O femeie obișnuită

V-am informat acum ceva vreme despre colaborarea mea cu cei de la Târgul Cărții, librărie și anticariat online. Prima recenzie publicată a fost la romanul Umbra de Ismail Kadare.

Mai departe o să mergem cu O femeie obișnuită de Margaret Atwood.

Margaret Atwood este un excelent povestitor. Dovadă stă și premiul Booker câștigat în anul 2000.
Cartea O femeie obișnuită concentrează o serie de întâmplări ale Marianei McAlpin, personajul principal. Un debut comun. Un final prozaic. Te face să te întrebi ce s-a întâmplat între.

Am citit cartea cu febrilitate, dar nu pot enunța o intrigă. Să fac o trimitere către întâmplări pline de semnificații. Marian locuiește cu o prietenă în chirie. Amândouă sunt necăsătorite și muncesc. Proprietara le face viața insuportabilă pândindu-le fiecare mișcare. Marian se logodește la un moment dat, iar Ainsley decide că dorește un bărbat care să o lase însărcinată pentru împlinirea feminității.

Pe parcursul lecturii se ivește o senzație. Cred că atunci începe cu adevărat cartea: cu impresia resimțită. Suporți niște consecințe, dar nu știi ce anume s-a întâmplat. Cert este că ceva s-a întâmplat. M-am trezit închizând cartea și recuperând intriga lui Huxley din Minunata lume nouă. Mi-am zis: bine, bine, dar acolo e descrisă o Conducere. Aici nimic nu face trimitere spre o stăpânire, dar ceva îi constrânge pe oameni și le pierde caracterele specific umane.

Prin spontaneitate și imprevizibil, așa celebrăm noi oamenii viața. În O femeie obișnuită, societatea urmează niște indicații după o rețetă. Neputința individului față de societate și de el însuși e totală. Un episod remarcabil are loc la petrecerea de logodnă. Marian fuge. Întrebarea este: fuge de viață sau spre viață?

Întrebările Marianei, căutările ei transmit o deviere. Nu pare viața să fie așa cum suntem noi obișnuiți. Lipsa unei puteri coercitive te sperie. Nu cumva chiar noi, oamenii, existăm ca piedică? Piedica și împiedicatul, un unic aluat. Cu o luptă mutată de la exterior la interior, reprezentările despre bine și rău, frumos și urât, se cuvine și nu se cuvine se amestecă până la pierderea semnificațiilor. Cum să trăim dacă răul, care nu mai are oricum același înțeles, suntem chiar noi?

Final prozaic.

E sâmbătă seară: decolteu, spate gol, fustă scurtă

E sâmbătă seară. Uneori îmi pare că ieri descriam febrilitatea în așteptarea unei asemenea seri. De cele mai multe ori am senzația că activitățile vii și colorate din weekend sunt la fel de îndepărtate ca perioada dinozaurilor.

S-a întâmplat, cu ani în urmă, să-mi cumpăr cu intenție rochii sau bluze decoltate pentru o seară de club. În prezent, înaintea unei ieșiri în club, mă așez în fața dulapului și caut după ceva potrivit pentru lipsa de lumină sau pentru razele intense ale proiectoarelor.

Mai descopăr maiouri cu paiete, bluze cu spatele gol, rochii cu un picior lăsat de izbeliște. Doar că acum aleg un unic punct de atracție: fie decolteul, fie piciorul, dar nu ambele. Aproape descriu maturitatea. Sunt un adult care cochetează cu profunzimea determinată de vârstă.

Am observat la mine niște reacții care nu-mi fac cinste. Mai ales că afirm categoric: sunt o persoană prea puțin morală! Îmi displac duduile cu prea multă piele afișată. Vă jur că m-am surprins ferindu-mi ochii de carnea expusă. La un asemenea gest m-am înfuriat pe mine. M-am dezamăgit. Unde îmi este toleranța?  Unde este convingerea că avem toți loc sub soare? După un simulacru de ceartă, cât de dură să fiu cu mine însămi, mai ales cu absența unui supraeu, mi-am construit apărarea.

Da, prea multă piele îmi displace. Decolteu, picioare, spate, sâni, tot, dar tot la vedere. Ce naiba le lipsește femeilor ăstora? Ce vor să demonstreze și cui? Scot din discuție fetele de liceu și studentele. Ele sunt programate genetic să se împotrivească și prin articole vestimentare familiei și societății. Nu se cunosc suficient psihic și fizic. Dar femeile trecute de 30 de ani ce scuză mai au? Gândirea e formată și dezvoltată. Transformarea în obiect ține de stima de sine. Cine vă obligă să vă călcați de bună voie în picioare stima de sine?

Îmi pare atât de rău. Aici sunt. Îmi pare rău pentru toată lumea care nu face nimic pentru fericire. Mulți înlocuiesc împlinirile depline ale vieții cu reprezentări false. Unele femei își trăiesc viața pândind o împlinire prin bărbat și copil. Mi se pare la fel de uimitor ca atunci când mi-a revenit informația că în secolul trecut se credea că femeia nu simte plăcere în timpul actului sexual.

Iar cantitatea de piele lăsată la vedere mă duce cu gândul la rut, perioada de împerechere la animale. Pentru că imediat după ce și-au găsit un partener, cele mai multe încep să se acopere. Devin doamne prin măritiș și bluze pe gât. De aceea mă încăpățânez să mi se adreseze lumea cu doamnă. Încă sunt întrebată: doamnă sau domnișoară? Uneori mai întreb: domn sau domnișor? Dar prea puțini îmi înțeleg ironia, iar alții nici nu vor să accepte argumentele mele.

Cu toată poliloghia, am încercat să mă acuz, să mă scuz, să mă justific, rămâne faptul. Detest prea multă piele expusă la femeile trecute de 30 de ani. Transformarea în obiect și prădător nu mă atrage. Mă dezamăgește.

V-am scris despre pentru că mi s-a părut momentul potrivit. Multe vă pregătiți să ieșiți în club. Vă priviți în oglindă. Priviți mai bine. Pentru cine ieșiți pe ușă? Și cum e la voi în suflet și la voi în cap?

Doamnă?

Domnișoară?

Doamnele nu au scuze. Acoperiți pielea, descoperiți-vă mintea.

Hei, Stuttgart, Dunia e în oraș

După România, în Germania și în Anglia am cei mai mulți cititori. Datorită unor factori neprevăzuți, o să mă aflu mâine în Stuttgart.

Pe seară mi-aș dori, dacă e cu putință, o scuturare de virtual. Să bem un pahar de vin, eu și dumnevoastră. O persoană, două, trei, aceia care citiți pe dunia.ro și aveți curiozități de persoana din spatele tastelor.

Doritorii îmi pot scrie pe următoarele adrese de email:

– dunia_tuel@yahoo.com sau pauladunia21@gmail.com

Poate o să ne vedem.

Cu drag,

Dunia

Foto: Mile Sepetan

În căutări de cărări

Dacă aș pierde-o pe Mara într-o încăpere aglomerată, într-o zi de duminică, aș avea mai mult de jumătate șanse să o găsesc în următorul minut după ce aș pune următoarea întrebare strigând: Mergem azi la teatru?

Ce spectacol, mama, ce spectacol?

Expusă din primii ani la teatru și manifestări de artă, Mara s-a obișnuit. Mi-am infectat copilul cu artă, o alegere personală, așa cum alții își infectează copiii cu religia, vegetarianismul sau jocuri pe calculator. În nici un caz, nici al meu, nici al celorlalți, nu a fost alegerea copiilor. Copiii suntem noi, adulții, în primii ani de viață.

Cu obișnuința creată cu ajutorul meu, de a merge la teatru aproape săptămânal, am ajuns la Merlin să vedem spectacolul Crăiasa Zăpezii. De vreo doi ani Mara preferă un loc în primul rând singură. Eu merg undeva în spate și butonez de multe ori telefonul. Așa s-a întâmplat și la Crăiasa Zăpezii. Butonam telefonul când am auzit vocea Sabinei Bijan. Am clipit scurt. În cap începuse să se deruleze melodia lui Edith Piaf.

Non, rien de rien, non, je ne regrette rien
Ni le bien qu`on m`a fait, ni le mal
Tout ca m`est bien egal
Non, rien de rien, non, je ne regrette rien.

Pe scenă, Sabina Bijan dezvăluia copiilor ce urmează să se întâmple. Am ratat pactul cu ficțiunea. Pe tot parcursul spectacolului Sabina Bijan a rămas Sabina Bijan. Am acceptat rolul de povestitor, dar impactul Sabinei Bijan asupra mea a fost total în Je ne regrette rien.

La spectacolul Je ne regrette rien m-a luat o prietenă. Trebuie, dar trebuie să vezi piesa asta, mi-a zis. Din păcate nu se mai joacă la Teatrul Național.

După spectacolul de la Merlin a urmat și o întâlnire cu Sabina Bijan. Am aflat că este în căutări de cărări. Mi-a plăcut mult alăturarea de cuvinte: căutări-cărări. Două ore am petrecut împreună, eu mirându-mă de naturalețea desființării spațiului dintre actor și spectator. Toată lumea știe că actorii nu sunt percepuți ca persoane de oamenii obișnuiți. Ei sunt asemenea zeilor, iar teatrul, instituția, reprezintă chiar Olimpul.

I-am ascultat vocea ca vrăjită. Realitatea se întrerupea cu scurte fugi în amintiri: Non, rien de rien, non, je ne regrette rien! Consider că în asta constă talentul unui actor, în impactul asupra spectatorului.

Ne-am despărțit cu zâmbete și o strângere de mână. Am simțit în strângerea aceea promisiuni nerostite și neînchipuite.

Fără să știu ce o să ne rezerve viitorul, pot afirma că există posibilitatea să înceapă o frumoasă prietenie.

Vedem!

Foto: Mile Sepetan

Ce a făcut Freud din mine

La vreo 2 sau 3 ani după ce am născut m-a lovit un dor de a învăța. De a merge la școală, de a asculta un profesor, de a pierde șirul orelor într-o sală de lectură. M-am interesat de posibilitatea începerii unui doctorat. Nu m-a atras nimic, dar am purtat o discuție cu Ciprian Vălcan.

Au mai trecut niște ani, iar într-o zi aproape perfectă, la plajă pe un șezlong, mi-am mutat ochii de la cartea de pe picioare la albastrul melancolic al oceanului: pofta de învățare îmi dădea din nou târcoale sub influența lui Basarab Nicolescu. Visam deja la o nouă viață de student prin Cluj.

Multe s-au schimbat de atunci. Viața mea întreagă s-a reorganizat. Firește, nu m-am înscris la nici un doctorat. Dar acum știu în sfârșit ce vreau. O să arăt lumii ce a făcut Freud din mine. Am îmbrățișat cu entuziasm, dar mai ales convinsă unele dintre teoriile lui.

Am pornit prin observarea fetiței mele și prin cercetarea amănunțită a vieții mele sexuale. Partea ușoară ține de rolul de observator. Cu un prunc și cu lectura de specialitate am bifat doar prin prezență fazele de dezvoltare ale omului. Când Mara a descoperit o plăcere inexplicabilă pentru ea în urma unui duș nu m-am repezit să o întrerup. M-am purtat firesc, deși abia m-am abținut să nu râd. Am întrebat-o dacă e gata să iasă, iar ea mi-a făcut niște mărturisiri legate de ceea ce simțea.

La 7 ani, vârsta Marei, am un copil în stare latentă. Suntem singura specie cu o întrerupere de câțiva ani a instinctului sexual. Un somn îndelungat înaintea instalării dezechilibrului hormonal din adolescență.

Copilăria, cu importanța și cu viața ei sexuală, nu mi s-a părut grea. Am înțeles ușor ce se petrece cu organismul uman. Renunțând și la elementele religioase, – păcatul, vinovăția, răsplata-, mi-a revenit o imagine fidelă a omului. Nu-mi pare decăzut de pe nici un tron Omul. Din contră, găsesc ființa umană și mai frumoasă în frământările ei de a-i da vieții un sens. Aici se împart oamenii inteligenți: unii vor să aibă neapărat viața un sens, alții doar îi dau un sens prin simplul fapt că se trezesc dimineața și își sorb ceaiul sau cafeaua. Eu fac parte din a doua categorie.

Viața sexuală a individului, începând cu a mea, nu mi se pare deloc ușoară. Mi se pare direct legată de minciună. Când vine vorba despre sex, ne transformăm în Pinocchio. Cred că în Antichitate oamenii au trăit cea mai mare satisfacție sexuală. Viața nu avea valoare, trupul nu era văzut deloc ca un templu, iar plăcerea actului sexual alcătuia poate unica distracție.

Când au început descoperirile, când omul a început să-și acopere tot mai mult trupul, unii și-au acoperit și mințile. Din experiență, știu că ajungem să ne simțim nestingheriți în pat foarte greu, iar sinceri poate niciodată.

De aici pot face separat texte și texte. Intenția de azi stă în a vă anunța interesul meu pentru următorii ani: viața sexuală și nefericirea oamenilor. O viață sexuală nesatisfăcătoare e ușor de identificat: modifică comportamente, iar complexele, mai ales de superioritate vorbesc despre frustrări sexuale. Asta a făcut Freud din mine: un viitor specialist în sexologie dacă găsesc un doctorat.

Bucurosă o să răspund la orice întrebări. Am o condiție: să primesc întrebări formulate clar, fără iz batjocoritor.

Aștept reacții!

Foto: Bogdan Mosorescu

Tricoul Inteligent și mamiceală cu responsabilitate

Lipsesc de pe blog, dar motivat. Nu chiulesc, vă asigur pe aceia dintre dumneavoastră care îmi așteptați articolele. Știu că este un club sau așa îl simt: clubul meu exclusivist de o mână de persoane.

Adevărul este că alerg. Nu am făcut planuri degeaba pentru prima dată în viața mea. M-am apucat într-un fel de renovat apartamentul. Am început cu ușile deoarece mă indispuneau într-un fel oribil. Dacă mă uitam la ele și aveam cana de ceai în mână, vă jur că își pierdea gustul.

Dar nu ușile mă rețin să scriu. Cel mai mult mă concentrez pe Tricoul Inteligent. Ies cu el în lume la două târguri, Artisans Bazaar și Fashion Fridays. Să dichisești mesajele de pe bumbac după pretenții fașionabile nu e treabă ușoară. Muncesc ca o albinuță pentru un obiect al muncii și mamicesc cu responsabilitate. Mara încearcă din răsputeri să înțeleagă nașterea și dezvoltarea ei în burtică.

O să revin cu subiecte interesante pe blog. Vă mulțumesc pentru înțelegere și vă aștept cu surprize la ambele târguri.

Între timp purtați o carte.

S-a întâmplat să nasc pe 14 februarie

Mi-aș dori să dau ceva mai departe azi.

Sărbătorim sau nu Sfântul Valentin, în jurul nostru se ivesc inimioare, flori sau cereri în căsătorie. Personal descriu niște etape cu această sărbătoare. Am disprețuit-o la început. Am crescut cu Dragobetele. Încă îmi amintesc o pereche de cizmulițe negre pline cu urme de pantofi de la joaca de-a cine calcă primul. De la dispreț am trecut la respingere. De ce să celebrez eu, o româncă, o sărbătoare americană? Respingerea am transformat-o în indiferență. Iar în 14 februarie 2010 am născut. Până la urmă o să fiu veșnic îndrăgostită la această dată.

Sărbătoarea americană a devenit parte din viața mea. Eu o numesc însă Mara. 14 februarie semnifică doi ochi mari, căprui care știu să zâmbească.

Mă consider norocoasă. Un copil m-a scutit de toate pretențiile unei zile încărcate de datorii de dragoste. Așa se poartă unii, de parcă au datorii în relații, iar 14 februarie ajunge dată scadentă.

Aș vrea să vă spun că e firesc și uman să aveți, chiar și în această zi, sentimente puternice de ostilitate sau o atitudine dușmănoasă față de partener. Religia impune altă conduită, fanaticii optimiști de asemenea, dar vă jur că e normal. Nu păcătuiți, nu atrageți nici o karma. Oamenii descriu ambivalența. Poți să-ți urăști părinții, frații, soțul sau soția. Iubirea e tot acolo. Mi-ar fi plăcut să existe cineva în copilăria mea care să-mi fi spus și mie. Sentimentul de vinovăție nu ajută, iar o stimă de sine călcată în picioare greu mai poate fi recuperată.

Recuperez de ani de zile, iar uneori defilez cu un complex de superioritate pe care puțini îl percep așa cum este în realitate: o apărare. Mă apăr de foarte mult timp. O să las puțin garda jos. Mara mea împlinește 7 ani și sunt puternic emoționată și îngrijorată. Oare mi-am făcut datoria în acest timp?

Asta e întrebarea mea de 14 februarie.

Orice simțiți azi, iubire, ură sau dispreț pentru cel iubit, e normal. Suntem oameni. Nu suntem monștri, manifestăm neplăceri, nu suntem nobili, manifestăm bunăvoință. Toate se găsesc în noi.

Vreți inimioare de 14 februarie? Acoperiți-vă de inimioare. Nu contează ce comentează cutra din stânga sau dreapta. Vreți să vă trageți pătura peste cap și să închideți telefonul de 14 februarie? Nu așteptați aprobarea nimănui.

Cum celebrăm fiecare ține de nevoi. Și cu siguranță nu avem cu toții aceleași nevoi.

Cu drag, o îndrăgostită!

Foto: Adrian Oncu

Scene dintr-o căsnicie sau un spectacol pentru Oricine

Scene dintr-o căsnicie nu este un spectacol pentru amatori. Atenție! Scene dintr-o căsnicie este un spectacol pentru Oricine.

Johan și Marianne sunt căsătoriți de 10 ani, au două fetițe și o casă. Amândoi au cariere prospere. În jurul lor, ca pe o pânză desăvârșită de Monet, stau prietenii și familia.
Johan o iubește pe Marianne. Marianne îl iubește pe Johan. Ei se înțeleg, ei vorbesc aceeași limbă.

Când începe să se destrame cuplul perfect se ivește întrebarea: De ce? Johan și Marianne păreau să aibă totul. Convențiile au fost bifate. Fericirea înseamnă familie, copii, o casă, un serviciu, prieteni. Au respectat ingredinetele, iar rețeta s-a dovedit un fiasco.

Johan și Marianne se despart. Un mariaj eșuat.

Ca spectator, te apucă disperarea. Ai pe scenă o radiografie a pretențiilor de la o viață de familie. În loc să simți, începi să gândești. Actorii, prin prestație, se dovedesc un stimul prea puternic. Ce naiba mai poți face pentru a rămâne o familie?

Încet, încet, experimentând emoții puternice, unii dintre noi reușim să ne punem întrebările corecte. În fond ce anume s-a sfârșit? Căsnicia sau iubirea? Sunt cumva cele două sinonime?

Societatea, prin convenții, le pretinde împreună. Omul, prin trai zilnic, pricepe că iubirea nu poate fi prinsă în formule. Johan și Marianne divorțează, dar Johan și Marianne se iubesc până la adânci bătrâneți.

Începeți să vă puneți întrebările corecte și poate unii dintre noi o să sfârșim în același pat la bătrânețe.

Vă salut admirativ, Alina Ilea, Claudia Ieremia, Ion Rizea.

Cu drag, o mare consumatoare de teatru și de stări de spirit.

Foto: Piclisan Adrian

+ 50

În asemenea situații, când familii și prietenii se destramă din cauza simpatiilor politice, mă dă peste cap faptul că sunt om.

Nu e prima dată când mi-e greu să fiu om. Copleșită s-a mai întâmplat să mă simt. Mă gândeam de dimineață la credința unora că reîncarnarea într-un animal semnifică o decădere. Aș modifica, dacă mi-ar sta în putință, părerea asta. A trăi pe pământ cu suflu de jivină, orice jivină, te scapă de intenție. Animalele supraviețuiesc. Oamenii se umilesc.

Fără dificultate am sesizat atitudinea unor oameni în prezența mea. Mi-ar reproșa și nu prea echidistanța, m-ar disprețui și nu m-ar disprețui, ar deschide gura să mă convingă de legimitatea faptelor lor. Unii, cu un tupeu de defilare, mască a multor complexe de inferioritate, m-ar pune la punct cu o descărcare de vorbe baroce pe care nu doresc să le redau aici.

Insultele, grobianismul, reacțiile, cearta nu-mi sunt necunoscute. Le practic, dar mai ales le-am practicat cu spontaneitate. În prezent caut să mă împotrivesc manifestărilor. Le anunț și mă retrag. Cearta e terapeutică, loviturile reprezintă un declic, cuvintele eliberează. Cine nu ar fi, semenii mei, de acord?

Reamintesc de intenție. Insultele programate, grobianismul plănuit, reacțiile pregătite, cearta proiectată conțin dorința de a face ceva. Asta văd în jurul meu: dorința unora de a bate obrazul, de a umili, de a înjura, de a se impune. Și mie îmi place să-mi impun părerea. Țin foarte mult să spun ce gândesc și cum gândesc, dar nu mă interesează să-ți împrumut judecata mea. Am dus zeci de discuții incompatibile. Mi s-a întâmplat să mă răzgândesc sau să mi se dea dreptate după un timp. Moneda are întotdeauna două fețe.

De ce nu văd oamenii si punctul celorlalți de vedere? De ce nu văd oamenii educați din stradă că 50 de lei la pensie înseamnă mâncare? Mâncarea e o nevoie imediată, animală, fără intenție. Insultele lor sunt gratuite și decise.

Mama mea are pensie 560 de lei. Plus 50 nu semnifică nimic pentru mine, dar nu pot spune același lucru despre ea.

O să păstrez neutralitatea. O să mă abțin din a citi pancarte agramate ale pensionarilor. O să mă gândesc mai des la bunica mea, femeie fără școală, dar cu un bun simț desăvârșit.

Și o să-mi fac mai departe datoria față de țară. O să rămân aici, o să votez, o să fac plângeri peste plângeri la instituții, o să respect reguli și o să schimb ceva în pătrățica mea.

Și o să mor încercând.

Foto: Sorin Onișor

Ce a făcut domnul, mama?

Am ajuns la teatru de două ori. Am văzut Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori, scris și regizat de Radu Afrim, și Scene dintr-o căsnicie în regia lui Radu Jude.

Mă consider datoare cu două cronici. Îmi crește datoria în fiecare zi, dar nu mă pot așeza la scris.

Mi-a trecut prin cap să fac un experiment.
Concentrată pe ordonanță și grațiere, să vin pe blog, în urma parcurgerii unor legi, cu un rezumat. Ce am înțeles eu. Fără explicații suplimentare. Doar un rezumat succint al unei persoane educate. Mi-am dorit și îmi doresc să înțeleg. Nu mă interesează surescitarea și patosul nici unui prieten.

M-am aplecat asupra celor publicate în Monitorul oficial și asupra articolului 183 din Codul Penal. Cum ar veni, îmi fac temele. Am renunțat la rezumat, au apărut multe articole pe internet, pe unele le-am parcurs cu atenție și interes.

Loc mai este de o părere, dar nu ajută pe nimeni și nu ăsta era scopul. Nu voiam să devin folositoare, ci să îmi demonstrez cât pot pricepe în urma lecturii. Așa și așa. Fix atât am priceput.

Am mers mai departe. Aseară am scos-o și pe Mara în piața Victoriei. Am vrut și am simțit. Tot o datorie și acțiunea asta. Să expun copilul la voința poporului și să-i explic pe înțelesul lui ce se întâmplă. A urmat un potop de întrebări. Mara se află la vârsta întrebărilor. Nu am stat mult. A privit în jur curioasă și a cerut acasă. Pe drum m-a întrebat ce a făcut domnul din desen de se afla la gunoi. Pe o pancartă, lângă noi, Liviu Dragnea era reprezentat la gunoi.

Înainte să-i răspund, am sărutat-o. Exprimarea ei, ce a făcut domnul, mama?, m-a umplut de mândrie. Așa mi-am confirmat că îmi educ copilul în bun simț. Jignirile nu-mi plac, iar cuvintele urâte în gurile unor copii semnifică un abuz, ca să folosesc sintagma actuală. Când vă învățați copiii neștiutori să înjure săvârșiți un abuz în serviciul de părinte.

Pe subiectul ăsta simt că o să mă pot înfuria. Dacă cineva găsește de cuviință să mă tragă de urechi sau să mă pună la punct.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu