Zice Dunia

Am în jurul meu diferite tipologii de femei. Remarcabil este că atrag îndeosebi o trăsătură anume: militantele. Luptă femeile astea pentru niște principii desprinse parcă din teoriile lui Paul Ricoeur. Erudit spus, raționalizează conform unei valori, nu unui scop.

Le pasă prea puțin de ceea ce spune lumea. Urmăresc cu intensitate calitatea și pasiunea în relația lor. Copiii nu le definesc, certurile cu familia nu le întorc din drum, dialogurile cu mine le exasperează. Nu judec, nu le spun ce să facă. Uneori cedez și mă las provocată de semantică. Le ajut să vadă corect sensurile cuvintelor.

În urma unui episod intens cu mine și o militantă, la plecare m-a apucat de mână: Nu pleca, stai! Tu mergi la ale tale, dar eu rămân cu mine! Ce mă fac?!

Dedublarea femeilor militante le face adesea indezirabile pentru măritiș. Ele cu ele se simt extraordinar. Ele cu ele se simt execrabil. Ele se judecă. Ele se iartă.

Ele râd înainte de toate.

Foto: Diana Bodea 

Bărbații au dreptate să fie plictisiți de femei. Vremea prințeselor a trecut și multe n-au aflat

Să vorbim puțin despre iubire.
Iubirea ca afecțiune puternică.
Ca simpatie.
Admirație.
Și nu în cele din urmă poftă, dorință, relație sexuală.

Contrar a ceea ce ați putea crede, nu m-a lovit vocația de poet cu rimă albă. Mi s-a părut interesant să așez astfel în pagină. Îmi place să experimentez și în scris.

Doresc să atrag atenția asupra iubirii deoarece tot mai des mi se întâmplă să descopăr situații obișnuite cu mirare. Indivizii cresc, se dezvoltă și se maturizează în scenarii imaginare hidoase.

Toți ne îndrăgostim la un moment dat. Experiența fiecăruia conține părți shakespeariene. Numărăm cel puțin doi atomi de Julietă sau Romeo. Asta înseamnă iubirea adolescentină. Iubești fără să-ți pese. Tot iubirea ne umilește. Mijloacele diferă prin intermediari. La unii dintre noi sunt părinții care interzic relația nepotrivită. La alții sunt prietenii care râd de sentimentele intense. Multora li s-a întâmplat să descopere destul de repede că un Romeo iubește două sau trei Juliete.

Creștem într-o contradicție puternică. Să ascultăm de căile inimii. Să ignorăm căile inimii. Iar de aici ne despart convingerile religioase, regulile din societate, exemplele impresionabile din familie.

Cum am ajuns eu să fiu, am suportat și suport un proces de instruire de una singură, nu accept ideea de iubire necondiționată între două persoane indiferent de sex. Da, putem ajunge să iubim persoane nepotrivite. Mărturisesc, am iubit și eu. A iubi nu e sinonim cu a conviețui. O relație presupune intens conviețuire. Detaliile plictisitoare străine de piesa shakespeariană sau filmele actuale de dragoste ne dictează dispoziția.

Iau o zi obișnuită din viața mea. Mă trezesc la ora șapte. De obicei! Faptul că sunt o femeie despărțită de tatăl copilului ei îmi schimbă programul. Uneori pot să rămân în pat, să mă întorc pe partea cealaltă și să închid ochii la loc. Dar să presupunem că încep mereu ziua la ora șapte. Duc copilul la școală. Fac ceaiul pentru mine. Uneori și pentru partenerul meu. Alteori am întâlniri de la nouă. De obicei mă așez la scris. Răspund la mailuri. Merg la ateliere. Socializez la evenimente. Gătesc. Dau cu aspiratorul. Citesc. Vine copilul acasă și devastează baia, sufrageria și dormitorul. Vine el acasă și nu are chef de vorbă, se așază direct la calculator. Mâncăm în liniște. Mâncăm cu dialog. Mâncăm cu joacă. Scenariile se schimbă. Gunoiul e plin. Litiera ne provoacă. Pisica cere de mâncare. Ne luăm fiecare un colț din casă și ne detașăm de celălalt. Adormim separat sau împreună.

Conviețuirea este de cele mai multe ori lipsită de romantism. Ceea ce nu e greu de înțeles, nici măcar de suportat. Dificil pentru mine de priceput este altceva. Mărturisiri spontane ale femeilor m-au pus pe gânduri. NU MAI SUPORTĂ SINGURĂTATEA, AU OBOSIT SĂ FACĂ TOTUL SINGURE! Să plătești telefonul, să duci mașina la mecanic, să cumperi calorifere etc! Femei trecute de 35 de ani se mărită pentru servicii. La dracu cu iubirea! Există un scenariu care include amanți sau un scenariu unde se testează capacitatea de resemnare a femeii doar pentru a fi la finalul zilei Doamna Popescu. Soluții se găsesc, depinde de fiecare ce alege.

Tabără cealaltă, a persoanelor căsătorite. Aleg relația, deși au crescut în direcții diferite. O căsătorie încheiată la douăzeci de ani poate duce pe căi diverse. Iubirea semnifică atunci afecțiune, dar dorința lipsește. Nu te mai atrage celălalt. Te enervează. Pielea se revoltă la unele atingeri. Gura lovește necruțător.

Situații obișnuite între persoane care mă uimesc. De ce ne chinuim? De ce stăm în relații toxice pentru că avem copii? De ce despărțirea ne sperie? De ce lipsa iubirii și a sexului nu ne sperie și mai tare? Întrebări peste întrebări, fără destinatari, mulți mă reped, unii mă iau peste picior, alții mă ignoră.

Îmi place viața aici pe pământ. Nu cunosc alta. Nu cred în alta. Până la 35 de ani am descoperit pe pielea mea vorbele unor scriitori.
Preferatul meu: Viața nu e tristă, are doar ore triste. Romain Rolland.
Crezul meu în ale amorului: Iubește la început cu trup și suflet, total, fără cap, fără să-ți pese. După ani, poți să ierți platitudinea conviețuirii. Aproximativ spusele lui H.D. Lawrence.

Nu porniți într-o relație cu sentimente molcome. Potolirea nu susține în ani atracția. Îndrăgosteala deține forța de a ieși din comă pentru câteva ore.

Nu vă căsătoriți pentru servicii. Luați-vă un coleg de cameră, angajați un administrator. De fapt asta e nevoia. Un bărbat, luat în căsătorie, ar trebui să fie un extraordinar amant și un prieten care se străduiește. Lipsește una din două, amânați gândurile de măritiș.

Putem să trăim fantastic cu ajutorul colegilor de cameră, cu favorurile unui amant înfocat, cu activități centrate pe plăcerile personale. Bărbații au dreptate să fie plictisiți de femei. Vremea prințeselor a trecut și multe n-au aflat.

Răspândiți vestea!

La 35 de ani mi-am dăruit un zâmbet luminos

Cu mulți ani în urmă, într-o zi cu soare, mergeam împreună pe stradă: mama, tata, sora mea și eu. Ne îndreptam spre casa bunicilor. Asta înseamnă că era o zi de duminică. În fiecare duminică mergeam la părinții mamei să luăm prânzul. Înainte să ajungem o familie disfuncțională, am acționat în obișnuințele vremii. Potrivit obiceiului, în unele duminici mergeam pe jos. Are legătură cu anii de comunism. În drumul nostru, treceam pe lângă Stomatologie. Ziua evocată de mine poartă amprenta unui dialog dintre mine și părinții mei. Îmi ațâțau curajul prin psihologia inversă. Nu ești suficient de îndrăzneață să faci și tu o vizită la dentist! Doar gura e de tine! Exact, și la 5 ani avem gura mare.

Cu fermitate am susținut că o să merg, o să intru în cabinet, o să mă așez pe scaun. Fiecare pas care mă ducea mai aproape de clinică îmi topea curajul. În dreptul clădirii, din cauza mirosului intens, am cedat. Să știți că eu chiar nu am nevoie! Să meargă Karamazoava. Biata mea soră, de copil a fost obligată să suporte neliniștile provocate de uleiul de cuișoare. Acesta ar fi responsabil de mirosul înțepător. Problemele ei ne-au purtat pe la mulți doctori. Mi-am văzut sora leșinată pe scaun, exasperată de durere, desfigurată de la operații. Orice doctor al ei, din copilărie până acum, e perfect pentru mine.

Karamazoava semnifică un punct de reper. Dacă merge sau știe despre un doctor stomatolog, merg fără ezitare să mă așez pe scaun și să deschid gura. Într-un asemenea context am devenit pacienta clinicii Smile Vision. Nu o să vă mai plictisesc cu detalii stricte despre cum îmi aleg dentistul.

Țin cu ardoare să împărtășesc despre o procedură suportată de mine la clinică. Cel mai mult îmi place să vorbesc din experiență! De curând o obturație de canal mi-a stricat dispoziția și bugetul. Nu o să scriu despre.

Exasperată de fotografiile cu dinți de un alb imaculat, o pastă anume ar duce la asemenea rezultate, am decis să scriu despre albirea dentară la domiciliu. La 35 de ani împliniți mi-am dăruit un zâmbet luminos. Am mai scris despre.

Cum anume se efectuează?

Te programezi la doctor. Suporți nesuferita igienizare. Ți se ia amprenta dinților. Câteva zile mai târziu primești gutierele, substanța activă, -peroxid de carbamida-, și recomandările doctorului. Procesul are loc timp de o săptămână, 10 sau 14 zile în funcție de situație.

Gradul de albire ține exclusiv de structura dinților. AICI o să subliniez falsitatea fotografiilor cu dinții albi ca faianța în urma utilizării unor paste de dinți miraculoase. Sunt martor cu zâmbetul. Dinții naturali se albesc în funcție de caz. Nu o să ajungeți niciodată la un alb ca în imaginile mincinoase.

Albirea dentară la domiciliu nu afectează structura smalțului. Eu am avut o ușoară sensibilitate două zile. Miturile sunt puternice, dar pot fi desființate. După ce se stabilizează culoarea dinților, responsabilitatea ne revine în totalitate. Să ne periem e cel mai important.

Mărturisesc că imaginile mincinoase, laudele pentru o pastă anume mă irită. Nu atât de mult ca acum câțiva ani. Exageram în trecut cu nervii pe subiecte insignifiante. În prezent mă străduiesc să aduc argumente, să arăt cu degetul forța imaginarului din viețile noastre și să dărâm mituri dacă este cu putință.

În urma unei albiri dentare la domiciliu, mă simt în măsură să o recomand tuturor persoanelor care doresc să-și îngrijească dinții cu pretenții de sănătate și frumusețe.

Să râdem înainte de toate are acum și o valență estetică. Să râdem cu o respirație proaspătă, cu dinți sănătoși, cu un chip luminos!

Mărimea stelară a expoziției Woman, all too woman. Femeia profită de viață

iRolul de ambasador în expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN m-a trimis la niște cărți citite cu ani în urmă: John Stuart Mill, Supunerea femeilor, Simone de Beauvoir, Al doilea sex și John Fowles, Iubita locotentului francez.

Presupun că ultima carte vă derutează. Pe mine m-a. Nu-mi înțelegeam alegerea instinctivă. Vag, amintirea unei amintiri m-a lămurit. Din păcate nu găsesc cartea. Am scos toate cărțile din bibliotecă și nu este. Obișnuiesc să împrumut cărți. Iubita zace undeva, dar nu pe rafturile mele. O să revin cu un fragment în viitorul apropiat.

O să redau un fragment din Supunerea femeilor cu intenția de a vă sublinia magnitudinea unei asemenea expoziții.

La început, femeile erau luate cu forța sau vândute de tați viitorilor soți. Până într-o perioadă târzie din istoria Europei, tatăl avea puterea de a scăpa de fiică mărintând-o după bunul lui plac, fără a lua în considerare bine ei. […] Și era practic imposibil pentru fată să refuze să se supună dacă tatăl insista, cu excepția cazului în care putea obține protecția bisericii hotărându-se să se călugărească. În vechime (înainte de apariția creștinismului), bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra soției lui. Ea nu putea invoca nici o lege împotriva lui; el era și judecătorul și legea.

Căsătoria fiind destinul stabilit de societate pentru femei, perspectiva în care sunt crescute și ceea ce li se spune că trebuie să caute toate, cu excepția celor care sunt mult prea puțin atractive pentru ca vreun bărbat să le aleagă tovarășe de viață, s-ar presupune că s-ar fi făcut totul pentru ca această condiție să fie pe cât de dezirabilă posibil, pentru ele să nu aibă nici un motiv să regrete faptul că i se interzice alegerea alteia.

Notă personală

Mi-ar plăcea ca aceste rânduri să ajungă la cât mai multe femei. Să le scuture puțin convingerile. Să le atenueze senzația de eșec în cazul unui divorț. Să le liniștească pe cele rămase singure după 30 de ani. Căsătoria a fost stabilită de societate. Lipsa ei nu înseamnă înfrângere. Insuccesul e una din perspective, dar nu unica. Suciți unghiurile!

Mai departe, ceva scurt din Al doilea sex.

Doar prin muncă femeia a reușit să treacă în mare parte peste limitele care o despărțeau de bărbat. Imediat cum încetează să mai fie un parazit, sistemul întemeiat pe dependența ei de prăbușește. Blestemul care apasă asupra femeii vasale este că nu i se permite să facă nimic. Dacă produce ceva, dacă are o activitate, își recucerește transcendența.

Am auzit o dată o femeie de serviciu care spunea, în timp ce spăla pe jos în holul unui hotel: ”N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Am răzbit singură în viață.” Era la fel de mândră ca un Rockefeller de a-și fi sieși suficientă.

O femeie care este ocupată să trăiască este deci mai plină de contradicții decât aceea care își înmormântează voința și dorințele; dar ea nu va accepta ca aceasta din urmă să-i fie dată ca exemplu.

Notă personală

Nu a fost ușor să fim femei. Să trăim, aici cu sensurile de a fi viu și de a profita de viață. Vremurile s-au schimbat. S-au dus lupte. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN onorează mișcarea socială care a dus la obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații.

Ne vedem mâine la WOMAN, ALL TOO WOMAN.

Foto: Simona Nutu

Libertatea fără egalitate îmi repugnă

Am de lucru. Am articole de pregătit. Mă învârt prin casă. Ideile din cap se mișcă în cerc. Mă irită lipsa de eficiență, oboseala, canicula. Un gând îmi reamintește de Mircea Eliade și Camil Petrescu. Descrierea lor desăvârșită despre căldura mare. Mesaje private îmi dispută atenția pentru protestele din țară.

Nu-mi mai vine să scriu despre nimic. Cum aș putea?! Lumea iese în stradă, luptă. Sorin Oncu se descompune, iar eu simt absența lui mai mult ca niciodată. Imparțialitatea lui mă liniștea. Toți par să urle la mine. De ce nu-ți folosești blogul să scrii despre găinarii de la PSD? Tu vrei să vină alții la putere, să nu existe continuitate?

Neutralitatea îmi face mult rău. Ba chiar am ajuns să-mi fie rușine când îmi justific pasivitatea. Nu fac politică pare mai mult să mă acuze.

Singură mă potolesc, îmi nimicesc rușinea.

Nu-mi este rușine că nu suport sloganul Muie PSD. Înjur ca un birjar de prea multe ori ca să nu știu că invectivele semnifică lipsa unui argument. Înjurăm când nu înțelegem nimic. Freud m-a ajutat să pricep.

Nu-mi este frică să recunosc că familia mea a votat PSD. Tatăl meu a încercat să-mi transmită o ură politică în copilărie: În familia asta nu votează nimeni țărăniști. Din păcate pentru el, fata lui a ajuns să fie oripilată de conceptul de națiune. Ascult când cineva îmi vorbește despre politică. Mă pierde imediat dacă mă trage la răspundere pentru neimplicare.

Libertatea fără egalitate îmi repugnă. În zilele noastre, dacă nu te declari anti PSD ești prost, comunist, curvă sau bună de stat la oală.

S-ar putea să greșesc, dar nu o să mă declar anti PSD. Trăiesc responsabil ca o persoană lipsită de spirit politic. Merg la vot. Tata a ieșit în stradă la revoluție. A condamnat și condamnă comunismul. Nu-l regretă pe Ceaușescu. A votat PSD. A reușit să sădească în mintea fetelor lui datoria de a vota. Eu și sora mea mereu am votat. În tot acest scenariu, nu-l găsesc pe tata mai prost, mai naiv, mai manipulat ca oricare alt individ anti PSD.

Consider că lumea se împarte în două: privilegiați și oi. Fac parte din cea din urmă categorie. Privilegiații conduc lumea, iar ceilalți își apără demnitatea. Toată lumea își dorește demnitate.

Nu o să-mi folosesc blogul pentru a înjura PSD-ul. O să repet la nesfârșit că vreau și îmi doresc să rămân străină de viața politică. Votez. Duc lupte separate: feminism, educație, sănătate, avort, copii abandonați, animalele străzii.

Protestele nu mă atrag. S-a întâmplat să-l citesc pe Canetti. Fascinația mulțimii de oameni subjugă pe oricine. Rinocerizarea lui Ionesco se înfăptuiește instant. Un unic creier nu mă interesează. Am și eu creierul meu. Să fie el responsabil pentru fapte, nu masa.

Ne vedem la vot. Democrația presupune suveranitatea poporului. Să fim o autoritate prin vot!

Foto: Simona Nutu

S-a întâmplat o tragedie românească și nu mă pot plânge

Mi se întâmplă tot mai des să simt iubire, dacă vi se pare patetică exprimarea, citiți afecțiune în loc de iubire, pentru amintirea unor persoane.

M-am împotrivit observației, dar până la urmă am acceptat. Sunt o mizantropă. Nu vă lăsați păcăliți de locvacitate. Vorbesc mult, dar manifest aversiune față de specia umană.

De curând mi-a ajuns cuțitul la os. Pe lângă calorifere, s-a produs o tragedie românească. Trebuie să merg la dentist. Cum vă sună obturație de canal? La mine se aude teribil și nici nu mă pot plânge. Am o prietenă internată la neurologie. M-a avertizat: Să nu îndrăznești să te. Dar doresc să mă. Sunt ale mele. Ieși din spital să-mi plâng și eu de milă ca tot omul. E penibil să. Nu și dacă te faci bine! Așa că nu mă.

Expresia românească cuțitul la os traduce o anumită dinamică. Nevoia mă provoacă la speculă. Cum vine asta? Încercați să vă imaginați o doamnă de 35 de ani cu gusturi scumpe care încearcă să scoată din lenea sebastiană facturi cu câștiguri mari. Intenția nu a fost să vă fac să râdeți.

Mi-am suflecat mânecile și muncesc.

Bineînțeles, râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Mara. Copilul este o persoană separată

Port multe discuții despre copii în ultima vreme. Prietene urmează să nască. Prietene trecute de 30 de ani supuse de specie salivează după fiecare gravidă sau cărucior împins. Oftatul după un bărbat care ține un copil în brațe nu are nimic de-a face cu maternitatea. E doar sexi! Da, femeile se gândesc la sex fără rușine! Femeile cu dificultăți în procesul de reproducere mă solicită și ele.

În general sunt chestionată pentru atitudinea relaxată. Par să am una și chiar am. Dar. Nu este atât de ușor. O femeie care naște nu mai scapă de drobul de sare. Posibilitatea să pice în capul copilului există. Neliniștea nu dispare, se controlează.

Discutam ieri despre maternitate. Nu, maternitatea nu m-a făcut să strălucesc. Nașterea nu m-a împlinit ca femeie. La 30 de săptămâni gravidă arătam ca Fiona lui Shreck. Îmi iubesc fata ca pe ochii din cap. Asta nu înseamnă că nu mă scoate din sărite. Sentimentele contradictorii sunt firești. O confirmă psihanaliștii după mulți ani de cercetare pe ființa umană.

Spre deosebire de alte mame, descriu o anumită relaxare. Secretul constă în următoarea convingere: Copilul este o persoană separată. Nu doresc să mă realizez prin Mara. Unde am eșuat eu, să izbutească ea. Îmi pasă prea puțin de realizările ei de la școală. Are o mamă care îi pune la dispoziție toate instrumentele: cărți, jocuri, ieșiri la teatru și muzeu. Are un tată care reglează duritatea mea prin distracții nemăsurate. Dacă o să dorească să exceleze, o s-o facă. Tot în responsabilitatea mea pică să-i arăt ce înseamnă lipsa educației. Ignoranța, delirul de grandoare și banul au umilit și au ucis oameni. O să afle asta de la mine.

Încerc să mă feresc de ipocrizie. O să mai notez ceva. Stabilitatea financiară reprezintă un factor de prim ordin în menținerea unei dispoziții detașate. Mara frecventează o școală bună, cu profesori ținuți în frâu de educație și reguli să nu umilească pruncii. Coșmarul imaginat de fiecare părinte trecut prin vechea școală românească.

Cum am subliniat mai sus, mă situez într-o categorie aparte. Nu sunt cu nimic mai bună ca alte mame, dar cert este că nu mă definește capacitatea de născătoare.

Am simțit că-mi ies din piele în următoarele situații. Într-o excursie la Budapesta, câteva doamne din grup mi-au lăudat fata. Se vede ce educație primește! Eh! Afirmația aparține unor mame care au uitat cum se exprimă un grup de copii aflați în excursie departe de părinți. Oripilate de huliganismul manifestat în masă de o clasă de copii, Mara s-a ridicat ca o hârtie în vânt. M-am simțit excelent oricum. Amândouă ne-am simțit, Mara s-a lipit de mine și mi-a atins obrazul cu nasul.

Într-o zi a venit la mine la baie cu o bucată de hârtie igienică. Scria te iubesc. Bine, Mara, pe hârtie igienică? Nu, ca să te ștergi. Îmi dădeam cu ruj. Observându-mă, Mara a reținut că mereu îmi șterg din ruj cu hârtie. Scena reprezintă o obișnuință. Obișnuințele ne definesc.

La ultima vizită acasă la Severin, Mara a fost întrebată: Îți place la Severin? Da, acolo este Dunărea și Daria. M-a impresionat cu Dunărea. M-am topit ca o mamă, dar din motive diferite. Scena reprezintă un împrumut. Împrumuturile semnifică tinerețea fără bătrânețe.

Mara e basmul meu și încerc să o fac și pe ea să râdă înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

ANUNȚ IMPORTANT

Întrerupt orice activitate din redacție pentru un anunț important.

Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN se va desfășura la Muzeul de Artă Timișoara în perioada 15 august-15 octombrie.

Rolul meu este să anunț. Lămuriri, pentru curioși, o să vină de la organizatori. Natura intimă a expoziției, esențialul a rămas neschimbat: personalități fascinante vor explora imaginarul creativ feminin.

Ne vedem la Muzeul de Artă!

Foto: Simona Nutu

Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic

De aseară mă frământ cum să scriu articolul ăsta. Mi-a tulburat visele și mi-a alungat somnul. Să aleg, cum de cele mai multe ori o fac, părerea personală, necorespunzătoare neapărat realității imediate? Să fiu părtinitoare? M-am chestionat.

Sunt ambasador pentru Baroque Urban. Înțeleg rolul de instrument. Prezint un fel de conductibilitate electrico-culturală. Dacă îmi tratați cu bunăvoință absurditatea afirmației, o să descoperiți o persoană cu un simț intensificat pentru corectitudine. Vreau și îmi doresc o ținută și o purtare corectă.

Nu tăgăduiesc o mică scăpare. Înainte să mă pun la scris, am căutat un filmuleț pe youtube. Dumneavoastră nu știți, urmează, dar printre cele 30 de artiste din România, Serbia, Ungaria, Austria și Franța, aduse în prim plan de expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN, se află și Marina Abramovic.

Cine este Marina Abramovic? Circulă pe youtube un filmuleț cu o doamnă într-o rochie roșie care stă la masă. Vine o persoană și se așază la celălalt capăt. Se privesc câteva minute. Nimeni nu vorbește. Apoi urmează o altă persoană și așa mai departe. La un moment dat se așază un domn. Un fost iubit, am înțeles. Presa a avut momentul ei de glorie prin accentuarea și exagerarea emoției după care oamenii sunt avizi. Ea este Marina Abramovic. Experimentul a avut loc în 2010 la MoMa.

Eu am revăzut filmulețul, am plâns, nu mă dezic de nestatornicia femeii, și m-am așezat la scris.

Echipa proiectului a strâns laolaltă personalități fascinante, unite de o forță deosebită, de o putere de înțelegere și exprimare remarcabile.
Numele lor sunt: Marina Abramović, Aura Bălănescu, Josѐpha Blanchet, Elena Bobi Dumitrescu, Alina Cioară, Andra Ciocoiu, Dana Constantin, Suzana Fântânariu, Andreea Hereșanu, Emilia Jagica, Aurora Kiraly, Adriana Lucaciu, Andreea Medar, Liliana Mercioiu Popa, Jelena Micic, Doina Mihăilescu, Silvia Moldovan, Ada Muntean, Ana Maria Negara, Simona Nuţiu Gradoux, Carmen Nicolau, Marilena Preda Sânc, Florica Prevenda, Kristina Rațiu Demuth, Axenia Roşca, Eva Maria Schartmüller, Diana Serghiuţă, Alina Ondine Slimovschi, Oana Stoian, Nada Stojici, Minodora Tulcan, Agnes Varnai, Simona Vilău, Victoria Zidaru.

Cu numele lor o să revin pe facebook și instagram. Pe rând, câte un nume va apărea zilnic începând de azi. Expoziția se va desfășura la Muzeul Corneliu Mikloși- RATT, Bulevardul Take Ionescu, nr. 83, Timișoara, în perioada 15 august – 20 octombrie 2018.

Expoziția reprezintă un prilej extraordinar pentru dialoguri despre feminism, imaginar creativ feminin, influențe și modele feminine.

Ne vedem la muzeul RATT. Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic!

Curatorul expoziției: Andreea Foanene.

Notă personală: Să ne bucurăm de vremurile noastre. Pe la 1900, o asemenea expoziție, dacă ar fi avut loc, un bărbat și-ar fi exercitat drepturile pentru ocrotirea și administrarea intereselor imaginarului creativ feminin.  (Față zâmbitoare).