Ca un nimic o să mă plimb prin Lisabona

Atât mă smiorcăi! Eu personal mă plâng că a început Mara să mă irite mai repede că mă moștenește. Refuză subiectul și predicatul. Le înlocuiește cu miorlăituri fără miau-miau. Ca o mamă care se străduiește, nu există părinte bun sau rău, ci părinte care se străduiește sau nu, am studiat etapele de dezvoltare ale ființei umane și presupun că știu exact unde se află Mara în prezent. Când zic Mara, de fapt mă refer la cortexul prefrontal.

Momentan Mara mea suportă o regresie. Se prostește, plânge din orice, îmi caută îmbrățișările, dar nu sărutările.

Anul acesta o să merg cu Mara la munte. Mi-am dorit mult Valea Doftanei, o vilă anume: Atra Doftana. Prețurile României nu vin în ajutorul unui proaspăt influențăr ca mine, blogger până de curând. S-a schimbat nomenclatura înainte să existe pentru a fi blogger. Acum 13 ani când am început să scriu pe platforma wordpress, a fi blogger însemna în grupul meu a refuza munca. De ce refuz să mă angajez?!

Am și eu problemele mele, ca oricare altă ființă umană cultă care-și duce în spate traumele copilăriei. Pentru mine copilăria și sexul sunt definitorii în viața omului. Am reluat Julius Evola, Metafizica sexului, dar mă irită pe alocuri, tratează psihanaliza cu condescendență.

Orice ar fi, eu nu mă împotrivesc libidou-ului, merg cumva alături de el.

La Atra Doftana nu-mi permit să merg sau nu mai au ei camere libere. Caut ceva le lângă. Merg pe lângă libido, merg și pe lângă vile dorite de mine.

O să ajung la Lisabona înainte de Valea Doftanei. Cadou pentru cei 36 de ani ai mei, Făt Frumos a încuviințat să-mi cedeze zilele petrecute exclusiv pe șezlong la soare și să-mi acorde avantajul unui loc unde putem combina iubirea mea nebună pentru literatură și scriitori, plimbările aiurea pe străzile orașului, vizitele scurte la muzeu, holbarea la o pânză care-mi refuză epifania și zbenguiala în apă. Lisabona îndeplinește condițiile. La mulți ani mie, mulțumesc partenerului că sprijină obsesia mea de a călătorii pe urmele personalităților. Pessoa m-a atras în Portugalia. M-a cucerit cu un unic vers. Nu sunt nimic.

Ca un nimic o să mă plimb prin Lisabona, Cascais, Algarve, poate Porto. Vedem noi, nu-mi place să-mi fac planuri, de aceea nimerești uneori pe o cu totul altă insulă dintr-un arhipeleag dacă nu-ți faci temele. Când am călătorit pe urmele lui Darwin, fără lecții făcute, desigur, am aterizat pe insula Sal, iar el a debarcat pe Santiago. Măcar Brazilia e una singură dacă o să reiau vreodată itinerariul vasului Beagle.

Pe valea Doftanei nu călătoresc după nici o personalitate, ci după arhitecți. Cum în România bunul gust se întâlnește rar, vila Atra Doftana reprezintă ceva neobișnuit. O să vă las link aici, dacă sunteți curioși.

Înainte de încheiere, dacă am cititori la Lisabona, profit pe această cale și îi rog să-mi scrie un mesaj. Aș avea câteva întrebări.

Nu sunt nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. Fernando Pessoa

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce vrei tu să faci? Importanța gândirii pe cont propriu

Ce vrei tu să faci?

Câți dintre noi răspundem la această întrebare cu franchețe?! Majoritatea presupunem că suntem sinceri și lucizi cu noi înșine. Nu suntem. Altfel n-aș mai scrie acest text.

Înapoi în 2004, în vacanța de vară, mă aflam în oraș cu iubitul de atunci, câteva prietene și un coleg de cămin venit în vizită la Severin. Înainte să ne luăm rămas bun, colegul venit în vizită a propus să mai prelungim ieșirea în oraș, să mergem în alt loc. Toată lumea s-a eschivat. Evitam să răspundem din mai multe motive. Colegul venit în vizită nu ne era simpatic. El plăcea o fată din grup. Fata nu-l plăcea pe el. Vorbea afectat, dar nu obținea nici o impresie favorabilă. L-a refuzat iubitul meu. Ne retragem acum, a anunțat el. Și atunci colegul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat: Ce vrei tu să faci?

