Dunia, Cenușăreasa postmodernă

După despărțirea din 2015 de tatăl Marei, într-un timp înfiorător de scurt, am fost nevoită să iau o decizie. Din păcate pentru mine, o Cenușăreasă postmodernă, caleașca era ditamai dovleacul. Las metafora deoparte și vă spun clar între ce anume am avut de ales: să merg înainte cu blogul sau să mă angajez ca orice om matur și responsabil la o companie oarecare, oricum nu mă atrăgea nimic.

Aici o s-o numesc pe Romina Faur. Ea mi-a dat un fel de ultimatum: ne descurcăm pe direcția asta sau ne angajăm la 8 ore dacă nu suntem capabile. În momentul acela am apreciat doar pluralul, faptul că nu s-a lepădat de mine și mi-a oferit tot confortul psihologic.

Singură acasă, privind pereții strâmbi ai apartamentului meu comunist, oribila culoare a faianței, nuanța oului de rață, îmi călca în picioare obișnuința de a locui într-o casă de revistă. Am strâns din dinți, am plâns până am rămas fără lacrimi și mi-am tratat deshidratarea cu apă adusă de mamanu de la fântână. Uite că acum nu mai primesc reproșuri de la tatăl Marei că mă zgârcesc la apă. Înapoi, la fosta mea casă de revistă, orice apă, cu excepția Evian sau Vittel, mă făcea suspectă de avariție.

Am închis ochii tot anul 2015. Am decis să merg înainte cu blogul și au urmat niște luni crâncene. În 2016, oarecum așezată în noua viață, am anunțat că doresc să dau o petrecere în 2017.

Ce fel de petrecere? De ce?

Împlinesc 10 ani de blog și îmi doresc să sărbătoresc. Când am început să scriu, abia terminasem facultatea. Între timp am devenit mamă, am publicat două cărți, mi-am pierdut prietenii copilăriei, am îngropat un foarte bun prieten mentor, m-am despărțit, am greșit monumental, am rănit oameni, iar acum învăț să merg pe picioarele mele. Cred că merit o petrecere.

Sâmbătă trecută am dat petrecerea. Luna trecută, darling Bobar mi-a anunțat intenția de a croi special pentru mine o rochie. Nu prea știu să primesc cadouri, dar o prietenă mi-a aruncat dezinvolt că e cazul să mai și primesc înapoi din tot ce am dat. Flatată la modul acesta, și am permis lingușirea, a fost făcută din afecțiune, am acceptat ajutorul tuturor.

Rochia de la Diana Bobar mi s-a părut cel mai natural lucru. Am crescut împreună. Prima dată când am ajuns la ea cosea într-o garsonieră și număram 47 de kg. Între timp multe s-au schimbat. Ea are o Nina, eu am o Mara. Ea deține un atelier șic și merge la târguri la Paris. Eu tai facturi pe Cuvinte de vânzare și bat palma pentru parteneriate onorabile. Cum nu consider mândria un păcat, mărturisesc că parteneriatul cu Teatrul Național Timișoara îmi dă un sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii.

Vineri am mers la probă. Diana cosea, schimba, punea nasturi, îi dădea jos. Eu probam, mă îmbrăcam la loc, discutam viitoare articole, socializam cu Nina așezată pe genunchii mei.

Sâmbătă am strălucit în rochia mea sacou Diana Bobar. De 9 ani îmi croiește rochii. În toți acești ani nu i-am cerut niciodată să-mi copieze un model de rochie. N-am confundat niciodată croitoria cu designul vestimentar. Sunt nepoată de croitoreasă, dar am devenit o persoană manierată. Faptul ăsta e responsabil de mulțumirea mea deplină de atelierul Bobar.

Când Diana întreabă ce vreau, am același răspuns de 9 ani: Tu să-mi spui!

Foto: Ervin Boer

1 Comment
  • ionela
    September 29, 2017

    ma bucur sicer pt tine si starea ta de spirit si cel mai important caracterului tau se vede ca ai crescut mult prin ceea ce scrii si cum gandesti, bravo tie……..:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Te rog sa rezolvi enigma de mai jos: *