Lichea? Nu, lichele. Toți suntem vinovați

În programul zilei de azi, dacă nu ai ceva de comentat despre politică, pare că nu interesează pe nimeni. Mă întreb, gândul cafelei de dimineață a lipsit? Ceașca, ușoară și plăcută la atingere datorită căldurii și mirosului ademenitor, a fost înlocuită de vomă imaginară?

M-am așezat la masa de la bucătărie și am citit titlurile. Ne-am întors în 1990. Nu, ne-am întors în 1989. Lichea. Hoti. Liviu Dragnea. Înjurături, înjurături, înjurături, înjurături, înjurături, înjurături. Varianta online a Dicționarului explicativ român prezintă lichea ca fiind cuvântul zilei. Lângă, fotografia lui Sorin Grindeanu.

După jumătate de oră de belit ochii, am lăsat telefonul deoparte și m-am întrebat ce este în neregulă cu mine. Nu mă simt revoltată, nu mă simt trădată, nu mi-e frică de o prăbușire închipuită în primii ani după regimul Ceaușescu, nu vreau să părăsesc țara. Ce naiba am?

O să vă răspund și o să-mi răspund.

Nu descriu furia deoarece datoria mea față de țară am îndeplinit-o. Am mers la vot. Data trecută am votat Partidul ecologist. Nu cred în Klaus Iohannis, nu am crezut în Victor Ponta. Nu am nici o simpatie politică. Îmi lipsește noblețea omului politic, preocuparea prin excelență, după Aristotel, a individului.

Cred cu tărie în decență și bun simț. A înjura conducătorii politici, corupți sau nu, mă dezgustă. Copiii lui Ponta rămân niște copii, iar ura mă îndepărtează. Mă opun lui Freud. Nu cred că înjurăturile pun bazele civilizației. Cuvintele urâte ne reîntorc într-o stare primitivă. De asta îmi este frică, de o reluare a unui trai străvechi.

Textul meu vine cu o perspectivă umanistă. Nu renunț la a crede în rațiunea umană. Iar poporul, prin cetățean, să nu mai arate cu degetul conducătorii. Oamenii ăia sunt produsul educației românești. Aceia care se împotrivesc azi, dar înjură și atacă persoana sunt mai bine educați? Atacul la persoană reprezintă o strategie. Nu am știut, dar așa este, am mai citit o carte și am descoperit în paginile ei tehnici, metode și strategii de a avea mereu dreptate.

Căutăm vinovați? Conducătorii sunt vinovați? Liviu Dragnea? NU.

Toți suntem vinovați. Și oamenii din Teleorman, și aceia care au votat PSD, și aceia care nu au votat. În primul rând pentru că suntem niște needucați și pretindem de la alții ceea ce noi nu oferim.

Vrem o țară ca afară?

Începeți cu educația, iar educația începe în primii ani de viață, nu în școală. Ce îți înveți copilul în primii ani de viață?

Azi îi învățăm că Liviu Dragnea e vinovat. Noi suntem fără de pată.

Foto: Adrian Oncu

În sfârșit sunt un copil fericit

14918747_1346008348742649_327844323155084116_oAm primit indirect o invitație. Are Criastian Manafu pe blog un text despre Puterea blogului. Imediat mi-a atras atenția. Cel mai mult mi-a atras atenția pauza de după virgulă. Da, mă impresionează redactarea, mai ales pe platformele astea. Unii nu consideră necesară o așezare în pagină corectă că doar ne înțelegem. Divaghez.

Invitația de care am amintit are un public țintă: posesori de blog care investesc timp, energie și resurse în jurnalele lor online. Cum au evoluat de când s-au lansat în blogging.

A picat la momentul potrivit pentru mine. La anul împlinesc și eu 10 ani de blogging și m-am gândit adesea la cum ar fi fost viața mea dacă în 2007 nu descopeream acestă formă de exprimare. Știți care e prima întrebare pe care mi-o adresez? Aș mai fi scris? Dunia, ai mai fi scris?

În primul rând Dunia nu ar fi existat. Ar fi rămas între filele romanului lui Dostoievski, o altă figură tragică a literaturii ruse. În al doilea rând, privind în urmă, poate nu aș mai fi scris niciodată. Am abandonat în facultate de frică și rușine. Am crescut cu lecturi din Balzac, Hugo, Dumas, Romain Rolland, Dostoievski, Tolstoi. Cum să mă apropii eu cu scrisul de autoritățile de mai sus?

În 2007, un foarte drag prieten care îmi cunoștea boala scrisului, mi-a zis: Paulina dragă, ți-am făcut un cont pe wordpress. Ți-am adăugat și niște bloggeri ca să-i citești, să vezi despre ce e vorba. Trecem peste ochii mei bulbucați de holbare, dar nu aveam habar despre ce vorbea. WordPress? Bloggeri?

Astfel am ajuns să mâzgălesc. Primii ani am mâzgălit, deși la orice text se observă încercarea de a scrie frumos, de a impresiona, de a mă ridica acolo unde au fost alții. Încet, încet, prin exercițiul de scris, am început să fiu curioasă exclusiv de mine, de mintea mea, de putințele mele. Am câștigat un concurs la Iași în urma căruia am publicat o carte.

Prima realizare concretă a blogului, am publicat.

Separat, vă mărturisesc că nu-mi place să vorbesc despre ceea ce am publicat.

De aici s-au întâmplat multe. Oamenii și-au schimbat atitudinea în prezența mea. Unii au îndrăznit chiar să-mi spună pe față. Eu am realizat însă că am mari probleme cu stima de sine. De fapt nu o aveam deloc. M-am îndreptat spre literatura de specialitate și l-am descoperit pe Freud. Cu Freud am devenit capabilă să privesc în mine. Să privesc în mine nu e o expresie patetică folosită cu scopul de a atrage atenția. Chiar am înfăptuit ce am notat mai sus.

Lent, cu pași mărunți, imperceptibili, am mutat tot în mine. Am cunoscut diverse persoane datorită blogului. Îl amintesc aici pe Dan care mi-a atras atenția asupra acuzativului. Nu-l foloseam. M-am corectat. Am luat la puricat blogul și, cred eu, am corectat fiecare text în parte.

Într-o zi am primit o invitație de la Romina Faur pentru campania ei #sieusustinverdepentrubiciclete. E un punct de referință aici. Când a intrat Romina în viața mea se traduce cu artistul și-a găsit punctul de sprijin. M-a ajutat mult la atitudine. Datorită ei pot să-mi recunosc meseria: blogger-scriitor. Blogul este locul meu de muncă. Da, scriu acum de pe canapea într-un tricou alb de bumbac și Ugg-uri în picioare, dar ăsta e locul meu de muncă oricât mi l-au anulat diverse persoane de-a lungul anilor.

A doua realizare concretă a blogului, am publicat a doua carte. Înainte de această a doua carte, în colaborare cu Lucian Popovici am scos o carte cu text și imagini, Quad între albastru și roz. Acțiunea noastră a făcut parte dintr-un proiect mai mare al Liei Pfeiffer.

Dintr-o dată timpul a accelerat, dar vă asigur că totul este o senzație când privesc în urmă. În realitate, am avut și am parte de o desfășurare lentă.

Am inițiat o campanie, #poartaocarte. Cred în puterea lecturii. Ne poate face conștienți de propria micime. Cresc șansele de a deveni lucizi.

Și am ajuns să creez Tricoul Inteligent. Tricoul, bumbac imprimat cu literatură prețioasă, a venit să mă sprijine financiar. Consider că nu am dedicat timp și energie blogului, socotesc că am devenit blogul.

Eu sunt blogul. Aș fi fost cu totul o altă persoană fără el și îndrăznesc să afirm că una mult mai săraca intelectual. Am crescut enorm cu el. În prezent e cu putință să-mi fie drag de mine și nu rușine. Vă jur că este cea mai mare realizare a mea. Probabil și a multor altor copii crescuți în familii oltenești unde se face educație prin critică și umilință.

Freud mi-a arătat că niciodată nu e târziu să ai o copilărie fericită. În sfârșit sunt un copil fericit.

Pentru dumneavostră, povestea mea, Dunia Paula, blogger-scriitor cu dorința de a câștiga în viitor premiul Nobel.

Notă:

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor-580x435În câteva zile fumatul va fi interzis în locurile publice. A fost vreme să-și dea fiecare cu părerea.

Nu am comentat nimic. Eu sunt nefumătoare. Discursurile năvalnice m-au îndepărtat de subiect. Mi-am amintit mai multe filme. Un film cu Sylvester Stallone, Demolatorul, unde guvernul crease o societate ideală. Tot ce putea afecta organismul uman fusese interzis. Pentru evidențiere, o societate subterană se formează.

Un alt film, căruia îmi scapă numele, conține următoarea scenă. După o luptă grea cu inamicul, în tranșee sau în tabăra de război, soldații fac schimb de țigări. Își oferă ceremonios hârtia fină cu sentimentul somptuozității.

Vedeți? Semnificația aceluiași obiect atunci și acum. Omorâți de dizenterie, arme de foc sau sabie, oamenii căutau țigara ca răsfăț. Eco prietenoși, oamenii au transformat răsfățul din timpul războiului în Război.

Fumatul ucide!

Înainte să ne ucidă ceva din exterior, omul se distruge singur. Renunță de bunăvoie la drepturi pentru care a ucis. Violența întemeiază şi conservă dreptul. Jacques Derrida are un splendid şi semnificativ eseu despre violenţă.

Dacă vă întrebaţi ce anume susţin, fumatul sau nefumatul, vă răspund politicos că întreţin iluzia unui om epicurian, teoria fericirii raţionale a individului.

Raţionez dacă o ţigară îmi face rău sau nu, raţionez dacă zbor sau iau trenul, raţionez consumul de carne. Amestecul guvernului mă transportă în 1984. Nu anul, deşi nu ar fi greşit nici aşa, ci romanul lui Orwell.

Aptitudinile politice îmi lipsesc cu desăvârşire. Îi confirm ilustrului Aristotel că sunt o copie nedesăvârşită a bărbatului.

Propun un scenariu. Peste un secol, se interzice consumul de carne, peste alt secol, consumul de legume. O să ne hrănim cu pilule. Nu o să mai existe atingere umană, îmbrăţişare, o anumită rasă. O să avem sănătate că e mai bună decât toate. Şi zile lungi de trăit.

Acestea fiind spuse, mă duc la ale mele.

În 19-20 martie mă găsiţi la Fashion Fridays cu Tricoul Inteligent.

Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez.

 

Circul, trecut și prezent

11100595_971625576180930_2392303941514242957_nAm fost la circ. Merg de când eram copil. Nu-mi amintesc să fi renunțat vreodată. Câțiva ani am ajuns mai rar. Am devenit mamă și nu am mai pierdut nici un spectacol.

Aseară, Mara fiind deja o domnișoară care are locul ei și îl folosește, mama a experimentat stări sufletești proustiene. Mi-am permis legături asociative și recuperări ale timpului trecut.

Ce semnificații avea circul?

În primul rând, animale. În istoria omenirii, au existat zile când doar circul te punea față în față cu fiarele sălbatice.

În al doilea rând, circul semnifica o altă lume. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum 25 de ani la care lume mă refer, aș fi întins brațele cu gestul de a cuprinde interiorul cortului. Mirosul degajat de pânza tare și impermeabilă, orchestra, muzica, vata pe băț, merele caramelizate, clovni, ținutele fastuoase ale prezentatorilor și artiștilor, asta era lumea.

În al treilea rând, dispoziția din toate zilele cât circul se afla în oraș.

A se citi rândurile de mai sus la trecut. Circul avea aceste semnificații. Înțelesurile depind și de vremuri. În copilăria mea circul deținea puterea impresionabilității prin lipsurile societății. Sub cort se aflau concentrate dulciuri, animale, artiști. Contactul cu artiștii și fiarele sălbatice sau animalele dresate nu exista. Presupun că am învățat cuvântul dresor la unul dintre spectacole.

O imagine reprezentarivă a copilului de acum 25 de ani la circ: ochi zgâiți.

O imagine reprezentativă a copilului actual la circ: cu ochii într-un smartphone. Îmi permit generalizarea doar pentru a sublinia scăderea interesului față de lumea circului.

Circul reprezintă o lume. Înfocat apărătoar al drepturilor animalelor sau nu, circul deține autonomie. Viața artiștilor dintr-un circ presupune o educație și o cultură aparte. Oamenii creează sui-generis, special. Obiectul artei lor moare în timp ce-și prestează partea din spectacol. Artiștii merg mai departe, fac un pact cu indecidabilul muncii lor, o muncă nici adevărată, nici falsă, o muncă repetitivă, o viață fără stabilitate și plină de pericole.

Am privit mult ieri.

Cortul nu mai e ce a fost.

Ținutele nu mai sunt ce au fost.

Artiștii s-au schimbat prin raportarea la publicul actual.

Dresura a rămas neschimbată. O muncă periculoasă depășită doar de satisfacția de a sta lângă un imens și superb leu, iar el să-și sprijine capul și coama de tine.

Circul nu mai e ce a fost. În trecut, dădea naștere la visuri. La circ am descoperit Africa. Mi-am dorit atât de mult să ajung pe acel continent încât m-am înscris într-un program Crucea Roșie doar pentru a ajunge acolo. Vedeam Africa și ajutam oamenii. În program nu am ajuns, în Africa da. Și am văzut lei în habitatul lor. Mă întrebam aseară dacă animalele au experiența fericirii. Habar nu am.

Mă bucur și îmi pare rău în același timp de animalele de la circ. E un conflict sentimental. Trăiesc cu el, dar îmi place circul. Un alt vis al meu. Am multe, visez mult. Să ajung să văd Cirque du Soleil.

Mă bucură circul. Mă bucură nespus și în reprezentarea decavată actuală.

Mă bucură.

Mi-am ales istoricul: Lucian Boia

627x0Am verificat titlurile pe care le-am citit de Lucian Boia. Stătem ieri în fața unei mese special amenajate care conținea toate cărțile semnate Lucian Boia. Ah! Ce răsfăț pentru ochi, iar eu am citit doar 4.

Aseară, la librăria Cartea de nisip, Lucian Boia a lansat cartea Cum s-a românizat România. Nu am citit-o, dar mi-am cumpărat-o. O am în geantă, o port în geantă. Puteți oricare dintre dumneavostră să mă descoperiți cu ea în mână la Cărturești, Starbucks sau oricare altă cafenea din oraș.

Am ascultat cu interes discursurile de ieri, fie că a vorbit Robert Șerban, Cornel Ungureanu sau Lucian Boia. L-am ascultat chiar și pe Cornel Secu. Nu dau explicații.

Am privit, cât mi-a permis locul unde am șezut, și chipul lui Lucian Boia. Aici. În punctul acesta, fizionomie – personalitate, simt o contradicție. Un sentiment sâcâitor, absolut lipsit de cauze, nu-mi potrivește trăsăturile pe individualitate.

Am desprins din cărți individualitatea lui Lucian Boia. Mi-a revenit impresionabilă, electrizantă, lucidă. I-am acordat tot creditul de care dispun.

În realitatea mea de azi cu toate reprezentările ei am și o nevoie precisă: de a cunoaște istorie, de a cunoaște istoria poporului meu și a celorlalți.

Dacă mi-aș fi permis o întrebare ieri, aș fi formulat următorul gând: cum ne alegem istoricul?

Dacă mi-aș fi permis și un al doilea gând, aș fi sugerat un exercițiu de imaginație: un scurt scenariu despre cum să se predea istoria ca obiect de studiu în școli.

Nu am îndrăznit și nici nu m-a interesat să îndrăznesc. M-am încumetat să fac o poză pe care nu o s-o public. Nu sunt nici Mile Șepețan, nici Flavius Neamciuc. Poate dată viitoare o să fie unul dintre ei prezenți sau amândoi. De ce să nu ne intereseze istoria?

Istoria și gramatica limbii materne sunt obiecte de studiu obligatorii impuse de bunul simț.

Revenid, eu mi-am ales istoricul. Eu l-am ales pe Lucian Boia. Și vreau timp să-i citesc toate cărțile. Și masa din colț liberă de la Starbucks.

Cum s-a românizat România.

Să vedem cine este curios.

Notă: fotografia nu-mi aparține. Sursa aici.