În 2004 m-a pus într-o mare încurcătură întrebarea lui. Am dat niște explicații, asigurări și m-am arătat indignată. Gândirea mea de atunci nu descoperise nuanțele. Într-o lamentare de fetișcană cam fără minte, am despicat firul în patru cu prietenele mele despre comportamentul inadecvat al colegului și lipsa lui de respect pentru iubitul meu. Cum să treacă peste răspunsul lui?

Episodul l-am reținut fără să revin cu vreo analiză sau cu vreo reinterpretare. Colegul a fost nepoliticos cu iubitul meu. Nu agreez mojicia. Personajul Hannibal ucidea pentru bădărănie. Eu ucid social pentru bădărănie. Mă ridic și plec. Atenționez. Refuz compania primitivilor.

Amintirea a revenit. Întrebarea lui a început să mă obsedeze. Ce vrei tu să faci? Ce VREI tu să faci? Ce vrei TU să faci? O întrebare aruncată într-o seară oarecare de vară s-a întors un deceniu mai târziu să-mi frământe mințile. De coleg am făcut abstracție. Fenomenologia întrebării m-a interesat, manifestarea ei în timp și spațiu.

Ce vrei tu să faci?

Adevărul este că eu nu am răspuns atunci la întrebare. A răspuns altcineva în locul meu. Adevărul este că nu-mi amintesc care mi-a fost voința. Adevărul este că la 20 de ani multă lume alegea și răspundea în locul meu.

N-am învățat în familie importanța gândirii pe cont propriu. Băieții deprind mai repede să gândească pentru ei. Permisivitatea părinților creează condiții favorabile. Atitudinea diferită în creșterea copiilor, băieți/fete are consecințe. Fata devine o păpușă cu sfoară. Băiatul ajunge păpușar.

De ce nu am răspuns pentru mine în seara aceea? De ce n-am îndrăznit? Și mai ales de ce mi s-a părut firesc să răspundă altcineva pentru mine?

Ce vrei tu să faci? este o întrebare dificilă, plină de capcane. Ne mințim singuri într-un mod convingător pentru a răspunde unor presiuni străine de plăcerile și dorințele personale. E uman, firește! Ne datorăm, măcar o dată în viață, sinceritatea.

Cu sinceritatea, răspunsul la întrebarea Ce vrei tu să faci? întârzie. Se lasă așteptat.

Eu vreau să spun mereu ceea ce gândesc și să râd înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Satul românesc moare a doua oară

Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat de la sat. Și-a ridicat casă la marginea orașului. A părăsit veșnicia satului pentru foburgul detestat și admirat deopotrivă.

Bunicul meu a părăsit satul. Mulți tineri au făcut-o în vremea aceea. Redau din povești. Nu m-am documentat, nu m-am aplecat asupra statisticilor. O carte de istorie tot am citit. Bunicul are 90 de ani.

În acești ani satul românesc a fost părăsit, și-a revenit, a înflorit, iar acum moare a doua oară. Satul românesc moare. Tinerii l-au părăsit din nou. Casele stau gazdă pentru păianjeni. Lumina intră prin crăpături cum pătrunde prin ferestre. Bătrânii, atunci când mor, trag cu ei în groapă o lume cu reprezentări uitate.

Când traversezi un sat românesc te duci cu gândul la Miss Havisham. Timpul s-a oprit în loc. Totul a încremenit în acel moment, cu singura diferență că satului îi lipsește momentul. Nu l-au părăsit oamenii dintr-o dată, ci în timp.

Gospodarii poartă ultima bătălie. Gospodarii sunt bătrâni. Pe tineri nu-i cuprinzi în acest cuvânt. Pe vremea bunicilor mei sărăcia era ordonată. Pe vremea mea, sărăcia pute. Mediul în care trăiește omul actual răspândește un miros greu.

Ceea ce vreau să spun clar este că omul vremurilor noastre este leneș, lipsit de igienă și educație. Așteaptă totul de la stat. Generalizarea nu exclude românii măieștri. Aceștia încă mătură în fața casei, vopsesc pomii, smulg iarba, apretează albiturile, spală geamurile la sărbători.

Ne împărțim în leneși și harnici. Ca întotdeauna aș putea adăuga chiar eu. Nu sunt așa sigură. Bunicii noștri nu au așteptat să vină totul de la stat. Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat la oraș. Și-a ridicat o casă, a făcut trei copii.

Orice are o soluție. La sate, ar putea să revină cooperativele. Să se asocieze țăranii pentru producerea, cumpărarea și desfacerea în comun a produselor pentru acordarea de credite și prestarea unor servicii. De câțiva ani mă gândesc la asta. Nu am nici o calificare, doar nostalgii pentru satul românesc curat, ordonat, cu câmpurile cultivate.

Nu găsesc nici o soluție la lene. Aici sunt blocată. O să pun punct. Poate o să revin.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu mai am chef să pedepsesc pe nimeni

Un polițist a fost împușcat în județul Timiș. În urma întâmplării, m-am întrebat pentru prima dată ce arme au cumnatul și partenerul meu. Nu m-am temut niciodată pentru viețile lor. Până ieri.

Crima asta a tulburat câteva persoane în jurul meu. O altă prietenă polițistă a împărtășit cu mine gânduri despre moarte. Cinismul propriu m-a ajutat să-i alung îngrijorarea. Dacă mori mâine că dă mașina peste tine, nu suferi. Dacă o să te îmbolnăvești grav, ai timp să te obișnuiești cu ideea. Atât cât este cu putință. Așa că putem lăsa moartea deoparte pentru moment.

Ultimele două zile au cuprins multă moarte. M-am culcat aseară tulburată. Armele celor dragi mie sunt cum am citit într-un articol ieri, depășite și produse în anii 70? Da și nu, depinde de departament.

Iubesc filmele polițiste. Sherlock și Poirot sunt personajele mele preferate. Ficțiunea și realitatea s-au contopit în urma evenimentelor. Cadavrului polițistului i-a lipsit poezia. Ferocitatea criminalului s-a anulat într-o baltă de urină la arestare. Fără rafinamentul artificial al cinematografiei, crima izbește prin cruditate și naturalețe. În lupta pentru supraviețuire, a scăpat cel mai puternic, cel mai bine dotat în cazul de față, o armă Carpați versus o armă de proveniență sârbească.

Gândurilor din noapte le-am făcut față cu vise răscolitoare. M-am omorât pe mine în vis. Se făcea că murisem. Se făcea că refuzam să mor. Ce s-ar întâmpla cu sora mea? Dintre toate persoanele din jur, pe ea ar afecta-o cel mai tare dispariția mea. Reprezint muntele ei. Ea este muntele meu.

Ca persoană imatură, mereu mi-am pedepsit persoanele dragi fantazând cu moartea mea. Ce o să mă mai plângeți atunci, voi, ingraților, care nu mă apreciați! M-am potolit cu o doză de maturitate. Nu mai am chef să pedepsesc pe nimeni. Iubesc intens vizita mea pe acest pământ. Nu mă interesează vieți anterioare sau vieți viitoare. Mă concentrez exclusiv pe momente și zile. M-am făcut mai plăcută, iar uneori mai fericită.

În ore teribile ca cele de ieri, îngrijorare violentă pentru cei dragi, îmi verific, justific și confirm părerea fermă despre existență. Cunosc o singură viață, cea de pe pământ. Aici vreau să fiu fericită! Aici mă străduiesc să fiu.

Și să râdem înainte de toate. Râsul începe și se sfârșește cu noi.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce ne controlează viața copilul sărac din noi?

Vizionarea filmului Out of Africa a avut un anumit impact asupra mea. Personajul interpretat de Robert Redford își trăiește viața pe pământ din perspectiva trecătorului. Refuză proprietatea, nu acceptă căsătoria. La Constantin Noica am citit că nu trebuie să-i iei omului proprietatea, ci să-i arăți că nu are nevoie de ea. Pe străzile Bucureștiului, într-un dialog aprins cu Bogdan Mosorescu, am ajuns amândoi la concluzia că lumea modernă nu ne mai permite nici un fel de originalitate, dar ne putem construi un stil.

