Ne sperie tot ceea ce nu știm

Să fie un an, să fie doi de când am început să mă fac una cu emoția. Ce înseamnă asta?

Paranteză:
În momentele mele publice, să vorbesc unei mulțimi, să pun o întrebare într-o sală plină, să port o discuție în contradictoriu, mă confrunt cu bestialitatea reacției afective. Bătăile inimii se accelerează, obrajii se îmbujorează, căldurile și frigurile mă zăpăcesc până la o pierdere ușoară a simțului vederii.

Înseamnă trăire. Mai exact, am descoperit că nu e suficient să-mi accept emoțiile, ci să le retrăiesc imediat după ce le-am trăit. Dublez procesul sufletesc de vreo doi ani. Recent am descoperit o cu totul altă detașare. Diferența constă în stoicism.

Am acceptat. Da, emoțiile dau cu mine de pământ. Da, emoțiile nu pot fi controlate. Dar poți merge cu emoția în același timp. Dacă urmează să pun o întrebare într-o sală plină, din momentul când am decis, se declanșează seria de afecte: inima bate, tâmplele pulsează, obrajii ard, palmele transpiră, mâna tremură. Le identific, le trăiesc, apoi încep rememorarea. Memoria și amintirea emoției.

Îmi ascult inima, îmi ating tâmplele și obrajii, îmi privesc palmele, iar apoi vorbesc. Am înregistrat mărunte victorii, dar o victorie în lumea emoțiilor, oricât de mică, e percepută ca un Gulliver în Lilliput.

Zilele trecute m-am confruntat cu o emoție de pe un alt tărâm. Aș zice că aparține suflării maturității. O teamă ușor paralizantă m-a cuprins în urma unui contract care aștepta să-l semnez. Fișierul deschis, cu pagini multe, anexe și paragrafe, mi-a provocat frică. Parcă ceva rău urma să mi se întâmple. Am mai văzut frica asta la mama mea în timp ce dădea o declarație unor polițiști. Niște hoți ne-au spart casa acum câțiva ani.

Toate contractele semnate îmi dau o anumită neliniște. Eu m-am catalogat singură: sunt o provincială. Mă sperie înțelegerile juridice, dar asta pentru că sunt într-adevăr o artistă veritabilă la acest capitol: mă plictisesc cifrele și convențiile. Nu mă aplec asupra lor, le studiez superficial, și necunoscutul reprezintă o sursă de nenorocire. Ne sperie tot ceea ce nu știm, iar eu nu știu o seamă de lucruri.

Episodul mi-a produs o dezamăgire. M-am consolat singură. Mi-am luat în derâdere provincialismul și imaturitatea, dar sunt ale mele. Lucrez cu ele, nu mă împotrivesc, le corectez și sper să ajung într-o zi ceea ce îmi doresc: o individualitate în echilibru cu generalul speciei.

Foto: Anca Ciobănescu

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *