Ne sperie tot ceea ce nu știm

Să fie un an, să fie doi de când am început să mă fac una cu emoția. Ce înseamnă asta?

Paranteză:
În momentele mele publice, să vorbesc unei mulțimi, să pun o întrebare într-o sală plină, să port o discuție în contradictoriu, mă confrunt cu bestialitatea reacției afective. Bătăile inimii se accelerează, obrajii se îmbujorează, căldurile și frigurile mă zăpăcesc până la o pierdere ușoară a simțului vederii.

Înseamnă trăire. Mai exact, am descoperit că nu e suficient să-mi accept emoțiile, ci să le retrăiesc imediat după ce le-am trăit. Dublez procesul sufletesc de vreo doi ani. Recent am descoperit o cu totul altă detașare. Diferența constă în stoicism.

Am acceptat. Da, emoțiile dau cu mine de pământ. Da, emoțiile nu pot fi controlate. Dar poți merge cu emoția în același timp. Dacă urmează să pun o întrebare într-o sală plină, din momentul când am decis, se declanșează seria de afecte: inima bate, tâmplele pulsează, obrajii ard, palmele transpiră, mâna tremură. Le identific, le trăiesc, apoi încep rememorarea. Memoria și amintirea emoției.

Îmi ascult inima, îmi ating tâmplele și obrajii, îmi privesc palmele, iar apoi vorbesc. Am înregistrat mărunte victorii, dar o victorie în lumea emoțiilor, oricât de mică, e percepută ca un Gulliver în Lilliput.

Zilele trecute m-am confruntat cu o emoție de pe un alt tărâm. Aș zice că aparține suflării maturității. O teamă ușor paralizantă m-a cuprins în urma unui contract care aștepta să-l semnez. Fișierul deschis, cu pagini multe, anexe și paragrafe, mi-a provocat frică. Parcă ceva rău urma să mi se întâmple. Am mai văzut frica asta la mama mea în timp ce dădea o declarație unor polițiști. Niște hoți ne-au spart casa acum câțiva ani.

Toate contractele semnate îmi dau o anumită neliniște. Eu m-am catalogat singură: sunt o provincială. Mă sperie înțelegerile juridice, dar asta pentru că sunt într-adevăr o artistă veritabilă la acest capitol: mă plictisesc cifrele și convențiile. Nu mă aplec asupra lor, le studiez superficial, și necunoscutul reprezintă o sursă de nenorocire. Ne sperie tot ceea ce nu știm, iar eu nu știu o seamă de lucruri.

Episodul mi-a produs o dezamăgire. M-am consolat singură. Mi-am luat în derâdere provincialismul și imaturitatea, dar sunt ale mele. Lucrez cu ele, nu mă împotrivesc, le corectez și sper să ajung într-o zi ceea ce îmi doresc: o individualitate în echilibru cu generalul speciei.

Foto: Anca Ciobănescu

Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

22 a fost depășit

Am blogul de 10 ani. În acești ani, m-am implicat în câteva cazuri sociale. De fiecare dată doar când mi s-a cerut ajutorul. Așa se face că am scris despre lipsa de cărți în limba română la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești și despre copiii Casei Faenza în 2011, 2013 și 2014.

Pentru Casa Faenza mi-a scris Florentina Iacob sau Flo cum o numesc eu. Ne cunoaștem de la grădiniță, iar în timp am dezvoltat o relație de prietenie. Ea a lucrat la Casa Faenza și tot ea are meritul de a se folosi de mine ca resursă.

Pentru copiii de la Cernăuți mi-a cerut ajutorul Adrian Misichevici. O resursă și pentru Adrian, dar nu una eficientă. Reacțiile au lipsit.

Nu am dus lipsă de reacții ieri după publicarea articolului în care ceream în numele a 22 de copii. Flo a solicitat din nou sprijin din partea mea. Am fost copleșită de numărul de persoane, luată cu asalt de numărul de mesaje, mailuri și comentarii.

22 a fost depășit. Am dat telefon și mi-am mărturisit neputința. Flo reprezintă persoana care mi-a cerut ajutorul, nu reprezintă DGASPC Mehedinți. Ea este doar omul meu de legătură și se ocupă de cele 22 de cazuri. Cum numărul a fost depășit, Flo mi-a comunicat că în grija DGASPC Mehedinți există 280 de copii.

