Doamna Căpitan de vas

Într-o seară de marți, Veza s-a dezbrăcat complet și s-a așezat în oglindă. Dulapul de la dormitor, o mobilă de lemn de pe vremea bunicilor, fusese armonizat pentru vremurile actuale cu o oglindă. Veza venise cu ideea, mama ei o dezaprobase. Faci cum consideri, fata mea, dar eu îți spun că nu-mi place!

Dreaptă în fața oglinzii, Veza a început să se miște. Niște exerciții din școala generală îi reaminteau să se aplece, să se sucească, să se întindă. La genuflexiuni zăbovise în poziția scaun pentru a-și admira șoldurile. Sarcina i le mărise. Se rotunjiseră. Îi plăcea asta. Ce nu-i plăcea era burta. Camil se așeza uneori cu capul pe abdomenul ei. Se uitau la un film, se alintau, uneori ajungeau să facă dragoste. Anul trecut deciseseră să divorțeze. Mama ei se împotrivise, doamna Căpitan de vas. Așa o numeau în intimitatea dormitorului Veza și Camil. Împlineau 10 ani de căsnicie anul acesta, iar doamna Căpitan de vas încă intra în dormitorul lor la orice oră din zi și din noapte fără să bată la ușă.

Veza s-a apropiat de oglindă. S-a oprit la câțiva centimetri. A micșorat ochii ca miopii care nu disting clar obiectele situate la distanță. Vederea asta scurtă o ajuta să caute și să analizeze în detaliu o imagine. Fix ca la testul cu vaza și cele 2 chipuri. A simțit la un moment dat că pică. Nu s-a mișcat. Nu a clipit. Nu și-a luat ochii din oglindă, de la chipul ei. Și-a pierdut nasul, ochii, buzele, o dematerializare înfiorătoare. S-a dat un pas în spate și și-a scuturat capul. Ce îngrozitor!

A mers la bucătărie. Și-a făcut o cană cu ceai. Sorbea cu mințile plecate departe când mama ei a intrat pe ușă.

– Dar ești culmea, pune ceva pe tine! Cum îți vine să stai goală în bucătărie și să bei ceai?!
– Mamă, vreau să divorțez. Camil vrea să divorțeze. Nu ne mai iubim. Nu mai suportăm să ne atingem.
– Veza, te rog să te potolești. Nu știi ce vrei, iar Camil vrea ce vrei și tu. Copilul ăsta e dependent de tine. Dispui după bunul plac de el. Și fata mea, știi bine că odată divorțată, nu te-ai mai opri din desfrâu. Femeile serioase nu fac asta.
– Dar ce anume fac femeile serioase?
– Dacă te interesează, unele își iau un amant, dar totul se desfășoară într-o discreție absolută. Familia e pe primul loc. Copilul primează. Traumatizarea lui nu intră în discuție. Treaba ta, dar eu nu sunt de acord!
– Ești de acord cu un amant, dar nu cu divorțul?
– Ce vrei să faci și ce e necesar să faci sunt două lucruri diferite. Nu așa e viața.
– Am 30 de ani. Să-mi iau amant la 30 de ani?
– Da.

Veza s-a ridicat. O pată mică a rămas în urma ei pe pernă. Doamna Căpitan de vas a strâmbat din nas. A luat detergentul de vase și a turnat pe pernă 3 picături. În ușă, Veza s-a întors și a privit trupul îngenuncheat al mamei. Parcă e o icoană! Și în loc de cruce, ține Pur, detergent universal.

– M-am programat la doctor pentru mărire de sâni. Mâine mă internez.
– Cupa D?
– Nu intenționez să-mi pun de toți banii.

Într-o seară de marți, Veza s-a îmbrăcat și s-a așezat în oglindă.

Foto: Diana Bodea 

Marele Costel

Acum 90 de ani năștea o femeie din familie. Străbunica îl aducea pe lume pe bunicul. În 1928 și-a început existența Constantin Mosorescu. A venit pe lume după Primul Război Mondial. A fost copil în următorul. Vremurile nu l-au slujit bine, nu l-au ajutat să dea tot ce e mai bun în el. Prea mic pentru front, bărbat pentru femeile de acasă.

Am ascultat câteva povești cu soldații ruși. Fără interes, mărturisesc. În copilărie m-a fascinat relația dintre bunicii mei. Auzeam despre boală, vrăjitoare, croitorie, durerile facerii, o căruță în noapte, o naștere acasă.

Căsnicia bunicilor a fost una funcțională, unica recunoscută de mine. La urechile mele nu au ajuns vorbe urâte. Nu am asistat la certuri. Violența nu a tulburat familia. Constantin Mosorescu nu a ridicat mâna în război, nu a ridicat mâna în familie. S-a remarcat ca un familist excepțional. Râdeam mult lângă ei. Și ca bunici și-au păstrat sufletele vesele.

Și într-o bună zi bunica a murit. Declinul bunicului s-a ivit. Sfârșitul gloriei, sfârșitul persoanei Constantin Mosorescu. Niciodată nu a mai fost la fel. A rămas văduv după 60 de ani, iar ieri a împlinit 90 de ani. A adunat în jurul lui copiii, nepoții și strănepoții. Nu recunoaște pe nimeni din jur. Stă într-un scaun și privește în gol, o persoană-obiect.

Ceva s-a schimbat. Când mă aplec să-l sărut, mă sărută înapoi. Nu făcea asta în copilăria mea. Presupun că îi era rușine să-și arate afecțiunea.

L-am privit și i-am studiat chipul cu groază. Genele lui trăiesc în mine. Tataie a fost om bun, Marele Costel. Lipsită de alinarea creștină, m-a tulburat teribil boala. Neliniștită, mi-am apropiat moartea.

Să murim!

Boala e iadul imaginat de creștini.

Închei din nou ionescian: să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

Femeia care-și acceptă defectele

În 2006, în urma înscrierii la masterul de Politici culturale, am cunoscut o mână de oameni remarcabili. Să începem cu cei morți. Sorin Oncu, cel mai bun dintre noi. Afirm asta fără să țin cont de împământenita convingere, despre morți numai de bine. Nu este nimic rău de spus despre el. Mama Bodea a zis că nu a fost pământean. Prea știa el niște lucruri, multe lucruri!

În afară de Sorin, au mai intrat în viața mea: Cosmin Haiaș, Diana Bodea, Mariana și Mădălin Luca, Iulia Pordea, Judy.

Între ei, mai ales la început, suportam o apăsare. Eram o profană. Artiști, persoane cu misiuni închipuite, manifestau cultură prin ceea ce făceau, prin ceea ce erau. Inclusiv felul lor de a se îmbrăca mă exaspera. Într-o zi am mărturisit: Ani să stau printre voi și nu o să reușesc niciodată să arat așa! Nu a fost nevoie. Am descoperit printre ei acceptarea existenței fără a fi de acord în opinii. Au fost doi ani frumoși în viața mea datorită acestui grup mic, dar monstruos în lecții de viață și umor.

În 2007 am făcut o ședință foto cu Diana. Am povestit de atâtea ori despre. În 2009 am mers în vizită la Diana. După master s-a mutat în Ibiza. În 2014 m-am bucurat pentru ea participând la o celebrare a dragostei. Diana s-a căsătorit, eveniment cu peripeții despre care nu sunt sigură că am povestit pe blog. Unele lucruri le mai țin pentru mine, mai ales când sunt implicate o cură cu lâmâi, o slujbă prea lungă și lipsa unei toalete în apropiere.

În 2018 am zburat pentru a treia oară în Ibiza la Diana. O schimbare evidentă la noi s-a desprins din discuții. O temă recurentă a fost durerea: durerea mea de fiere, durerea ei de genunchi etc. V-ați făcut o idee. Doar splendoarea minții alunga efectul timpului pe trupul fiecăreia dintre noi.

Două ședințe foto au avut loc. La fiecare Diana mi-a insuflat curaj. Măi, dar tu știi să pozezi! Drăguță, ce ai învățat! Diana și câțiva gură cască, Poses un modelo! – sper că nu am scrâtit-o rău cu spaniola mea – m-au însuflețit până am alungat orice senzație că aș fi caraghioasă. Mereu mă simt așa în reprezentări de femeie sexi. Dar m-am dus pe insulă cu o misiune: să promovez, cu Tricoul Inteligent, femeia care-și acceptă defectele fizice.

Consider, în urma fotografiilor primite de la Diana, că m-am achitat onorabil.

Defectele nu mă definesc, mă deosebesc. Îmi port Tricoul cu atitudine.

Foto: Diana Bodea

Trăiam din plin viața bazarului

Cu mult timp înainte, pe vremea când eram elevă de liceu, nașa mea, o profesoară de franceză cum rar există, calmă, respectuoasă cu copiii, cinică, m-a chemat la ea acasă să-mi aleg niște haine. Nu știu cine, dar de dragul poveștii să zicem că o nepoată, îi dăduse două plase de haine. Să le dăruiască la rândul ei.

Paranteză. Mi-am permis să folosesc expresia pe vremea mea în urma botezului primit de la elevul meu select. Într-o zi s-a răsturnat sfârșit pe spătarul scaunului și m-a implorat să-i povestesc ceva de pe vremea mea pentru că altfel adoarme. Las deoparte reacțiile stârnite în mine.

Din cele două plase de haine mi-am ales o pereche de pantaloni de trening. M-a derutat puțin rozul lor, dar nu m-a oprit din a-i purta. În roz și în fâș, materialul subțire din pantalonii de trening, am oripilat adulții cu moda din 1998: buricul gol și talia joasă. Îmi amintesc clar că am întrebat: De ce le dă? Toate erau într-o stare bună.

Desprind de aici două observații. Vă ajut să nu vă îndepărtați de poveste cu interpretări eronate.
Observația 1.
La Severin nu pusese stăpânire pe noi consumerismul. Hainele se înlocuiau doar la ruperea lor. Mai ales în cazul copiilor, mai ales în cazul meu, un drac de copil.
Observația 2.
Dat fiind faptul că vorbim despre un oraș mic de provincie, s-ar putea ca plasele acelea două de haine să reprezinte chiar o idee și nu o gândire. Omul are multe gânduri și puține idei. Noica descrie magistral diferența. Eu mă avânt să cred că nepoata, așa am stabilit, că ar fi fost vorba de o nepoată, a avut ideea reînnoirii garderobei.

Despre anul 1998 ar mai fi de notat bazarul. Trăiam din plin viața bazarului. De acolo ne îmbrăcam din cap până în picioare. Ne înțoleam pentru Paște, Crăciun și începutul anului școlar. În câțiva ani au apărut consignațiile. Ne-am prăpădit alocațiile în așa diversitate. Creatorii de modă au intrat târziu în viețile noastre.

Uneori noaptea visam că mă aflam într-un magazin și îmi cumpăram haine umplându-mi brațele. În adolescență s-a repetat acest vis. Pe lângă subiectul haine, alte două subiecte producea mintea mea: grădini cu trandafiri și șerpi.

S-a întâmplat să-mi îndeplinesc visul cu hainele. Trandafiri am încetat să visez, iar pentru șerpi am citit literatură de specialitate. Cumpărându-mi haine ca în visele mele mi-am zis într-o zi cu ciudă: Nu puteam să visez și eu că iau premiul Nobel?!

Îndeplinirea dorințelor în vise s-a declanșat. De curând am visat ceva oarecum apropiat. Mă aflam într-o sală unde se oferea premiul Nobel. În vis mi-am reprezentat spațiul ca pe o sală de spectacol a Teatrului Național Timișoara. Eu mi-am tras scaunul și m-am așezat să privesc scena.

Visele s-au modificat. Oniric mă aflu pe drumul cel bun. Într-o zi s-ar putea chiar să coc o idee din zecile de gânduri. Și atunci…

Atunci o să mă răzbun. Povestea asta însă este gata. V-am spus ce am vrut.

Imaginea vinde. Tricoul Inteligent în Ibiza

Afacerea mea mică, Tricoul Inteligent, intenționez să o mai cresc anul acesta. Așa că în loc să mă pregătesc de curățenia de primăvară, eu îmi fac bagajul să plec în Ibiza.

În Ibiza locuiește fotograful meu simandicos, Diana Bodea. Diana m-a convins să-i pozez în anul doi de master. Cu prima ședință, pot să afirm acum, toată viața mi s-a schimbat. Timide amândouă, am reușit cumva să-mi văd frumusețea în fotografiile ei.

Asta nu înseamnă că m-am îndoit vreodată de trăsăturile mele plăcute. Să vă povestesc. Totul a început în anul 1983. M-am născut în. Sunt al doilea copil în familie.
Psihologia copilului cel mai mic este extraordinar de complicată și interesantă. … ei se simt apăsați de sentimentul micimii lor. Sunt mereu sub presiune, se remarcă prin aceea că vor să fie mai mari decât sunt. Se simt tot timpul afectați puternic de cuvinte și evenimente care pot viza micimea lor, le pot trezi ambiția. … dificultățile și barierele cu care se văd confruntați ultimii născuți sunt frecvent motivul pentru care ei îşi pierd încrederea în sine, devin deosebit de prudenți și se resemnează. Alfred Adler, Practica şi teoria psihologiei individuale, p.223.

Ca a doua născută, când am ajuns la vremea îndrăgostirii, după 14 ani, majoritatea băieţilor preferau compania surorii mai mari. În compania prietenelor am picat din nou pe locul doi. Una dintre ele se mira mereu de sânii mei mici. Alta îmi critica unghiile de la picioare. Aici mă văd obligată să menţionez că am o pedichiură impecabilă, dar pe vremea aceea nu mergeam la salon. Cu alte cuvinte, aveam copite ca toate femeile care refuză pedichiura pe motiv că oricum nu se vede.

Educația din familie, plus niște prietene îndrăgostite de ele au nimicit orice urmă de stimă de sine. Dacă cineva se regăsește în cele de mai sus, continuați să citiți. Dacă nu vi se potrivește nimic, așteptați numai. Nu este o regulă universală ce am notat eu, dar asemenea teoriei lui Freud despre nevroze, nu susține nimeni o cauză unică, dar în 98% dintre cazuri este adevărat.

Lipsită de stimă de sine, am lăsat-o pe Diana să mă curteze un an întreg. De la prima ședință, atitudinea s-a schimbat. Piciorul strâmb l-am descris într-un text ca picioruș lăudabil. Defectele mi le-am apropiat. Ele mă deosebesc. Am alte însușiri extraordinare pe care le pot accentua.

Afirm că o ședință foto ajută considerabil o femeie. Anul trecut am sugerat cititoarelor să încerce o ședință cu Anca Ciobănescu.

Eu călătoresc în Ibiza pentru o ședință foto cu Diana Bodea. Interesul meu ține de afacere. Imaginea vinde. O realitate cunoscută de orice persoană care execută anumite servicii. Dacă la master Diana a insistat un an pe lângă mine, de data aceasta am acceptat rapid invitația. Câteva produse ale Tricoului vor deveni subiectul Dianei. Iar apoi o să vă seduc mai ușor cu marfa mea.

Cresc Tricoul Inteligent. E nevoie de. Vă spun sincer. Lumea e imensă și eu vreau să văd cât pot. Cumpărați Tricoul ca să trimiteți un nomad cu sufletul în diferite locuri de pe planeta asta.

O să vă scriu zilnic din Ibiza. Promit. Nu uitați, imaginea vinde.

Foto: Diana Bodea

Mașina de spălat nu s-a stricat că spăl duminica

De mai bine de un an de zile m-am declarat atee. Neg existența oricărei divinități. Mă simt bine. Ceaiul nu și-a schimbat gustul. Mașina de spălat nu s-a stricat că spăl duminica. Am motive să mă ridic dimineața din pat.

Surprinzător că după ce m-am așezat bine în această reprezentare despre viață, i-am înțeles mult mai bine pe creștini. Am suprapus Biblia peste lecturile mele de psihanaliză. Am presupus că își iau dintre paginile Bibliei ce-mi iau eu din psihanaliză: înțelegere, acceptare, alăturare la niște principii.

Lecturile mele m-au ajutat să înțeleg oamenii așa cum sunt ei. Am întâlnit orice situație din viața mea.

Uneori îmi imaginam propria moarte doar ca să-i pedepsesc pe aceia care mă iubeau și îi iubeam. Îmi ziceam: Ați vedea voi atunci cum ar fi fără mine!

Sentimentele ambivalente față de părinți, iubire și ură, se află în oricare dintre noi. Ura nu presupune pedeapsă, iar consecințele nu au nimic de-a face cu Iadul.

Somnul de după amiază are ca efect oboseală și produce dureri de cap și apăsare. Fraza asta am întâlnit-o ieri la Adler și m-a pus pe gânduri. Toate simțirile și gândurile mele le-am regăsit în cărțile de specialitate.

Familia presupune și distrugere. Tații pot fi coercitivi. Mamele pot abuza de boală pentru a controla.

Gelozia concurențială aparține firescului, aia obsesională impune tratament.

Copilăria nu e roz.

Viața sexuală ne afectează ca persoane.

Etc!

Ce vreau să spun este că mă simt bine. Metaforic, au picat lanțurile din jurul inimii. M-am scuturat de ignoranță, m-am adăpostit de delirul de grandoare. Sunt splendidă în teorie și de atâtea ori hidoasă în practică. Dar schimbarea s-a produs. În mine e de multe ori liniște. Pe mine nu se vede asta. Încă reacționez, încă pretind, încă mă plâng.

În timp, cu mult mai multe cărți citite, o să mă scutur și de tânguirea asta nesuferită. Nu sunt nici o victimă. Asta mi-e clar. Rămâne să aplic. Schimbările persoanei se produc în timp și anevoios. Dar oamenii au capacitatea să-și modifice direcția în viață, au însușirile necesare să-și corecteze trăsăturile distinctive.

Nu lăsați pe nimeni să vă convingă de altceva.

Foto: Simona Nutu

De ce să ne împotrivim mamei și tatălui

Am scris despre. Am vorbit despre. Chiar am strigat despre. Este important pentru noi ca persoane să ne alegem cu grijă modelele în viață. Cine servește ca exemplu provoacă schimbări. Vocabularul e afectat. Folosesc cuvântul bezmetic după ce m-am îndrăgostit de sonoritatea lui. Adriana Babeți l-a folosit la un eveniment unde am participat. Fizionomia o modificăm. Salvador Dali și-a lăsat mustăți pentru a fi mai grozav ca Nietzsche. Etc! Ați prins ideea!

Atunci când împrumutăm, celălalt este mai puternic. Cel slab imită. Raportul acesta nu înseamnă în mod categoric inferioritate.

Un copil își imită părinții. Un discipol primește învățăturile unui maestru și adesea le continuă și le dezvoltă.

Ceea ce ne transformă în persoane cu gândire proprie sunt îndoiala, greșeala și împotrivirea. Când începem să ne îndoim, pătrundem ceva cu mintea. Când greșim, provocăm lecții prețioase. Când ne împotrivim, în special mamei sau tatălui, instanțele morale, și îi ucidem simbolic, atingem starea deplină de dezvoltare. Suntem un fruct copt. Fără îndoială, greșeală și împotrivire rămânem o prelungire, un apendice.

Modelele și standardele determină un fel de a fi. Omul civilizat funcționează cu norme care reglementează calitatea. Dacă vrem percepții de Sir și Lady, acționăm. Ne alegem modele care prin activitățile lor influențează apreciabil destinele. Stabilim standarde deosebit de înalte pentru a avea de unde să coborâm. Dacă nu ne dorim să fim educați, putem să nu facem nimic.

Eu am pus în capul listei mele premiul Nobel. Năzuiesc la. Asta înseamnă că o să mor evoluând într-o anumită direcție, dar mai ales într-o anumită manieră. Maniera ne face memorabili.

Uneori îmi imaginez cum ar fi să ajung acolo. Cui aș mulțumi. Cum am ajuns aici cu mărturisirile, o să vă las numele lor.

Primul nume ar fi Silviu Pârjolea. Silviu mi-a creat blogul. Mi-a dat primul șut.
Al doilea, Magdalena Dure, bunica tatălui Marei. Fără buni, nu aș fi avut validarea unui membru important din familie că scrisul e o meserie, una nobilă care necesită tuberoze pe birou pentru inspirație.
Al treilea, Oana Zimțea. Oana a corectat gafele mele gramaticale.
Al patrulea nume, Romina Faur. Romina a avut reprezentare de arac, parul acela de susținere folosit la vița de vie. Fără ea, după despărțirea de tatăl Marei m-aș fi angajat și aș fi renunțat la scris.

Le mulțumesc fiecăruia. Azi viața mea ar fi avut altă direcție fără oricare dintre ei. Doar Oana nu are treabă cu direcția, ea a avut grija exprimării corecte și îngrijite.

Acestea fiind spuse, ce nevoie mai am de Nobel?! Mulțumirile sunt publice și recunoștința incalculabilă.

Foto: Simona Nutu

Eu sunt țață. Douăzeci de minute la casierie la Banc Post

Ați citit Femeia nisipurilor de Abe Kobo? Nu a fost prima mea întâlnire cu absurdul, mărturisesc. M-a marcat însă. Dădeam pagină după pagină și retrăiam episoade absurde din viața de toate zilele.

Șansa la educație mi-a arătat că neînțelegerile dintre oameni țin de multe ori de cultură. Fapte de cultură le numesc absolvenții de la Litere. Pentru mine, înțelegerea acestui fapt a adus bunăvoință față de oameni și față de acțiunile lor.

Îmi pierd uneori compasiunea. Acolo mă izbesc de absurd. Educația și autoeducația mă ajută să identific episoadele absurde din viața obișnuită. Atunci mă dau un pas înapoi. Știu că vorbesc aceeași limbă cu interlocutorul meu, dar semnificațiile se pierd în gândire automată, în conformare și în îndoieli.

O să vă povestesc un episod absurd.

Se întâmplă să fiu posesoarea a două conturi la Banc Post. Într-un cont mă sprijină statul în care m-am născut cu 84 de lei pe lună, alocație pentru copil. Suma fabuloasă o transfer lunar sau nu în contul personal. Ieri am trasferat-o. Aseară după 8 am efectuat o tranzacție în care mutam banii dintr-un cont în altul.

Tot aseară mi-am blocat cardul. Din luna ianuarie când mi s-a spart mașina și mi s-a furat geanta, îmi merge excelent în ghinioane. Am pierdut un inel Oianu, am rămas fără permis, o rochie s-a rătăcit la curățătorie, Ryanair și-a anulat zborurile, am căzut pe scări. Aveți deja o imagine de ansamblu.

În urma blocării cardului, mă prezint azi la ghișeu să scot teribila sumă de 200 de lei. Și tărăboiul s-a pornit.

– Vreți să ridicați 127 de lei?
– Nu sunt 200? Așa ar trebui. Am transferat aseară 80 din. Am povestit cele de mai sus. Două conturi, alocație, uite așa, uite pe dincolo.
– Un moment, vă rog frumos.

Pac, pac, pac. Doamna tastează.
Mie îmi sună telefonul. Resping.

– Nu înțeleg. Ce bani ați transferat? Nu există bani. În 16 s-a efectuat ultima tranzație. Nu ați putut să transferați aseară pentru că nu erau bani.
– Aseară au fost 86 de lei pe cont. Și i-am transferat în contul personal.
– Nu ați făcut asta. Nu vreau să ne contrazicem, să ne certăm, dar nu se poate. Cum să se poată dacă nu există bani?!

Și de aici, fix ca două țațe, fiecare și-a prezentat adevărul. Vorbeam pe rând, vorbeam una peste alta, tăceri scurte, priviri ucigătoare până m-a izbit fapta de cultură. Atunci am tras aer în piept.

– Aveți dreptate, ce vă arată în sistem, așa este. Nu zic că nu aveți dreptate. Dar eu vă spun că aseară aveam 86 de lei în cont și am transferat 80 în contul personal. Cum nu am nici un interes să mint, am venit doar să-mi scot banii mei, vă rog frumos să-mi prezentați o altă presupusă acțiune, nu aceea că eu mint. (Deosebit de importantă această frază pentru mine ca persoană.)

– Dar v-am făcut eu mincinoasă?

– Mi-ați zis că nu am făcut ieri nici o tranzacție. Că fabulez. O să sun la București și o să discut despre. Eu voiam să scot niște bani, nu am acuzat banca de nimic, nu am pretins cei 80 de lei.

Ne-am despărțit cu urări de ziua bună după ce ne-am stricat-o reciproc. Conversația a durat mai mult de 20 de minute. Revolta doamnei și furia mea au avut timp să se desfășoare. Dar și aici v-ați făcut o imagine de ansamblu.

După ce am plecat de la bancă, am sunat la București. Mi-am anunțat furia. Am cerut permisiunea să povestesc pornind de la furtul actelor din luna ianuarie. Doamnul m-a lămurit. A avut loc o tranzacție aseară.

Normal că, asta i-am explicat și eu vacii. Nimic nu mi-a ieșit pe gură. Am ținut în mine ca un pechinez turbat.

Doar că doamna nu vede tot cum văd ei la București, iar banii văzuți de mine nu există pentru că sistemul lor nu s-a actualizat.

Am ascultat și nu m-am abținut.

– Serios? Și doamna de la ghișeu nu beneficiază de aceleași cursuri ca toți angajații? Nu are un răspuns care să nu-l facă pe client mincinos? Să nu-l provoace până la spume la gură? Că sunt furioasă. V-am zis că sunt furioasă?

– Mi-ați spus doamnă. Pot să vă cer scuze în numele colegei mele.

– Nu vreau scuze. O zi bună. La revedere.

Ați fost clienți Banc Post? Nu a prima mea întâlnire cu absurdul.

Foto: Anca Ciobănescu

Ucisă simbolic pentru că nu dezaprob avortul

Sâmbătă și duminică am participat cu Tricoul Inteligent Dunia, mica mea afacere, la târgul Artisans Bazaar, prilej bun și pentru taifas cu prietenii. O prietenă mi-a comunicat la un moment dat: Ai văzut că au ieșit din nou prietenii tăi în stradă, la maternitate?!

De prietenii mei de la maternitate mă despart principiile. Ei susțin viața acolo unde nu este treaba lor – în trupul femeii. Eu susțin viața prin educația sexuală în școli. Anul trecut am fost ucisă simbolic pentru că nu dezaprob avortul. Am fost cât am putut de provocatoare prin titlul ales pentru articol, Vă rog frumos, lăsați-mă să avortez.

Mi-am zis că aș putea să mă strecor printre ei cu o bucată mare de carton cu următorul mesaj: Să-i învățăm pe adolescenți să facă sex protejat. Dar mi-e frică de creierul mulțimii. Acolo nu mai funcționează indivizi. Iar unde individualitatea este suprimată, generalul se manifestă monstruos.

Așa că o să scriu pe blog. Să nu creadă judecătorii mei de anul trecut că m-au pus la punct. În continuare susțin educația sexuală în școli și dreptul femeii de a face ce vrea cu corpul ei, inclusiv sex cu o pasiune devastatoare.

S-au simțit mulți datori și îndreptățiți anul trecut să mă jignească. Unii au crezut chiar că o să ascult. Mă uimește atitudinea asta. Am observat-o și în situații mai puțin grave. De exemplu, o duduie de pe facebook mi-a scris să nu-mi mai alint fetița mica bestie, iar când a revăzut dezmierdarea m-a dojenit ușor.

Înțeleg atitudinea asta la mama. Tot așteaptă de ani de zile să mă supun convențiilor. Așa merg lucrurile de când lumea, dar trebuie să fii tu mai cu moț! Mama m-a născut. E mai firesc să aștepte și să aibă pretenții de la mine. Dar străinii habar nu am de ce așteaptă.

Am 34 de ani. Am un copil de opt ani și încerc să trec într-o nouă etapă profesională. Dificultatea ține acum de particular. Știu oarecum cine sunt. Mai mult cunosc cine nu sunt. Direcția în viață aparține de zona culturală. Pătrățica mea conține literatura, arta, scrisul, blogul, moda, călătoriile. Aici duc lupte, aici mă angajez, aici îmi dau drumul furiilor.

Ceilalți îmi îngreunează acțiunile, reacțiile lor la părerile mele rostite cu voce tare. Faptul că nu folosesc împotriva lor arta persuasiunii îmi strică de multe ori dispoziția. O să vă dau un exemplu. Femeile când se întâlnesc încep imediat să se complimenteze. Trei din cinci fac asta. Ce frumoasă ești, pui! Și pui imediat zâmbește și își dă simpatia. Complimentele, chiar și false, sunt apreciate și acceptate. Există studii care au demonstrat. Puteți citi despre în Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării.

Nu e greu să ne descoperim drumul în viață, ci să rămânem pe acel drum. O să fim frecvent uciși simbolic fără o judecată de către mulțime. Fiecare luptă câștigă niște drepturi. Pe la 50 de ani cred că devine mai ușor. Nu am de unde să știu, la vârsta mea mă aflu în bătaia puștii.

Cu un nou text despre avort, sunt în câmp deschis.

Nu uitați să trageți, aș fi dezamăgită altfel.

Foc!

14 martie. E puțin mai întuneric azi

A murit Stephen Hawking. Simt nevoia să las pe blog o notă despre. Niciodata ca până acum nu mi-a fost așa evidentă funcția de jurnal. Doresc să mă aplec asupra informației. Prin scris, cu reprezentarea lui de leac, să eternizez această zi de 14 martie 2018.

În 14 martie, prin moartea unui geniu, am scormonit în memorie. Mi-am amintit amintirile. Am avut mulți profesori de fizică și chimie. Găsesc interesant faptul că le-am pierdut chipul unora dintre ei. Ce a rămas viu este sentimentul de groază căpătat la clasele unora.

Prin clasa a VII-a sau chiar a VIII-a, rubrica de chimie din catalog cuprindea notele de 4 și 7. La o nouă ascultare, m-am potcovit. Asta era expresia pentru notele mici. M-am potcovit cu încă o notă de 4. Îngrozită, am mers în bancă și mi-am calculat media. Corigența reprezenta o rușine prea mare pentru vremurile mele. M-a salvat de corigența media 5 pe care am acceptat-o fără nici un sentiment penibil de sfială.

Fizica, matematica și chimia nu erau îndeletnicirile mele. Cifrele și simbolurile mă plictiseau în timpul lecțiilor și mă înspăimântau la ascultare. Am promovat din mila și bunăvoința profesorilor în primul rând. În al doilea rând am depus eforturi epuizante să memorez niște formule.

Am exultat în facultate doar că am scăpat de hidoasele cifre. Am iubit și iubesc literele. Doar că între timp m-au sedus și cifrele. Am citit cărți pe înțelesul tuturor; Einstein, Hawking, Richard Feynman. Ce furie m-a năpădit din cauza limitării intelectuale! De multe ori m-am întrebat de ce nu m-am născut și eu un geniu. De multe ori mi-am dorit să fi fost unul dintre. Mi-am zis și îmi zic că lumea aș fi înțeles-o altfel. Nu m-ar mai fi consumat nimicurile. Cinismul nu l-aș mai fi cultivat, m-aș fi născut cu. Aș fi câștigat bani cu ușurință.

Privesc în prezent tabelul lui Mendeleev cu drag. Mi se scurg ochii la simboluri. Văd acolo viața, lumea, minunea existenței. Nici un profesor nu a manifestat încântare pentru viață, pasiune pentru elementele alcăturii umane. Toți au găsit de cuviință să ne terorizeze cu note mici pentru că greșeam numărul de protoni. Am părăsit școala cu îndoieli matematice. Nu dau vina pe profesori, nu caut să arăt cu degetul. Știu sigur că fizica și chimia au puterea să fascineze, să atragă, să însemne mai mult pentru elev.

E doliu în lumea oamenilor de știință. Au suferit ditamai pierderea. Planeta a rămas fără una dintre puținele persoane care o văd, o observă, o dezvăluie cu dovezi. E puțin mai întuneric azi. Așteptăm sau cel puțin eu aștept să se mai nască sau să crească geniile care au capacitatea să mai facă un pas în cunoașterea universului urmărind dovezile.

Stephen Hawking, îți mulțumesc că ne-ai apropiat de univers.