Exprimi o părere, dar și o părere de rău

Am reținut scena următoare dintr-un film cu Colin Firth. Personajul lui Colin Firth, un anume portretist, îi cere modelului său să nu mai vorbească deoarece îi schițează gura.
Se înțelege că acest model vorbise și vorbise, nu?
A vorbi, și a tot vorbi, ce nume poartă asemenea persoane? Locvace, guralive? Limbute?
Am auzit foarte des în copilărie vorbindu-se despre mine cu acești termeni, guralivă fată, limbut copil.
De ce vorbeam atât de mult? Motive: sunt extrem de curioasă, să-mi ascund copleșitorul sentiment de inferioritate, să exprim un entuziasm care mă acaparase.
Și azi vorbesc mult, dar locvacitatea descrie acum buchete, buchete de vorbe, nu un șir de vorbe.
Am ajuns să prefer tăcerea. Motive: evitarea unor discuții contradictorii, evitarea criticii, evitarea tendinței de a judeca.
În urmă cu o lună am asistat prin neputința de a mă îndepărta, o îmbrăcam pe Mara, la o conversație care mie îmi creștea tensiunea, iar Marei i se măriseră ochii. În acest timp căuta ochii mei pentru explicații. Ne confruntam amândouă, mamă și fiică, cu alegeri, ale mele, și deprinderi, ale ei, deprinderi care îi lipsesc deoarece eu le-am trecut cu vederea. Nu o educ pe Mara să fie fetiță, ci om, să fie esențial, subiect, privilegiu. Iar lângă noi, o mămică, pe un foarte însuflețit ton, cuvânta despre cum se poartă fetițele, cum se poartă băieții, cum se poartă între ei.
Am părăsit spațiul comun cât de repede mi-a permis dexteritatea degetelor și i-am dat Marei niște explicații pe care mă bucur că le-a acceptat fără întrebări suplimentare.
Bineînțeles că am povestit mai departe întâmplarea. Imediat ce m-am întâlnit cu o prietenă, m-am pornit cu avânt să dau mai departe impresiile mele, dar m-am oprit brusc.
Am întrebat: cum să povestesc ceva care îmi provoacă clar o neplăcere fără să judec? Căci nu vreau să judec, vreau doar să dau mai departe ceea ce am trăit.
Am stat puțin să mă gândesc.
Pot să relatez.
Spun ce s-a întâmplat fără nici o părere personală.
Situația însă nu permitea omiterea părerii personale, căci tocmai părerea mea o doream discutată cu prietena mea.
Uneori e atât de greu să nu judeci. Nici relatarea nu ajută dacă toată ființa e ultragiată.
Până la urmă am povestit, mi-am exprimat părerea, dar și părerea de rău. Nu vreau să judec. Și atunci muțești, te dai la o parte, te resemnezi și accepți că viața nu-ți trimite material uman valoros la kilogram, ci în felii foarte subțiri.
Abia atunci, probabil, începi să savurezi.

Lecția de violoncel și tocurile

Am un trup mignon, așa mă port, așa mă prezint în lume. Există o excepție, degetele. Am degete lungi la mâini, am degete lungi la picioare. Și uneori, când intenționez să trec peste capul naturii, îmi pun tocuri. Sar atunci la un metru șaptezeci, dar șchiopătez. Degetele. Degetele mele lungi și cochetăria femeii provoacă disconfort. Se pare că exersez eleganța și în scris, am ales să-mi exprim durerea printr-un corespondent, disconfort. De fapt mă cam doare ca dracu, fără nici un corespondent de data asta.
Totuși la teatru nu accept comoditatea. La teatru îmi pun rochiile cele mai elegante, diafane, vaporoase. La teatru aleg cei mai incomozi pantofi. Am încercat comoditatea, nu zic nu, dar am încercat și rușinea.
Să vă explic. Toaleta reprezintă și o formă de respect, de apreciere. Întotdeauna îmi netezesc poalele rochiei înainte de spectacol ca și cum ar urma să salut artiștii după spectacol.
Iar luni seară, fără nici o șansă sau hazard, nu puteam să-l întâlnesc pe Radu Beligan.
Dar dacă s-ar fi întâmplat? Să-i zâmbesc din blugi? Dintr-un pulover? Dintr-o bluză de trening? Da, am zărit și așa ceva în sala de spectacol.
Așa că luni seară, la piesa Lecția de violoncel, cu Radu Beligan, doar satisfacția sufletească îmi alina incomoditatea și mătasea rochiei, pliurile ei de Lolita care se desfăceau pe dantela panglicii de elastic a ciorapilor.
Din pantofi, degetele urlau.
Pe Radu Beligan bineînțeles că nu l-am văzut decât pe scenă, dar nu întâlnirea reprezenta esența, ci alegerea ținutei pentru o seară petrecută la teatru.
Piesa, Lecția de violoncel, printr-un eșafodaj al vieții de cuplu, a pus sub nas, sub ochi, a antrenat judecăți, pentru situații. Situația cuplului fără copii, situația cuplului cu copii, infidelitatea, renunțarea la sine, recuperarea valorii de sine, acceptarea, resemnarea, apariția pruncilor pentru a depăși infidelități, nemulțumiri, plictisul.
Oameni. Piesa ne-a trântit o oglindă în față, dar ce oglindă mizerabilă. Pentru prezentarea situațiilor penibile s-a ales ca instrument umorul. Nu știu de ce se cântă atât iubirea, umorul e acela care ne salvează.
Și am râs, am râs la niște situații tragice, situații care răvășesc, copleșesc. Dar fără umor la ce ne-ar fi provocat actorii? Nu știu, chiar nu știu.
Știu însă că umorul ajută pe oricine să accepte, să depășească, să învețe să trăiască cu plăceri și neplăceri.
Iar apoi viața.
Să ne trăim viața, cu iubiri, cu dezamăgiri, cu soare, cu ploi, dar mai ales cu umor.
Să ne trăim viața.

Eu să stau și el să treacă

Am o înțelegere cu timpul, eu să stau și el să treacă. Presupun că mulți se gândesc la tinerețe fără bătrânețe, dar nu e vorba despre asta. Nu, deloc. E vorba despre a scăpa de o anumită influență, influența lui Simone de Beauvoir.
Am citit cele două volume din Al doilea sex cu pauze lungi în lectură. După unele capitole eram conștientă că trebuie să mă detașez pentru a mă lepăda de înverșunare. Totuși am reluat teme ca prietenia dintre el și ea, condiția femeii, privilegiile bărbatului.
Am primit acuze de la prieteni, că sunt feministă, că am o judecată infectată, că sunt ipocrită.
M-am apărat, firește. Nu am scris nimic și nu am afirmat nimic dintr-o pornire feminină, ci pentru că acesta e adevărul, femeia reprezintă un obiect, devine pradă, bărbatul reprezintă un subiect, devine stăpân.
Fraza de mai sus dovedește că am nevoie să stau și timpul să treacă. Trecerea timpului nu ar schimba raționamentul, dar mi-ar însenina zilele.
Foarte hotărâtă să mă scutur de influențe ”simonești”, am deschis un mail de la editura Univers.
Ce am găsit?
Scriitoare norvegiană în România.
Între 18 și 20 martie, se va afla la București Hanne Ørstavik, cunoscută scriitoare norvegiană, autoarea romanului Iubire, tradus la editura Univers de Aurora Kanbar şi Erling Schøller.
Hanne Ørstavik se va întâlni cu cititorii miercuri, 19 martie, la ora 19.00, la Muzeul Național de Artă Contemporană. În cafeteria MNAC, scriitoarea va participa la o dezbatere literară despre femeia urbană a anului 2014, alături de E.S. Dna Tove Bruvik Westberg, Ambasadorul Norvegiei în România, Daniela Kammrath, editor-șef www.121.ro, Andreea Roșca, membru fondator al Fundației Romanian Business Leaders, Chris Simion, scriitor și regizor, Virginia Costeschi, președinte al Asociației Culturale BookMag.

Recunosc, am zâmbit cu un colț de gură trist. Ce e cu potriveala asta de fapte și întâmplări?
Știu, diferența e mare între masculin și feminin, dar eu nu o să descriu niciodată misandria, eu iubesc ceea ce reprezintă bărbatul, dar mai ales ceea ce prezintă bărbatul.
Totuși, dacă m-aș afla la București, nu aș rata dezbaterea de la cafeterie. Cititori, cititoare din București, îndrăzniți, îndrăzniți, profitați de ineditul unei asemenea întâlniri.

Sunt într-o relație cu Casa Faenza

Sunt într-o relație cu Casa Faenza Timișoara. Din martie, dar anul 2011, există o legătură între mine și această instituție. La rugămintea unei prietene, angajă a Casei Faenza, în fiecare an, în preajma sărbătorilor pascale cer ajutorul oamenilor buni, buni cu vorba și cu fapta, în sprijinul copiilor.
Iepurașul urmează să treacă și pe acolo, iar direcția lui e stabilită de porniri sufletești.
Cu acest text, intenționez să cer. Nu cer măsurabil. Nu interesează pe nimeni cât. Nu interesează pe nimeni ce.
Atenție, instituția lucrează cu acei copii cu probleme speciale. Bucuriile lor depășesc înțelegerea noastră. De aceea hăinuțe, jucării, dulciuri, donații în salbe de galbeni, glumesc, glumesc, toate vor fi binevenite, bine primite de instituție în numele copiilor.
Există și o răsplată. Un spectacol la care sunt invitați toți aceia pe care nu-i îndepărtează erorile de cromozomi. Genetica nu stăvilește iubirea sau așa ar fi firesc.
Acestea fiind spuse, pe acorduri de mandolină, ascult concertul de mandolină a lui Vivaldi în timp ce scriu, vă rog și eu frumos, în numele copiilor speciali de data aceasta, să urmați o pornire a inimii și spre Faenza.

O drumeție cu Mara

Marți seară, îndreptându-mă spre casă cu Mara, i-am spus, ca în fiecare zi după ce o iau de la grădiniță, că mi-a fost dor de ea. Marți seară am primit un altfel de răspuns. De obicei îmi vine înapoi: știu, mama, știu. În minutul acela, Mara s-a oprit, m-a privit, a ridicat umerii și mâinile și m-a întrebat: atunci de ce mă duci la grădiniță?
Mi-am revenit repede și i-am dat toate motivele, pentru prietenii ei de la grădiniță, pentru materialele Montessori, pentru excursiile pe care le fac, serile de creație.
Mi-a dat dreptate și ne-am continuat drumul, dar eu am hotărât atunci că am nevoie de o ieșire cu ea, eu și ea în natură, fără timp, libere să împărtășim și să vorbim.
Joi dimineață ne-am trezit, am pregătit un rucsac, un schimb de haine, fructe, biscuiți, apă, sendvici și am pornit spre Nădrag. Pe drum am vorbit prea puțin, uneori Mara dorește doar să privească pe geam. Fiecare cu gândurile ei, am ajuns în comuna Nădrag. Ne-am îmbrăcat, am schimbat câteva vorbe cu o localnică și am pornit spre cascada Cornet, un traseu ușor, extraordinar pentru copii mici.
Am o mărturisire de făcut. Noaptea nu m-am odihnit deloc, am visat mult, sărind din vis în coșmar, apoi iar vis. Faptul că urma să plec singură într-o excursie cu Mara nu le-a permis grijilor să se retragă pentru odihna mea. Scenarii peste scenarii, dintre cele mai negre, o mamă și o fetiță singure, m-au făcut să mă zvârcolesc ore în așternut. Da, am vizionat Minți criminale, am aprofundat comportamentul uman cu studii, știu foarte bine de ce pot fi oamenii capabili.
Dimineață însă, în timp ce ne îmbrăcam lângă mașină, privind în jurul meu, am tras aer în piept, am închis ochii și m-am asigurat că o să fie bine. Nu a ieși bine, a ieșit extraordinar.
Mara și-a burduși buzunarele cu conuri, s-a tăvălit în frunze, a ascultat ciripitul păsărilor, a studiat gâze, fluturi, a devenit atentă la susurul apei.
Jumătate de excursie mi-a vorbit despre tata, despre prietena ei de la grădiniță. Atât cât am urcat, Mara și-a tot lăudat tatăl și și-a exprimat dorința să fi fost acolo. Nu a lăsat deoparte, în discursul ei, nici rochiile. La coborâre însă, a vrut să stea la umbră sub copac, să-și savureze cele două felii de pâine și mi-a atras mie atenția asupra ciripitului din jur.
Am luat apoi mașina și am pornit pe un drum forestier, a învățat și Mara, e drumul bun, mama? E drum forestier, Mara. Aha, forestier. Am mers cu geamurile jos. Nici o voce nu m-a deranjat, răcește fata, e curent, mai pune-i un pulovăr.
Doar eu și ea, și încrederea dintre noi.
Mama, îmi deschizi și mie geamul?
Mama, poți închide geamul meu, vreau să-mi încălzesc mâinile.
Mama, poți traversa podul acela?
Nu, Mara, podul acela e exclusiv pentru oameni.
Și am mers o oră pe drum forestier, dar nu am găsit nici o cabană, căutam cabana Căprioara. M-am întors cu ciudă, dar plină de peisaje frumoase, de aer curat, de promisiuni, de o stare euforică.
La întoarcere, Mara a dormit tot drumul, iar eu m-am tot întrebat: de ce nu facem asta mai des? De ce?
Eh! Un răspuns deja există în text, poltroneria oamenilor. Să ies doar eu cu Mara pe trasee lungi, da, mi-e teamă.
Să ies cu alți oameni cu care nu mă potrivesc, iar nu-mi surâde. Dar ca întotdeauna, găsește mama o soluție și împacă și capra, și varza.
Pentru natură, orice.

Femeia cu apucături masculine

Ore, multe ore de lectură am adunat în viață. Cărțile m-au ajutat să devin. Azi sunt și un produs al fanteziei unor scriitori cărora le-am permis să-mi scormonească în simțiri.
Am ajuns în prag de depresie.
Am experimentat fericirea.
Am reprezentat o păpușă pe care unii strașnici mânuitori de cuvinte i-au șoptit ce să spună, ce să fie, ce să arate lumii din jur.
Am trăit și zile când m-am lepădat de tot, de toți. În acele zile descopeream la mine împrumuturile; de gesturi, de atitudine, de opinii.
Și rătăceam astfel ore doar eu cu mine. Fără nici un bagaj. N-am experimentat o satisfacție anume. Doar eu. A fi, a exista doar pentru tine. Destul de plictisitor, am revenit la cărți, la gesturi, atitudini și opinii împrumutate.
Asta au făcut cărțile din mine, dar nici una nu m-a pus în margine, cu o singură excepție, Al doilea sex de Simone de Beauvoir.
Simone de Beauvoir m-a exilat. De la lectura cărții Al doilea sex mă cunosc femeie, dar nu-mi recunosc condiția. Am identificat apucături masculine. Am identificat apucături exclusiv feminine. Mi s-a schimonosit fața când m-am recunoscut în descrierea narcisistei pe alocuri sau a îndrăgostitei, mi-am pocit de tot aspectul când m-am regăsit într-un arhetip.
Din păcate, experiența umană este încă guvernată după arhetipuri.
Cartea asta m-a întors împotriva mea, împotriva feminității, împotriva privilegiilor masculine. Sunt contra, contra tuturor organizărilor lumești.
Din margine, căci stau în margine, nu mă pot duce spre un destin sau altul, mă întreb cât va dura exilul.
Nu sunt femeie, nu sunt bărbat.
Mă reprezint în lume ca femeie, dar am apucături masculine. Am și apucături feminine.
Sunt în margine, sunt contralumii.

Instinctul matern, o extravaganță

Cu subiectul de ieri am pus sub reflector dispoziția firească a omului pentru schimbare. De ce ne schimbăm părerile? De nevoie? Dintr-o apucătură? O apucătură sufletească sau rațională, bineînțeles. De la evoluție?
Multe semne de întrebare, iar eu nu cred că o să aduc răspunsuri. În ultimul timp, pe lângă faptul că îmi schimb păreri sau doar le corectez, modific și întrebările, acele întrebări intrinseci care ne tulbură din interiorul nostru și din interiorul obiectului care provoacă dezordine metafizică.
Are o femeie instinct matern? Aceasta este întrebarea.
Să umblăm puțin la ea.
Iubirea sau instinctul se fac responsabile de blândețea, grija și atenția unei mame?
Dacă alegem instinctul, căci toată lumea vorbește, eu una am pălăvrăgit în stânga și dreapta de instinctul meu matern care m-a uimit, înseamnă că orice copil adoptat nu ar avea nici o șansă.
Mișcările unui bebeluș adoptat, gemetele, o respirație profundă nu ar trezi nici o femeie din somn, căci organismul ei n-a avut parte de pregătirea unei femele, nouă luni de găzduire, de împărțire a propriului trup.
Așa că m-am răzgândit. Poate e mult să anulez instinctul matern, dar cu siguranță nu mai cred în el. Da, animalele au instinct, femelele cresc puii, îi abandonează pe cei slabi dacă îi pun în pericol pe cei sănătoși. Cu toții am vărsat lacrimi pentru puiul de barză.
Aici accept instinctul, instinctul înseamnă supraviețuire și presupune mari sacrificii.
La oameni supraviețuirea nu presupune abandonul celor slabi. Înainte, vremea bunicilor noștri, se sacrificau copiii slabi pentru avantajul celor sănătoși. Șansele se calculau altfel atunci. Dacă într-o familie se năștea un copil cu handicap, iar restul copiilor erau sănătoși, mama se îngrijea prea puțin de cel horopsit. Accepta situația, iar atenția ei avea o unică direcție, binele celor sănătoși.
Prezentul, prin vastele manifestări ale omului, deține centre speciale ale copiilor cu handicap. Nimeni nu mai este lăsat în urmă pentru supraviețuire. Mama își poate educa instinctul.
De fapt cam asta vreau să fac cunoscut: instinctul e ceva care se construiește. Pentru construcția lui e necesară disponibilitatea sufletească, e nevoie ca femeia să se retragă în ființa ei și să aibă în vedere grija pentru altă ființă umană, să-și îndeplinească destinul, de a exista pentru altcineva.
Pe lângă instinctul matern, am umblat puțin și la semnificația laptelui matern. Din nou, copiii abandonați n-ar avea nici o șansă. Multiplele beneficii ale laptelui matern nu-l fac vital vieții. Fundamental în viață e doar echilibrul, și adaug într-o ușoară notă ironică, bunul simț.
Doar echilibrul și bunul simț ne definesc ca ființe umane.
Momentan mă opresc aici, și m-am oprit aici, nu am mai anulat sau abandonat nici o altă convingere.
Despre instinctul matern trebuia însă să notez aici, căci a devenit o mică parte din ceea ce manifest eu.

Prietenia dintre el și ea

Mi se pare firesc ca un om, pe parcursul vieții, să suporte schimbări în păreri, oricum primele păreri sunt moștenite. În ora aceasta cred cu fermitate în naturalețea schimbării.
A fost o vreme, acum chiar foarte multă vreme, când tratam orice schimbare de părere cu dispreț. Descriam intransigența dintr-o nevoie nemărturisită de a mă reprezenta lumii ca un om de cuvânt.
Aș putea să ajut pentru o mai bună înțelegere cu un exemplu. Întotdeauna am crezut în prietenie, atât în prietenia dintre fete sau băieți, cât și în prietenia dintre o fată și un băiat.
Bineînțeles se poate trece totul în vârsta adultă, femei, bărbați, femeie și bărbat.
Sunt gata să renunț la această părere, să dau dreptate majorității, nu există prietenie între un bărbat și o femeie.
Argumentele cu care mi-am susținut discursul de-a lungul anilor au stat întotdeauna în detașarea de așternut, în puterea minții, în umor și firesc. Niciodată nu am pledat pentru separarea pe sexe, nici fata nu o educ astfel, iar acum o să încerc impertinența directă: îmi pare rău pentru părinții care-și educă copiii în cultul feminității sau în cultul masculinității.
Adevărul este că niciodată nu am înțeles gâlceava din jurul așternutului, căci așternutul reprezintă imperativul cu care bărbații și femeile dezaprobă prieteniile mixte. Ah, prietenii mixte, cumva, oarecum, parcă citesc din Biblie.
Așadar, așternutul nu permite prietenia, în viziunea unora și foarte posibil și a mea. La finalul acestui text o să-mi deslușesc și mie în care tabără o să mă situez.
Un bărbat și o femeie nu pot fi prieteni, unul dintre ei sigur e atras sexual de celălalt. Nu o să pun pe umerii lui celălalt responsabilitatea și durabilitatea unei prietenii. Nu, o să scriu aici ce înseamnă să fii prieten.
Să fii prieten înseamnă în primul rând reacție. Reacția cuprinde atracția, între prieteniile de același sex, între prieteniile mixte. Fără atracție nu există apropiere.
Apropierea se formează din plăceri mari și mici comune. Plăcerile comune creează entuziasmul, entuziasmul oferă frumusețea.
În tot acest proces, nu m-a împiedicat niciodată așternutul. Un cearșaf transpirat semnifică o prelungire a ființei, nu instinct primitiv. Am uitat să menționez că aici vorbesc despre oameni și nu despre mârlani și cocote? Da, există mârlani care reduc femeia doar la obiect fără nici o altă întrebuințate. Da, există cocote care se reduc la obiect și se reprezintă în lume ca marfă. Ei au primit o foarte nepotrivită educație, restul nu au nici o scuză, doar un caracter cariat de la prea desele ipocrizii pe care le practică în cotidian.
Nu știu, mi-e greu să renunț la această părere a mea despre prietenii. Tot nu mă pot împiedica în așternut.
Așternutul nu a reprezentat niciodată un scop pentru prieteni, poate a descris o împrejurare, iar împrejurările le accepți și trăiești cu ele, iar apoi le transformi în povești delicioase spuse la un ceai în iarna vieții. Mârlanii și cocotele aparțin unei categorii aparte, dar deși strică orele vieții, aduc experiență, dau lecții, iar data viitoare când îți fac cu ochiul poate reușești să le oferi cel mai frumos zâmbet, apoi cea mai frumoasă ipostază a spatelui.
Am ajuns la final. Nu pot schimba tabăra. Rămân aici. Există prietenii în orice formă, mixtă sau nu.
Și o să cred asta atâta vreme cât o să fiu om, ceea ce intenționez să rămân până la despărțirea sufletului meu de trupul ăsta care mă reprezintă în lume.

Lars Saabye Christensen în România

De puțină vreme am devenit unul dintre colaboratorii editurii Univers. Nici botezul nu-l am făcut, acum participăm la botezul meu propriu zis. Urmează să scriu despre un eveniment al acestei edituri foarte apreciate de mine. Iar împrejurările s-au dovedit delicioase.
Am primit niște cărți de la editura Univers, cărți pe care le-am oferit cititorilor mei. Una dintre ele, și anume, Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen, a ajuns la Lavinia Alexa, iar Lavinia locuiește în Ilfov.
Aici avem de-a face cu deliciul, capriciul împrejurării. În 13 martie, Lars Saabye Christensen se va afla la București pentru lansarea unui nou roman, Vizionare, și se va întâlni cu cititorii săi la Muzeul Național de Artă Contemporană începând cu ora 19.
Lavinia, sper din tot sufletul să citești acest text și să profiți de acest prilej fabulos.
Lars Saabye Christensen se va afla și la Cluj în data de 11 martie. Dacă am cititori la Cluj, dacă cititorii au o afinitate pentru literatura norvegiană, să profite și ei de acest eveniment care se va desfășura la Librarium Universității, începând cu ora 15.

Mărturisesc, dacă ajunge în România Jostein Gaarder, nu o să ratez pentru nimic în lume întâlnirea, în orice colț de țară ar avea loc.
Revenind la Lars Saabye Christensen, Lavinia, acum și cu mai mult entuziasm îți aștept părerea despre cartea Frați pe jumătate.