Femeia care-și acceptă defectele

În 2006, în urma înscrierii la masterul de Politici culturale, am cunoscut o mână de oameni remarcabili. Să începem cu cei morți. Sorin Oncu, cel mai bun dintre noi. Afirm asta fără să țin cont de împământenita convingere, despre morți numai de bine. Nu este nimic rău de spus despre el. Mama Bodea a zis că nu a fost pământean. Prea știa el niște lucruri, multe lucruri!

În afară de Sorin, au mai intrat în viața mea: Cosmin Haiaș, Diana Bodea, Mariana și Mădălin Luca, Iulia Pordea, Judy.

Între ei, mai ales la început, suportam o apăsare. Eram o profană. Artiști, persoane cu misiuni închipuite, manifestau cultură prin ceea ce făceau, prin ceea ce erau. Inclusiv felul lor de a se îmbrăca mă exaspera. Într-o zi am mărturisit: Ani să stau printre voi și nu o să reușesc niciodată să arat așa! Nu a fost nevoie. Am descoperit printre ei acceptarea existenței fără a fi de acord în opinii. Au fost doi ani frumoși în viața mea datorită acestui grup mic, dar monstruos în lecții de viață și umor.

În 2007 am făcut o ședință foto cu Diana. Am povestit de atâtea ori despre. În 2009 am mers în vizită la Diana. După master s-a mutat în Ibiza. În 2014 m-am bucurat pentru ea participând la o celebrare a dragostei. Diana s-a căsătorit, eveniment cu peripeții despre care nu sunt sigură că am povestit pe blog. Unele lucruri le mai țin pentru mine, mai ales când sunt implicate o cură cu lâmâi, o slujbă prea lungă și lipsa unei toalete în apropiere.

În 2018 am zburat pentru a treia oară în Ibiza la Diana. O schimbare evidentă la noi s-a desprins din discuții. O temă recurentă a fost durerea: durerea mea de fiere, durerea ei de genunchi etc. V-ați făcut o idee. Doar splendoarea minții alunga efectul timpului pe trupul fiecăreia dintre noi.

Două ședințe foto au avut loc. La fiecare Diana mi-a insuflat curaj. Măi, dar tu știi să pozezi! Drăguță, ce ai învățat! Diana și câțiva gură cască, Poses un modelo! – sper că nu am scrâtit-o rău cu spaniola mea – m-au însuflețit până am alungat orice senzație că aș fi caraghioasă. Mereu mă simt așa în reprezentări de femeie sexi. Dar m-am dus pe insulă cu o misiune: să promovez, cu Tricoul Inteligent, femeia care-și acceptă defectele fizice.

Consider, în urma fotografiilor primite de la Diana, că m-am achitat onorabil.

Defectele nu mă definesc, mă deosebesc. Îmi port Tricoul cu atitudine.

Foto: Diana Bodea

Zice Dunia. Cum arată o femeie de 34 de ani în România

Cum vârsta mea a început să fie temei pentru gratulări – Aveți 34 de ani. Nu arătați. Felicitări! – m-am întrebat serios ce o să se întâmple cu mine când o să arat de 34 de ani.

Cum arată o femeie de 34 de ani în România? Percepției despre îi lipsește claritatea. Am prietene care imediat după salut mă împung cu arătătorul între sprâncene. Când îți repari ridul ăsta? Oferte picate din cer despre colagen sau sâni măriți nu mai vorbesc. Întreținerea tinereții seamănă tot mai mult cu luptele de gherilă, iar partizanii devin tot mai agresivi.

Adoptăm ideea siliconului în sâni!
Luptăm pentru colagen!
Susținem injecțiile cu botox!

Cum bombăn neîncetat despre noile apucături despre frumusețea femeii, găsesc uneori parteneri de dialog după chip și asemănare. Într-un schimb de replici în micul chenar de pe telon, am tastat ceva ce am hotărât că deține forma memorabilă a unui aforism.

Pentru că avem creierul mai mare, la noi sânii or să rămână în sus. Din motive de gravitație, bineînțeles.

Adagiu.
Partenera de dialog m-a asigurat că silicoanele semnifică lipsa stimei de sine. Imediat am amintit despre fleșcăiala care ne va determina să apelăm și noi la doctori. Nu a fost de acord cu fleșcăiala. A corectat: Nu, din motive de gravitație. Gândul gândului și buf, s-a ivit cugetarea enunțată mai sus.

Repede am sărit la laptop să notez. Blogul reprezintă jurnalul meu de idei. Nu stă nici un editor la coadă să mă publice.

Zic!

Foto: Simona Nutu

Trăiam din plin viața bazarului

Cu mult timp înainte, pe vremea când eram elevă de liceu, nașa mea, o profesoară de franceză cum rar există, calmă, respectuoasă cu copiii, cinică, m-a chemat la ea acasă să-mi aleg niște haine. Nu știu cine, dar de dragul poveștii să zicem că o nepoată, îi dăduse două plase de haine. Să le dăruiască la rândul ei.

Paranteză. Mi-am permis să folosesc expresia pe vremea mea în urma botezului primit de la elevul meu select. Într-o zi s-a răsturnat sfârșit pe spătarul scaunului și m-a implorat să-i povestesc ceva de pe vremea mea pentru că altfel adoarme. Las deoparte reacțiile stârnite în mine.

Din cele două plase de haine mi-am ales o pereche de pantaloni de trening. M-a derutat puțin rozul lor, dar nu m-a oprit din a-i purta. În roz și în fâș, materialul subțire din pantalonii de trening, am oripilat adulții cu moda din 1998: buricul gol și talia joasă. Îmi amintesc clar că am întrebat: De ce le dă? Toate erau într-o stare bună.

Desprind de aici două observații. Vă ajut să nu vă îndepărtați de poveste cu interpretări eronate.
Observația 1.
La Severin nu pusese stăpânire pe noi consumerismul. Hainele se înlocuiau doar la ruperea lor. Mai ales în cazul copiilor, mai ales în cazul meu, un drac de copil.
Observația 2.
Dat fiind faptul că vorbim despre un oraș mic de provincie, s-ar putea ca plasele acelea două de haine să reprezinte chiar o idee și nu o gândire. Omul are multe gânduri și puține idei. Noica descrie magistral diferența. Eu mă avânt să cred că nepoata, așa am stabilit, că ar fi fost vorba de o nepoată, a avut ideea reînnoirii garderobei.

Despre anul 1998 ar mai fi de notat bazarul. Trăiam din plin viața bazarului. De acolo ne îmbrăcam din cap până în picioare. Ne înțoleam pentru Paște, Crăciun și începutul anului școlar. În câțiva ani au apărut consignațiile. Ne-am prăpădit alocațiile în așa diversitate. Creatorii de modă au intrat târziu în viețile noastre.

Uneori noaptea visam că mă aflam într-un magazin și îmi cumpăram haine umplându-mi brațele. În adolescență s-a repetat acest vis. Pe lângă subiectul haine, alte două subiecte producea mintea mea: grădini cu trandafiri și șerpi.

S-a întâmplat să-mi îndeplinesc visul cu hainele. Trandafiri am încetat să visez, iar pentru șerpi am citit literatură de specialitate. Cumpărându-mi haine ca în visele mele mi-am zis într-o zi cu ciudă: Nu puteam să visez și eu că iau premiul Nobel?!

Îndeplinirea dorințelor în vise s-a declanșat. De curând am visat ceva oarecum apropiat. Mă aflam într-o sală unde se oferea premiul Nobel. În vis mi-am reprezentat spațiul ca pe o sală de spectacol a Teatrului Național Timișoara. Eu mi-am tras scaunul și m-am așezat să privesc scena.

Visele s-au modificat. Oniric mă aflu pe drumul cel bun. Într-o zi s-ar putea chiar să coc o idee din zecile de gânduri. Și atunci…

Atunci o să mă răzbun. Povestea asta însă este gata. V-am spus ce am vrut.

Liniștea după un râs zdravăn

De 20 Apr, 2018 1 No tags

Mă aflu în Rai. Mă trezesc în fiecare dimineață odihnită. Tot în fiecare dimineață, mama Bodea mă așteaptă cu ceai și pâine prăjită. Ăsta e răsfăț. Să aibă altcineva grijă de tine. După micul dejun mă pun la scris. M-a ocolit inspirația, recunosc.

Cu textul acesta s-ar putea să vă surprind. Cum mâine e programată ședința foto cu Diana, azi m-am acoperit cu lene. O oră am citit pe plajă. Două ore am citit și am savurat o cafea la terasa Fusion de pe malul mării. Am ciugulit ceva, am sorbit sangria.

După am luat împrejurimile la picior. Pe malul mării, pe străduțe, prin centrul vechi. Sus în cetate, mi-am reamintit vizitele anterioare. Prima dată când am ajuns în Ibiza nu eram mamă. Ne-a scos Diana la o terasă în cetate. A doua oară am ajuns pentru nunta ei.

Adevărul este că în Ibiza am avut trăiri autentice datorită nunții Dianei. Nu m-a atins nici un spectacol pus în scenă pentru turiști. Nu am alergat la nici un obiectiv. Am mers la părinți acasă, la biserică, la restaurant. Trăiri și activități firești. A doua zi Diana ne-a oferit ziua ei. Și ne-am plimbat din nou prin cetate.

Privind azi aceleași case dărăpănate, îmi zisei: Copiii se joacă. Aleargă pe străzi. Oriunde în lumea asta, în orice colț, în orice guvernare, copiii mereu vor alerga și vor țipa.

Data trecută ne-am plimbat mai mulți. Pe lângă proaspătul cuplu căsătorit, am pășit la umăr cu Andra, Sorin și Dinu. Sorin a murit. Acolo sus, cu pletele în vânt, pe un fundal tulburat de țipete de copii, apăru concluzia: toți am murit.

Nici unul nu mai este cel de atunci. Andra nu mai este. Dinu nu mai este. Sorin e hrană pentru viermi. Dunia încearcă să reziste. Dar pe cine păcălesc? Nici eu nu mai sunt aceeași.

Am crescut. M-a atins ușor maturitatea. Imaturitatea ține de exercițiu acum și de cultivare. Râd la fel de mult. Între timp Ionesco mi-a întărit convingerea că râsul vine înainte de toate.

Unii ar susține că iertarea aduce liniște. Eu cunosc liniștea după un râs zdravăn. Așa am trecut prin toate până acum, cu haz de necaz. Cine știe, poate o să reușesc până la urmă să introduc umorul și în scris. Patetismul mă agasează. Postura de victimă mă plictisește. Eu nu sunt kafkiană, am prea mult umor.

Cu gândurile astea închid seria articolelor din Ibiza. Probabil o să mai postez fotografii.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică

De 20 Apr, 2018 0 No tags

Citeam ieri pe plajă când mi-a atras atenția un copil. Ținea ambele mâini întinse și imita zborul unui avion. Alerga în zigzag în apă și pe nisip aplecându-se demonstrativ. Am lăsat cartea deoparte. Am privit.

Prima dată i-am urmărit joaca și am zâmbit. M-am gândit la Mara. Mi-am mutat ochii pe albastrul mării. Contemplarea nu se lipește de mine dacă o caut. Am pipăit cu palma după carte. Voiam să mă afund din nou în ficțiune. Mi-am dat seama de o funcție a cărții. Mă ține departe de realitate. Nu sunt niciodată singură cu adevărat. Acasă se află cărți peste tot, în orice încăpere. Cu mine port mereu cel puțin o carte în geantă. În Ibiza am cărat opt cărți. Absența unei cărți mă umple de neliniște. Nu știu ce să fac cu timpul meu, dar în special cu gândurile mele.

Mi-am adresat de când sunt aici o întrebare: Ce am făcut cu viața mea? M-am blocat. În primul rând am alungat-o pe Mara din scenariu. Un copil este o minune și ajunge o realizare a unui persoane după ce termină facultatea. Ce rămâne din mine în afară de femeia care a născut?

Știu că am mulți detractori. O parte dintre ei nu știu ce înseamnă detractor. Ei doar sunt. Uneori mă întăresc cu observația asta. Înseamnă că ratarea se măsoară diferit. De ce ar căuta unele persoane să-mi micșoreze meritele dacă aș fi nulă?

Toate astea sunt prostii și consolări copilărești. Nu exclud un diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică.

Vă mărturisesc că nu pot să răspund la întrebare. Nu știu ce pot spune despre viața mea. Mi-ar plăcea să fiu asemenea unui personaj din Henry James. Să povestească alții despre mine. Dar cum se poate cu atâția detractori? N-ar fi o redare prea fidelă.

Cert este că mare lucru nu am făcut. Remarcabil cu adevărat în viața mea este gura. Buza de jos cade ușor obraznic, dar memorabil rămâne ce exprim prin cuvinte. Într-un fel și la un moment dat grăiesc ce gândesc indiferent de persoana din fața mea.

Dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, chiar o fac de fapt, este calitatea de a fi imparțială. Nu mă interesează cine ești, ce ai. Comportamentul nu mi se schimbă în funcție de statutul financiar. Țin capul sus în fața regilor, țin capul sus în fața cerșetorilor. În fața regilor din principiu, în fața cerșetorilor de nevoie. Apa și săpunul lipsesc din viața lor.

Cu toate că nu am habar ce să scriu despre, am scos un text. Mă opresc. Plec la plimbare.

Încă suntem în stare să gândim

O să vă rețin puțin atenția. Azi o să merg în Formentera. Formentera este o insulă micuță în apropiere de Ibiza. Partenerul meu tăcut va fi Saul Bellow, un scriitor câștigător de premiu Oscar. Mă încântă premiul. Îmi oferă certitudinea unui timp petrecut interesant. Sunt sătulă de persoane complet angajate în viața de toate zilele. Șicane de serviciu, seriale noi pe Netflix, mâncare, rate la bancă, meșteri etc!

Îmi doresc mai mult de la viața de toate zilele, de la conversațiile cotidiene.

Notez mai departe un fragment din prelegerea lui Saul Bellow la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 12 decembrie 1976.

Ce se întâmplă cu arta și literatura? Ei bine, gălăgia teribilă ce ne înconjoară nu ne-a copleșit întru totul. Încă suntem în stare să gândim, să facem deosebiri, să simțim. Activitățile mai pure, mai subtile și mai înalte nu au căzut pradă furiei sau prostiei. Nu încă. Cărțile sunt în continuare citite și scrise. Poate că a devenit mai greu să ajungi la mintea învolburată a cititorului modern, dar îți poți croi drum prin zgomot, să ajungi în zona liniștită.

Mimica omului distrus

Ieri am fost pe drum. Am tras ușa casei după mine la opt. Am schimbat două avioane. Am băut o cafea jalnică pe avion. Am mâncat cel mai bun panini în aeroport la Bergamo. Am citit peste o sută de pagini. Adler e terminat.

Întâlnind o altă situație din viața de toate zilele descrisă pe pagini de carte, am oftat. Acum câțiva ani simțeam o ușurare. Cunoașteți expresia: Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Multe pietre am aruncat. În prezent mă amuză evidențele. Admir sintaxa și contextul în care o evidență devine o observație psihologică.

...el este umil, anticipează o situație de cea mai profundă mizerie și, din transpunerea în aceasta, creează afectul doliului și mimica omului distrus. Aceasta pare a fi în opoziție cu afirmarea idealului său de grandoare. În realitate însă, slăbiciunea lui, care merge până la distrugere, devine o armă de temut, pentru a-și procura recunoașterea și a se sustrage de la răspundere. Alfred Adler, Practica și teoria psihologiei individuale, p.291.

Așa cum v-am anunțat, am venit în Ibiza pentru a face fotografii cu Diana Bodea. Ședința este programată la finalul săptămânii. Până atunci mă plimb, citesc, scriu, încerc să recuperez din amintire unde anume se află magazinul Havaianas și mă las răsfățată. Mama Bodea și tata Bodea m-au primit cu brațele deschise. E plăcut pentru mine să mă simt binevenită. Sunt absolut convinsă că în următoarele zile nu o să duc nici o luptă de afirmare de sine. Mă aflu printre oameni care îmi acceptă existența.

O să vă las o fotografie de aseară. Curioșii de peisaje de pe insulă pot să-mi verifice pagina de facebook. O să postez nelimitat.

Zice Dunia

Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.

În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.

Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.

Foto: Simona Nutu

Clubul nobil al femeilor sterpe

Reiau activitatea pe blog. Au fost câteva zile fermecătoare. Fiecare dintre noi a petrecut după felul de a fi. Primul articol aparține unui nou invitat pe dunia.ro.

Acest invitat dorește să rămână anonim. După ce o să citiți, va fi lesne de înțeles.

“Femeile sterpe ar trebui alungate de lângă casă, ca animalele ce nu-s bune de nimic”, spune o mătușă la masa de Crăciun în familie. Ca să nu provoace o scenă, Anda a ieșit din cameră și nu s-a mai întors decât după ce mătușa plecase. Toată familia știa că Anda și soțul fac tratamente pentru a avea un copil. Dar singurele cu care ea vorbește despre asta sunt femeile aflate în aceeași situație, pe un forum anonim. Acolo își recomandă medici, clinici, suplimente. Își povestesc experiențe și se încurajează reciproc. Welcome to Fight Club. Grupurile dedicate pe FB, secțiuni specifice pe Fertility Friends, forumul ONG-ului SOS Infertilitatea sau mai vechiul „Despre copii” alcătuiesc un torent gigantic de suferință, frustrare, neputință și disperare.

La o altă masă, într-un local din Timișoara, într-o discuție amicală, Maria se declară convinsă că toată presiunea asta de a face copii înainte de 35 de ani e o strategie tribal-patriarhală de a lega femeile de casă și de maternitate, blocându-le potențialul tocmai la vârsta maturizării intelectuale. Ca noi toți de altfel, ea poate da multe exemple de femei care au făcut copii spre 40 de ani si după, natural sau in vitro. Maria nu știe cât de fertilă e de fapt la 37 de ani, deși cei 400 de lei investiți în analize specifice i-ar fi temperat probabil avântul feminist. Biologia n-are ideologie. Puțini medici recomandă investigații de fertilitate, și doar în anumite cazuri, de obicei când pacienta nu reușește să rămână însărcinată mai mult de an sau doi. În realitate, ele ar trebui incluse între analizele obligatorii pe care orice femeie ce-și dorește la un moment dat un copil trebuie să le facă. Să știe cât și dacă mai poate să aștepte. Dar, așa cum ni se întâmplă tuturor, uneori nu vrem să știm. Preferăm să lăsăm hazardul să decidă când și dacă se va întâmpla.

Într-o cultură preocupată aproape exclusiv de contracepție și “timpul potrivit” pentru o sarcină, se vorbește prea puțin despre persoanele ce se confruntă cu infertilitatea. Media și industria filmului promovează agresiv idei nerealiste despre fertilitatea femeii, sugerând că ea poate fi prelungită fără efort până spre 50 de ani. Vedete si femei de succes se mândresc cu sarcini la vârste reproductive avansate; în filme, graviditatea la 40+ e omniprezentă.  În lumea reală, statisticile arată, fără dubii, că aproape jumătate din populația feminină are, la 40 de ani, fertilitatea sever compromisă. Ceea ce, oarecum firesc, vedetele devenite mame la peste 44 de ani nu spun cum au obținut aceste sarcini. Nimeni nu e dator să spună cum și-a făcut copiii. Bănuiala generală e că doar fertilizarea in vitro poate învinge vârsta, pe când realitatea este cu totul alta. O astfel de procedură poate depăși multe obstacole, mai putin unul, esențial: vârsta mamei. Pentru că marele adevăr puțin știut despre fertilitatea femeii este acela că ea e finită și ireversibilă. Iar femeile ce au primul copil la peste 42-43 de ani apelează, cu foarte rare excepții, la ovocite donate sau embrioni donați.

Femeia se naște cu toate ovocitele pe care le va avea în această viață, numărul lor scăzând progresiv până la menopauză. Cu 10 ani înainte de acest moment începe și scăderea calității materialului genetic al ovocitelor, așa încât ele sunt tot mai puțin capabile să genereze, odată ferilizate, embrioni sănătoși, capabili să evolueze în sarcini duse la termen. Cu cât ovocitele sunt mai tinere, cu atât mai bine. Microscopic, imaginea lor e tulburătoare – cea mai mare celulă din corpul uman, rotundă și plină ca un soare, ținută în frâu de zona pellucida, membrana elastică deasupra căreia crește, ca o coamă, corona radiata. La deplina maturitate socială, intelectuală și emoțională a femeii, soarele plin al citoplasmei e tot mai palid.

Din motive încă necunoscute, un număr mare de femei se confruntă cu probleme de fertilitate la vârste relativ tinere. Majoritatea ajung la specialist după ani de încercări inutile de a obține o sarcină, iar spre 40 de ani, șansele unei sarcini evolutive, chiar prin fertilizare in vitro, sunt dramatic reduse – rata de reușită e, optimist, pe la 10%. În cazul nefericit în care și fertilitatea partenerului, chiar dacă teoretic necondiționată de vârsta, se dovedește a fi suboptimă (iar statisticile arată, din anii ‘60 și până în prezent, o prăbușire a numărului de spermatozoizi viabili din lichidul seminal) cuplul respectiv se îndreaptă spre o criză majoră.  În absența unei educații pentru sănătate consolidate în școală și în relația cu medici specialiști cu competență în domeniu, cine amână maternitatea, din variate (și perfect legitime) motive, până după 35 de ani, poate intra, brusc și fără avertisment, în segmentul de umbră și durere al infertilității.

