Ambivalența, vrajă unică

Am un nepot de un an și nouă luni. Datorită lui am ajuns ieri în parc. S-a dus direct la groapa cu nisip și i-a trebuit mașinuța altui copil. Adulții din jur se întreceau în bunăvoință cu explicațiile. În antiteză, când Mara mea pretinde, adulții din jur judecă. E firesc! Parcă nu mai are dulceață în obraji. E știrbă, s-a deșirat, vag și în anumite ipostaze percepi o alură de femeiușcă.

Oriunde ajungem, i se refuză multe pentru că acum a crescut. Inclusiv eu îi refuz uneori plânsul. Nu mai plânge, Mara, zău așa! Să știți că greșesc. Plânsul e liber, e autocompătimire și de ce să ne lipsească cineva de el?!

Un motiv ar fi pretențiile culturale. Vin și-ți spun ce să faci, cum și când. Mara mea are noroc. Mama ei citește multă literatură de specialitate. Chiar ea afirmă că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine și într-adevăr uneori reușesc. Alteori eșuez.

În ultimii 3 ani am învățat niște cuvinte extraordinare prin semnificație. Unul dintre ele este ambivalența. Deține o vrajă unică. Conștientizarea trăirilor contradictorii reprezintă alinare sufletească. Gîndurile negative nu ne transformă în oameni răi. Gândurile pozitive nu ne fac sfinți. Aș putea duce subiectul în jurul ipocriziei. Realizez asta. Nu mă interesează. Intenționez să fixez normalitatea în viața invididului cu sentimente ambivalente. Putem să iubim și să urâm aceeași persoană.

O să mă folosesc de platforma facebook. Pe pagina fiecărui utilizator descoperim diferite ipostaze ale persoanei. Interacțiunea noastră constă în cum ne reprezentăm ceea ce ne revine vizual. Adevărul este că facebook-ul se face responsabil de multe contradicții.

De exemplu. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă să-mi povestească persoane din jur, în scris sau oral, cum și-au petrecut vacanța sau despre relația de cuplu. Uneori nepotrivirile dintre cuvânt și imagine sunt totale. Cine minte? Imaginea sau cuvântul? Mint amândouă sau nu minte nici una. Introduc din nou ambivalența. Degeaba îi povestești amantei sau amantului că relația de cuplu e terminată, fotografia din concediu te surprinde vesel, uneori chiar tandru, iar alteori satisfăcut. Pentru că pe o nevastă, mamă a copilului tău, nu prea poți să nu o mai iubești deloc. Rămâne acolo înfiptă în adâncurile tale, iar după ce iubirea romantică s-a risipit, i te împotrivești ca un copil.

Îți iubești nevasta. Adevărat. Îți iubești amanta. La fel de adevărat. Cum uneori le detești pe amândouă și ți-ai lua lumea în cap sau fugi cu o a treia. Am întâlnit, e verificat.

Consider că ambivalența, conștientizată, aduce acceptare și înțelegere. Transform în verbe, adică în acțiune. A accepta. A înțelege. A transforma gelozia într-un pretext de autoeducație. Autocontrol realist există, iar de acolo se desprinde o plăcere calmă de a fi tu însuți: bun și rău, frumos și urât, matur și imatur, soț și amant etc.

Repetați după mine: trăiri contradictorii.

Nimic mai natural!

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc

Să ne mulțumim cu ce avem ca principiu de viață

Vremurile condiționează și ele felul de a fi al oamenilor. Mă gândesc acum la familia mea. Bunicii crescuți în război sau în instabilitatea de după. Părinții educați în sărăcia de după război. Eu, ca parte a generației mele, formată pe principiul să ne mulțumim cu ce avem.

Avea tata o vorbă cu care intenționa să ne pună la locul nostru atunci când ridicam nasul: alții nu au nici ce să mănânce. Logica asta m-a controlat până prin adolescență. În perioada aia am fabricat un răspuns: unii au mai mult.

Amândoi, și eu și tata, vorbeam din experiență, din ceea ce văzusem. Timpurile difereau, el făcea trimitere la trecut, eu arătam cu degetul prezentul. Nu am reușit să ne împăcăm. El m-a perceput obraznică și nerecunoscătoare, eu l-am etichetat neînduplecat și agresiv.

Mama, cu firea ei blândă și educația de pension, a încercat să-mi transmită moderația și invizibilitatea.

Să ne mulțumim cu ce avem! Să lăsăm de la noi! Să tăcem! Să nu reacționăm! Să fim recunoscători! Etc!

Aș vrea să zic că m-am străduit să dau ascultare mamei, dar adevărul este că m-am împotrivit. Pe lângă atitudinea încăpățânată, felul de a fi zgomotos și vesel a atras mereu atenția asupra mea. La școală, din cauza flecărelii, eram mereu certată.

Dar educația mamei, deși nu s-a prins, a lăsat urme. O rușine apăsătoare, emoții violente, căutarea celui mai îndepărtat loc când ieșeam în public, fuga de orice ecleraj social care m-ar fi scos în față. La facultate, la Timișoara, am căutat de asemenea să rămân în colțuri cu umbră, dar eșecul s-a produs instant de la perfectul simplu. Cum să rămână un oltean invizibil în Banat dacă își păstrează dulcele lui grai atât de nesuferit pentru cei necrescuți în geografia mea?

Fără voie, primeam atenția celor din jur. Cum felul meu de a fi, atitudine supusă, fără pretenții, ținea de obișnuință, așa m-a educat mama, au început deplasările în comportament. Cel mai mult am defulat prin ceartă. M-am certat cu toată lumea, o singură excepție, o colegă de facultate de la Craiva. Ani de zile m-am ciondănit, cu ceilalți și cu mine însămi.

Mama m-a încărcat cu un comportament străin, eu m-am împovărat cu supărările. În adolescență și ca studentă n-am presupus că ar fi ceva în neregulă cu mine. Nu mă refer aici la reguli de comportament în societate, la convenții, ci la individualitate, la însușiri, la genetică. Nașterea ținea de o scurtă poveste a mamei cum era să mă nască în mașină și atât. Pe parcurs am dedus importanța apariției pe lume. E un moment în viața mea, nu știu să-l arăt cu degetul, când am hotărât că e cazul să fiu eu indiferent de pierderi.

Iar eu sunt o persoană curioasă, incredibil de sensibilă, cu simțul observației dezvoltat, intuitivă, visătoare, pretențioasă, tolerantă, critică și sinceră.

Tot ce am descoperit că sunt nu s-a nimerit cu ce a încercat mama să obțină de la mine prin educația ei.
Eu nu mă mulțumesc cu ce am. Vreau să cresc, spiritual, financiar, chiar și simțul umorului l-aș mări de ar fi cu putință.

Eu nu las de la mine la nesfârșit. Las, dar fără dubii o să-ți dau peste nas dacă îți bați joc de mine.

Eu nu tac. Am învățat să tac, cultiv tăcerea, dar mă fac bine auzită când alții profită de rușinea mea. Mă aflu în proces de stârpire al acestui detestabil sentiment.

Eu reacționez. În prezent cu justificare.

Simt de la un timp cum crește, dar se ascunde în același timp, un principiu de viață. Prespun că e vorba despre individualitate, asumare, autenticitate.

E necesar să ne alegem lupta în viață. Lupta, drumul, idealul, stăpânul, dar să alegem. Apoi să ne concentrăm pe. La final, mă refer la moarte, oamenii fix despre asta o să povestească, despre cum ai trăit.

Eu aleg să-mi trăiesc viață luptând pentru educație, familie, iubire nebună, prieteni, călătorii, eleganță, cărți, mâncare savuroasă, bun simț, empatie și un joint.

Am ales.

Lupt.

Foto: Anita Bejenaru

O să te ia tanti

Aș avea de scris despre câteva piese de teatru, despre conferința Etică și bun simț în comunicare, despre Cochete pe biciclete, despre o carte, despre imposibilitatea unui oltean de a scăpa privirilor în Banat, aș avea.

O să fac altceva. O să notez ceva scurt din experiența de mamă. Recent am trăit un episod nesuferit. Cum blogul îmi permite să ajung la mulți părinți, chiar și la aceia care m-au provocat să scriu aceste rânduri, caut să obțin și să rețin atenția.

Ce s-a întâmplat? O mămică, de data aceasta o prietenă apropiată, exasperată, epuizată de pruncul ei de jumătate de metru, a ales ca metodă de impunere înfricoșarea. Dacă nu te potolești, plec și te las singur! La replica asta am strâmbat din nas și am privit în altă parte.

Nu mai explic nimănui posibilele consecințe ale banalei replici. Impresionabilitatea variază de la individ la individ, dar unii dintre noi, care ne reprezentăm părinții ca întreaga noastră lume, nu înțelegem de ce ne-ar abandona. Foarte ușor redevin copil și retrăiesc disperările copilăriei.

Prietena mea firește că nu a plecat de lângă copil și copilul bineînțeles că nu s-a liniștit. M-am aplecat la un moment dat să-i acopăr fundulețul, pantalonii picau șucar lăsând să se vadă pampersul, când am auzit-o rostind în ceafa mea: Serios acum, dacă nu te potolești, o să te ia Dunia și o să te lase în pădure la leu.

Stop! Poate copilului îi fusese inoculată frica de leu. Puțin îmi pasă. Eu am auzit sub forma unui urlet infernal afirmația O să te ia Dunia.

Înjurăturile mute de birjar din capul meu nu le notez. Dețin un repertoriu bogat, tata ne-a luat, pe sora mea și pe mine, de foarte multe ori pe stadion. Știu să înjur.

Cum mă aflam oricum aplecată cu intenția de a ridica pantalonii, am privit mutra derutată din fața mea, poate și temătoare, și cu cea mai caldă voce de care dispun, l-am asigurat că nu aș face așa ceva pentru nimic în lume, mami e doar obosită și nu știe ce vorbește.

Am reușit, de când am devenit mamă, să separ femeia de mamă sau bărbatul de tată. Mama și tata beneficiază de comportamet preferențial. De obicei greșelile de atitudine se datorează persoanei. De data aceasta, în confortul prieteniei, am reacționat cu brutalitate. Când m-am ridicat în picioare, și m-am apropiat de chipul femeii din fața mea, blândețea cu care m-am adresat copilului părea imposibilă. Ei i-am spus la câțiva centimetri distanță ce gândesc despre părinții care încearcă să-și controleze copiii astfel și mai ales ce gândesc când mă folosesc pe post de bau bau.

Un exercițiu ușor, așa-i, să vă imaginați ce a fost la gura mea?! Dar m-am răcorit și mi-am luat revanșa pentru toate situațiile trecute unde nu mi-am permis să dau peste bot părintelui care m-a folosit la modul acesta sinistru.

O ultimă sugestie. Dacă dorești să construiești o relație bazată pe încredere cu copilul tău, prima dată începe cu a-ți respecta propriul cuvânt. Dacă îi arunci din când în când un: Potolește-te, plecăm!, dar vorba nu devine niciodată faptă, vina îți aparține în totalitate. Copilul reacționează și copiază. Copiază adultul din viața lui. Adică pe tine.

Copilul este o persoană, una în devenire. Învață să-l respecți și mai ales permite-i să te respecte.

Mulțumesc!

Foto: Flavius Neamciuc

Doamna. Mahalagism cu moderație

Diversitatea încântă și provoacă aversiune în același timp. Întâmplarea pe care urmează s-o împărtășesc ține de durata zilei.

Miercuri am descoperit pe facebook un scurt video al Claudiei Ieremia, actriță la Teatrul Național Timișoara. Vorbea despre Festival, FEST-FDR 2017. La final menționează o doamnă care a publicat pe un site de socializare salutul timișorenilor din ultimele două săptămâni. Ne vedem la teatru!

Eu am decis pe loc că e vorba despre mine. Nu am verificat, nu am întrebat, oricum s-a instalat rapid o stare de euforie care m-a ținut până seara.

Seara am ajuns acasă și din nou am avut parte de formularea cu doamnă de la vecina mea. Locuiește la parter, eu deasupra. De la renovare, s-a produs un accident nefericit. La bloc, am descoperit în ultimii ani, asemenea accidente iau proporții monstruoase. Nu o să notez mahalagismele dintre noi două, dar o să vă spun cu deznădejde despre ton!

Claudia Ieremia a rostit cu zâmbetul pe buze, delicat, fermecător.

Vecina de la parter a pronunțat intens, cu scoaterea în relief a ultimelor silabe. Iar în privire și-a pus toate nivelurile de unde nu a coborât până la mine.

Dimneață am fost doamnă.

Seara am fost doamnă.

Dimineața m-am simțit doamnă.

Seara am fost doamnă. Am practicat mahalagismul cu moderație. Mi-a turuit gura, dar nu am ridicat tonul. Experiența mi-a verificat și o anume eliberare presupusă: nu-mi mai este frică de vulgaritate, de persoanele agresive, de amenințări. Am rostit toate astea și atunci m-a străbătut un val de satisfacție. Râdeam în mine. M-am îndepărtat ușoară și atunci am realizat cât de mult cântăresc convențiile, rușinea și pasivitatea.

Am fost om mare. Am dovedit. Am verificat.

Am fost o doamnă!

Foto: Flavius Neamciuc

Tricoul Inteligent ia lumea pe sus cu bun simț și eleganță

Investesc multă energie în Tricoul Inteligent care, apropo, este o afacere. Mă încearcă uneori senzația că e perceput ca un moft. Nu-i nimic, iau măsuri în fața acestei atitudini nedrepte.

Campania aflată în derulare, – inspirată de melodia Cry, Michael Jackson, – încearcă să corecteze un punct slab. Am intrat pe piață, iar acum îmi doresc să mă fixez în memoria dumneavoastră. Mă interesează mult cum vă reprezentați Tricoul Inteligent.

Prezentul contează doar ca sprijin pentru viitor. Așa că specula nu intră în obiective. Mi-am ales drumul în viață, acum bătătoresc. Pe pătrățica mea, cu asumare și responsibilitate, mi-am ales să fac educație. Educația semnifică zeul la care mă închin și sunt dispusă să-i sărut picioarele.

Putem schimba lumea. Afirmația apare undeva și în melodia lui Michael Jackson. Firește că putem! Dacă fiecare își dă determinările potrivite.

Tricoul Inteligent reprezintă găselnița minții, mijlocul prin care ajung la dumneavoastră. Nu sunt chiar așa naivă. Știu că fără ajutorul fiecărui client în parte nu o să am parte de supraviețuire. De aceea încerc de fiecare dată să vă farmec cu literatură prețioasă. Cuvintele dețin putere, cuvintele provoacă emoții, cuvintele schimbă reprezentările.

Iar cuvintele și bumbacul cuceresc lumea. Intenția mea de a cuceri stă pe picior de egalitate cu Alexandru Macedon. Vreau să iau lumea pe sus cu bun simț, cu decență, cu demnitate, cu gust, cu eleganță. Cu ceva ce niciodată nu se va demoda.

Ajutați-mă!

Foto: Flavius Neamciuc

300 de euro o curea LV. 300 de euro rata pe lună la apartament

M-ați considera o persoană băgăcioasă dacă v-aș spune că îmi place să privesc pe ferestră în casele oamenilor? La orice plimbare pe jos, dacă zăresc o fereastră fără perdele, încetinesc. Caut să zăresc cât mai mult spațiu, iar apoi umplu din imaginație. Mobilier, povești, un el, o ea, un câine sau o pisică, un băiețel sau o fetiță, amanți, soacră rea, socru înțelept etc.

M-ați considera o persoană cu deprinderi ciudate dacă v-aș spune că îmi place să privesc oamenii din imediata apropiere? La o terasă plină, dacă sunt în compania mea și a unei cărți, las uneori cartea deoparte și mă uit în jur. Mereu îmi atrage cineva sau ceva atenția. Odată am avut o poveste întreagă pornind de la o familie, ea, el și două fetițe. Nici structura nu a lipsit. Introduceam pe rând scene, tablouri, replici.

Ea, o doamnă trecută de 40. El, un domn trecut de 40. Ea părea blândă. El părea autoritar. Fetele râdeau și se jucau în jurul lor. Ea prezenta semne de îmbătrânire. El prezenta niște bicepși lucrați la sală. O replică prinsă din zbor a provocat matematica minții.

Arați atât de bine de când te-ai apucat de sală! A zis ea în timp ce și-a așezat ușor mâna pe bicepșii lucrați. În momentul acela am trecut la previziuni.

Într-un an de zile el o s-o părăsească. O tânără de 20 și un pic de ani nu-i va așeza cu blândețe mâna pe bicepși. O tânără îi va îndeplini toate fanteziile sexuale, inclusiv aceea cu ea și încă o femeie de care soția lui nu voia sub nici o formă să audă. Aici m-am oprit din cauza unei senzații violente de vomă. Nu suport încălcarea intimității, iar mintea mea, plecată pe arătură și fără control, a intrat în conflict direct cu mine.

M-am scuturat, am luat o gură de cafea și mi-am băgat la loc nasul în carte. Lucian Boia, Primul război mondial. Două pagini am parcurs, am scos un cuvânt necunoscut, iredentism, și iar m-am oprit. Masa de lângă schimbase familia cu un cuplu fără copii. De data asta mi-au picat ochii pe cureaua lui, Louis Vuitton. Am abandonat cartea, mi-am tras ochelarii și i-am privit nestingherită.

M-am întrebat dacă el poartă cureaua aceea sau o arată. Este o diferență și o să vă explic. Dacă te naști într-o familie bogată, hainele de firmă sunt purtate din obișnuință. Dacă te naști într-o familie de condiții medii, hainele de firmă arată.

O să mă întrebați ce arată.

Vor să arate că ne-am depășit condițiile de viață. Nu mai suntem copii săraci, nu mai stăm în margine și ne uităm la cei care au, nu ne mai prefacem că ne simțim bine în viața noastră. Multă energie consumă copiii săraci ca să-și depășească condiția. Greșeala constă în reprezentările false.

Așa cum îl priveam pe domnul de la masa alăturată, cu atotputernicia autorului, el avea un creion deasupra capului care îi dicta ce să spună și cum să se miște, am hotărât că arată cureau aceea. M-am strâmbat dezaprobator. O curea Louis Vuitton are un preț aproximativ de 300 de euro. El locuiește într-un apartament cu rată la bancă pe 30 de ani. Înțelegeți acum contrastul dintre aparență și esență? Aparența aparține copilului sărac. Vrea să seducă femeia din fața lui, cel mai probabil pentru o noapte și atât. Mizează pe interesul exagerat al indivizilor actuali pentru problemelor materiale și foarte des duce mâna la curea pe cele două litere aurii. Ea pare să nu observe, dar poartă la fel ca mine, ochelari cu lentile închise.

El s-a ridicat la un moment dat. În drum spre baie și-a mai așezat puțin cureaua. Am revenit apoi la cartea mea. Creionul de autor l-am abandonat.

Am asemenea apucături. Știu că nu sunt singura, știu!

Foto: Adrian Oncu

Obsesii. Te urăsc, mamă! Te iubesc, mamă!

Pe lângă micile scene petrecute în fiecare familie, la o scară mai mare, Timișoara prilejuiește reprezentații peste reprezentații. Actorii se află într-un ritm alert, cred sincer că nu mai au timp să fie persoane, ci joacă fără odihnă.

Motivul reprezentațiilor neîntrerupte stă în festivaluri, la plural, Timișoara adăpostește, dacă nu mă înșel, vreo patru. Eu am ajuns la 3 spectacole: O mie de motive, Cealaltă țară și Obsesii. Cum mi-am ales piesele de teatru? Primul criteriu: orașul sau țara. Am lăsat deoparte piesele din repertoriul Naționalului, am timp în restul anului. Al doilea criteriu: numele autorului sau al regizorului. Alegerile în viață le facem în funcție de impact, impresionabilitate și emoție. Al treilea criteriu: actorii, tagma asta specială de persoane care mijlocesc prin talentul lor incredibile stări de spirit. Stările de spirit ne colorează viața, semnifică un curcubeu de emoții care ne justifică dreptul de locuitori ai planetei.

O să mă opresc asupra spectacolului Obsesii din pură emoție. Personajul principal este o scriitoare maniaco-depresivă.
Despre ce este vorba? Lora, personajul principal, ajunge din nou la sanatoriu, iar în timpul așteptării la ușa doctorilor, își povestește viața afectată de boală.

Am păstrat vie în memorie următoarea replică: pe cine nu suportai, mamă, că n-am înțeles niciodată, pe mine sau boala?

Tulburarea bipolară este o boală psihică. Cei neafectați de boală ne numim trăirile contradictorii ambivalență. În punctul acesta, m-am lăsat sedusă de puterea bolii. Boala permite să rostești cu voce tare cele mai monstruoase gânduri. Nu poți să te împotrivești. Te urăsc, mamă! Oare lui Dumnezeu i se scoală? Omnisciența îl localizează la fiecare contact sexual al ființelor umane

Maniaco-depresivii verbalizează. Lora a declarat că-și urăște mama, apoi a afirmat că o iubește. Ce frumos sau mai corect, cât frumos mi-a revenit din această putință a celui afectat! De ce nu-și reprezintă oamenii frumusețea ca pe capacitatea de a rosti liber, fără frica de consecințe, sentimentele contradictorii?

Te iubesc și te urăsc! Ne iubim și ne detestăm părinții. E atât firesc aici. Poate maniaco-depresivii sunt sănătoși și noi toți ceilalți suntem atinși de boală. Sinuciderea apare în mintea oricui, dar unii trăiesc mai ușor datorită determinărilor date vieții. Lora renunță uneori să-și ia viața pentru că nu ar avea cine să-i mai hrănească animalul, iar scăparea, Scăparea i se trage de la scris. Înțelege că e singură, că nu mai vine nimeni, se resemnează. Victoria stă și în resemnare.

Resemnarea conține și umor. Unii îl găsesc grotesc. Poate percepția de grotesc stă în propria ignoranță. Lora a stârnit râsul aseară. Nu din milă, deși a avut toată compasiunea. Replicile crude, plide de speranță și distractive au atins coloana vertebrală a individului. Mi-am îndreptat de multe ori spatele în timpul spectacolului. Nu m-au revoltat și nu m-au șocat viața sexuală a personajului, gândurile de sinucidere, vorbele defăimătoare. M-a sedus naturalețea.

Asta sunt eu. Aia a fost Lora. Aștia suntem cu toții. Bipolari într-o oarecare măsură. Iubim și urâm, înjurăm și complimentăm, în haită și singuri. Cei mai fericiți dintre noi găsesc un mijloc de Izbăvire. Cei mai nefericiți dintre noi se sinucid. Cei mai nehotărâți dintre noi ne târâm prin viață. Norocul rasei umane și motivul supraviețuirii: numărul copleșitor de târâtori.

Spectacol: Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Regia: Yannis Paraskevopoulos
Texte de : Margarita Karapanou
Actrița: Cerasela Iosifescu
Prezentat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București.

Fumând marijuana cu un grup de bătrâni nostimi

Uneori, înainte să deschid ochii dimineața, știu despre ce o să scriu. Am auzit prin studenție că asta ar reprezenta dovada transformării în scriitor. Să te trezești cu gândul la scris.

Nu știu dacă să fiu de acord. Mi-ar plăcea, dar e prea ușor să fie un adevăr al oricărui autor.

Articolul de azi o să se construiască în jurul femeilor de 40 plus. Femeile acestea se remarcă printr-o absență copleșitoare în societatea românească. Am un sertar special pentru doamnele îngrijite și elegante trecute de o anumită vârstă. Prima dată când m-a impresionat vârsta unei femei a fost într-un centru comercial din Germania. Așteptam la casă, iar atunci mi-au picat ochii pe mâinile ei care împachetau, mâini de bunică. Am ridicat privirea. O tunsoare de aceea impecabilă, un bob simetric încadra un chip voios. I-am zâmbit pur și simplu.

După ea, am observat multe asemenea femei. Însoțitoare de bord, vânzătoarea de la covrigăria unde mergeam zilnic cu Mara indiferent de vreme, plasatoare, chelnerițe etc. În Germania am început să reflectez puțin la vârstă și la pretențiile impuse de mentalitate.

Acasă, în România, gândirea cetățeanului de așa puțin timp ieșit de la sat, iar de la sat în blocuri comuniste distrugătoare de individualitate, bătrânețea nu reprezintă o etapă a vieții. Rămâne un interval între maturitate și moarte, dar tinerii au o atitudine pe care nu știu cum să o justific.

Prima dată îmi vin în cap condițiile de viață. Sărăcia și instabilitatea politică au prilejuit o gândire tip. Sacrificiul din perioadele nestatornice a prins ca stil de viață. Ce rol au bătrânii în societatea românească?

Să crească nepoți.
Să sprijine financiar copiii.
Să aibă grijă de casă.
Să plimbe câinii.
Etc.

Condițiile de viață s-au îmbunătățit. E necesar să lucrăm și la schimbarea mentalității. Părinții nu ne sunt datori cu timpul rămas până la moarte. De unde privesc eu, îmi pare că noi avem o datorie. Să le dăm o altă valoare celor ieșiți la pensie. Să-i sprijinim să descopere lumea. Să călătorească. Să guste brânză cu mucegai și foie gras. Să meargă mai des la coafor. Să facă mai multă mișcare. Să iasă la restaurant. Să ne ajute, dar să nu se sacrifice.

Fericirea aparține tuturor, dar muncim diferit pentru obținerea ei. Eforturile depuse se stabilesc în funcție de nivelul de pricepere, dar mai ales de percepere. Percepția bătrâneții în România te cam sperie. Iau în calcul sau am luat în calcul o bătrânețe petrecută la Viena. Să ies la restaurant, să merg la Musikverein, să mor pe o bancă privind Dunărea cu vântul ciufulindu-mi părul alb. Patetic, dar plin de speranță.

Până ajung eu la bătrânețe, sunt tânără acum, sper să se mai schimbe percepția despre bătrânețe. Asta actuală mă cam sperie.

Notă: Pentru doritori, o prietenă mi-a dezvăluit planul ei de a face o casă de bătrâni distractivi. M-am pus pe listă. Dacă nu mor la Viena pe malul Dunării, măcar să mor fumând marijuana cu un grup de bătrâni nostimi.

Să nu lezezi! O mie de motive

O să mă compar, în rândurile care urmează, cu Eugen Ionescu. Fără griji, stabilesc doar niște asemănări comportamentale. Condițiile mele de viață nu au produs o ruptură totală între om și mediul sociocultural ca în cazul lui Ionescu.

Am descoperit pe paginile cărții lui Radu Beligan, Între acte, o confesiune. În urma spectacolului Rinocerii, jucat la Paris, Ionescu a declarat că a fost cea mai bună reprezentație. După spectacol, la autor acasă, l-a luat deoparte pe Beligan și i-a mărturisit că este un Beranger formidabil, peste Jean-Louis Berrault și peste Laurence Olivier, dar că nu poate declara asta jurnaliștilor, având relații de muncă cu ei.

Mă aflu într-o situație similară. E imposibil, în atmosfera unui oraș de provincie, frunce sau nu, să faci astfel de declarații. Să nu lezezi. Sună ca o poruncă. Ca măsură, vă iau și eu deoparte aici pe blog și vă mărturisesc că am doi actori preferați: Alina Ilea și Călin Stanciu Junior.

Mi-am exprimat preferința în diverse grupuri, iar la un moment dat chiar mi-au auzit urechile: știu oricum că tu îl placi pe Stanciu. Nu am ridicat din sprânceană. Aș fi făcut-o, dar nu pot. Corect este: îmi place cum joacă Călin Stanciu Junior. Despre persoană am nesemnificative cunoștințe, pagina de facebook a actorului fiind tot un fel de reprezentație.

Vă povestesc toate astea deoarece am văzut de curând la Sala 2, piesa Frați de Dave Williams cu Florin Piersic Junior. Din distribuție au mai făcut parte Matei Chioariu și Călin Stanciu Junior. Nu știu pentru alții ce a însemnat repartizarea lui Stanciu, dar mie mi-a confirmat punctul de vedere. Teatrul Național Timișoara are pe lângă mulți actori buni și dedicați, un actor cu o aptitudine deosebită, un om care manifestă artă.

Aseară, Florin Piersic Junior a urcat din nou pe scena Naționalului pentru piesa O mie de motive după Duncan Macmillan, regia Horia Suru. Un spectacol cu o interacțiune permanentă cu publicul – (eu însămi am spus cu voce tare: Să mănânci fructe direct din pom) – a prilejuit celor prezenți o scurtă întâlnire cu Stanciu și actul lui creator.

Știți? Marius Manole m-a cucerit făcându-mă să cred că e Mihail Sebastian. Pe Călin Stanciu l-am văzut în multe roluri, dar mi-l reprezint ca Tipătescu, iar de aseară ca pe tatăl lui Florin Piersic Junior și care dintre noi, născuți în România, nu știm cine este tatăl lui Junior?

Pactul cu ficțiunea se pierde pe undeva. Încetez să mai raționez la un spectacol cu actori neîntrecuți și mă las captivată de situații, de caractere, de replici, de dialog, de monologuri. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o mie de motive să mergem la teatru, iar primul este starea de spirit.

Am primit o incredibilă stare de spirit datorită lui Florin Piersic Junior, iar Călin Stanciu Junior promite și el multe asemenea stări.

Sper să ne vedem cât mai des la teatru. Puteți să mă trageți într-un colț și să-mi mărturișiți preferații dumneavoastră.

Promit, nu o să scriu pe blog.

Foto: Piclisan Adrian