Concurs, vorbiți cu mine!

Ultimele două zile le-am petrecut în meditație. Sunt puțin speriată. Iată ce am găsit pe o pagina din cartea lui Jung, Două scrieri despre psihologia analitică:

Există uneori persoane aparent normale care nu prezintă simptome nevrotice speciale […], pe deasupra au opinii și deprinderi de viață absolut normale, dar a căror normalitate este o compensare artificială a unei psihoze latente (ascunse). Respectivele persoane nu-și intuiesc cu nimic starea. Intuiția lor se exprimă poate indirect doar prin faptul că se interesează în mod special de psihologie și psihiatrie și sunt atrași de astfel de lucruri, precum fluturele de lumină.

Mă interesez. Sunt atrasă precum. De exemplu aseară la Festivalul de Literatură mi s-au schimbat sentimentele când am descoperit în prezentarea invitaților de anul acesta studiile lui Ion Vianu. Domnul Vianu este scriitor și medic psihiatru. Nu am citit nici o carte semnată de. O să corectez cât mai repede cu putință.

Nu-mi este frică de cele descoperite în cartea lui Jung. Mereu m-am suspectat. Oricum ar fi, diagnostic nu am. Merg înainte și fac ceea ce este corect.

Am două bilete de oferit la teatru pentru mâine seară. Spectacolul se cheamă Vorbește cu mine. Nu cer nimic, aștept doar comentariile. Diseară anunț și câtigătorul.

Vorbiți cu mine!

Foto: Simona Nuțu

Un nou scriitor: scriitorul de corporație

De azi ne facem de cap la Timișoara cu literatura. A început Festivalul de Literatură. Diseară va avea loc o întâlnire cu scriitorii Gabriela Adameșteanu și Ion Vianu, amfitrioană: Adriana Babeți. Poate unii nu ați aflat încă și sunteți curioși.

Am auzit la Radio că în România comunitatea de cititori amenință dimensiunea atomului. Suntem practic invizibili. Comparația îmi aparține. La Radio au folosit un adjectiv, cititori puțini, mie mi-a plăcut să dramatizez.

În primul rând nu-mi vine să cred că suntem așa puțini. Știu însă că a apărut un nou fel de scriitor dintr-o nevoie a condițiilor actuale de viață. Corporațiile au schimbat traiul indivizilor. La fel cum fabricile au schimbat traiul acum ceva vreme în urmă.

Corporațiile reprezintă instituțiile unde cetățenii acestei țări mioritice învață disciplina. În spațiul organizației românul respectă reguli. Singurul spațiu unde nu se preface că respectă. Ierarhia e ceva mai mult decât un cuvânt. Pentru locuitorii acestei țări, o anomalie. A face ce e corect la locul de muncă nu ține de un obicei românesc.

O diferență între corporație și fabrică constă în educație. Reprezentanții clasei muncitoare au fost înlocuiți. Oamenii cu studii superioare au devenit angajații societăților pe acțiuni. Cunoașterea reduce din ignoranță. Ce s-a întâmplat? Angajatul unei corporații a împărțit rațional cunoașterea: utilă și inutilă. Limbajul l-a redus doar la funcția de transmitere a informației. Aticismul dascălului din Scrisoarea I de Mihai Emineascu și-a pierdut orice aplicație. Scopul corporatistului este direct legat de viața practică.

Dar corporatistul nu a devenit un necititor. Citește, dar preferă o altfel de literatură. Putem să o numim antiliteratură. Fix în acest punct, dintr-o nevoie, s-a ivit scriitorul de corporație. Un scriitor de corporație este o persoană cu studii superioare, cu aptitudini practice de supraviețuire în mediul online și cu atitudine dezinvoltă în societate. Prestigiul i-a crescut de la vocabularul simplu și simplist, și de la vulgaritate. Exprimarea din popor a venit ca o eliberare pentru corporatistul care e obligat prin contract, remunerație mare, asigurări de sănătate și abonament la sală, să se pună de acord cu o echipă. Scriitorul, prin poveștile lui, spune ce ar dori și el să spună. Înjură! Își discreditează șeful! Își lovește peste fund colega! Înjură iar!

Corporatiștii citesc. Citesc o anumită literatură. Funcția literaturii trebuie să fie practică: să nu solicite prea mult, să nu conțină informații pretențioase, să provoace un râs liberator.

A citi e mai bine decât a nu citi deloc, iar de la o literatură ușoară poți ajunge la clasici. De la clasici la literatură ușoară e mai greu.

Oricum ar fi, românii citesc și nu suntem puțini.

Foto: Adrian Oncu

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!

Mirror, mirror on the wall, who`s the fairest of them all?

Primul meu gând la contactul cu Mirror photoBooth m-a trimis în povești. Condițiile actuale de viață permit fiecăruia dintre noi o întâlnire cu oglinda magică. Regina căuta o confirmare a propriei frumuseți, omul modern verifică o stare: cât de mult ne-am detașat de muncă, cât de tare reușim să petrecem?

Cel mai mult, oglinda ne permite să uităm de control și limite. Ne apropie de un instinct primar care cere imperativ să onorăm plăcerea. Fotografiile obținute în urma unei scurte ședințe foto ne pun față în față cu o persoană care și-a suspendat inhibițiile.

Oamenii știu să se simtă bine! Oamenii știu ce să facă cu timpul lor liber! A petrece din când în când crește eficiența la locul de muncă.

A doua zi după petrecere, toate persoanele au o reprezentare de regină din poveste. Căutăm o confirmare a unui timp petrecut de pomină. Magneții de frigider și fotografiile sunt martori. Ne revin de pe hârtia lucioasă surâsuri și chipuri fericite. Fie că ne aplecăm spre ușa frigiderului să privim mai de aproape magneții, fie că apucăm fotografiile în mână pentru a analiza chipurile din imagine, nu o să descoperim măști: masca angajatului, masca iubitului, masca fiului, masca mamei, masca prietenului!

Foarte simplu, fără nici un interes practic, fotografia scoate în evidență un chip relaxat, o persoană veselă, o atitudine încrezătoare.

Fotografiile instant au și o reprezentare de pilulă pentru repornirea omului modern. Pornim la muncă. Ne oprim la final de zi sau de săptămână. Ne repornim după fiecare distracție.

Picster, cu PhotoBooth sau MirrorBooth sprijină repornirile cu încredere și bunăvoință. La urma urmei o facem pentru propria supraviețuire, pentru sens și semnificații, pentru destin, pentru iubire, pentru distracție, pentru cum anume ne reprezentăm viața.

De exemplu, în 29 octombrie, Picster va fi alături de Timișoara City Maraton, eveniment organizat de Timotion și Alergotura. De data asta motivul implicării constă în interese culturale. O facem pentru cultură. O să se reia în imaginar, prin proba maratonului, cucerirea cetății Timșoara de către Prințul Eugeniu de Savoya.

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!
Oglingă, oglinjoară, ce am mai alergat la maraton!

Ai ce mânca, ești iubit!

Suntem o generație de antieroi. Argumentez. Cei apropiați de vârstă cu mine am crescut lângă părinți afectați de Al Doilea Război Mondial. Bunicii noștri au mers la război sau l-au făcut într-o închipuire de bărbat rămas acasă să protejeze femeile. Bunicul din partea mamei a fost un băiețel bărbat. Bunicul din partea tatălui a luptat pe front.

Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale. Orice reprezentare de erou a persoanelor din generația mea s-a risipit înainte de a face primul pas.

Greșelile nu au declanșat episoade edificatoare în dezvoltarea fizică și emoțională. Ne-au ținut mamele la fustele lor, iar tații ne-au dus pe stadion.

Am crescut cu mâncare făcută în casă și meciuri de fotbal, o reprezentare a României de după revoluție. Ne-am mutat din casa părintească fără nici o lecție învățată despre necesitatea detașării de părinte. Fiul nu s-a împotrivit tatălui. Fiul din generația mea nu și-a omorât simbolic tatăl. Am căzut într-o divinizare ridicolă: părinții noștri ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat, ne-au trimis la școală. Unii de la Severin am ajuns să studiem la Vest sau Politehnică. Pe strada mea, în orașul natal, a fi student te proiectează deja într-o echipă a învingătorilor. Nu contează că nu a existat nici o piedică, nici o luptă.

Când am devenit la rândul nostru părinți, s-a declanșat un oarecare conflict. Un refuz categoric caracterizează majoritatea cuplurilor din generația mea de a-și educa pruncii după modelul de acasă. Certuri monstruoase se ivesc la dăruirea unui ou Kinder de bunic nepotului. Sclipirea ochilor semnifică altceva pentru adulții străjeri de lângă copilul derutat. Bunicul sau bunica își justifică ciocolata cu iubirea. Ciocolata e iubire. Mama sau tata văd doar zahărul și consecințele lui.

Generația mea a descoperit parentingul, viața fără zahăr, beneficiile terapiei și puterea magică a copilului care face pe el, are creierul cât o nucă, dar știe cel mai bine ce nevoi are. Și pare să nu aibă nevoie de reguli. Creștem niște copii cu drepturi, dar fără obligații sau obligația lor, ironic exprimat, este să fie fericiți.

O și mai fină ironie, generația mea de antieroi crește o a doua generație de antieroi. Am luat decizia rațională de a elimina greșelile din viața practică a copiilor. Pretindem să fim ascultați. Copiii să-și depășească fazele și etapele de dezvoltare prin filtrul părinților, iar noi știm ce e mai bine pentru ei. De exemplu în România știm că le-ar fi mai bine în altă țară, cu accent pe Germania. Știm că poveștile copilăriei noastre nu sunt corecte politic și creează traume: mama vitregă mănâncă inima fetiței, prințesele salvate de prinți înnebunesc feministele, personajele negative și spiritul competitiv au efecte distructive în noua atitudine unde toată lumea e roz și cu însușiri de sfinți.

De la antierou la antierou, îi las aici o notă Marei: Draga mea fată, nevoile mele nu sunt nevoile tale! Cel mai mult în lumea asta, așa cum ne-o reprezentăm noi, contează direcția, alegerile personale, medicina, regulile, surâsul, umorul, greșelile și bunul simț. Fă câte greșeli ai puterea să corectezi! Dă cu capul de pereți! Înjură! Lovește! Experimentează huliganismul lui Eliade! Eu sunt în viața ta o resursă pentru a te direcționa și a-ți da sprijin. Nu mă aflu lângă tine pentru a-mi recupera tinerețea sau pentru ambitii ridicole de copil sărac. Nu avem nimic de demonstrat nimănui și mai ales nu credem într-un Dumnezeu care pedepsește. Eu nu cred în nici un Dumnezeu, tu o să-ți alegi în timp propriile convingeri.

Fii erou în viața ta, greșește!

Foto: Adrian Oncu

Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

Nu ne punem cu obișnuințele, Fashion Fridays – ediția a VX-a

Sâmbătă și duminică, Musetti d`oro va fi gazda târgului Fashion Fridays, ediția a XV-a. În viața femeilor pasionate de modă, Fashion Fridays a devenit o obișnuință. Am aflat cu toții că nu ne punem cu obișnuințele.

În cazul acesta nici nu e necesar. Umblă vorba prin oraș că se găsește la Musetti o cafea care satisface cel mai pretențios dependent de licoarea plăcut și tulburător mirositoare. Cafea, haine, accesorii – suficient să scoți o femeie din casă indiferent de vreme, ba chiar de dispoziție!

La ediția aceasta se întâmplă ceva mai puțin obișnuit. Mă refer la locul special amenajat pentru Tricoul Inteligent. O să descoperiți la standul meu, pe lângă colecția de toamnă, un coș cu reduceri. Primul meu coș cu reduceri de când am scos capul ca un ghiocel în industria fashion.

Tricouri la jumătate de preț. Nu mi-a fost ușor să decid, dar am analizat și consider că poziționarea actuală îmi permite o asemenea extravaganță în proaspăta mea afacere. Știu, sunt curajoasă! Pe zi ce trece, sunt tot mai mult femeie, iar o femeie riscă și se expune pentru un beneficiu viitor.

Ne vedem sâmbătă și duminică.

Foto: Simona Nutu

Dor de începutul relației cu partenerul

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu. Se întâmplă când citesc următoarele două scenarii: să devin prolifică prin influență sau să mă descurajez atât de mult încât să nu mai găsesc nimic de spus.

Răsfoiam de dimineață facebook-ul cu ceaiul în mână în fața ferestrei mele cu toc galben. Un text Hyperliteratura îmi atrase atenția. Acum ascult Tchaikovsky, iar în urmă cu jumătate de oră ascultam Vivaldi, Toamna. Muzica ne-ar spori creativitatea, susținea articolul.

Cum răbdarea nu face parte din însușirile mele, m-am pornit să scriu ușor, urmând un andante din Lacul Lebedelor, despre ce simt.

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu.

În prezent citesc Jung, Două scrieri despre psihologia analitică. 117 pagini citite și nu au scăpat multe fără sublinieri. Semnul exclamării îl folosesc pentru a atrage atenția. Funcția lui e să marcheze o potrivire între experiența personală și cercetarea științică.

Sunt la a treia carte semnată Jung. Fac o afirmație: domnul acesta ar înregistra un succes copleșitor și pe cuplurile actuale. Am sentimentul că a înțeles ca nimeni altul dinamica parteneriatului. Mă face încrezătoare în starea de bine a femeii de 40 de ani.

La maturitate, sensul și intenția sunt altele, zice Jung.

Mai departe continuă:
… pentru mulți trecerea de la faza naturală la cea culturală este atât de infinit de dificilă și de amară; ei se agață de iluziile tinereții sau de copiii lor, spre a mai salva astfel un crâmpei de tinerețe. Se vede asta în special la mamele care consideră că singurul sens al vieții lor sunt copiii, și care cred că se prăbușesc într-un abis fără fund atunci când trebuie să renunțe la ei. Nu e de aceea de mirare că multe nevroze grave apar la începutul după-amiezii vieții.

Ceea ce tinerețea a găsit și a trebuit să găsească în afară, omul după amiezii trebuie să găsească în interior.

O fi transfer, o fi proiecție, dar domnii aceștia ai vremurilor trecute, Freud și Jung, mă farmecă peste măsură. Ce șarmanți! De ce a dispărut șarmul din atitudinea actuală a bărbatului în perioada de dinainte de îndrăgostire?

Mă întreb. Notez întrebarea și o să închei. Nu vă e dor de începutul relației cu partenerul? Mie îmi e și fac cunoscut acest fapt.

Dor.

Foto: Simona Nutu

Diseară povestesc despre persoana Sorin Oncu

În octombrie 2014 mă aflam în Spania cu Sorin Oncu, nostalgia trecutului. Începutul acela de octombrie, inclusiv 6, reprezintă amintiri prețioase.

Astă seară, în 6 octombrie 2017, o să-mi fabric alte amintiri cu Sorin Oncu. Are loc Noaptea Albă a Galeriilor Timișoara și o instalație cu pecetea lui își așteaptă vizitatorii. În intervalul 19-21 o să vă întâmpin. Mi-am luat 2 ore să povestesc despre persoana Sorin Oncu.

Ce anume l-a făcut de neuitat în sufletul meu? Pe blog o să notez un singur aspect: capacitatea lui de a mă accepta și de a mă aprecia pentru ceea ce eram și nu pentru ce își imagina el că aș putea fi. I-am simțit prietenia ca un balsam. Niciodată nu m-am măscărit în fața lui, să încerc să-mi apăr un gând, o acțiune, o faptă. Nu cerea justificări, nu pretindea să-i adopt un stil, o percepție, o atitudine. Ne jucam la întâlnirile noastre cu felul noastru diferit de a fi. Punctele comune ne împingeu la gesturi de afecțiune, mergeam de multe ori lipiți unul de altul, de mână sau aplecându-ne să ne sărutăm obrajii.

Diseară, în ciuda vremii ploioase și friguroase, o să mă îmbrac elegant și sexi. Așa îi plăcea lui de mine. Mă asemăna cu Jane Fonda. M-a numit regina mamă după ce am născut-o pe Mara. L-am iubit mult, iar dispariția lui nu s-a transformat încă într-o amintire nedureroasă. Nu mai plâng așa des după el, dar pierderea a lăsat urme. Uneori am senzația unei singurătăți distructive. Nu o să mă mai iubească nimeni cu adevărat pentru ceea ce sunt, mereu o să adopt măști. Asta e cea mai mare pagubă: cu el a dispărut și cea mai adevărată versiune a mea.

Ce a rămas după el, chipul și atitudinea, puteți să vedeți diseară la expoziție.

Loc: Compania DArte, str. Pestalozzi, nr.22, fosta Fabrică de baterii, azi între 19 și 1:00.

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!