Tratamentul de fertilizare in vitro e o experiență ce poate epuiza psihic și financiar cele mai solide cupluri, traumatizând pe viață cele mai puternice femei. Gonadotropine, somatropină, folitropină alfa, estradiol, progesteron, dehidroepiandrosteron sunt doar o parte din termenii ce stau la baza unui vocabular al speranței și deziluziei. Nimeni nu rămâne inocent după o încercare a cărei cruzime și potențial te fac să realizezi, oricât ai fi de cinic, că reproducerea umană are, logic și teoretic, atât de puține șanse de concretizare, încât faptul că ea totuși se întâmplă frizează miracolul. Milioane de ani de evoluție au rafinat mecanisme genetice pe care știința de azi abia le descoperă. Legi încă misterioase de selecție embrionară decid supraviețuirea celui puternic, cromozomial echilibrat.

Despre infertilitate nu se vorbește, deși ar trebui. Ar fi interesant și plin de emoție un dialog între o femeie ce decide că vrea să renunțe la o sarcină și o alta care ar da orice să o aibă.

Imaginea vinde. Tricoul Inteligent în Ibiza

Afacerea mea mică, Tricoul Inteligent, intenționez să o mai cresc anul acesta. Așa că în loc să mă pregătesc de curățenia de primăvară, eu îmi fac bagajul să plec în Ibiza.

În Ibiza locuiește fotograful meu simandicos, Diana Bodea. Diana m-a convins să-i pozez în anul doi de master. Cu prima ședință, pot să afirm acum, toată viața mi s-a schimbat. Timide amândouă, am reușit cumva să-mi văd frumusețea în fotografiile ei.

Asta nu înseamnă că m-am îndoit vreodată de trăsăturile mele plăcute. Să vă povestesc. Totul a început în anul 1983. M-am născut în. Sunt al doilea copil în familie.
Psihologia copilului cel mai mic este extraordinar de complicată și interesantă. … ei se simt apăsați de sentimentul micimii lor. Sunt mereu sub presiune, se remarcă prin aceea că vor să fie mai mari decât sunt. Se simt tot timpul afectați puternic de cuvinte și evenimente care pot viza micimea lor, le pot trezi ambiția. … dificultățile și barierele cu care se văd confruntați ultimii născuți sunt frecvent motivul pentru care ei îşi pierd încrederea în sine, devin deosebit de prudenți și se resemnează. Alfred Adler, Practica şi teoria psihologiei individuale, p.223.

Ca a doua născută, când am ajuns la vremea îndrăgostirii, după 14 ani, majoritatea băieţilor preferau compania surorii mai mari. În compania prietenelor am picat din nou pe locul doi. Una dintre ele se mira mereu de sânii mei mici. Alta îmi critica unghiile de la picioare. Aici mă văd obligată să menţionez că am o pedichiură impecabilă, dar pe vremea aceea nu mergeam la salon. Cu alte cuvinte, aveam copite ca toate femeile care refuză pedichiura pe motiv că oricum nu se vede.

Educația din familie, plus niște prietene îndrăgostite de ele au nimicit orice urmă de stimă de sine. Dacă cineva se regăsește în cele de mai sus, continuați să citiți. Dacă nu vi se potrivește nimic, așteptați numai. Nu este o regulă universală ce am notat eu, dar asemenea teoriei lui Freud despre nevroze, nu susține nimeni o cauză unică, dar în 98% dintre cazuri este adevărat.

Lipsită de stimă de sine, am lăsat-o pe Diana să mă curteze un an întreg. De la prima ședință, atitudinea s-a schimbat. Piciorul strâmb l-am descris într-un text ca picioruș lăudabil. Defectele mi le-am apropiat. Ele mă deosebesc. Am alte însușiri extraordinare pe care le pot accentua.

Afirm că o ședință foto ajută considerabil o femeie. Anul trecut am sugerat cititoarelor să încerce o ședință cu Anca Ciobănescu.

Eu călătoresc în Ibiza pentru o ședință foto cu Diana Bodea. Interesul meu ține de afacere. Imaginea vinde. O realitate cunoscută de orice persoană care execută anumite servicii. Dacă la master Diana a insistat un an pe lângă mine, de data aceasta am acceptat rapid invitația. Câteva produse ale Tricoului vor deveni subiectul Dianei. Iar apoi o să vă seduc mai ușor cu marfa mea.

Cresc Tricoul Inteligent. E nevoie de. Vă spun sincer. Lumea e imensă și eu vreau să văd cât pot. Cumpărați Tricoul ca să trimiteți un nomad cu sufletul în diferite locuri de pe planeta asta.

O să vă scriu zilnic din Ibiza. Promit. Nu uitați, imaginea vinde.

Foto: Diana Bodea