În tăcere mă supără cuvintele

1017542_632978260045665_46286785_nAm hotărât să nu mai critic. Nu prea îmi iese. Mă străduiesc.

Am decis să nu mai jignesc. Nu prea îmi iese. Mă străduiesc.

Am stabilit să nu mai ridic vocea. Nu prea îmi iese. Mă străduiesc.

M-am convins să tac. Să accept. Să mă detașez. Să iau oamenii așa cum sunt.

Mărturisesc cu experiența unor 5 minute beatifice. A lua oamenii așa cum sunt aduce foarte mult cu fericirea, o aduce și se aseamănă.

Niciodată nu am reușit să rămân acolo. Văd ceva sau aud altceva. Simt furia cum năvălește, simt organul ăla musculos cum pompează sângele. Inima face asta.

Se poate, dar fără a nota ca fiind o reușită, ci mai mult o bănuială, să rămân mută. Refuz să mai vorbesc. Cât de greu e DEX-ul. Simt cum toată greutatea lui îmi apasă laringele. În tăcere mă supără cuvintele. Le simt, le percep, le refuz funcția de instrumente în limbaj.

În plină conflictualitate, eu cu sinele, sfârșesc de cele mai multe ori cu sentimentul de inutilitate. De ce toată această agitație umană? Pentru ce?

Să cauți sensul vieții? Nu-l mai caut.

Să-ți dai determinările potrivite? Asta mai încerc să fac.

Să identifici nevoile? Aici sunt.

Sunt și rămân.

Ce faci? Sunt întrebată foarte des.

De fiecare dată răspund: sunt, doar sunt.

1 Comment
  • noctambulul
    September 3, 2015

    Parca toți ar fi supărați, așa că nu vrea nimeni să comenteze!
    Când i-am spus cuiva că m-am hotărât să tac mai mult, m-a întrebat: “poți să taci mai mult decât o faci deja?”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Te rog sa rezolvi enigma de mai jos: *