Cum e să fii mamă despărțită

O să scriu un articol despre cum e să fii mamă despărțită. E un proiect în colaborare cu cititorii mei. La un text anterior, am făcut o scurtă listă cu subiecte despre care aș putea să vorbesc din experiență, iar despărțirea e de interes. Nu e deloc greu de crezut!

Mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel această împărtășire. Să stau în fața celor interesați și să povestesc. Să observați cum mă deschid sau cum mă închid. Și mai ales cum mă cuprinde furia uneori. Prima dată v-aș ruga să facem un exercițiu împreună. Pe o coloană să notăm ce gândim despre despărțire. Pe o coloană să notăm ce simțim.

Abia după ce suntem capabili să diferențiem, putem începe să depănăm despre orice despărțire din viața noastră.

Înainte de orice, o mărturisire. Mărturisesc că am greșit. Ce înseamnă asta pornind de la coloanele de mai sus?! Înseamnă că educația ne dictează și cum să ne simțim într-o asemenea împrejurare. La modul general, părinții simt că au eșuat. Întrebarea este: Chiar să fie despărțirea un eșec?

E posibil ca o greșeală să dea naștere unei îmbunătățiri. Zice Dawkins. Eu am descoperit asta pe parcursul a patru ani. Mai este vorba și despre gândirea mea, Știința e puterea în care cred, dar oricât ne separă educația și obișnuințele, ne adună suferințele și umilințele.

Orice despărțire presupune suferință și umilință. Undeva însă există un punct fundamental: capacitatea fiecăruia de a fixa limitele. Într-o relație din care au rezultat copii, țin să notez/să urlu/să gesticulez ca nebuna, se despart bărbatul și femeia. Mama și tata nu se despart niciodată. Mama, tata și copilul sunt un cerc. Ei rămân mereu împreună prin material genetic, pe chipul copilului, prin decență. Aici nu aveam de-a face cu aporii, ci cu oameni lipsiți de educație. Atât. Nu agreez și îmi repugnă persoanele care-și fac rău prin prisma copilului.

Copilul este o persoană. Mama lui poate înjura ca birjarul fostul partener, dar obligatoriu adoră tatăl. Tata e un sfât. Mama de asemenea. Atrag atenția că discutăm despre cupluri decente, nu de cazuri de abandon din partea unuia sau altuia. Nu am această experiență. Îndrăznesc să presupun că și în situații grave de abandon, să critici părintele nu ajută copilul. În primul rând moștenește material genetic. Criticați părintele, criticați copilul. În al doilea rând, îi dați programe de îndeplinit. Sigur o să ajung ca tata sau ca mama. Așa gâdim cei mai mulți dintre noi.

Cum am reacționat eu la despărțire? Un mare clișeu s-a adeverit. Am înjurat, am plâns, am lovit, am aruncat hainele din dulap. Un întreg spectacol. La mine în cap se desfășura altfel, dar scenariile n-au introduse reacțiile celuilalt. Exprimarea celuilalt provoacă daune grave. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt că întreg spectacolul, cu patetismul inclus, este firesc. Sau mai mult firesc decât nefiresc. Emoțiile puternice ușor ne conduc spre regres. Evoluăm cu pași mărunți, dar la primitivism ajungem în câteva secunde. Pur și simplu ne rostogolim în peșteri. O cădere magistrală în mizerie sufletească, în reacții josnice, în dureri îngrijorătoare.

În urma experienței mele, aș recomanda părinților să se hrănească bine și să doarmă suficient când trec prin tot acest proces de despărțire. Lipsa somnului răpește orice urmă de decență rămasă după un spectacol ca al meu de exemplu.

Dacă două persoane se despart, de comun acord sau nu, înseamnă că cineva a încetat să iubească. De ce nu mai iubim? Nu știu să vă răspund. Cum nu știu să vă răspund de ce iubim. Cartea lui Cărtărescu, De ce iubim femeile are un unic merit, de a avea un titlu bun pentru marketing. Iubim pentru că iubim și atât. Nu mai iubim pentru că nu mai iubim și atât.

Cine alege să stea în relații lipsite de iubire, bineînțeles cu multe elemente compensatorii, călătorii, confort psihic și social, haine, genți și pantofi, programe cu valori moștenite din familie, nu reprezintă și nu este un erou. Eroi sunt aceia care își trăiesc viața așa cum vine. Iar uneori vine cu tragedii. Încetăm să iubim deși avem copii. Nu încetăm să iubim copiii, iar copiii au materialul genetic al persoanei care ne-a devenit în timp străin. O mamă și un tată nu ajung străini. O mamă și un tată se vor iubi mereu prin ceea ce a ieșit din ei și din nimeni altcineva: minunile, copiii lor. Femeia și bărbatul iubesc alte persoane. Se îndrăgostesc din nou și își duc decent viața mai departe. Viața aduce și duce.

Pentru mine, o despărțire nu are are nimic de-a face cu eșecul. O despărțire are de-a face cu educația. Părinții rămân sfinți și sărutăm pământul călcat. Bărbatul și femeia cu treaba lor. Pentru momentele când se află pe același loc, oricâtă antipatie ar exista între bărbat și femeie, mama și tata au datoria să converseze civilizat. Asta e o datorie. Direcția o dă copilul, iar uneori râsul zdravăn asigură copilul că părinții lui se acceptă. Sincer, e cel mai mare favor făcut copiilor pe care i-am născut.

Să ne acceptăm că suntem așa cum suntem, adică despărțiți.

Foto: Zenobia Lazarovici

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *