Ce anume vă reține în relație, persoana sau obișnuințele din jurul persoanei?

Îmi imaginez uneori că mă aflu într-o sală, în fața unui public exclusiv feminin. N-am visat niciodată. Acesta nu este un vis.

Exercițiul se desprinde dintr-o idee care crește pe zi ce trece. Să stau în fața femeilor și să le povestesc despre o viață fără sens, dar satisfăcătoare, pe alocuri fericită. Să le împărtășesc că trăiesc deja o a treia viață și abia în ultima am ajuns să mă cunosc suficient.

Prima viață s-a desfășurat lângă un iubit din facultate. După cerințele sociale și familiale, m-aș fi măritat prin 2006, chiar mai devreme. Nu s-a întâmplat. La final, cel mai greu a fost să-mi alcătuiesc alte obiceiuri. Într-o relație, dezvolți obișnuințe. La despărțire, obișnuințele se simt ca pielea opărită. Vorbesc din experință. M-am opărit în copilărie și am câteva despărțiri dureroase în palmaresul feminin demonic.

A doua viață mi-a dat-o pe Mara. Cu tatăl ei, un Făt Frumos la vremea lui, am construit alte obișnuințe. La despărțire, creierul nu ține pasul cu reorganizarea. Mi-am smuls a doua oară pielea. Prietenii fac parte din cangrenă. Putrezirea unei părți, anume relația amoroasă dintre două persoane, nu este uneori acceptată de prieteni. Nu se despart două persoane, ci o duzină. Ajungi să dai explicații prietenului iubitului, prietenei iubitei, părinților, chiar bunicilor.

O despărțire conține zeci de micro despărțiri. Intensitatea neplăcerilor cauzate de un caracter sau altul pălește. Se întâmplă să uiți de ce ai putrezit în relație. Aici le-aș reaminti femeilor, în sala aia plină fantazată la început de text, că trăiesc o falsă amăgire. Reluarea obișnuințelor și reașezarea în confort nu rezolvă dispariția sentimentelor. Le-aș cere permisiunea să fiu obraznică. Le-aș întreba: Ce anume vă reține în relație, persoana sau obișnuințele din jurul persoanei?

Încă n-am tras o concluzie de ce unii rămân îndrăgostiți, iar alții se devorează până la anularea persoanei. Cel mai mult rezonez cu H.D. Lawrence. Pentru a trece cu vederea neajunsurile persoanei de-a lungul înaintării în vârstă, e necesară o dragoste care face pământul să se miște sub tine la începuturi.

S-a zguduit pământul prima dată când ați făcut dragoste?
Da.
Nu.

Alegeți răspunsul și alungați obișnuințele care nu vă permit să faceți ceea ce este corect pentru propria persoană.

A treia viață m-a apropiat de mine. Cu greșeli enorme pe umeri și cu lecții de învățat am început să-mi pun întrebările corecte. Ce vreau eu să fac?

Ce vreau eu? Eu, femeia. Eu, mama. Eu, prietena. Eu, fiica. Eu, iubita.

Răspund la întrebări. Tai de multe ori în imaginar sau într-un caiet unde mai notez gânduri. În prezent duc o viață fără sens, dar satisfăcătoare. Tot mai mult îndrăznesc să fac ce vreau eu și să-mi asum consecințele. Refuz supunerea și sufăr adesea, desigur!

Viața mea este mai frumoasă cu fiecare zi care trece. Am pariat pe mine. Râd înainte de toate și citesc să fiu o femeie interesantă.

Sunt o femeie interesantă. Tu? Ea? Voi?

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce am avut mai frumos în dulap pentru un concert Andrea Bocelli

Împrejurărilor favorabile le datorez o ieșire la un concert Andrea Bocelli. Însoțitor mi-a fost Mara. Pentru noi, un eveniment ca acesta începe cu alegerea rochiei. Mara s-a obișnuit cu pretențiile mele. La spectacole, scoatem ce avem mai frumos în dulap. Ne exprimăm vestimentar personalitatea. Ne arătăm prin haină respectul față de artiști. Uneori merg special la coafor pentru un spectacol. Adevărul este că mă fudulesc asemenea dragilor mele românce când merg la o nuntă.

Mara și-a ales rochia singură. Într-un magazin preferat de ea, a probat câteva rochii și a defilat. În Germania, industria de modă și gustul oamenilor au făcut posibil să apară pe umerașe haine simple pentru copii. Mai puține culori, mai puține fundițe, mai puține pietricele. Rochia Marei a avut două fundițe. Am sugerat să le tăiem cu foarfeca, dar s-a opus. Un copil e simplu cu limită. Știu asta, uneori mai uit.

În familia mea, am decis să respectăm artiștii. Să nu minimalizăm, să nu batjocorim cultura. Reprezentările oamenilor despre viață stârnesc interes pentru noi.

La concert am ajuns mai devreme. Locurile necunoscute mă scot repede din casă. Locul, orașul străin, zăpada, taxiul, sala imensă m-au mobilizat. Concertul a durat două ore. La pauză m-am gândit să plec. Mereu îmi expun copilul la manifestările culturale, dar n-am insistat niciodată. La Filarmonică, ori de de câte ori m-a însoțit Mara, am luat bilete în margine pentru a ne putea retrage când nu mai există răbdare.

La Andrea Bocelli m-am convins să stau. M-am răzgândit. La pauză, Mara m-a ajutat să decid. Mai rezist o oră, mi-a spus ea. Coboram scările spre scaunele noastre. Mama, mă uit la mine cu rochia asta. Mă uit în sală. Mă simt cea mai frumoasă! Am râs în hohote și nu am corectat-o. Mara nu a crescut fiind cea mai frumoasă. Mara a crescut fiind foarte frumoasă. Așa mi-am arătat eu respectul și empatia pentru orice mamă din lumea asta. Și eu, Mara? Tu ești a doua cea mai frumoasă.

La concert nu am corectat-o. N-aș strica o stare de spirit pentru o corectitudine neînțeleasă de Mara și de prea mulți adulți. Partea a doua a spectacolului a fost agreabilă și suportabilă pentru Mara. În primul rând pentru că urma să plece. În al doilea rând ritmul alert, rochiile lungi și cântecele vesele i-au atras atenția. A rămas cu gura căscată.

Pe rândul nostru am nimerit între un cuplu sobru și o domnișoară într-o stare delicată. Când vorbea, îmi aminteam de serile când fugeam după tataie în beci. Miroseau identic. Tataie de la damigeană, domnișoara de la pet. Prietenoasă, cu disponibilitate de a conversa în limba engleză, m-a purtat în copilăria ei unde un bunic a dus-o la o expoziție Monet. În felul acesta m-a gratulat pentru purtarea mea de mamă în ciuda dezinteresului manifestat de Mara.

Lumea îmbrăcată plictisitor. Fix cum a observat și Mara. Bărbații mai eleganți dacă ar fi să compar. Ce rost are?! Și acum e timpul să-mi iau la revedere. Andrea Bocelli a cântat la final Time to say goodbye. Domnișoara de lângă mine avea fața scăldată de lacrimi. Domnul sobru aplauda frenetic.

Pentru noi a fost timpul să ne strecurăm printre oameni și să greșim ieșirea, dar asta e altă poveste.

A fost timpul pentru o stare de spirit mijlocită de Andrea Bocelli.

Foto: Zenobia Lazarovici

După Webstock. Oamenii sinceri rămân preferații mei

Trec zilele. Dacă nu mă apuc de treabă, să scriu impresiile despre Webstock, o să notez din amintire. Amintirea presupune o căutare a ceva, un apel la memorie. Aș prefera mai mult să relatez. E mai felul meu. Să fiu cât mai corectă.

Ani de zile am amânat să merg la asemenea adunări. Justificam prin articole pe blog despre nepotrivirea mea cu mediul online. Nu sunt blogger, sunt om cu blog. Ziceam. Nu sunt scriitor, dar am publicat cărți. Am făcut asta. Nu mă simt bine între bloggeri, nu mă simt bine între scriitori. Am mărturisit.

Pentru bloggeri afișam aroganță. Facultatea de Litere mi-a crescut pretențiile. Pentru scriitori descriam timiditatea. Facultatea de Litere mi-a tăiat aripile. Mereu am trăit în contradicții. Abia după ce am muncit intens la mine, la comportamentul meu, am ajuns să fiu. Iar acum sunt. Doar sunt. E suficient să spun, să afișez pentru a mă face iubită sau detestată. Din nou, trăiesc în contradicții. Doar că acum trăiesc cu ele așa cum vin.

Într-un asemenea moment mi-am făcut prezența la o conferință Webstock. O oră mai târziu deja regretam că nu am mers în anii trecuți. Părerea mea sinceră despre evenimente de genul este următoarea: O să primiți informație de acolo cât negru sub unghie. Eficiența unei conferințe constă în taină, în dialog, în conversații, în seducție, în networking. Ați văzut reacția unui câine când apare un câine necunoscut? Da, exact, se miros fix acolo unde nu o să scriu pe blog dintr-o convingere intimă că limbajul curat e fantastic de eficace și incitant. Pentru acest motiv să vă puneți în agendă un eveniment social media. Prezența vă transformă dintr-un străin într-un membru, o parte cât de mică din tot ce înseamnă sau va însemna online.

Prima concluzie: Informație puțină, dialog intens.

În prima parte a conferinței am ascultat povești. Fermecată peste măsură am fost de Cornel Amariei și Andreea Esca. Interesată m-am arătat de Zoso și Andressa. De Zoso am auzit fel și fel de invective, dar dacă nu știați, la provincie acțiunile, faptele și personalitatea unei persoane ajung deteriorate. La București se întâmplă totul, acolo sunt banii, centralizarea ne obligă la mediocritate. Nimic mai fals! Pe Andressa o citesc din 2006 când mi-am făcut eu blog, eram curioasă de persoană.

A doua concluzie: Cunoașteți persoane din online care au reușit să-și transforme blogul într-un loc de muncă.

La o sesiune unde Zoso a avut o scurtă prezentare am pus o întrebare. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă afectează modalitatea de acțiune a agențiilor pe care nici măcar un contract semnat nu le determină să aplice corectitudinea. Plata la timp e ca o bubă imensă, un abces fără anestezie. Într-un scurt schimb de replici. Zoso: Ai nevoie de banii ăia? Eu: Da, de cele mai multe ori. Zoso: Rescrie textul. Eu am făcut-o și de 7 ori când a cerut clientul. M-am ridicat de pe scaun satisfăcută. Cineva mi-a răspuns țintit.
De la fiecare speaker am desprins o propoziție sau două. Firește că mă refer la aceia ascultați. S-a întâmplat și să părăsesc sala pentru o scurtă plimbare prin hotel. Ca orice persoană curioasă, dinamică și practicantă a seducției mă plictisesc uneori. Iar când nu mai reușesc să mă concentrez, să fiu prezentă, încep să mă mișc.

A treia concluzie: Puneți întrebări oricât de idioate. Puțini practică sinceritatea pe scenă, nu e diplomatic și avantajos. Unul dintre ei este Chinezu, iar unde vorbește el, eu ascult. Oamenii sinceri rămân preferații mei.

O să rămân la aceste 3 concluzii. O să mai divulg un singur lucru. Noul trend în lumea online ține de a face bine. Așa că alegeți-vă un caz social și stoarceți tot ce puteți. Asta s-a discutat în dos, târziu în noapte cu câteva pahare de alcool consumate. Aici cine e kantian în educație s-ar putea să se revolte. Sau creștin. Eu sunt hegeliană. Mă interesează fapta bună și nu plăcerea resimțită de acela care ajută.

Recomand oricărui blogger, vlogger sau youtuber conferințe social media, conferința Webstock. E un abecedar. Îți indică literele, tu ajungi să faci propoziții. Vizibilitatea vă ține în haită. Nimeni nu a avut nimic de câștigat stând la margine sau alegând situația unui străin.

Aceasta a fost experiența mea și nu uitați să râdeți înainte de toate!

Foto: Mile Sepetan

A admira mediocrii

În 10 noiembrie am fost speaker la Conferința November Notes in Social Media. Le mulțumesc fetelor, Andra Costa și Teodora Mateoc pentru încredere. Știu că reprezint un risc, gura mea mare a căpătat reputație și dincolo de sferele intime: familia și prietenii.

Am profitat de statutul meu acolo. Așezată în față, cu credit acordat de participanți, am exprimat câteva nevoi ale bloggerului actual. Mi-am cerut și scuze pentru franchețe și duritate. I-am îndemnat cel mai mult să citească și le-am sugerat să-și aleagă cu grijă modelele în viață. A admira mediocrii duce la consecințe neplăcute pentru persoană și realizarea ei în societate. Succesul e benefic dacă vine la pachet cu un cod moral.

M-am oprit apoi, cu măsură în subiect și atenție în limbaj, asupra afacerilor personale. O să mă iau pe mine studiu de caz. Blogul meu nu a fost și nici nu a ajuns o afacere. Nici pe foaie, nici în percepție. Garantat nici în intenție. A început ca exercițiu de scris. A continuat ca mijloc de autoeducație. Este în prezent o mică revistă cu pretenții de cultură autentică.

Tricoul Inteligent, desprins din blog, este o afacere (pe foaie, în percepție, în intenție). Tare m-am mirat, lucrând cu diverse persoane, mici sau mari antreprenori, de repeziciunea cu care s-au lepădat de cuvântul afacere. Sub nici o formă nu doresc să fie fixați în memoria clienților lor ca afacere. M-am întrebat, la fel cum Socrate se întreba despre frumusețe, de ce aversiunea asta față de tranzacțiile financiare? De ce e rușine să fii sincer în afaceri? De ce atâta jenă prost mascată în a recunoaște interesul financiar din mica afacere?

Cuvântul cheie, consider eu, dar nu am suficiente dovezi să afirm că știu, este adjectivul mic. Marele om de afaceri se mândrește cu profitul. Micul om de afaceri se rușinează că își dorește profit. Sentimentul penibil de sfială se interpretează greșit în multe domenii, iată că și în cel de afaceri. Dacă vă așteptați la mai multă rațiune sau la un pragmatism mai intens, aflați, și eu am aflat recent de la Jung, că magic este un alt cuvânt pentru psihic.

Psihicul nostru, conștient și inconștient, jonglează cu reprezentările a ceea ce credem despre noi. Adevărul este că nu rușine simte micul afacerit, ci frică. Pentru că în copilărie nu ne educă nimeni în spiritul greșelii creatoare. Părinții preferă să folosească greșeala pe post de bau bau. Copilul devenit adult, nu face față eșecului. Se ferește să afirme, să exprime, să defileze cu ambiția de a ridica o afacere, de a se bucura de profit. Majoritatea sau cei pe care i-am ascultat eu, vorbesc despre un vis. Ei nu au avut un plan, ei au visat. Visătorul, în prezentarea lui altruistă și armonioasă, nu urmărește să facă bani, iar dacă cumva îi face, ei bine, a avut noroc! Noroc, circumstanțe favorabile, karma, orice, dar nu un plan. Un plan cu scop și obiective clare de profit ofensează.

Atitudinea asta, pe lângă că nu o înțeleg și chiar refuz, e păguboasă pentru majoritatea locuitorilor de pe glob. Acordă celor puțini, curajoși, ambițioși, dar mai ales sinceri cu ei înșiși, resurse pentru condiții de viață excelente.

Cu Tricoul Inteligent, afacerea mea, intenționez să fac suficienți bani să călătoresc în lume pentru alinarea dorului de ducă și insuficienți bani pentru a mă așeza la masa nababilor. Cuvântul bani nu ofensează. Discuțiile și planurile despre bani nu semnifică lăcomie. Faptele oamenilor povestesc despre voracitate financiară și un sistem de valori deplorabil.

O concluzie: banii îi putem pierde oricând, educația în nici o împrejurare.

A doua concluzie: nimic nu e atât de rău încât să nu rezulte ceva bun.

A treia concluzie…

Sunteți liberi să completați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ai ce mânca, ești iubit!

Suntem o generație de antieroi. Argumentez. Cei apropiați de vârstă cu mine am crescut lângă părinți afectați de Al Doilea Război Mondial. Bunicii noștri au mers la război sau l-au făcut într-o închipuire de bărbat rămas acasă să protejeze femeile. Bunicul din partea mamei a fost un băiețel bărbat. Bunicul din partea tatălui a luptat pe front.

Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale. Orice reprezentare de erou a persoanelor din generația mea s-a risipit înainte de a face primul pas.

Greșelile nu au declanșat episoade edificatoare în dezvoltarea fizică și emoțională. Ne-au ținut mamele la fustele lor, iar tații ne-au dus pe stadion.

Am crescut cu mâncare făcută în casă și meciuri de fotbal, o reprezentare a României de după revoluție. Ne-am mutat din casa părintească fără nici o lecție învățată despre necesitatea detașării de părinte. Fiul nu s-a împotrivit tatălui. Fiul din generația mea nu și-a omorât simbolic tatăl. Am căzut într-o divinizare ridicolă: părinții noștri ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat, ne-au trimis la școală. Unii de la Severin am ajuns să studiem la Vest sau Politehnică. Pe strada mea, în orașul natal, a fi student te proiectează deja într-o echipă a învingătorilor. Nu contează că nu a existat nici o piedică, nici o luptă.

Când am devenit la rândul nostru părinți, s-a declanșat un oarecare conflict. Un refuz categoric caracterizează majoritatea cuplurilor din generația mea de a-și educa pruncii după modelul de acasă. Certuri monstruoase se ivesc la dăruirea unui ou Kinder de bunic nepotului. Sclipirea ochilor semnifică altceva pentru adulții străjeri de lângă copilul derutat. Bunicul sau bunica își justifică ciocolata cu iubirea. Ciocolata e iubire. Mama sau tata văd doar zahărul și consecințele lui.

Generația mea a descoperit parentingul, viața fără zahăr, beneficiile terapiei și puterea magică a copilului care face pe el, are creierul cât o nucă, dar știe cel mai bine ce nevoi are. Și pare să nu aibă nevoie de reguli. Creștem niște copii cu drepturi, dar fără obligații sau obligația lor, ironic exprimat, este să fie fericiți.

O și mai fină ironie, generația mea de antieroi crește o a doua generație de antieroi. Am luat decizia rațională de a elimina greșelile din viața practică a copiilor. Pretindem să fim ascultați. Copiii să-și depășească fazele și etapele de dezvoltare prin filtrul părinților, iar noi știm ce e mai bine pentru ei. De exemplu în România știm că le-ar fi mai bine în altă țară, cu accent pe Germania. Știm că poveștile copilăriei noastre nu sunt corecte politic și creează traume: mama vitregă mănâncă inima fetiței, prințesele salvate de prinți înnebunesc feministele, personajele negative și spiritul competitiv au efecte distructive în noua atitudine unde toată lumea e roz și cu însușiri de sfinți.

De la antierou la antierou, îi las aici o notă Marei: Draga mea fată, nevoile mele nu sunt nevoile tale! Cel mai mult în lumea asta, așa cum ne-o reprezentăm noi, contează direcția, alegerile personale, medicina, regulile, surâsul, umorul, greșelile și bunul simț. Fă câte greșeli ai puterea să corectezi! Dă cu capul de pereți! Înjură! Lovește! Experimentează huliganismul lui Eliade! Eu sunt în viața ta o resursă pentru a te direcționa și a-ți da sprijin. Nu mă aflu lângă tine pentru a-mi recupera tinerețea sau pentru ambitii ridicole de copil sărac. Nu avem nimic de demonstrat nimănui și mai ales nu credem într-un Dumnezeu care pedepsește. Eu nu cred în nici un Dumnezeu, tu o să-ți alegi în timp propriile convingeri.

Fii erou în viața ta, greșește!

Foto: Adrian Oncu

Lichea? Nu, lichele. Toți suntem vinovați

În programul zilei de azi, dacă nu ai ceva de comentat despre politică, pare că nu interesează pe nimeni. Mă întreb, gândul cafelei de dimineață a lipsit? Ceașca, ușoară și plăcută la atingere datorită căldurii și mirosului ademenitor, a fost înlocuită de vomă imaginară?

M-am așezat la masa de la bucătărie și am citit titlurile. Ne-am întors în 1990. Nu, ne-am întors în 1989. Lichea. Hoti. Liviu Dragnea. Înjurături, înjurături, înjurături, înjurături, înjurături, înjurături. Varianta online a Dicționarului explicativ român prezintă lichea ca fiind cuvântul zilei. Lângă, fotografia lui Sorin Grindeanu.

După jumătate de oră de belit ochii, am lăsat telefonul deoparte și m-am întrebat ce este în neregulă cu mine. Nu mă simt revoltată, nu mă simt trădată, nu mi-e frică de o prăbușire închipuită în primii ani după regimul Ceaușescu, nu vreau să părăsesc țara. Ce naiba am?

O să vă răspund și o să-mi răspund.

Nu descriu furia deoarece datoria mea față de țară am îndeplinit-o. Am mers la vot. Data trecută am votat Partidul ecologist. Nu cred în Klaus Iohannis, nu am crezut în Victor Ponta. Nu am nici o simpatie politică. Îmi lipsește noblețea omului politic, preocuparea prin excelență, după Aristotel, a individului.

Cred cu tărie în decență și bun simț. A înjura conducătorii politici, corupți sau nu, mă dezgustă. Copiii lui Ponta rămân niște copii, iar ura mă îndepărtează. Mă opun lui Freud. Nu cred că înjurăturile pun bazele civilizației. Cuvintele urâte ne reîntorc într-o stare primitivă. De asta îmi este frică, de o reluare a unui trai străvechi.

Textul meu vine cu o perspectivă umanistă. Nu renunț la a crede în rațiunea umană. Iar poporul, prin cetățean, să nu mai arate cu degetul conducătorii. Oamenii ăia sunt produsul educației românești. Aceia care se împotrivesc azi, dar înjură și atacă persoana sunt mai bine educați? Atacul la persoană reprezintă o strategie. Nu am știut, dar așa este, am mai citit o carte și am descoperit în paginile ei tehnici, metode și strategii de a avea mereu dreptate.

Căutăm vinovați? Conducătorii sunt vinovați? Liviu Dragnea? NU.

Toți suntem vinovați. Și oamenii din Teleorman, și aceia care au votat PSD, și aceia care nu au votat. În primul rând pentru că suntem niște needucați și pretindem de la alții ceea ce noi nu oferim.

Vrem o țară ca afară?

Începeți cu educația, iar educația începe în primii ani de viață, nu în școală. Ce îți înveți copilul în primii ani de viață?

Azi îi învățăm că Liviu Dragnea e vinovat. Noi suntem fără de pată.

Foto: Adrian Oncu

În sfârșit sunt un copil fericit

14918747_1346008348742649_327844323155084116_oAm primit indirect o invitație. Are Criastian Manafu pe blog un text despre Puterea blogului. Imediat mi-a atras atenția. Cel mai mult mi-a atras atenția pauza de după virgulă. Da, mă impresionează redactarea, mai ales pe platformele astea. Unii nu consideră necesară o așezare în pagină corectă că doar ne înțelegem. Divaghez.

Invitația de care am amintit are un public țintă: posesori de blog care investesc timp, energie și resurse în jurnalele lor online. Cum au evoluat de când s-au lansat în blogging.

A picat la momentul potrivit pentru mine. La anul împlinesc și eu 10 ani de blogging și m-am gândit adesea la cum ar fi fost viața mea dacă în 2007 nu descopeream acestă formă de exprimare. Știți care e prima întrebare pe care mi-o adresez? Aș mai fi scris? Dunia, ai mai fi scris?

În primul rând Dunia nu ar fi existat. Ar fi rămas între filele romanului lui Dostoievski, o altă figură tragică a literaturii ruse. În al doilea rând, privind în urmă, poate nu aș mai fi scris niciodată. Am abandonat în facultate de frică și rușine. Am crescut cu lecturi din Balzac, Hugo, Dumas, Romain Rolland, Dostoievski, Tolstoi. Cum să mă apropii eu cu scrisul de autoritățile de mai sus?

În 2007, un foarte drag prieten care îmi cunoștea boala scrisului, mi-a zis: Paulina dragă, ți-am făcut un cont pe wordpress. Ți-am adăugat și niște bloggeri ca să-i citești, să vezi despre ce e vorba. Trecem peste ochii mei bulbucați de holbare, dar nu aveam habar despre ce vorbea. WordPress? Bloggeri?

Astfel am ajuns să mâzgălesc. Primii ani am mâzgălit, deși la orice text se observă încercarea de a scrie frumos, de a impresiona, de a mă ridica acolo unde au fost alții. Încet, încet, prin exercițiul de scris, am început să fiu curioasă exclusiv de mine, de mintea mea, de putințele mele. Am câștigat un concurs la Iași în urma căruia am publicat o carte.

Prima realizare concretă a blogului, am publicat.

Separat, vă mărturisesc că nu-mi place să vorbesc despre ceea ce am publicat.

De aici s-au întâmplat multe. Oamenii și-au schimbat atitudinea în prezența mea. Unii au îndrăznit chiar să-mi spună pe față. Eu am realizat însă că am mari probleme cu stima de sine. De fapt nu o aveam deloc. M-am îndreptat spre literatura de specialitate și l-am descoperit pe Freud. Cu Freud am devenit capabilă să privesc în mine. Să privesc în mine nu e o expresie patetică folosită cu scopul de a atrage atenția. Chiar am înfăptuit ce am notat mai sus.

Lent, cu pași mărunți, imperceptibili, am mutat tot în mine. Am cunoscut diverse persoane datorită blogului. Îl amintesc aici pe Dan care mi-a atras atenția asupra acuzativului. Nu-l foloseam. M-am corectat. Am luat la puricat blogul și, cred eu, am corectat fiecare text în parte.

Într-o zi am primit o invitație de la Romina Faur pentru campania ei #sieusustinverdepentrubiciclete. E un punct de referință aici. Când a intrat Romina în viața mea se traduce cu artistul și-a găsit punctul de sprijin. M-a ajutat mult la atitudine. Datorită ei pot să-mi recunosc meseria: blogger-scriitor. Blogul este locul meu de muncă. Da, scriu acum de pe canapea într-un tricou alb de bumbac și Ugg-uri în picioare, dar ăsta e locul meu de muncă oricât mi l-au anulat diverse persoane de-a lungul anilor.

A doua realizare concretă a blogului, am publicat a doua carte. Înainte de această a doua carte, în colaborare cu Lucian Popovici am scos o carte cu text și imagini, Quad între albastru și roz. Acțiunea noastră a făcut parte dintr-un proiect mai mare al Liei Pfeiffer.

Dintr-o dată timpul a accelerat, dar vă asigur că totul este o senzație când privesc în urmă. În realitate, am avut și am parte de o desfășurare lentă.

Am inițiat o campanie, #poartaocarte. Cred în puterea lecturii. Ne poate face conștienți de propria micime. Cresc șansele de a deveni lucizi.

Și am ajuns să creez Tricoul Inteligent. Tricoul, bumbac imprimat cu literatură prețioasă, a venit să mă sprijine financiar. Consider că nu am dedicat timp și energie blogului, socotesc că am devenit blogul.

Eu sunt blogul. Aș fi fost cu totul o altă persoană fără el și îndrăznesc să afirm că una mult mai săraca intelectual. Am crescut enorm cu el. În prezent e cu putință să-mi fie drag de mine și nu rușine. Vă jur că este cea mai mare realizare a mea. Probabil și a multor altor copii crescuți în familii oltenești unde se face educație prin critică și umilință.

Freud mi-a arătat că niciodată nu e târziu să ai o copilărie fericită. În sfârșit sunt un copil fericit.

Pentru dumneavostră, povestea mea, Dunia Paula, blogger-scriitor cu dorința de a câștiga în viitor premiul Nobel.

Notă:

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor-580x435În câteva zile fumatul va fi interzis în locurile publice. A fost vreme să-și dea fiecare cu părerea.

Nu am comentat nimic. Eu sunt nefumătoare. Discursurile năvalnice m-au îndepărtat de subiect. Mi-am amintit mai multe filme. Un film cu Sylvester Stallone, Demolatorul, unde guvernul crease o societate ideală. Tot ce putea afecta organismul uman fusese interzis. Pentru evidențiere, o societate subterană se formează.

Un alt film, căruia îmi scapă numele, conține următoarea scenă. După o luptă grea cu inamicul, în tranșee sau în tabăra de război, soldații fac schimb de țigări. Își oferă ceremonios hârtia fină cu sentimentul somptuozității.

Vedeți? Semnificația aceluiași obiect atunci și acum. Omorâți de dizenterie, arme de foc sau sabie, oamenii căutau țigara ca răsfăț. Eco prietenoși, oamenii au transformat răsfățul din timpul războiului în Război.

Fumatul ucide!

Înainte să ne ucidă ceva din exterior, omul se distruge singur. Renunță de bunăvoie la drepturi pentru care a ucis. Violența întemeiază şi conservă dreptul. Jacques Derrida are un splendid şi semnificativ eseu despre violenţă.

Dacă vă întrebaţi ce anume susţin, fumatul sau nefumatul, vă răspund politicos că întreţin iluzia unui om epicurian, teoria fericirii raţionale a individului.

Raţionez dacă o ţigară îmi face rău sau nu, raţionez dacă zbor sau iau trenul, raţionez consumul de carne. Amestecul guvernului mă transportă în 1984. Nu anul, deşi nu ar fi greşit nici aşa, ci romanul lui Orwell.

Aptitudinile politice îmi lipsesc cu desăvârşire. Îi confirm ilustrului Aristotel că sunt o copie nedesăvârşită a bărbatului.

Propun un scenariu. Peste un secol, se interzice consumul de carne, peste alt secol, consumul de legume. O să ne hrănim cu pilule. Nu o să mai existe atingere umană, îmbrăţişare, o anumită rasă. O să avem sănătate că e mai bună decât toate. Şi zile lungi de trăit.

Acestea fiind spuse, mă duc la ale mele.

În 19-20 martie mă găsiţi la Fashion Fridays cu Tricoul Inteligent.

Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez.