Esențialul în gramatică: de la Severin sau din Severin

În propoziții regente care au structura:

subiect, exprimat prin substantiv articulat cu articol hotărât care denumește o noțiune abstractă (adevărul, concluzia, dorința, întrebarea, problema etc.) + atribut (substantiv sau pronume în genitiv, adjectiv posesiv în nominativ) + verbul copulativ este, după care urmează o propoziție subordonată predicativă:

Dorința noastră a fost să fim întotdeauna primii.

NOTĂ: Atunci când subtantivul este nearticulat sau articulat cu articol nehotărât, el nu are funcție de subiect, ci de nume predicativ antepus, ceea ce face ca propoziția care urmează să fie subordonată subiectivă:

Un lucru / e să te plimbi / și alt lucru e / să fii util echipei /.

1. propoziție principală (predicatul: un lucru e);
2. propoziție subordonată subiectivă (regentă este prop. 1);
3. propoziție principală (predicatul: lucru e);
4. propoziție subordonată subiectivă (regentă este prop. 3).

Ceea ce ați citit mai sus constituie o parte mică din limba română esențială. O să găsiți mai multe informații la pagina 176 din cartea domnului profesor Alexandru Metea, Limba română esențială.

Ce înseamnă pentru mine esențial în gramatică?

Pentru mine esențial în gramatică înseamnă să scrii și să vorbești corect. Putem fi de acord că tot mai puțină lume scrie și vorbește corect.

Problema o constituie esențialul. Și aici o să-l contrazic pe domnul profesor Metea. Nu e asta dorința mea. Mi-a cam fost frică în facultate de domnul profesor. La examen a glumit cu mine, m-a întrebat dacă sunt din Severin sau de la Severin, dar deja îmi trecuse nota în carnet.

NU găsesc fundamentale informațiile de la pagina 176. Îmi pare că îndepărtează elevul. Sintaxa lipsită de voiciune ține departe omulețul actual ancorat într-o lume a anime-urilor. Dinamica, multiple imagini statice în succesiune rapidă, nu găsește corespondent în a te apleca peste fraze și a le împărți în propoziții.

Există o întreagă cultură a acestor anime-uri, iar profesorii le ignoră sau le resping. Să mai zic că e greșit? Nu propun să coborâm în lumea lor, dar din când în când putem face o vizită.

În vizite putem stabili ce înseamnă esențial. Să conjugăm corect sau să împărțim frazele în propoziții? Să folosim cratima sau să memorăm diftongii?

Esențialul ține și de cantitate. Să fixăm prima dată, apoi să aprofundăm. Ritmul constituie un alt factor. Copiii vin cu ritmuri diferite. Descriu o simfonie, ceva amplu, ceva îmbinare, ceva părți.

Elevii, prin vârstă, au putere de a aduna informație multă. Dar mult presupune cum. Cum livrăm informația?

Iar cum depinde în totalitate de persoană. Adulții uită că au în față persoane de 7, 14 sau 21 de ani. Pentru mine e clar raportul: adult, cunoștință – copil, necunoștință.

Ce iese de aici?

Neștiință de carte.

Foto: Mile Șepețan

Save the date: 10martie-14aprilie, #SabresBestChoice

Am copilărit într-un orășel la malul Dunării. Găsesc mirosul de pește atrăgător. Instant ridic năsucul. Ce emanație plăcută!

Venind la Timișoara să mă școlesc, ca mulți alți olteni, am pierdut festinurile pe bază de pește. De la peștele de apa dulce din Dunăre la peștele refrigerat am ales restricția: fără pește. Au trecut anii, au trecut mofturile. Într-o zi am ajuns la Sabres. Nu auzisem niciodată despre acest restaurant, dar mi-a fost recomandat ca leac împotriva dorului de pește.

Doar că în loc de pește, am comandat fructe de mare. V-am zis, trecuseră anii peste mine! Gustul a devenit mai subtil. Voiam vongole. Am savurat cam toate felurile de pește și fructe de mare la Sabres.

Iar săptămâna trecută, marți, am primit o invitație la cină. Pentru o secundă am crezut că a revenit Crăciunul, iar eu am parte de un minunat cadou. Gurmanda din mine își musca buzele de poftă.

Restaurantul lansează o provocare: #SabresBestChoice.

Între 14 martie și 10 aprilie se desfășoară un top al preferințelor. Mergi la Sabres, îți pozezi specialitatea favorită, postezi imaginea pe contul de instagram cu hashtag-ul #SabresBestChoice și poți câștiga unul dintre cele trei vouchere pentru Sabres Foodies și alte surprize.

La cina de marți am ales paste cu creveți și pesto. Abia am decis, îmi fugeau ochii pe meniu și aș fi ales cel puțin cinci feluri. Apreciez mâncărurile bine gătite, așa că îmi rețin lăcomia. La Sabres nu mergi să te hrănești, la Sabres mergi să savurezi produsele de bună calitate. De aceea e atât de greu să alegi. Lipsesc întrebările: O fi bun?! O să-mi placă?! O să rămân mort de foame?! Nu. La Sabres ai parte de ospăț sărbătoresc.

Sugestia mea este să vă alegeți o companie bună și să călcați pragul restaurantului. Telefoanele stau oricum ca prelungire a mâinilor. Apoi vinul și mâncarea vă pot face oameni mai buni. Nu o spun eu, a spus-o amicul Shakespeare. Nu e amic că mă trag cu el de șireturi, ci din invidie. Sunt și eu un scriitoraș.

Iar acum, fără nici o posibilitate să ajung la Sabres, dar cu toate mâncărurile în cap, o să mă retrag la bucătărie și o să-mi torn un pahar de vin. Iar zilele următoare o să dau buzna în restaurant. Dacă mă zărește cineva, nu ezitați să mă salutați.

Țineți minte, 14 martie-10 aprilie. Save the date.

De ce nu iertăm?!

După ani de zile de stat cu nasul în literatura de specialitate, scormonind prin copilărie și adolescență, am reușit să găsesc răspunsul la o întrebare.

De ce nu pot ierta?

Într-adevăr nu pot. Am încercat, mi-am dorit, m-am străduit. Mereu am eșuat. Orice persoană care m-a făcut să sufăr m-a condamnat la o furie fără leac. Pot susține că sunt o reprezentare a lui Hulk, doar că mi-am păstrat chipul de Lolita.

Am traversat diverse etape. La început mi-am dorit bunătatea dintre paginile cărților cu povești religioase. Nu mi s-a potrivit. În adolescență am lăsat ignoranța să mă cuprindă din toate părțile. Nu m-a interesat să cred în ceva, ci am apărat ce consideram că știu.

Am ajuns cu pași mici să mă îndoiesc de tot. Au urmat ani de greșeli monumentale. Am suferit și am provocat suferință. Mi-am anulat convingerile și m-am oprit din a avea obișnuințe impersonale. I-am dat un bobârnac tradiției.

Mi-am schimbat gândirea, iar consecințele au dat buzna. Am păstrat disperarea căutării. De ce nu pot ierta? De ce nu simt nimic în afară de o doză de penibil când circumstanțele mă situează față în față cu aceia cu care am intrat în conflict?

Am decis la un moment dat să renunț. Iertarea pur și simplu nu este de mine, iar atitudinea mândră nu mi-a displăcut niciodată. Am cultivat și cultiv mândria.

Am început să mă mulțumesc cu mine ca unic martor al schimbării gândirii și sentimentelor. Nu vede nimeni cât am muncit la mine? Nu observă nimeni cât sufăr? Nu mă acceptă nimeni ca un întreg și mai ales nu mă iubește nimeni pentru ceea ce sunt?

M-am iubit eu și am devenit mai veselă; cel puțin la exterior. Au mai trecut niște ani, iar într-o zi mi-a venit răspunsul.

De ce nu pot să iert?

Nu pot să iert, dar pot să trăiesc cu tot ce s-a întâmplat. Nu o să-i privesc pe cei care mi-au provocat durere cu bunăvoință. Am trecut de la a fi la a deveni. Nu mai sunt neiertătoare, am devenit capabilă să suport eșecurile și pierderile, și să mi le asum.

Pentru unii se cheamă asta iertare. Eu știu însă că nu iertare se cheamă ceea ce simt. Mi-e foarte bine cu persoana mea. Trăiesc mulțumiri intense în urma muncii depuse la ființa mea. Am multe datorii către diverse persoane care m-au ajutat să cresc, dar sunt un om mai bun și datorită mie.

Trăiesc cu tot ce s-a întâmplat, viața nu are sens, fac greșeli ca mamă, ridic nasul în vânt, spăl duminica, mănânc carne, îmi dau voie să fiu furioasă și mă străduiesc să fiu fericită.

În punctul acesta mă aflu în prezent.

Foto: Mile Șepețan

8 Martie: je suis amantă

E 8 Martie. Să vorbim despre femeie, dar nu despre orice femeie, ci despre amantă. Cu siguranță cele mai multe sunt singure azi, soțul fiind în familie.

De curând mi-am exprimat părerea despre amantă în urma unui comentariu pe facebook la un text despre soție versus amantă. Mi s-a părut nedrept să fie numită WC public și scursură a societății. Și am reacționat. Am lăsat un răspuns și am reamintit evidentul.

Amanta este o persoană. Amanta nu fură bărbatul altei femei, bărbatul pleacă din căsnicie. Amanta, cu principii sau fără, cu un caracter capabil de sentimente generoase sau nu rămâne un individ al speciei umane. Faptul că unii aruncă cu pietre nu ajută triunghiul amoros.

În relație descriem parteneriatul sau ar trebui. Pentru mine e imperativ parteneriatul. Când acuzi o femeie că ți-a furat bărbatul te transformi în stăpân cu puteri dictatoriale. Pentru ca cineva să fure ceva de la tine se impune un act de proprietate. Suntem cumva proprietarul celuilalt? Nu, nu suntem, dar la nivel de limbaj asta exprimăm.

În urma comentariului mi s-a răspuns că ofensa mea vorbește despre mine. Automat am devenit amantă. Omul avea dreptate.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te, s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit.

Nu sunt căsătorită, iar convențiile sociale mă situează în această categorie. Cearta nu se desfășoară însă la nivel de limbaj. Cearta are loc la un nivel voit omenos, chiar religios. Soțul și soția s-au cununat în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu leagă, nimeni nu desface. Moise își prostitua nevasta. Căutați.

Când o soție este înșelată și nu dorește să-și asume pierderea, trece la atac. Amanta e responsabilă de suferința ei. Nu ea, nu el, nu ei, AMANTA.

Nu mă pot abține să urlu cât este de greșit. În cazul acesta nevasta greșește. În primul rând bărbatul e cel care greșește primul. Apoi ea. Ei nu și-au gospodărit relația și așa a devenit posibilă apariția unei terțe persoane.

Trei cuvinte puternice: nevoia, interesul, plăcerea. Funcționăm și ne stabilim dinamica după ele. Pentru că amanta se ivește dintr-o nevoie. Cuplurile afectate de amanți și-au discutat nevoile? Unii care și-au dorit relația, da. Alții care nu-și mai doresc relația nu văd rostul unei discuții. Dialogul ajută pentru încheiere. Efectul ar putea fi catartic.

E firesc să ne îndrăgostim. Și e la fel de firesc să moară iubirea. Se întâmplă. Încăpățânarea cu care ne ținem de celălalt ne devastează sentimentele și gândirea.

Nu vorbesc pe lângă subiect. Am experiență. Am cochetat în viață cu situații diverse. Cea mai importantă rămâne despărțirea de tatăl copilului meu. Iar actuala lui iubită, prezența ei, mă liniștește de foarte multe ori. Există o persoană care îl iubește pe bărbatul care mi-a dăruit un copil, are grijă de el și îl distrează. Nu e vorba că-i sunt recunoascătoare, dar fericirea lor îmi schimbă esențial atitudinea.

Fericire! E dreptul fiecăruia dintre noi. Fericirea nu are nimic de-a face cu un jurământ, ci cu o stare de bine. Mai reprezintă celălalt starea dumneavostră de bine? Vă mai treziți dimineața și vă uitați la fața strivită în pernă cu drag? Îi mai dați un sărut pe umăr sau pe spate în timpul nopții când vă trezesc nevoile fiziologice? Mai conduceți o noapte întreagă doar ca să-l vedeți pe celălalt și să faceți dragoste?

Nu?

Atunci poate s-ar impune o evaluare a relației, a căsniciei. Nu susțin sau sugerez despărțirea. Pentru mine o relație presupune muncă, exagerat de multă muncă. Doar că un partener muncește pe partea lui, nu poate să muncească ambele părți. Vă aflați în situația iobagului? A țăranului dependent de stăpân? Prestați munca pe ambele părți, dar fără nici o bucurie? Evaluați!

Și nu mai aruncați vina pe amantă. Responsabilitatea nu-i aparține. Ea iubește aceleși bărbat ca soția. Cum să dai cu pietre că cineva îți iubește bărbatul? O poți aprecia că are gusturi asemănătoare. El poartă o vină. Că duce o viață paralelă. Vreți un vinovat? Îl aveți în persoana soțului.

Apoi urmează detaliile. Detaliile fac diferența. Te-ai analizat? Ai încercat terapia și nu părerile imbecile ale prietenelor frustrate de propria lor viață? O călătorie? O carte?

Încercați tot ce e cu putință și poate divorțul o să devină cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat în viață până în prezent.

De la despărțirea mea de tatăl fetiței m-am apropiat mult de mine și de felul meu de a fi. Nu mai întreb dacă știți cine sunteți. Las filozofia deoparte. Sugerez însă să probați mirarea în fața propriei persoane.

Pot eu să depășeșc divorțul?

Desigur! Dacă încetezi să te mai plângi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Concurs Tricoul Inteligent

Sâmbătă și duminică am avut târg la Zai. Mi-am scos Tricoul Inteligent la cafenea. Chiar și fără estradă, noua colecție a defilat trecând din mână în mână, de la duduie la duduie.

O colecție a Tricoului Inteligent presupune un set de mesaje. Cele mai noi conțin numele lui Eminescu, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu, Vauvenargues, Schopenhauer și Freud. O să urmeze o paradă pe facebook și un album de primăvară.

La târg am propus shoturi de cafea, lectură din Baudelaire și o ușoară conversație controversată despre mușuroaiele de furnici eminesciene. Sună sau nu sună proletar? Eu am susținut că nu. Ce să aibă Eminescu cu maginalul de la marginea satului Scornicești?

Nu am ajuns la nici o concluzie. Doamna care a achiziționat un Tricou cu mesaj eminescian s-a strecurat pe lângă discuția voită aprinsă și a declarat că ea îl adoră pe Eminescu și atât.

Pe urmele doamnei, mă eschivez și eu de la crearea de conținut pentru blog și anunț concursul restant.

Începând de azi, până lunea viitoare seara târziu, invit toate duduile care au deja un Tricou Inteligent să se pozeze cu bucata de bumbac cu literatură prețioasă și să o posteze pe facebook sau instagram cu hastag-urile #tricoulinteligentdunia și #concurs.

Cu ce folos? Dumneavoastră vă alegeți cu un nou Tricou, eu nu am nici un interes, nici o dorință ascunsă. Satisfacția mea stă în pacea mondială.

Nici în vise nu mă prezint atât de nobilă. Știm cu toții că viață e făcută din detalii. O afirmă și Lucian Boia, puteți să verificați în România, țara de frontieră a Europei.

O să mă opresc. Oboseala de la târg stă pe umerii mei, iar gândurile dacă nu se amestecă, țopăie. Dar vă aștept cu interes pe facebook și instagram.

Mulțumesc!

Eu sau Miss România

Ne aflăm pe data de 1. Decisesem ca de la 1 ianuarie să reiau mersul la sală. Am ratat și 1 februarie. Salut 1 martie fără nici o activitate fizică începută.

Prima mea grijă: sănătatea. Îmi doresc o bătrânețe cât mai departe de patul din dormitor. Al doilea interes: abdomenul plat. Mi-a plăcut și îmi place să îmi îngrijesc corpul. Maternitatea în combinație cu sedentarismul mă țin departe de maiourile cu buricul gol. Nu mai port asemenea maiouri, dar reprezintă un argument. Ideea este că am început să mă acopăr tot mai mult.

Privesc și eu, la fel ca dumneavoastră, la puzderia de demoazele de pe facebook. Unele dintre noi muncesc în exces pentru frumusețe. Investim în frumusețe. De fapt investim într-o percepție. Silicoanele, botoxul, operațiile dureroase nu intră într-o categorie estetică, ci corectează niște interpretări ale splendorii feminine.

Mă mir când observ în jur femei frumoase care apelează la chirurgie plastică. Mă mir când observ femei urâte care nu apelează. Frumos și urât nu vă ajută să înțelegeți unde bat. O să vin cu exemple: o femeie fără sâni, o femeie cu buze subțiri ca cele desenate de Mara mea; o linie, o femeie cu nasul mare. Vedeți, aici categoriile frumos/urât se anulează sau pur și simplu nu pot fi valabile. Prin știință, putem corecta. Doar că în ultimul timp femeile nu au corectat, au augmentat. Explozia de botox în buze mă sperie.

Dacă e explozie, înseamnă că e cerere. Există o piață. Bărbații cer, dar în conversații puțin recunosc. Mie nu mi-a recunoscut nici unul că preferă femeia-păpușă. În schimb toți se uită pe facebook la păpuși. Le doresc. Le visează. Poate merg la baie cu gândul la ele. Nu dețin o evidență a nevestelor frustrate, dar știu că sunt acolo.

Am curajul să vin în fața dumneavoastră cu acest subiect, delicat consider eu, deoarece nu am rămas pasivă în fața propriilor defecte. Mi-am ascuns mult timp trupul. Nemulțumiri legate de aspectul fizic m-au necajit în trecut. O să vă povestesc cum am ajuns să-mi iubesc corpul. La master am avut-o colegă pe Diana Bodea. Diana Bodea urma să devină fotograful meu simandicos și persoana care m-a ajutat enorm la siguranța de sine. Mi-a propus o ședință foto nud. Am refuzat. Am făcut ședințe foto fashion, iar după un an de zile am acceptat o ședință în lenjerie intimă. Când mi-au revenit fotografiile m-am simțit atât de mândră de mine. Mândră că am îndrăznit, mândră de picioarele mele strâmbe care m-au ținut prizonieră în mine. Simțeam că niciodată nu fusesem eu, nu mă exprimasem, iar cu fotografiile acelea, vă jur, mi s-a modificat privirea. Am înțeles că frumusețea ține de cum anume te simți și nu neapărat de cum arăți. Iar eu m-am simțit extraordinar de frumoasă.

Mereu am spus și mereu repet dacă situația impune, sunt o femeie frumoasă. Nu mă frustrează nici o demoazelă de pe facebook, nici Miss România, nici Miss Univers. Din facultate s-a întâmplat să am parte de ședințe foto și cu alți fotografi: Mile Șepețan, Flavius Neamciuc, Anca Ciobănescu. Mile scoate femeia din mine, Flavius domolește Lolita și îndulcește trăsăturile feminine, Anca flatează mama. În contextul acesta m-am gândit la toate femeile căsătorite, născute, frustrate și neputincioase din cauza fetelor de 20 și un pic de ani.

Îndrăzniți să faceți o ședință foto cu Anca Ciobănescu. Anca este mamă, asta vă asigură înțelegere și acceptare. Nu o să pretindă de la dumneavoastră cifre de model, o să vă ajute să vă revedeți frumusețea uitată. Frumusețea și urâțenia sunt niște categorii. Atitudinea atrage stări de bine, mulțumiri de sine și satisfacții sexuale.

Fericirea nu e o opțiune, e obligatorie pentru ființele umane. Din punctul meu de vedere doar fericirea onorează viața oamenilor pe acest pământ.

Îndrăzniți!

Foto: Diana Bodea

Nu mă mai iubești sau femeia cicălitoare

Dacă se întâmplă să citiți un articol pe blogul meu și să începeți o mișcare cu capul care să semnifice o aprobare: ”da, da, și eu știam asta!”, sau: ”da, da, și eu am simțit asta!” înseamnă că sunt pe drumul bun.

Există și în această realitate un drum bun și mai multe drumuri NEbune. Citiți cum doriți ultimul cuvânt. Orice alegeți e corect.

Azi o să vă scriu despre cicăleala femeii. Am descoperit și dau mai departe de ce reproșurile plictisitoare aparțin sexului feminin.

Mă tentează să țin o scurtă lecție de istorie despre existența femeii, dar mă abțin. Într-un fel sau altul, prin cercetare, prin expunere, din întâmplare, prin presupunere, toate ne cunoaștem locul în dezvoltarea societății.

Cicăleala femeii ține de acest loc. Lipsite mult timp de dreptul la educație, femeia cu școală are și în prezent parte de exprimări ironice, categoria asta de gen a fost ținută la treburile casei: îngrijirea copiilor și a gospodăriei.

Să luăm o zi din viața unei casnice. Te trezești dimineața, pregătești micul dejun, duci copiii la școală. Speli vasele rămase de la micul dejun. Pui oala pe foc pentru masa de prânz. Dai cu aspiratorul, ștergi praful, bagi o mașină la spălat. Mai speli o tură de vase. Întinzi hainele pe uscător. Mergi la piață. Plimbi câinele sau schimbi nisipul la pisică. Uneori speli capul după ce ai gătit, dar nu întotdeauna. Iei copiii de la școală. Te interesezi despre ziua lor. S-au distrat, au mâncat, au învățat ceva nou? Te lași provocată la un joc sau două. Jucăriile se mută din cutii pe parchet. La șase sau șapte intră și el pe ușă. Te sărută pe frunte sau pe buze, îți zâmbește sau nu. Până el se schimbă, tu pregătești cina. Conversație ușoară despre muncă. Urmează o altă serie de spălat vase, un pahar de vin, un duș la care te gândești dacă să-l mai faci sau nu. Intri în dormitor, te strecori în pat. Nici o energie sexuală. Te uiți la el și rostești: nu mă mai iubești, nu te mai atrag.

Un scenariu clasic, nu neapărat aplicabil tuturor casnicelor.

Pe mine mă ajută pentru a demonstra cicăleala.

Nu mă mai iubești. De ce rostește femeia nu mă mai iubești?

Pornind de la vasele spălate de dimineață, mintea ei fuge în multe direcții. Avantajul unei munci ține de concentrarea pe un singur lucru: să scrii un text, să editezi fotografii, să expediezi comunicate, să torni un stâlp etc. Munca dintr-o gospodărie permite despicarea firului în patru. Pasivitatea femeii conține sâmburele pisălogelii.

Nu ne naștem cicălitoare, devenim prin inactivitate intelectuală. Vin cu un exemplu personal: când spăl vase, în minte deja schițez un text pentru blog. Nu mă angajez niciodată cu trup și suflet în curățarea porțelanului. Depun o muncă necasară casei, dar abia aștept să-mi șterg degetele și să mă așez la scris.

Sau dacă nu mă preocupă scrisul, o carte citită, Tricoul Inteligent sau educația copilului, în timp ce gospodăresc alunec spre faptele mărunte. Doar că eu am renunțat să mai rostesc: nu mă mai iubești. Am adoptat tăcerea.

Niciodată nu am crezut despre mine că aș fi mai bună ca alți oameni. Nici nu am avut cum. Am avut prietene care excelau în această atitudine. Cred însă despre mine că sunt educată. Educația îmi ține gura închisă, felul de a fi mă cuprinde în expresia: gură mare. Am avut, am și o să am de multe ori gură mare. La mine în cap e sinonimă cu bunul simț. Mereu o să spun ce simt și ce gândesc indiferent de disconfortul provocat celuilalt.

Cum fac și în acest moment. Vă las scris ce gândesc despre femeile cicălitoare. Le consider responsabile de situația lor, dar nu vinovate.

V-ar ajuta enorm o angajare totală într-o activitate intelectuală. O astfel de preocupare v-ar ține departe de stăruirile supărătoare asupra bărbatului sau copiilor.

Construiți-vă o viață personală și lăsați și copiii să aibă una. Avem ce să învățăm de la bărbați: îndreptarea atenției spre o singură direcție. Încercați!

Unele, vă rog, îndrăzniți să povestiți și țineți minte, nu ne naștem, devenim cicălitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

O femeie obișnuită

V-am informat acum ceva vreme despre colaborarea mea cu cei de la Târgul Cărții, librărie și anticariat online. Prima recenzie publicată a fost la romanul Umbra de Ismail Kadare.

Mai departe o să mergem cu O femeie obișnuită de Margaret Atwood.

Margaret Atwood este un excelent povestitor. Dovadă stă și premiul Booker câștigat în anul 2000.
Cartea O femeie obișnuită concentrează o serie de întâmplări ale Marianei McAlpin, personajul principal. Un debut comun. Un final prozaic. Te face să te întrebi ce s-a întâmplat între.

Am citit cartea cu febrilitate, dar nu pot enunța o intrigă. Să fac o trimitere către întâmplări pline de semnificații. Marian locuiește cu o prietenă în chirie. Amândouă sunt necăsătorite și muncesc. Proprietara le face viața insuportabilă pândindu-le fiecare mișcare. Marian se logodește la un moment dat, iar Ainsley decide că dorește un bărbat care să o lase însărcinată pentru împlinirea feminității.

Pe parcursul lecturii se ivește o senzație. Cred că atunci începe cu adevărat cartea: cu impresia resimțită. Suporți niște consecințe, dar nu știi ce anume s-a întâmplat. Cert este că ceva s-a întâmplat. M-am trezit închizând cartea și recuperând intriga lui Huxley din Minunata lume nouă. Mi-am zis: bine, bine, dar acolo e descrisă o Conducere. Aici nimic nu face trimitere spre o stăpânire, dar ceva îi constrânge pe oameni și le pierde caracterele specific umane.

Prin spontaneitate și imprevizibil, așa celebrăm noi oamenii viața. În O femeie obișnuită, societatea urmează niște indicații după o rețetă. Neputința individului față de societate și de el însuși e totală. Un episod remarcabil are loc la petrecerea de logodnă. Marian fuge. Întrebarea este: fuge de viață sau spre viață?

Întrebările Marianei, căutările ei transmit o deviere. Nu pare viața să fie așa cum suntem noi obișnuiți. Lipsa unei puteri coercitive te sperie. Nu cumva chiar noi, oamenii, existăm ca piedică? Piedica și împiedicatul, un unic aluat. Cu o luptă mutată de la exterior la interior, reprezentările despre bine și rău, frumos și urât, se cuvine și nu se cuvine se amestecă până la pierderea semnificațiilor. Cum să trăim dacă răul, care nu mai are oricum același înțeles, suntem chiar noi?

Final prozaic.