Am dat peste aceasta poza, reproducere a panzei Lumea Cristinei a lui Andrew Wyeth, sorbind un ceai cu fructe de cactus la Carturesti, rasfoind un album oarecare. Mana nu a mai dat pagina cand ochiul a poposit pe acest trup fragil. Cu dosul palmei am pipait copia femeii. Parul, suvita aceea in vant mi-a evocat pleata tinerei mele mame, o iubire calda si frumoasa a unei fiice pentru chipesa sa mama.
Plasarea femeii intr-un camp auriu. Natura, lumea materiala, si naturaletea, degajarea fiintei de pe panza. Mi-am inclinat capul de mai multe ori, fiind constienta de tinuta onirica. Mi-a fost dor de pamant, de iarba smulsa cu pumnii, de tolaneala, de nori pufosi si personificari flausate. Mi-am notat tacticos numele pictorului in agenda si numele panzei, ca un posibil subiect pe blog.
Azi culesei zambile si lalele intr-un soare mincinos, iar aceasta purtare imi redestepta imaginea unei Cristine trantita pe camp.