De fiecare dată când conversez pe teme esențiale, după ce mă înflăcărez în gesturi și vorbire, mi se face rușine. E dublul acela care mă inhibă. O voce de nicăieri îmi atrage atenția că sunt o caraghioasă. Rar o ascult și bine fac! Până azi aș fi înnebunit clar.

M-am schimbat mult în ultimii ani și în același timp am rămas un copil speriat. Tot mai des observ acest copil în persoanele din jurul meu. Unul anume mă irită: copilul sărac. Majoritatea dintre noi suntem o gazdă ospitalieră pentru el. De obicei îl răsfățăm cu lipsurile copilăriei. La mine, de exemplu, o să descoperiți mereu zeci de blugi și de sfetere. Ce m-au necăjit în adolescență aceste neajunsuri!

Când descopăr copilul sărac în adulți, dau un pas înapoi și mă întreb: De ce ne controlează viața copilul sărac? De ce am ajuns la 35 de ani și răspund unor frustrări din copilărie?

Copilul sărac nu reprezintă o glumă, nu-l tratați cu superficialitate și nu-l ignorați. Copiii săraci fac ravagii. România are un copil sărac celebru, Nicolae Ceaușescu pe numele lui.

Dacă unii nu știți la ce mă refer și credeți că bat câmpii, chestionați-vă. Ce lucruri vă cumpărați compulsiv în prezent? Ce acțiuni îndepliniți irațional sub efectul amenințător al angoasei și vinovăției?

El este copilul sărac, copilul speriat, copilul abandonat, copilul respins. Câte reprezentări, atâtea stiluri de viață! V-aș recomanda să mergeți cu copilul la doctor. Un psiholog bun poate face viața suportabilă. Cinicilor, o categorie preferată de mine, le-aș sugera să nu-i mai caute în coarne copilului.

Acest copil e special. Necesită un comportament dur și corect, întotdeauna corect. Cauza episoadelor traumatice din copilăria noastră o găsiți în nedreptățire.

Nu faceți asta! Copilul săract are nevoie de recunoaștere. Hei, știu că ești acolo. Știu că ai suferit. Știu că te-am ignorat. Lasă-mă să te ajut. Te recunosc. Te accept. O să trăim împreună.

Conviețuirea o să fie dificilă. Copilul sărac comandă să fie satisfăcut. La mine vrea blugi și sfetere. Alege contrariul în discuțiile cu partenerul. Plăcerea lui primează.

La maturitate, omul își e dator sieși cu o purtare corectă. Te iubesc, copilule, dar nu mai fac tot ce vrei tu. Am zeci de blugi în dulap. Am dus zeci de certuri. Acum doresc să mă odihnesc, să-mi potolesc zbaterea. Sunt un trecător pe pământ. Mi-au mai rămas maxim 30 de ani de luciditate.

Vreau să mă bucur de ceai, de cafea, de vin, de mâncare, de familie, de prieteni, de călătorii. Vreau să râd înainte de toate. Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Haine modeste pentru femei orgolioase

După un sfârșit de săptămână epuizant, acum îmi pun o singură întrebare: De unde obsesia cu craniul? Cea mai nouă colecție a Tricoului conține un craniu cu o carte pe cap.

Joi seară am zburat la București. Am adormit târziu, m-am trezit devreme. Patru ținute am fotografiat vineri. O rochie și un tricou pe soare. Altă rochie și alt tricou pe ploaie. M-am schimbat în stradă. M-am schimbat în baie la Hilton. M-am schimbat în baia unei cafenele care m-a îngrețoșat. Am lucrat în niște condiții. Bogdan, fotograful, m-a surprins cu umerașul în geantă.

Discuțiile cu Bogdan au variat. I-am cerut pentru ședința foto: Vreau ceva dadaist. I s-au ridicat sprâncenele. N-am căutat să aflu semnificația gestului. Era de dimineață, nici nu începusem, nici nu mâncasem. Dispoziția bună se impunea. Vreau ceva ca la Duchamp. Fă-mi din WC fântână.

