Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

3 Comments
  • Alex
    January 11, 2017

    E riscant sa decupezi citate din contextul lor original, si sa le aplici fara spirit critic altui context / obiect. In cel mai bun caz, iti iese o potrivire la nimereala.

    Picasso s-o fi gandit la pictura lui, dar pana si el banuiesc c-o fi repetat temele cand isi exersa tehnica. Si, in fond, depinde ce fel de arta vrei sa faci, nu?

    Pe langa asta, blogul nu este arta. Este literatura, insa nu toata literatura este direct arta. Blogul este jurnal, in care ne povestim pe noi insine, pentru a ne vedea peste ani in oglinda. Putin la fel si putin schimbati, asa cum ii sade bine oricarui om capabil de reflexie asupra sinelui. A scrie un jurnal, literar sau nu, este a te repeta. Nu-i nici bine cum nu-i nici rau, este pur si simplu parte a mecanicii de a tine un jurnal, subiectul fiind tu insati, care nu te schimbi radical intre doua “snapshots”.

    In rest, discutia despre literatura, arta si cultura este foarte vasta. Nu-s de acord ca ai fi mai fericita train in nestiinta, dupa cum nici copilul ingalat care mananca placinte de namol prin Africa nu-i mai fericit decat unul european. Chiar daca ala european trebuie sa “sufere” ca merge la gradinita sau la scoala. A-ti trai viata in bezna nestiintei este a trai cu o durere surda fara a sti ca medicul traieste la 3 case distanta.

    Temele tale sunt ale tale. Fix faptul ca scrii urmarindu-ti inclinatiile, dorintele si pasiunile face ca jurnalul tau sa fie aparte si sa aiba savoarea / amprenta ta. N-am prea auzit de arta sau literatura remarcabile scrise prin vot democratic.

  • Dunia
    January 13, 2017

    Faci interpretare când scoți din context. 🙂

    Picasso a reușit să nu repete. A pictat femeile din viața lui, nu puține, în diferite etape. De aici avanjatul originalității. Paleta de emoții o cunoaștem, dar fiecare o exprimă în felul său.

    De acord, blogul nu e artă. Dar ce anume îl face? Eu îmi doresc să fac artă pe el.

    Îți mulțumesc pentru comentariul argumentat.

  • Alex
    January 16, 2017

    Pai daca omu’ a pictat tot femei, asta e deja o repetitie a temei. A, c-a redat diverse emotii .. tema ’emotii’ e tot o tema. E foarte greu sa faci mereu, mereu ceva complet original – ar trebui sa schimbi curentul artistic/literar, tehnica de redare, viziunea, abia apoi sa-ti alegi subiect(e). Orice artist a fost macar cantonat in curentele care i-au placut lui.

    N-am zis ca blogul nu-i arta. Am zis doar ca trebuie facut pasul intre literatura-maculatura, si literatura care-i arta. Cum anume faci asta? Nu-s eu ala capabil sa dea sfaturi pe tema, nici pe de parte. Poate ducandu-te pe tine la limitele-ti proprii, si aratand pe blog apoi ce-ai facut? Poate povestind despre Dunii-care-ar-fi-putut-sa-fie, chiar daca ele iti displac; e un exercitiu si asta, pana la urma, cine ai fi fost daca erai o nimfomana sau o calugarita? Caile literaturii bune sunt multe, iti alegi ce ti-e si tie comod.

    Si, pana la urma, cand te saturi de exercitiu, ramai la blog ca la jurnal de zi cu zi. S-ar putea ca fix acela sa ramana mostenire generatiei urmatoare. Ce-i pana la urma “In cautarea timpului pierdut”? Jurnal, practic vorbind. Nu toti trebuie sa scriem “Jurnalul fericirii” sau “Rugati-va pentru fratele Alexandru”, ma gandesc.

    Mnoa, nu stiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Te rog sa rezolvi enigma de mai jos: *