictatură.

În timpul discursului lui Stefan Sagmeister, eu fantazam cele de mai sus. Povestindu-vă despre, am confirmat și am verificat misiunea evenimentului: să inspire. Pe lângă faptul că inspiră, declanșează și provoacă. Eu mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Spațiul urât să devină frumos.

Nu știu ce altceva aș mai putea spune despre reușita unui eveniment! Nici nu mai doresc. Am scris mult. Pun punct și vă reamintesc să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Handra

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?

În octombrie am umblat pe la evenimente interesante. V-am povestit pe blog despre. De fapt doar asta am făcut. Am relatat în articole tot ce mi-a atras atenția. Când am observat direcția, eveniment/articol, am avut un moment de zăpăceală. Unde sunt gândurile mele? M-am întrebat.

Nu mă cred cea mai importantă femeie din oraș, dar sunt convinsă că cei mai mulți intră pe blog pentru cugetările mele. Ani de-a rândul am scris cum gândesc, cum revin asupra gândirii, cum mă răzgândesc, cum trăiesc în contradicții nictitante sau anoste.

Îmi place să scriu. Mă simt extraordinar în fața laptopului. Pândesc cuvinte, mă surprind concentrată, detașată de orice se află în preajma mea. Secunda aceea când revin la luciditate mereu mă face să zâmbesc. Poate starea aceea o am în comun cu scriitorii. Poate starea aceea îmi justifică pasiunea pentru cuvinte. În fond, este cea mai lungă relație a mea. Nu m-am mai oprit din scris de la prima compunere. Țin cont și de pauze.

În ciuda înclinației puternice spre cuvânt și lectură, țin cont și de deplasarea spre imagine. Nu împărtășesc neliniștea acelora care se îngrijorează că ne paște extincția. Scrisul va muri. Ziare consacrate și-au închis porțile. Blogurile se transformă. Bloggerii devin youtuberi.

Știți ce este aceea o litotă? Figura de stil care spune cât mai puțin și face să se înțeleagă cât mai mult. Așa îmi reprezint cuvântul, cartea. Influența exercitată de o imagine, de un clip video aproape nu are rival, dar aproape nu înseamnă deloc. Iar în spațiul minuscul dintre aproape și deloc zace putința omului de a-și descoperi autenticitatea. Nu suntem cu toții autentici cu vorba. Ca să nu mai menționez că unii dintre noi nu ajungem niciodată la un fel de a fi personal. Dacă nu ne scuturăm de gândirea împrumutată, de gândirea familiei în special, o să rămânem o persoană repetată. Ne repetăm părinții, ne repetăm epoca, ne repetăm figurile autoritare.

Destul de târziu am început și eu să mă scutur. Vă jur, la 33 de ani încă eram o ignorantă. După, a început schimbarea. Ce mai poți face când nu mai poți face nimic? Întreabă Constantin Noica.

Am răspuns: Să fiu eu!

Eu sunt blogger. Eu scriu. Mă simt bine în fața tastaturii. Cochetez cu imaginea, cu filmele, cu tot ce înseamnă epoca mea. Le iau așa cum vin și mă actualizez, dar acționez după chip și asemănare. Poate mi-am dorit la un moment dat să fiu ca cineva. Să zicem Jane Fonda. Mi-a lăsat-o Sorin Oncu moștenire. Uite, eu așa mi te reprezint. O Jane Fonda cu grai oltenesc. Dar nu-mi mai doresc să fiu ca nimeni. Să fiu eu îmi dă uneori satisfacții titanice.

Să fiu eu înseamnă să nu cedez valului de youtuberi, să nu compromit literatura cu anti literatura, cu vorba goală, cu vorba de dragul vorbei, cu valul care mărginește.

Fac ce este de făcut ca să supraviețuiesc. Fac ce este de făcut ca să rămân vie, să râd și să călătoresc cât cuprinde.

Într-un singur cuvânt: acționez.

Ce e de făcut când nu mai este nimic de făcut?

Foto: Mile Sepetan

Cum e să fii mamă despărțită

O să scriu un articol despre cum e să fii mamă despărțită. E un proiect în colaborare cu cititorii mei. La un text anterior, am făcut o scurtă listă cu subiecte despre care aș putea să vorbesc din experiență, iar despărțirea e de interes. Nu e deloc greu de crezut!

Mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel această împărtășire. Să stau în fața celor interesați și să povestesc. Să observați cum mă deschid sau cum mă închid. Și mai ales cum mă cuprinde furia uneori. Prima dată v-aș ruga să facem un exercițiu împreună. Pe o coloană să notăm ce gândim despre despărțire. Pe o coloană să notăm ce simțim.

Abia după ce suntem capabili să diferențiem, putem începe să depănăm despre orice despărțire din viața noastră.

Înainte de orice, o mărturisire. Mărturisesc că am greșit. Ce înseamnă asta pornind de la coloanele de mai sus?! Înseamnă că educația ne dictează și cum să ne simțim într-o asemenea împrejurare. La modul general, părinții simt că au eșuat. Întrebarea este: Chiar să fie despărțirea un eșec?

E posibil ca o greșeală să dea naștere unei îmbunătățiri. Zice Dawkins. Eu am descoperit asta pe parcursul a patru ani. Mai este vorba și despre gândirea mea, Știința e puterea în care cred, dar oricât ne separă educația și obișnuințele, ne adună suferințele și umilințele.

Orice despărțire presupune suferință și umilință. Undeva însă există un punct fundamental: capacitatea fiecăruia de a fixa limitele. Într-o relație din care au rezultat copii, țin să notez/să urlu/să gesticulez ca nebuna, se despart bărbatul și femeia. Mama și tata nu se despart niciodată. Mama, tata și copilul sunt un cerc. Ei rămân mereu împreună prin material genetic, pe chipul copilului, prin decență. Aici nu aveam de-a face cu aporii, ci cu oameni lipsiți de educație. Atât. Nu agreez și îmi repugnă persoanele care-și fac rău prin prisma copilului.

Copilul este o persoană. Mama lui poate înjura ca birjarul fostul partener, dar obligatoriu adoră tatăl. Tata e un sfât. Mama de asemenea. Atrag atenția că discutăm despre cupluri decente, nu de cazuri de abandon din partea unuia sau altuia. Nu am această experiență. Îndrăznesc să presupun că și în situații grave de abandon, să critici părintele nu ajută copilul. În primul rând moștenește material genetic. Criticați părintele, criticați copilul. În al doilea rând, îi dați programe de îndeplinit. Sigur o să ajung ca tata sau ca mama. Așa gâdim cei mai mulți dintre noi.

Cum am reacționat eu la despărțire? Un mare clișeu s-a adeverit. Am înjurat, am plâns, am lovit, am aruncat hainele din dulap. Un întreg spectacol. La mine în cap se desfășura altfel, dar scenariile n-au introduse reacțiile celuilalt. Exprimarea celuilalt provoacă daune grave. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt că întreg spectacolul, cu patetismul inclus, este firesc. Sau mai mult firesc decât nefiresc. Emoțiile puternice ușor ne conduc spre regres. Evoluăm cu pași mărunți, dar la primitivism ajungem în câteva secunde. Pur și simplu ne rostogolim în peșteri. O cădere magistrală în mizerie sufletească, în reacții josnice, în dureri îngrijorătoare.

În urma experienței mele, aș recomanda părinților să se hrănească bine și să doarmă suficient când trec prin tot acest proces de despărțire. Lipsa somnului răpește orice urmă de decență rămasă după un spectacol ca al meu de exemplu.

Dacă două persoane se despart, de comun acord sau nu, înseamnă că cineva a încetat să iubească. De ce nu mai iubim? Nu știu să vă răspund. Cum nu știu să vă răspund de ce iubim. Cartea lui Cărtărescu, De ce iubim femeile are un unic merit, de a avea un titlu bun pentru marketing. Iubim pentru că iubim și atât. Nu mai iubim pentru că nu mai iubim și atât.

Cine alege să stea în relații lipsite de iubire, bineînțeles cu multe elemente compensatorii, călătorii, confort psihic și social, haine, genți și pantofi, programe cu valori moștenite din familie, nu reprezintă și nu este un erou. Eroi sunt aceia care își trăiesc viața așa cum vine. Iar uneori vine cu tragedii. Încetăm să iubim deși avem copii. Nu încetăm să iubim copiii, iar copiii au materialul genetic al persoanei care ne-a devenit în timp străin. O mamă și un tată nu ajung străini. O mamă și un tată se vor iubi mereu prin ceea ce a ieșit din ei și din nimeni altcineva: minunile, copiii lor. Femeia și bărbatul iubesc alte persoane. Se îndrăgostesc din nou și își duc decent viața mai departe. Viața aduce și duce.

Pentru mine, o despărțire nu are are nimic de-a face cu eșecul. O despărțire are de-a face cu educația. Părinții rămân sfinți și sărutăm pământul călcat. Bărbatul și femeia cu treaba lor. Pentru momentele când se află pe același loc, oricâtă antipatie ar exista între bărbat și femeie, mama și tata au datoria să converseze civilizat. Asta e o datorie. Direcția o dă copilul, iar uneori râsul zdravăn asigură copilul că părinții lui se acceptă. Sincer, e cel mai mare favor făcut copiilor pe care i-am născut.

Să ne acceptăm că suntem așa cum suntem, adică despărțiți.

Foto: Zenobia Lazarovici

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali

Pe cuvântul meu, am câteva articole de pregătit pentru blog, dar eu nu mă potolesc! Adevărul este că mă sufocă acest referendum. Senzația nu-și are sursa în lipsa de corectitudine și raționament a celor care au cerut consultarea, ci în amintirea unei dureri ticăloase.

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali. Sorin Oncu a murit, un prieten extraordinar, cum rar ai în viață, un gay absolut și o inteligență deosebită. Sorin a fost înzestrat cu geniu. M-aș bucura și aș susține persoanele gay care ar ieși în față. Să vadă oamenii pe cine condamnă. Să privească în ochi anormalitatea.

Gâlceava pe organele sexuale mă disperă. Sexul suportă păcatul că așa a decis religia. Aici e doar o abordare religioasă care nu mai are nimic de-a face cu antropologia.

Săptămâna trecută răsfoiam Atlasul ilustrat al Corpului Uman. Am găsit undeva menționat că sistemul reproducător are o unică funcție, de reproducere. Nimic de-a face cu supraviețuirea. Celelalte organe ne ajută zilnic să respirăm, să rămânem în viață.

M-am întrebat atunci: Oare câți homosexuali sunt donatori de organe? Faptul că azi putem face așa ceva, să mutăm inimi într-un trup în altul, se datorează științei. Cei care condamnă homosexualii, nu-i consideră normali, într-un caz ticălos de boală, ar refuza inima unui homosexual?

Cu siguranță aici nu pot să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

E vinerea mare la Universitate. Glăvan îl onorează pe Dante

Intenționam să scriu un mesaj scurt pe un grup al bloggerilor din Timișoara. Să anunț sec, cu o ușoară încrâncenare însă, un curs de la Universitate susținut de Gabriela Glăvan. Cum citiți deja introducerea de pe blog, e clar că m-am răzgândit. Spălam neîndurătoare o linguriță rămasă în chiuvetă de aseară. Ciocolata se întărise și m-a reținut mai mult în picioare în spațiul atât de bine cunoscut femeii. Frecând cu fermitate, mintea mi-a servit o altă abordare. Să transform anunțul în articol. Să profit de prilej și să reamintesc de modelele alese în viață.

Pe cine admirăm? Pe cine admirați?

Adevărul este că eu o admir pe Gabriela Glăvan. Mărturisesc aici cum i-am zis și ei printre mătăsuri la depozitul de materiale. Glăvane, nu e vorba că mi-e drag de tine, mi-e dragă multă lume, la tine mă uit cu admirație și respect!

Mi-a câștigat respectul în urmă cu mulți ani. Aleg o reprezentare de doamnă cu ifose și nu specific anii. Rămân dreaptă de spate și în atitudine și vă subliniez că e vorba despre altceva. Doamna Glăvan este un profesor cu vocație, un profesor care dă. Mie continuă să-mi dea. La depozit, e singurul loc unde o pot scoate din casă, printre mătăsuri, cașmir, stofe și bumbac, discutăm despre Kafka, amoruri, Freud, copii, Borges, bijuterii, pantofi, educație etc! Uimim oamenii care se apropie pentru materiale și primesc gratuit perorări despre foame, artiști, Auschwitz, Louboutin acompaniate de râsete isterice. Recunosc, ieșirile astea le-am perfecționat în imaginar. Am creat o lumea a mea și a ei, și o păzesc strașnic. Nu vreau să intervină nimeni și nimic să o modifice. Minute întregi și uneori ore, mintea mea se hrănește. Cineva îi dă. Eu primesc cu sete, cu poftă, cu gratitudine. Glăvan continuă să-mi provoace creierul. Femeile dedicate în totalitate copilului și bărbatului nu reprezintă întocmai nevoia mea.

Mi-e necesar să am jur persoane care-și doresc mai mult. Să dea, și să primească. De exemplu azi am primit de citit o poveste de la Borges. Mă bucur să trec prin lume citită, educată, elegantă, rafinată, distractivă. Mă sperie de moarte să trec prin lume cu preocupări exclusiv despre condițiile de viață. Mi-ar fi dor de moarte atunci. Ultima replică s-ar putea să fie o influență shakesperiană.

Vineri, 28 seprembrie, în A12, de la 9:40, Gabriela Glăvan va ține un curs despre Infernul lui Dante. Va onora un scriitor inclusiv vestimentar. La catedră, un profesor cu vocație va prilejui studenților o experiență literară cutremurătoare. Avem asemenea profesori. Spun asta cu gândul ascuns că mă citesc și părinți grăbiți să-și mute odraslele în alte țări, în Germania unde se învață carte, departe de sistemul românesc infect.

În sistemul românesc infect i-am avut profesori pe Adriana Babeți, pe Ilie Gyurcsik, pe Cornel Ungureanu, pe Daniel Vighi, pe Dumitru Tucan, pe Gabriela Glăvan. Dacă îi numărați, sunt mulți. Mulți profesori își fac treaba la catedră. Mulți nu și-o fac. La fel și de partea cealaltă. Mulți copii au disponibilitate să primească. Mulți copii nu au. Dragi părinți, ce trimiteți pe băncile facultății?

O admir pe Gabriela Glăvan. E un profesor care dă. Vă invit și vă provoc s-o ascultați vineri. E vinerea mare la Universitate. Merg acolo să bag în cap. Nu am încetat și am terminat facultatea de 12 ani. Nu intenționez să mă opresc. Și de asta articolele mele sunt uneori extraordinare. Am modele, bag în cap, ascult, prezint disponibilitate.

Ne vedem vineri!

Foto: Simona Nutu

Despre anularea educației într-o criză de nervi

Cititorii au ales. O să urmeze un articol despre anularea educației într-o criză de nervi. Prima dată o să mă ajut de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. O să notez despre emoții. NU SĂRIȚI PESTE!

Funcțiile emoțiilor depind de sistemul limbic, alcătuit din mici structuri dispuse sub forma unui inel. Elementele componente ale sistemului includ nucleul amigdalian cu aspect de migdală, hipocampul, un pliu curbat de țesut denumit girus cingular, hipotalamusul și talamusul. Așezate în bucle în jurul trunchiului cerebral superior, aceste componente guvernează întreaga gamă a emoțiilor umane – bucurie, mânie, teamă, iubire, dorință. Influențează capacitatea unei persoane de a percepe. Comunicarea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal contribuie la reglarea emoțiilor.

Mi-am făcut lecțiile. Modelul meu este Freud. Freud a studiat Sistemul Nervos Central. Fascinat de creier, a terminat facultatea cu o întârziere de 3 ani. Pentru detractori:  a neglijat alte discipline, aborbit de activitatea creierului.

Motivul pentru care v-am testat răbdarea cu aceste informații o să vi-l dezvălui imediat. E necesar să vă reprezentați emoțiile ca reacții fiziologice înainte să le ascundeți sub însușirile fizice, morale și intelectuale.

Când suntem copii, resimțim emoțiile, dar nu le controlăm. Crizele copilăriei au faima lor!

Când devenim adulți, resimțim emoțiile și le gestionăm. O emoție nu poate fi controlată. O emoție provoacă accelerarea bătăilor inimii, lacrimi, greață. Educația intervine în funcție de caracter. Unii aleg să-și ascundă reacțiile și să braveze cu forța lor. Mulți adoptă ipocrizia. Se cred prea buni pentru primitivele emoții. Câțiva le trăiesc ca atare.

A trăi o emoție ca atare nu înseamnă nici să te arunci pe jos ca un copil, nici să ții în tine ca un om mare. Lăsați-o să existe: inima bate repede, ochii se umezesc, greața sau oricare altă manifestare. Gândurile neplăcute, astea ne îngrijorează, nu emoția din fața unui cățeluș, verbalizați-le cu claritate. Nu mai urmăriți demnitatea!

La mine bătăile inimii sunt atât de puternice că uneori verific în jur dacă mai sesizează și altcineva. Mi se întâmplă în special când urmează să vorbesc în public sau când stau lângă persoane antipatice mie. Zboară pe fereastră toate informațiile de mai sus. Ce dacă se activează girusul cingular pentru că sunt eu frustrată? Ce contează că eu doresc o atitudine calmă și indiferentă? Lectura de specialitate m-a ajutat să înțeleg, dar nu m-a transformat în eroină.

Gestionez greu spre deloc relația mea cu familia tatălui Marei. Există acolo câteva persoane care fac abstracție de mine ca mamă. Deja reacționez: un ghem la stomac și imediat greață. A început și inima să bată în timp ce scriu. Mă enervez instant. E dificil să nu mă afecteze comportamentul lor când refuză să accepte că Mara este copilul meu și al unui membru din familia lor, nu copilul meu și al lor. Faptul că au greșit colosal față de mine, nu i-a făcut să se retragă, ci să mă disprețuiască mai mult. Ce am făcut eu când am auzit că au fost la urgențe cu copilul meu fără să mă anunțe? I-am înjurat la tatăl Marei. Pe ei îi privesc doar cu dispreț. Toată educația mea a ajuns sub preș. Vă mărturisesc că nici nu prefer altfel. Unele persoane nu merită nici un efort, mai ales când provoacă suferință cu intenție.

Nu ascund niciodată ceea ce simt. Arăt clar. Îmi controlez limbajul în unele situații, dar în fața prietenilor mei înjur. În confortul relațiilor mele revin la primitivism și e sănătos. Fără defulare, scade imunitatea. Cortizolul este un inhibator puternic al sistemului imunitar. ”Hormonul de stres” crește tensiunea, iar uneori se asociază diferitelor boli fizice.

Le sugerez tuturor apropiaților mei și în special copilului meu să spună ceea ce simt oricât de neplăcut ar fi pentru celălalt. O singură condiție să îndeplinească: să rostească într-o manieră neutră, fără să folosească cuvinte urâte. Asta nu înseamnă că celălalt nu va fi jignit. Majoritatea luăm lucrurile personal, iar apoi desfășurăm o întreagă dramă despre răutatea și insensibilitatea celuilalt. Dar copilului meu îi este permis în confortul casei să folosească cuvinte urâte pentru a se elibera. Nu a fost cazul, are abia 8 ani. Dar acesta e spiritul casei. Detest ipocrizia și măștile inutile! Prefer sinceritatea și mănușile de catifea pentru cine merită. Da, puteți și să vă chestionați dacă meritați efortul altor persoane.

Eu îmi măsor pretențiile după fapte. Cât am dat, cât am investit. Iar acolo unde am dat și am investit nu va exista ipocrizie. O să-ți reamintesc tot și o să aștept la fel. Iar dacă nu primesc, ușile se închid. Am închis multe uși. Dar s-au deschis tot atâtea. Relațiile sunt o sursă de suferință. Top 3 după Freud, imediat după dezastrele naturale și boli.

Nu faceți din relațiile dintre oameni calamități naturale. Animalul din noi doar doarme. Nu-l treziți prin ignoranță. Treziți-l de nevoie! Când sunteți loviți, loviți înapoi!

Din nou, ăsta e spiritul casei imediat după ce râdem înainte de toate!

Notă: Sper că nu am dezamăgit cititoarele care au solicitat acest subiect.

Foto: Bogdan Mosorescu