Vară mea, să-mi cumpăr motor sau bicicletă? Mara a luat alură de femeiușcă. Zici bicicletă? Oricum i-am stricat reprezentarea de pițipoacă autentică. Ni s-au întâlnit privirile. Coteam atunci pe lângă muzeul Theodor Aman. Ca întotdeauna, mi-a atras atenția. Aici e muzeul Theodor Aman. Da, Mara știe despre Mozart, Van Gogh, Dali. Exact! O să am o pițipoacă stricată. Ne-a displăcut la amândoi conotația. O pițipoancă alterată. Am bătut palma și am râs ca bezmeticii amândoi. Cred că ne-am simțit infatuați, dar nu ne-a părut rău.

Seara am adormit din nou târziu. Sâmbătă am băut o cafea la Origo și încercam să-mi imaginez poziții și expresii pentru următoarele două ținute ale Tricoului Inteligent.

Tricoul Inteligent produce haine modeste pentru femei orgolioase. Clienții mei lasă deoparte satisfacția obținută din nume. Mi s-a întâmplat ca o persoană îmbrăcată de la Ralph Lauren să-mi stabilească prețul Tricoului ca fiind scump. Am strâns din buze în timp ce mă holbam la siglă. Nu a analizat cusătura. Nu a atins materialul. A știut că lipsește faima. Admirația fără rezervă pentru renume este legendară. O haină scumpă, un taior Chanel, vorbește și despre poziția socială. Suntem și ceea ce deținem, firește!

Doar că suntem mult mai mult. Personal încerc să trag concluzia că nu am nevoie de proprietate. Necesare îmi sunt stările de spirit.

Persoanele eliberate de constrângerea socială a faimei se apropie zâmbind de Tricoul meu. În fond eu sunt mai mult librar. Vând cărți la prețuri mari și lumi deosebite la prețuri oribil de mici. Cât costă lumea imaginată de Sebastian, învățăturile lui Noica, reprezentările lui Thomas Mann?

Bogdan m-a surprins într-un mod greu de crezut snobilor: frumoasă, demnă și mândră în haine modeste cusute într-un atelier din Piața Sinaia.

Sâmbătă și duminică o să am târg, Artisans Bazaar, la Zaza. Pe umerașe or să stea simple rochiile și tricourile. Lângă sau sub o să zăriți cărțile. Literatura este o problemă personală, un stil de viață, o alegere.

Ne vedem la Bazaar cu haine modeste, cărți și caratere interesante!

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine știe să se adapteze, supraviețuiește. Profi 1000 de magazine

În 2002, când am venit la Timișoara să studiez, am locuit pentru un an de zile pe strada Negoiu la un bloc turn. Lângă bloc, era deschis un magazin Profi. Încă mai este.

Primeam de acasă bonuri de masă și mergeam în Profi la cumpărături. Spațiul din magazin și diversitatea produselor îmi provocau o plăcere vie. La vitrina cu mezeluri, oricare mi-ar fi fost cererea, în minte îmi răsuna una dintre învățăturile tatălui. Mâncați puțin și bun. Întotdeauna bun. Mai sunteți și fete, rămâneți slabe!

Toată facultatea m-am hrănit puțin și bun. În anul II m-am mutat la cămin, dar cumpărăturile le făceam tot la Profi. Au trecut anii. Strada Negoiu a rămas în urmă. La fel și căminul.

Într-o zi conduceam prin oraș și mi-au picat ochii pe un magazin Profi nou deschis. I-am aplaudat. Am gândit: Cine știe să se adapteze, supraviețuiește!

În prezent, Profi deține 1000 de magazine. Când politicos și seducător m-au invitat să mă alătur aniversării, nu am ezitat. Am acceptat cu încântare. Un magazin cu multiple și intense semnificații pentru mine m-a implicat în existența lui.

Întregul eveniment, așa cum tot răspund la întrebări de vineri, pe lângă organizarea impecabilă, s-a remarcat prin bun gust. Piața Libertății a redat o primăvară sofisticată. Experiențele digitale m-au distrat. Nu-i ușor să distrezi oamenii, dar celor de la Profi le-a ieșit glorios.

În magazinele Profi din țară există o campanie în desfășurare. Până în 23 iunie oricine poate câștiga premii. E atât de simplu! Vă explic. Cumpărați (minimum 30 de lei), scanați la infochioșc și puteți câștiga pe loc un voucher de cumpărături sau o mașină Renault Captur. Cum ziua mea este în 21 iunie, cu noroc și bonuri scanate, unul din cele 10 Renault Captur ar putea fi al meu. Ce mai poveste ar fi atunci!

Țineți minte să scanați bonul! Norocul nu are preferințe.

La mulți ani, Profi!

 

 

 

 

Am descoperit de una singură importanța credinței în Dumnezeu

Luna viitoare o să împlinesc 36 de ani. Uneori, când dispoziția înclină spre tristețe, mă asemui unui personaj feminin din Suskind care așteptă să moară. Trecută de 30 de ani, femeia rămâne datoare cu moartea. Alteori, dublul, celălalt eu, străinul, inconștientul, numiți-l cum vă este voia, demonstrează însemnătatea femeii mature. Firește, nimeni nu a cerut dovezi sau exemple concrete despre importanța de a fi trecută de 30 de ani!

Femeile însă nu se mai opresc din a se lăuda singure. Eu una le înțeleg. Fac parte din această categorie, îngroș numărul. Elogiul vârstei își are cauza în experiența acumulată. Eliberate de mitul nemuritorului, prezent excesiv începând cu adolescența, femeile de 30 de ani lucrează cu perspective. Ce am eu de câștigat? Asta se întreabă femeile.

Câștigul meu după 30 de ani a fost știința. Am reușit, prin îndoială prima dată, apoi prin asumare, să renunț la convingerile luate de-a gata din familie. Crescută să-mi fie rușine și să-mi respect părinții pentru că m-au făcut, fără nici o altă explicație despre reprezentările lumii, am ajuns greu să fiu. Prea puțini părinți își învață copiii să fie, doar să fie!

Am descoperit de una singură importanța credinței în Dumnezeu. Nu vă grăbiți să vă bucurați. Freud rămâne zeul meu, știința e singura în fața căreia îngenunchez.

Circumstanțele vieții m-au trimis la biserică. Cu treaba cuiva. Preotul a vorbit despre dreptul copilului la religie. De acord cu părintele, copiilor le este necesară fantezia în primii ani de viață. Așa fac față unei realități necunoscute. În același timp, un dialog despre o sarcină între doi viitori părinți mi-a demonstrat nevoia absolută a omului de Dumnezeu. Ea a dorit copilul. El a subliniat instabilitatea financiară. Ea a început să pledeze. Argumente pro. El a rămas pe poziții. Ea s-a înfuriat și a sfârșit patetic: Dacă aș fi fost credincioasă, nu aș fi stat în fața ta să te înduplec, te-aș fi anunțat că a fost voia Domnului. Dar nu sunt, subliniez că a avea un copil este un privilegiu. 

Religia e importantă pentru om. Omul este incapabil să-și asume fapte și acțiuni. Atâta timp cât există tata, fetița se simte protejată. Atâta timp cât există Tatăl, umanitatea își justifică caracterul abject. Mara mea își dorește să audă cuvintele când mă supăr pe ea. Mă ierți, mama, mă ierți?! Nu-i refuz niciodată iertarea. Este inadmisibil să-i refuzi copilului iertarea. La fel cum biserica nu refuză păcătoșilor iertarea. E inadmisibil. Mamele și bisericile mai greșesc. E omenesc. Totul e omenesc în lumea asta.

Dumnezeu este un substitut de tată. Freud.

Oamenii sunt niște copii mari.

Eu sunt.

Foto: Zenobia Lazarovici

Să ne pregătim fetele pentru prima iubire

Curând, nu a trecut săptămâna, mi-am luat o carte. Cum să ne creștem fetele se numește. De vreo jumătate de an, în relația cu Mara, eu ca reprezentant al autorității, ea ca beneficiar al învățăturilor mele, mă încearcă următoarea senzație. Încerc să  redau cu o comparație. E ca atunci când alergi în gară după tren. Locomotiva a dat alarma. Roțile urmează să se pună în mișcare. În ultima clipă, pui piciorul pe scară, urci și respiri ușurat.

