Mămiceala excesivă. Creștem Telemahi

Generația mea, prin unii reprezentanți, s-a înhămat la niște lupte. Luptăm pentru alăptatul în public. Condamnăm consumul de carne și ne numim ucigași. Protestăm în fața maternității. Femeile să nu decidă pentru corpul lor. Educăm copiii după programe de parenting cu antrenori specializați.

Pentru mine a devenit clar în ultimul an că luptăm împotriva părinților noștri, împotriva obișnuințelor părinților noștri.

Tata mereu repeta că ne-a crescut bine, mult mai bine față de felul cum a fost el crescut. Ce să vedeți?! M-am surprins gândind că o cresc pe Mara mai bine, mult mai bine față de felul cum am fost eu crescută. Hilar, știu, derutant până la insuportabil.

M-am prins între timp că tata are dreptate, dar și eu am dreptate. El m-a crescut mai bine, eu am crescut fata, până la cei nouă ani ai ei, mai bine. Prin comparație, avem rezultate măgulitoare. Cercul nu se închide sau e un cerc închis-deschis. Mara o să-și crească pruncul mai bine ca mine. Ceva o să-mi reproșeze. Ceva îmi reproșează. Mama ridică vocea când e supărată. Mama mă ceartă. Eu gândesc cu disperare: Asta numești tu suferință? Eu am luat bătaie de nu m-am ridicat de jos. Am fost umilită și în permanență râdeau de perspectivele mele copilărești.

Mara nu cunoaște educația prin bătaie. Nici nu obținem educație prin bătaie. Educația nu are nimic de-a face cu violența. Când ridic vocea, la Mara se declanșează o reacție: să supraviețuiască. E creierul reptilian care dă comenzi. La fel se întâmpla cu mine când luam bătaie. Voiam să supraviețuiesc. Toți greșim și toți avem dreptate.

Educația prin bătaie e greșită, cine susține altceva să înceapă de îndată terapia.

După aceste conștientizări, abordările diferite în educație dintre noi și părinții noștri, se declanșează zăpăceala. Luptele generației mele, plus 30, mă întristează. Să luăm alăptatul în public.

Emily Davison s-a aruncat în fața calului de curse al regelui. Asta se întâmpla în Anglia, în anul 1913. O femeie care a luptat pentru drepturile noastre, pentru dreptul meu, o ființă nenăscută, dar care în prezent și-a permis să se despartă de tatăl copilului și să plece din casă cu copil cu tot. În anul 1913 copilul îi aparținea legal tatălui.

În anii 2000 ducem lupte pentru alăptatul în public. Liviu Rebreanu peste tot cu reprezentările lui despre femeie: două brațe de muncă în gospodărie, născătoare și zestre.

Mămiceala excesivă duce la regres. Sub nici o formă nu le doresc femeilor să revină la funcția de născătoare. Cine dorește faima de mamă dedicată să nu tragă întreaga societate feminină în patriarhat. Nu zic că bărbații abia așteaptă, dar se vor reobișnui repede, unii nici nu s-au dezobișnuit. Nu cunoașteți nici un bărbat trecut de 25 de ani căruia mama încă fuge să-i pună masa, să-i încălzească paharul de lapte, să-i taie unghiile? Eu cunosc.

Telemah, copil, până în 20 de ani, își trimite mama, pe Penelopa, să vadă de oale, bărbații poartă războiul. Creștem Telemahi. Nu îmi exprim îngrijorarea. Opoziția a existat și va exista, dar putem să ne angajăm în alte lupte, nu să repetăm erorile trecutului.

Între timp am scris prea mult. Mă reîntorc la cratiță, dar și la literatură.

Și mai cresc și o feministă.

Foto: Mile Sepetan

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *