Circul, trecut și prezent

11100595_971625576180930_2392303941514242957_nAm fost la circ. Merg de când eram copil. Nu-mi amintesc să fi renunțat vreodată. Câțiva ani am ajuns mai rar. Am devenit mamă și nu am mai pierdut nici un spectacol.

Aseară, Mara fiind deja o domnișoară care are locul ei și îl folosește, mama a experimentat stări sufletești proustiene. Mi-am permis legături asociative și recuperări ale timpului trecut.

Ce semnificații avea circul?

În primul rând, animale. În istoria omenirii, au existat zile când doar circul te punea față în față cu fiarele sălbatice.

În al doilea rând, circul semnifica o altă lume. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum 25 de ani la care lume mă refer, aș fi întins brațele cu gestul de a cuprinde interiorul cortului. Mirosul degajat de pânza tare și impermeabilă, orchestra, muzica, vata pe băț, merele caramelizate, clovni, ținutele fastuoase ale prezentatorilor și artiștilor, asta era lumea.

În al treilea rând, dispoziția din toate zilele cât circul se afla în oraș.

A se citi rândurile de mai sus la trecut. Circul avea aceste semnificații. Înțelesurile depind și de vremuri. În copilăria mea circul deținea puterea impresionabilității prin lipsurile societății. Sub cort se aflau concentrate dulciuri, animale, artiști. Contactul cu artiștii și fiarele sălbatice sau animalele dresate nu exista. Presupun că am învățat cuvântul dresor la unul dintre spectacole.

O imagine reprezentarivă a copilului de acum 25 de ani la circ: ochi zgâiți.

O imagine reprezentativă a copilului actual la circ: cu ochii într-un smartphone. Îmi permit generalizarea doar pentru a sublinia scăderea interesului față de lumea circului.

Circul reprezintă o lume. Înfocat apărătoar al drepturilor animalelor sau nu, circul deține autonomie. Viața artiștilor dintr-un circ presupune o educație și o cultură aparte. Oamenii creează sui-generis, special. Obiectul artei lor moare în timp ce-și prestează partea din spectacol. Artiștii merg mai departe, fac un pact cu indecidabilul muncii lor, o muncă nici adevărată, nici falsă, o muncă repetitivă, o viață fără stabilitate și plină de pericole.

Am privit mult ieri.

Cortul nu mai e ce a fost.

Ținutele nu mai sunt ce au fost.

Artiștii s-au schimbat prin raportarea la publicul actual.

Dresura a rămas neschimbată. O muncă periculoasă depășită doar de satisfacția de a sta lângă un imens și superb leu, iar el să-și sprijine capul și coama de tine.

Circul nu mai e ce a fost. În trecut, dădea naștere la visuri. La circ am descoperit Africa. Mi-am dorit atât de mult să ajung pe acel continent încât m-am înscris într-un program Crucea Roșie doar pentru a ajunge acolo. Vedeam Africa și ajutam oamenii. În program nu am ajuns, în Africa da. Și am văzut lei în habitatul lor. Mă întrebam aseară dacă animalele au experiența fericirii. Habar nu am.

Mă bucur și îmi pare rău în același timp de animalele de la circ. E un conflict sentimental. Trăiesc cu el, dar îmi place circul. Un alt vis al meu. Am multe, visez mult. Să ajung să văd Cirque du Soleil.

Mă bucură circul. Mă bucură nespus și în reprezentarea decavată actuală.

Mă bucură.

Mi-am ales istoricul: Lucian Boia

627x0Am verificat titlurile pe care le-am citit de Lucian Boia. Stătem ieri în fața unei mese special amenajate care conținea toate cărțile semnate Lucian Boia. Ah! Ce răsfăț pentru ochi, iar eu am citit doar 4.

Aseară, la librăria Cartea de nisip, Lucian Boia a lansat cartea Cum s-a românizat România. Nu am citit-o, dar mi-am cumpărat-o. O am în geantă, o port în geantă. Puteți oricare dintre dumneavostră să mă descoperiți cu ea în mână la Cărturești, Starbucks sau oricare altă cafenea din oraș.

Am ascultat cu interes discursurile de ieri, fie că a vorbit Robert Șerban, Cornel Ungureanu sau Lucian Boia. L-am ascultat chiar și pe Cornel Secu. Nu dau explicații.

Am privit, cât mi-a permis locul unde am șezut, și chipul lui Lucian Boia. Aici. În punctul acesta, fizionomie – personalitate, simt o contradicție. Un sentiment sâcâitor, absolut lipsit de cauze, nu-mi potrivește trăsăturile pe individualitate.

Am desprins din cărți individualitatea lui Lucian Boia. Mi-a revenit impresionabilă, electrizantă, lucidă. I-am acordat tot creditul de care dispun.

În realitatea mea de azi cu toate reprezentările ei am și o nevoie precisă: de a cunoaște istorie, de a cunoaște istoria poporului meu și a celorlalți.

Dacă mi-aș fi permis o întrebare ieri, aș fi formulat următorul gând: cum ne alegem istoricul?

Dacă mi-aș fi permis și un al doilea gând, aș fi sugerat un exercițiu de imaginație: un scurt scenariu despre cum să se predea istoria ca obiect de studiu în școli.

Nu am îndrăznit și nici nu m-a interesat să îndrăznesc. M-am încumetat să fac o poză pe care nu o s-o public. Nu sunt nici Mile Șepețan, nici Flavius Neamciuc. Poate dată viitoare o să fie unul dintre ei prezenți sau amândoi. De ce să nu ne intereseze istoria?

Istoria și gramatica limbii materne sunt obiecte de studiu obligatorii impuse de bunul simț.

Revenid, eu mi-am ales istoricul. Eu l-am ales pe Lucian Boia. Și vreau timp să-i citesc toate cărțile. Și masa din colț liberă de la Starbucks.

Cum s-a românizat România.

Să vedem cine este curios.

Notă: fotografia nu-mi aparține. Sursa aici. 

Marius Chivu și Marius

10560275_1107570789256859_3390412470613751821_oAm amânat. Nici în secunda aceasta nu sunt sigură de subiect. Sau dacă o să-l public. Încerc.

Am participat în luna iunie la un atelier de scriere intensivă coordonat de Marius Chivu. Paranteză: nu o să spun cine este Marius Chivu. O să presupun că toți cititorii mei cunosc numele.

M-am hotărât pentru un asemenea curs în timp ce luam parte la un workshop organizat de Sorin Onișor. Aceeași paranteză de sus este valabilă. Mai deschid una: nu am făcut curs de fotografie, am participat câteva ore. Punct.

În timp ce se ridica soarele deasupra mănăstirii Sfânta Ana de la Orșova, încântată foarte de atmosfera unui workshop de fotografie, m-am încurajat să îndrăznesc și eu să particip la un atelier de scriere. Cu eul și supraeul în negocieri, am scris o povestire și am trimis-o la o adresă de mail, condiția de participare la atelier: o povestire.

Am publicat de la mare ce am scris. Vamă 2, Vamă 3, Vamă 4.

Ce nu am publicat de la mare au fost impresiile mele. Am ajuns la Vama Veche târziu. Trecuse de miezul nopții. Am mers pe terasa pensiunii, una dintre terase, cea de pe acoperiș, am salutat niște oameni fără chipuri, am acceptat apartenența la grupul secret Vamaiot 3 și m-am retras în cameră pentru odihnă.

Dimineața la 10 a început cursul. Am salutat oameni cu chipuri de data aceasta. M-am pus la somn deținând voci și m-am trezit cu chipuri. În prima oră a cursului a trebuit să mă întorc. Mi-a plecat mintea în Anglia, la Malcom Bradbury, cel care a întemeiat primul curs de creative writing.

Marius Chivu: Dunia, unde ești?

Dunia: Mă gândeam la Malcom Bradbury.

Marius Chivu: În timp ce vorbeam eu?

Dunia: ?!

La toate orele de curs am studiat chipurile din jur. Am fost atentă la gesturi, la expresii, la tonurile folosite. Am participat la un asemenea atelier pentru a învăța, dacă este posibil, și este, să învăț să scriu mai bine. Pe lângă acest obiectiv, au mai existat și altele, microobiective. Fascinată de comportamentul uman, un atelier a prilejuit situații și întâmplări de a studia modul de a se purta al oamenilor. Am descoperit orgoliul fără margini, complexul de superioritate, perfidia, îngăduința.

Toate aceste observații, această apucătură a mea de a transforma oamenii în subiecte pentru studiu, le mut pe hârtie prin folosirea expresiilor nonliterare.

Marius Chivu: aici facem literatură, nu filozofie sau psihanaliză.

Dunia: Literatura presupune cunoașterea filozofiei sau psihanalizei.

Mi-am susținut această opinie până la sfârșitul atelierului. Am apelat în scris și în dialog la patetisme și observații psihologice. Cu fruntea sus și probabil foarte roșie la chip am. Greșit. Marius Chivu ne-a corectat. Lăsați-mă cu superlativul, renunțați la foarte. Să nu-l mai citesc, să nu-l mai găsesc în povestirile voastre.

Cu fruntea sus și probabil congestionată la chip nu m-am lepădat de Dan Puric. Nu l-am citit pe Dan Puric, l-am văzut în două piese de teatru și i-am adresat o întrebare la o conferință. Îmi place Dan Puric? Nu știu. Știu că nu-mi displace. La atelier am devenit țintă pentru ironia ușoară și gluma batjocoritoare. Misticismul lui Dan Puric nu este agreat de spiritul practic și aroganța lui Marius Chivu.

Hm! Impresia mea: Marius Chivu e arogant.

Rescriu: Marius este arogant. În urma atelierului Marius Chivu a devenit Marius, iar Marius este uneori bărbat. Am descoperit și acest aspect într-o săptămână. Aș mai avea de scris, dar nu-mi plac textele lungi pe blog și nu construiesc o confesiune, ci o relatare.

Mă opresc.

Concluzie: un atelier de scriere intensivă are efecte pozitive pentru iubitorii de scris, pentru toți aceia care aspiră să aparțină într-o zi tagmei scriitorilor.

Declarația mea: am învățat de la Marius Chivu și am învățat de la Marius.

Învățătură există.

Și experiență.