Aproape toate discuțiile cu Mara pot fi descrise astfel. Ce am făcut eu? Am mai citit o carte. Întrebări și răspunsuri am descoperit în acele pagini. N-am învățat ceva nou, dar multe mi-au atras atenția. Așa se face că am ajuns să mă gândesc la prima: prima zi din viața unui prunc, prima zi de școală, prima iubire. Prima conține intensitate, nimic nu se compară cu prima.

Faima tragediei shakespeariene, Romeo și Julieta, are legătură și cu prima iubire. Mara se apropie de o anumită fază în viața ei. Corpul a început deja să se transforme. Coșurile au apărut. Deodorantul e necesar. La școală a avut prima ei evaluare. Cunoștințele i-au fost verificate. Ca părinte, am preferat să observ, să las deoparte cicăleală. Mama, am emoții! Dacă nu mă descurc? Dacă simți asta, muncește mai mult. Întotdeauna e loc de mai bine. Dacă nu vrei să muncești mai mult, te împaci cu ceea ce știi și nu te mai plângi!

Acesta mi-a fost răspunsul. Țin la el și justific. Mara se trage din doi părinți cu poziții diferite față de școală și față de autoritate. Mama ei a învățat doar la ce i-a plăcut și a urcat pe piedestal profesorii cu vocație. Tatăl ei nu a învățat nici la ce i-a plăcut și a ignorat profesorii de orice fel.

Nu pot pretinde de la copilul meu ce nici eu nu am înfăptuit. Mi-e rușine. O ajut prin expunere. Există o bibliotecă în casă. Vizităm muzee. Frecventăm teatrul și filarmonica. Urmărim filme documentare. Călătorim pe urmele unor personalități. Ce-ți place ție, Mara, și cum să te ajut eu să faci ce-ți place?

Prima dată răspunde ce crede că vreau eu să aud. Repet întrebarea.

Îmi place TikTok.

Vedeți, trenul este în mișcare, iar eu alerg să-l prind. Cresc un copil pentru un viitor necunoscut mie. Cresc un copil într-o situație anume. Despărțită de tatăl ei, am rămas părintele dragon, părintele care ceartă, care pretinde, care impune. Sufăr, dar mereu o să aleg ceea ce este corect pentru copilul meu, iar răsfățul excesiv nu nu are nimic de-a face cu demnitatea și corectitudinea.

Mara, nu te pot obliga să fii corectă, să fii bună, să sublimezi. Pot însă să mor încercând și să repet fără plictiseală. Și acum pe limba copiilor, mama?!

În primii ani de viață ai copilului ai zice că nu este nimic mai greu. Apoi urmează viața prin experiență și raționalizare. Fata mea are nouă ani, a început să se transforme, să-și pună întrebări despre viață, iar în școlile românești încă nu se face educație sexuală.

Mara o să se îndrăgostească. O să vină curând prima iubire peste noi, iubirea aceea intensă, pură, în căutare de zei cărora să se jertfească. Băiatul o s-o îmbie. Dacă mă iubești. Ea o să tremure de frică. Dacă nu accept, lumea se sfârșește cu el. Mama ei neputincioasă atunci, insistă acum să înceapă educația sexuală.

Prima iubire nu o să ne surprindă. O să fim pregătite. În timpul evaluării, testele de la finalul clasei a II-a, i-am admirat atitudinea. Fără emoții acasă, fără mâini frământate, fără coșmaruri. A mers, a scris ce a știut, mi-a așteptat cuvintele la primirea rezultatelor cu lacrimi în ochi și o întrebare teribilă: Te-am dezamăgit?

Mara, aș veni după tine la capătul lumii dacă ți-ai rupe o unghie. Nu o să mă dezamăgești niciodată. Eu sunt aici să te sprijin, nu să te judec.

Trenul e deja în mișcare. Momentan mă simt în siguranță. Mă aflu în tren, stau la fereastră și privesc pe geam. Tot mai des mi se clatină imaginea. Ca întotdeauna, citesc cărți, urlu dacă cineva îmi judecă pruncul și scot fum pe nas oricui mi se împotrivește cu trebuie și se cuvine.

Copilul meu e ghidat după regula bunului simț, dar o să-i lipsească atitudinea biblică de a întoarce și celălalt obraz. Nimeni nu întoarce obrazul. Eu nu o fac și încerc să dau mai departe.

Trenul merge. Ne vedem în stații.

Foto: Mile Sepetan