În noua perspectivă, notez aici:

Cine dorește să facă o cutie, aici în Timișoara, propun data de 13 decembrie să fie data limită. Cutiile pot fi lăsate la Apiarium, Corneliu Coposu numărul 5, între 8 dimineața și 17 seara. În 14 vor fi expediate la DGASPC Mehedinți. Adresa: Str. Traian nr. 89 cod poştal 220132, Drobeta Turnu Severin.

Eu sunt omul de legătură de aici. Paula Aldescu, 0745 950493.

Flo este omul de legătură de la Severin, cea care se ocupă de cele 22 de cazuri. Florentina Iacob, 0724 186 289.

Vă mulțumesc.

Miercuri în 13 o să fiu toată ziua la Apiarium.

Foto: Bogdan Mosorescu

22 de cutii de pantofi

V-am scris ieri că o să revin cu o rugăminte. O să cer. În numele a douăzeci și doi de copii înaintez următoarea pretenție:

22 de cutii de pantofi cu funcția schimbată. Să ajungă sub formă de cadouri. Fix în această perioadă. Nu pentru că devenim mai buni, de unde, dar ne facem timp. Unii din frica de Dumnezeu, alții pentru atenția Lui, mulți pentru un delir de grandoare, câțiva din empatie. Indiferent de motiv, copiii or să se bucure. Toți sunt abandonați, copii ai unor mame eroine care au respectat prea mult viața ca să avorteze și prea puțin ca să-i crească.

Copiii cresc fără îmbrățișări, fără afecțiune, fără povești. Cresc cu un sentiment teribil: abandonul. Nu au reprezentările noastre despre viață. Nu pretind nimic, unii nici nu știu că pot face asta.

O să vă las numele și vârsta. Cine îmi ascultă rugămintea, îmi lasă un mesaj, iar în privat putem discuta detaliile despre livrare. Vă mulțumesc cu fierbințeală în minți.

1. Petru, 10 ani, abandonat în maternitate.
2. Andreea, 9 ani, abandonată de mamă, fără paternitate.
3. Adrian și Daniel, 3 ani și 1 an, abandonați de mamă în maternitate.
4. Ana Maria și Denisa, 3 ani și 7 ani, agresate.
5. Alin, 6 luni, lăsat de mamă, vizitat o singură dată.
6. David, 2 ani, abandonat de Crăciun.
7. Cristian, 4 ani, probleme grave de sănătate.
8. Roxana, 11 ani, abandonată în maternitate.
9. Denisa, Daniela, Marius, 10, 13, 16 ani, părinți alcoolici, de 7 ani în asistență maternală.
10. Andrei și Dumitru, 8 și 11 ani, neglijați sever. Mama nu-și caută copiii.
11. Geta și Mirela, 9 și 7 ani, abuzuri severe.
12. Alexandru, 13 ani, părăsit la naștere, retard mental sever, nu a fost niciodată căutat.
13. Ionuț, 13 ani, abandonat.
14. Ileana, Gheorghe, Adriana și Cristina, 5, 8, 9 și 11 ani, abuzați de tată. Mama îi caută ocazional.
15. Camelia, 16 ani, abuzuri severe, este elevă la liceu și învață bine.
16. Denis și Robert, 9 și 10 ani, neglijați, mama își caută copiii.
17. Ștefan, 17 ani, mamă decedată, niciodată căutat de tată.
18. Mirela, 17 ani, mamă decedată.
19. Cornelia și Alexandra, 10 și 12 ani, părinți alcoolici.
20. Florentin, 13 ani, mamă decedată.
21. Teodor, 16 ani, părinți alcoolici.
22. Firut, 12 ani, neglijat, mama a părăsit domiciliul, tatăl nu l-a căutat niciodată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia: cine este asistentul maternal?

ÎNTREBARE
Ce presupune să fii părinte profesionist?

RĂSPUNS
• O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, a îngriji şi a educa la domiciliul său unul sau mai mulţi copii.
• O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor.
• O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de părinte este esenţială.
• Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

BENEFICIARI

• Copiii aflaţi în dificultate, neglijati sau abuzati, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani.
• Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi.

Am făcut o scurtă introducere. Mai târziu revin cu o rugăminte. O să cer. Funcția mea e clară. Sunt o conexiune între două reprezentări despre viață: între persoanele crescute în familie cu frustrări și copiii abandonați și cu traume.

Revin. Am 20 de copii. O să mă adresez comunității din jurul blogului.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia are oaspeți: Antrenament de Cornelia Iordache

Vă mai amintiți despre planul meu de a transforma blogul într-o redacție? Dacă ați uitat, vă aduc aminte. Primul colaborator este Cornelia Iordache. Am publicat din partea ei articolul: Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc.

Azi revin cu o continuare. Îmi place să fiu un om de cuvânt. Vă las în compania cuvintelor ei.

Antrenament

Parcul e al tuturor. Și atunci, unde-i puștimea? Ce o împiedică să iasă? Să fie aerul aspru ce sfredelește înghițitoarea și zgârie pielea mâinilor? Eu de când mă știu, mai mult pe-afară. De aia mă țin încheieturile, de la vitamina D. Da’ care-i treaba mea? Fiecare cu socotelile lui. Vorba aia, nu poți și cu popândău’ în sân, și cu urechea plecată. Eu ce ma bucur, că nicio adiere nu-i. Tot bâiguia Ilie și o putea ține așa în neștire dacă nu l-ar fi dezmeticit porumbeii ce coborau la popas în crâng. Grrrr, golanilor, grrrrrr! Vreți, să-mi stricați treaba? Filiform, cu pleșuvia ascunsă de o bonetă decolorată, ciupește câte o frunză care a păcălit dinții greblei, de aici de dincolo și o adăugă, cu dibăcia unui pasionat de domino, în vârful mormanului de vegetație de la buza aleii. Maldărul brun-gălbui-roșcovan amenință să se reverse în orice moment și s-o apuce în toate zările la un simplu strănut. De ar fi înaripații singura lui supărare. Din când în când, îngrijitorul aruncă ocheade către vlăjganul de pe bancă despre care știe prea bine două lucruri: că se dă isteț în versuri și e mai mereu cu mucii-n batistă. Despre cine să lege el cuvinte în carnețel când nimeni altul nu-i? Haimana fără ocupație! Și cine știe cât ar mai fi suduit Ilie, în loc să-și adune frunzele în sacul de gunoi pe care-l îndoia în palme cu oftică, dacă nu s-ar fi ivit o noua primejdie.

Când colo, vai! / Doar ce coborî unu’ din tramvai / Craci. Un crac aruncat./ Atinge solul și țuști celălalt./ Salt după salt în cascadă aruncat./ Un doi un doi. Respirație transpirație admirație./ Pantaloni mulați./ Trupul îi pare turnat./ Namilă. Fiară. Picioroange-n colanți./ Doi colți de fiară mușcă din pavaj./ Genunchi flexați. Încăierați./ Fâs-fâs fâs-fâs fâsăie fâșul la subraț./ Atletul-n viteza e antrenat./ Lasă în urmă pinii./ Le tremură crengile./ Ocol dă foișorului./ Trece prin spatele bustului arhitectului./ Ca însăși stafia cimentatului./ Și uite-l cum se apropie./ Abia acum își intră în mână./ Ele. Cataligele./ O curbă și iată-l lângă morman./ Mai abitir dă din craci./ Fâs fâs fâsâit în draci.

Dar exact când poetul se pregătea de un final apoteotic, se produse naufragiul. Alergătorul în toată splendoarea lui, se opri să-și verifice ritmul cardiac pe brățară. Duceți bine, v-ajută genunchii, îl încurajă Ilie neinvitat, frecându-și sprâncenele brăzdate de broboane de sudoare. Celălalt schiță un salut binevoitor însoțit de un ușor gâfâit și trecu mai departe în pas lin. Ilie răsuflă ușurat, convins că numai vremea rece care-i ține pe copii în case a pus frână cracilor namilei și i-a salvat grămada. Dar când se întoarce, vai! Un pâlcul de porumbei scormonea cu ghearele filiforme frunzele puse la pământ. Vorba aia, nu poți și cu ochii după fluturi și cu mămăliga pe foc. Sau cealaltă, te ferești de cal dar tot iepurele te calcă pe cizmă.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

E imposibil să am un copil educat

Am bilete la Spărgătorul de nuci astă seară. Însoțitoarea mea este Mara. Am ținut foarte mult la prezența ei. I-am refuzat o excursie cu școala pentru acest spectacol. Am aruncat o privire în urmă să-mi descopăr obsesia cu Spărgătorul ăsta. Nu mi-am amintit nimic. Totuși am acasă o filmare nevăzută cu botezul Marei unde pe fundal se aude Ceaikovski. În dormitorul ei, pe perete, o pânză semnată Oana Bolog Bleich, îl înfățișează impunător și albastru pe Spărgător.

Mara i-a mărturisit unei prietene, două Crăciunuri în urmă, că mama e înnebunită după Spărgător. Un moment de mândrie pentru mine. Asemenea episoade îmi confirmă perseverența depusă la educația ei.

Îmi doresc să educ adultul care o să ajungă. E imposibil să am un copil educat. Mara se află în proces de. De aceea e mai natural să nu știe și e anormal să cunoască multe. Dacă mi-ar fi spus și mie cineva în timpul școlii primare sau măcar în aia generală! Din nefericire, abia la facultate, la un curs al Adrianei Babeți, am auzit o așa minunăție edificatoare. Am rămas convinsă de adevăr, iar azi, ca mamă, nu pretind de la copilul meu.

De când am născut mi-a fost clar. Nu am devenit mamă pentru că am adus pe lume un copil, o să ajung prin străduință, în timp. De la doi ani ai fetei am început să o expun la diferite activități. Am plimbat-o prin muzee, la teatre, prin librării. I-am citit reviste în limba franceză și engleză când se afla în burtică. Am adormit-o cu povești de Andersen, Frații Grimm și cântecele din spectacolul pentru copii, Diligența cu păpuși, Tudor Gheorghe.

Am expus-o. Acesta este cuvântul cheie. Freud și Jung s-au pus de acord, și după ei întreaga breaslă, omul e format până la vârsta de 5 ani. Urmează apoi să scoată din el. Întrebați-vă singuri ce o să scoată la suprafață copilul dumneavoastră.

De aceea, aprecierile și reproșurile nu mă afectează. Primesc și și pentru cum îmi educ copilul. Unii habar nu am de ce îndrăznesc. Am păstrat sarcina fără să mă consult cu poporul, nici măcar cu mama.

Există două tabere. Contrariile nu se atrag în cazul acesta. Unii îmi critică alegerile. Cu ce îmi ajut fata plictisind-o peste măsură la muzee? Doresc să o fac artistă, să moară de foame? Să învețe germană, să meargă suplimentar la engleză, să nu-l confunde pe b cu d.

Alții mă apreciază, mă privesc cu bunăvoință și căldură în ochi. S-a întâmplat să fiu atinsă prietenește pe mână sau umăr. Atât de mult de ocupi de Mara, o duci acolo și dincolo!

Criticile nu mă ating, aprecierile nu mă flatează. La început am crescut-o în bătaia vântului. Plecam urechea acolo și acolo. Influențele de la cei din jur mi-au fost uneori utile, alteori nocive. Pentru copii e bine să ținem direcția corectitudinii. Pe mine m-a ajutat despărțirea de tatăl ei să înțeleg cel mai bine acest aspect.

Rar mă mai poate descuraja cineva. Părinții care-și prezintă viața de familie ca cea mai mare realizare erau cei mai de temut pentru mine. M-am simțit de multe ori judecată, compătimită, disprețuită, neacceptată, dar au dreptate într-o privință: copilul își poate salva părintele. Privind-o într-o zi m-am întrebat: poate un copil să distrugă viața mamei dacă mama refuză să se definească prin copil și să-și vadă în continuare separat de viața ei personală? NU.

Mara m-a salvat. Iar eu, și din acest motiv, continui să o plictisesc prin muzee. Să o duc diseară la spectacol. Să duc discuții interminabile cu ea despre necesitatea prezenței. Miorlăiturile mă irită și m-am săturat de ele, dar le duc, merg înainte. Cu urlete, cu văicăreli, cu împotriviri, cu șantaj emoțional, cu rugăminți fierbinți din partea ei duc mai departe procesul.

Chiar trebuie să merg iar la muzeu? Nu, Mara, nu trebuie. Trebuie să mâncăm, să bem apă și să dormim. Orice altceva e opțional pentru ființa umană. Dar asta mamă ai tu.

Mergi fără mine la Bufnițe azi, povestea de dată trecută m-a plictisit. Îmi pare rău, Mara, dar nu e o opțiune duminica la Bufnițe. Mergem oricum, dar ai posibilitatea să te ridici și să pleci oricând dorești.

Iar cartea asta? Nu eu am vrut-o, tu ai insistat. E o tâmpenie, sunt de acord cu Axel, nu poți să călătorești în centrul pământului, iar profesorul ăla e ca tine, nu ascultă. Ai dreptate, Mara, dar uite că ai reținut un nume și ți-ai format o opinie. Vrei să ajungi adult și să confirmi teoria lui Jung că femeile nu au opinii personale? Ce? Nu ce, poftim!

Poftim?

Gata cu cititul seara. Prefer să-mi cânți. Mara, m-am plictisit, cânt de 7 ani. Și îți place ce citim seara. Da, dar nu suport lumina aprinsă. Să cânți nu ai nevoie de lumină.

Așa se face educație în familia mea. Nimic nu e roz, nimic nu e tragic. Nici faimă, nici moarte socială. O căutare inepuizabilă de găsire a calei de mijloc.

Calea de mijloc e deviza familiei noastre.

Foto: Bogdan Mosorescu

Gaudeamus 2017: Nu ne punem cu obișnuințele!

Am lăsat mica bestie la școală. Mi-a dat un sărut grăbit pe frunte. A intenționat pe frunte, buzele s-au lipit de ochi. Clipind des i-am urat distracție, dar nu sunt sigură că a mai auzit. Acasă, în apartament, se aude liniștea. Presupun că vecinii au plecat la muncă sau dorm până târziu.

Fără zgomote din măruntaiele blocului, am efectuat o căutare în arhiva blogului despre Gaudeamus. În 2008 am zburat prima dată la București special pentru târgul de literatură. Herăstrău, Gaudeamus, cafenele și unul din Mosorești mi-am intitulat atunci un articol. În altul concluzionam patetic: Cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, raiul pe care singură mi-l edific in fiecare zi.

În anii următori nu am schimbat reprezentările despre Gaudeamus, dar am adăugat altele. Evenimentul a devenit obicei. O să tot repet: Nu ne punem cu obișnuințele! Fără să fie un scop în sine, sper ca deplasarea din luna noiembrie la București să nu înceteze o dată cu mine. În 2009, trupul meu putea fi descris de expresia cu burta la gură. Cu Mara apărată de lichidul amniotic, luam autograf de la Salman Rushdie. Tocmai terminasem lectura Copiii din miez de noapte. Să fi avut înclinații metafizice sau doar o mică doză de suprarealism, aș fi legat maternitatea de cartea lui Rushdie, iar Mara mi-ar fi fost trimisă pe lumea asta. Dar nu sunt eu atât de naivă!

Cu sistem imunitar propriu, Mara a ajuns și ea pentru prima dată la Gaudeamus anul trecut. Reprezentările despre târg s-au înmulțit. Pe lângă cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, Raiul cuprinde familia, prietenii, educația, moștenirea.

Frază testamentară: Îi las moștenire micuței bestii o bibliotecă cu titluri impresionante, brățara mea de argint lucrată manual achiziționată din Creta și călătoria din noiembrie la București. Să-și ia familia și prietenii, să plângă și să râdă, să schimbe copilăria cu adolescența, adolescența cu tinerețea, tinerețea cu maturitatea, maturitatea cu bătrânețea pe drum la târgul de literatură. Să-și pună întrebări. Să găsească răspunsuri. Să confecționeze soluții.

M-a întrebat plângând marți seară: Mama, tu ai avut așa ca mine o prietenă bună, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi?

Pe mama ei au salvat-o cărțile. Cărțile prilejuiesc întâlniri neprețuite cu sinele. Te învață mai bine ca orice profesor valoarea persoanei și forța acceptării.

Asta e moștenirea mea.

Foto: Adrian Oncu

 

Zice Dunia

Ca orice cititor din lumea asta, se întâmplă des să așez cartea pe piept și să încep o vizualizare a unui subiect. Se schimbă perspectiva și mă agasează senzația că îmi amintesc de ceva.

Într-un asemenea moment am ajuns la concluzia că omenirea a creat pentru prima dată reprezentările despre Iad. Copiii deveniți adulți nu au suportat presiunea maturității și din disperare au hotărât că toate faptele rele, dubioase, ilegale nu le aparțin. Cineva i-a îndemnat să săvârșească infracțiuni cu grad ridicat de pericol social. Nașterea lui Lucifer stă într-un complex autonom cu care strămoșii au refuzat să se identifice.

Reprezentarea Iadului și-a cerut contrariul. S-a ivit Raiul.

Reprezentările despre Iad și Rai sunt dovezi ale refuzului maturității. Copiilor li se iartă orice, iar când iertarea nu este posibilă, răspund mama sau tata.

Mama sau tata, Dumnezeu sau Lucifer, alte nume, aceleași pretenții.

Foto: Adrian Oncu