Jurnal de România. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket

Am fost aseară la Teatrul German. Un documentar sfâșietor m-a lăsat pe gânduri. Jurnal de România se cheamă. Șase actrițe au răspuns la niște întrebări esențiale. Cât ne influențează orașul nostru – locul nașterii și/sau reședința – și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Reprezintă teatrul un stâlp al comunității? Cum arată România în ochii cetățeanului?

Regia îi aparține lui Carmen Lidia Vidu. Eu i-am trimis deja o cerere de prietenie pe Facebook. Mă declar admiratoare și fac o plecăciune imaginară.

Voința mă determină să notez despre seara neobișnuită de ieri. Am descris o detașate totală de activitățile zilnice. Mărturisirea unui viol în discursul unei actrițe nu m-a șocat. Reacția spectatorului, reacția mea a fost una de compătimire și simpatie. Prin jocul actrițelor, am trăit la adăpost niște frici. În copilărie mi-a fost frică de viol. Pentru că m-am născut într-o geografie anume, într-un cartier anumit.

Pe urmele actrițelor de la Teatrul German, povestesc.

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, Oltenia. Severinul continuă să fie acasă. Gândul la cartierul mărginaș îmi provoacă nostalgii. Acolo este casa mea. Am crescut într-o familie disfuncțională: mamă blândă, tată violent. Dispoziția familiei a fost dictată de stările lui. Râdeam sau plângeam, tata dădea tonul. Cuvântul mamei nu a contat niciodată. Mama a încercat să mă învețe să întorc mereu celălalt obraz și să mă mulțumesc cu ce am. Tata nu știu ce a încercat să mă învețe. Am păstrat metoda în memorie: bătaia. Mama a muncit la Șantierul naval, desenator tehnic. Tata a muncit la InterContinental, Abator și Șantierul Naval, barman-ospătar, tehnician.

1983 este anul nașterii. Avem 6 ani la Revoluție. Îmi amintesc o zi de decembrie cu soare. Tata purta o cămașă albă deschisă la piept. I se vedea părul și urla că a picat Ceaușescu. O vecină se uita la televizor și plângea. Tata i-a zis că e proastă.

Am mers la liceul Ștefan Odobleja, iar pentru facultate am venit la Timișoara. Am descoperit că sunt olteancă. Insultele și glumele răutăcioase m-au sufocat o perioadă. Nu am știu la început cum să gestionez. Tata m-a crescut cu admirație pentru Timișoara. Aici a făcut armata, aici a pornit Revoluția, iar el a fost un revoluționar. În prezent votează PSD.

Mi-am detestat părinții. Pe tata pentru că ne bătea, pe mama pentru slăbiciune. M-am simțit vinovată, iar vinovăția te împinge și în direcții riscante uneori. Potolirea sentimentului de vinovăție te provoacă la acțiuni reprobabile. Așa îți justifici că nu meriți. Comportamentul meu din prima tinerețe descria nesiguranța. Literatura m-a salvat. Cărțile mi-au dat multe răspunsuri. Freud m-a asigurat că ura îndreptată spre părinți este ceva firesc sau mai mult firesc decât nefiresc. Asta nu înseamnă că nu merit să fiu bine, să fiu fericită, să fiu corectă. Nu mi-am dorit să fiu corectă. Multe în jurul meu se întâmplau din cauza favoritismului. Așa s-a declanșat obsesia pentru oamenii corecți. Corectitudinea mă cucerește pe loc, ipocrizia mă îndepărtează.

Am o fetiță pe nume Mara. Tatăl ei m-a rugat să mă mut în Germania. Am refuzat. În România trăiesc lună de lună cu grija coșului de la supermarket. E umilitor. E indecent. La Severin riști să iei bătaie în stradă dacă te opui unui mârlan care te-a ciupit de fund. La Timișoara te faci vinovat înainte de judecată dacă ești oltean. Oltenii sunt capul răutăților în Banat.

Primul spectacol la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Studentă, am început să frecventez instituțiile de stat: teatru, operă, filarmonică. Rar în România trăiești sentimentul de normalitate. Refuz să plec în altă țară. Sunt cetățean european. A început să-mi placă doina și să-mi lăcrimeze ochii. Timișoara a refuzat și refuză să mă adopte: sunt olteancă, e de neiertat fapta. Nu am întors celălalt obraz. Nu s-a prins lecția mamei. Rămân aici pentru că mi-am construit singură o casă. În jurul meu s-au adunat persoane care înțeleg că România nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte țări. E un loc în care ne-am născut. Un loc care și-a pus amprenta. Un loc unde putem să facem schimbări prin pași mici, prin acțiune, prin fapte.

Mi-e frică de boală. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket. Mi-e frică de lipsa unui buget care nu mă lasă să călătoresc. Mi-e frică de oamenii needucați. Mi-e frică de sistemul de sănătate și de educație. Cel mai tare mi-e frică să nu pierd iubirea Marei. Într-un colț de suflet, încă simt că nu merit. Mă tratez.

Punct.

Rog cititorii să răspundă într-un comentariu cu ceva asemănător. Sugerez fricile sau o imagine ecran din copilărie. Recomand Jurnal de România pentru lecția de sinceritate, pentru forța de acaparare, pentru actrițele demne de pe scenă.

Foto: Simona Nutu

2 Comments
  • Romina
    noiembrie 22, 2018

    Mi-e frica saracie; de a avea viata parintilor mei (am parca infierata in minte rutina: venit de la job, mancat amestecat cu povesti despre ce chestii naspa spun/fac colegii, utat in fata TV-ului, somn.. si iar de la capat).
    Mi-e frica sa accept cat timp am pierdut. Sau ca inca nu stiu ce vreau. Mi-e frica sa accept ca standardele din capul meu sunt prea sus si s-ar putea sa duc o viata cat se poate de mediocra. dammit -_-

  • Bristena
    noiembrie 29, 2018

    Mie mi-e frica de mitomani si de persoane toxice pentru ca nu reusesc sa gestionez relatiile cu astfel de oameni pe care din nefericire ii am in preajma datorita jobului.
    Mi-e frica de frig pentru ca am suferit din cauza lui toata copilaria mea.
    Inca mi-e frica de intuneric si de singuratate.
    Si nu-mi mai este frica de foame pentru ca m-am construit si m-am reconstruit de atatea ori incat cred ca ma voi descurca in orice situatie indiferent de vremuri.
    Caut compania oamenilor integri, inteligenti, cu bun simt.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *