Mergem cu telefoanele după noi la WC

Am încercat un exercițiu. Mi-am imaginat articolele de pe blog în pilule de 15 secunde. Că așa suntem noi, tineri, grăbiți, creativi, pragmatici! Cine are timp să se așeze cu o carte în brațe?! Sarcasm. Mulți mergem cu telefoanele după noi la WC. Cine are timp să savureze o masă? Sarcasm. În gastronomie alegem restaurantele cu chef. Plătim sume fabuloase pe salate și fripturi. Cine are timp să iasă la un spectacol? Sarcasm. Explozia Netflix ne-a atins pe fiecare. Urmărim seriale după seriale.

Timp este. Cum îl folosim?

Îl folosim în funcție de etapa în care ne aflăm. Când aveam 20 de ani, studentă entuziastă la Litere cu o poveste vibrantă de dragoste în desfășurare, foloseam timpul în funcție de orar. Citeam ora pentru cursuri și seminarii. În rest puțin îmi păsa. Mâncam sau nu mâncam, dormeam oriunde și aproape cu oricine. Într-o noapte am dormit șase persoane într-un pat de două persoane. Schimbam cu toții poziția dacă unul dădea tonul.

La 35 de ani, într-o altă etapă de viață, plec în concedii cu ceaiul verde după mine. Prefer așternuturile albe, specific dacă există un chestionar. Haita nu mă mai atrage și cu siguranță nu suport să-mi facă cineva programul. Nu mai alerg la obiective, mă plimb mai mult la pas, caut galeriile și profit de restaurantele cu muzică live.

Pot să fantazez despre pretențiile mele de la 40 de ani. Tabieturile limitează, dar confortul desprinse din ele ne auresc colivia.

Cele 15 secunde nu mă condiționează. Cele 15 secunde aparțin unei anumite etape din viața noastră. După 30 de ani doar cu cocaină mai rămâi interesat de pe repede înainte. Pe repede înainte nu e o găselniță a tinerilor de pe youtube. Vă amintiți de Moromete când îi fug băieții la București?! Dar de ce să fugă, încet nu pot să meargă? Aproximativ cuvintele lui Moromete. Nu am cartea să verific.

Conflictul constă în conviețuire. Vrem să stăm împreună, 14 ani, cu 20, cu 30, cu 40 etc. Fenomenul internet a anulat diferența de vârstă, dar fenomenul internet nu a anulat și trăirile specifice vârstei.

Am avut 20 de ani și mi-a plăcut. Am avut 30 de ani și mi-a plăcut. Am 35 de ani și îmi place. Fiecare vârstă m-a încântat la vremea ei. Nu m-aș reîntoarce la nici una. Cei de la 16 sau 20 de ani s-ar putea să-și dea ochii peste cap. Suspiciunea lor e reală și naturală. La fel este și experiența mea.

Dorința mea este să dobândesc prin scris o formă de viață fără gen și fără vârstă. Scriu, notez gânduri, întâmplări. Mă citește cine o fi, iar uneori mă citesc elevi selecți în aprecierea lui Mircea Eliade corigent la limba română, și întotdeauna mă vor citi adulții. Toți ajungem la maturitate chiar dacă nu ne purtăm ca atare.

Cam în 15 secunde ni se va părea când ne uităm în urmă.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mămiceala excesivă. Creștem Telemahi

Generația mea, prin unii reprezentanți, s-a înhămat la niște lupte. Luptăm pentru alăptatul în public. Condamnăm consumul de carne și ne numim ucigași. Protestăm în fața maternității. Femeile să nu decidă pentru corpul lor. Educăm copiii după programe de parenting cu antrenori specializați.

Pentru mine a devenit clar în ultimul an că luptăm împotriva părinților noștri, împotriva obișnuințelor părinților noștri.

Tata mereu repeta că ne-a crescut bine, mult mai bine față de felul cum a fost el crescut. Ce să vedeți?! M-am surprins gândind că o cresc pe Mara mai bine, mult mai bine față de felul cum am fost eu crescută. Hilar, știu, derutant până la insuportabil.

M-am prins între timp că tata are dreptate, dar și eu am dreptate. El m-a crescut mai bine, eu am crescut fata, până la cei nouă ani ai ei, mai bine. Prin comparație, avem rezultate măgulitoare. Cercul nu se închide sau e un cerc închis-deschis. Mara o să-și crească pruncul mai bine ca mine. Ceva o să-mi reproșeze. Ceva îmi reproșează. Mama ridică vocea când e supărată. Mama mă ceartă. Eu gândesc cu disperare: Asta numești tu suferință? Eu am luat bătaie de nu m-am ridicat de jos. Am fost umilită și în permanență râdeau de perspectivele mele copilărești.

Mara nu cunoaște educația prin bătaie. Nici nu obținem educație prin bătaie. Educația nu are nimic de-a face cu violența. Când ridic vocea, la Mara se declanșează o reacție: să supraviețuiască. E creierul reptilian care dă comenzi. La fel se întâmpla cu mine când luam bătaie. Voiam să supraviețuiesc. Toți greșim și toți avem dreptate.

Educația prin bătaie e greșită, cine susține altceva să înceapă de îndată terapia.

După aceste conștientizări, abordările diferite în educație dintre noi și părinții noștri, se declanșează zăpăceala. Luptele generației mele, plus 30, mă întristează. Să luăm alăptatul în public.

Emily Davison s-a aruncat în fața calului de curse al regelui. Asta se întâmpla în Anglia, în anul 1913. O femeie care a luptat pentru drepturile noastre, pentru dreptul meu, o ființă nenăscută, dar care în prezent și-a permis să se despartă de tatăl copilului și să plece din casă cu copil cu tot. În anul 1913 copilul îi aparținea legal tatălui.

În anii 2000 ducem lupte pentru alăptatul în public. Liviu Rebreanu peste tot cu reprezentările lui despre femeie: două brațe de muncă în gospodărie, născătoare și zestre.

Mămiceala excesivă duce la regres. Sub nici o formă nu le doresc femeilor să revină la funcția de născătoare. Cine dorește faima de mamă dedicată să nu tragă întreaga societate feminină în patriarhat. Nu zic că bărbații abia așteaptă, dar se vor reobișnui repede, unii nici nu s-au dezobișnuit. Nu cunoașteți nici un bărbat trecut de 25 de ani căruia mama încă fuge să-i pună masa, să-i încălzească paharul de lapte, să-i taie unghiile? Eu cunosc.

Telemah, copil, până în 20 de ani, își trimite mama, pe Penelopa, să vadă de oale, bărbații poartă războiul. Creștem Telemahi. Nu îmi exprim îngrijorarea. Opoziția a existat și va exista, dar putem să ne angajăm în alte lupte, nu să repetăm erorile trecutului.

Între timp am scris prea mult. Mă reîntorc la cratiță, dar și la literatură.

Și mai cresc și o feministă.

Foto: Mile Sepetan

M-ați lăsat să vorbesc singură. Asta e nepoliticos

Am mai scris despre subiect, dar să fim serioși, pseudo-cultura blogurilor îmi permite să reiau teme fără nici o stinghereală!

Mă îndreptam ieri spre o bancă din apropierea casei. O pală de vânt m-a determinat să-mi strâng cardiganul de lână pe trup. Mi-am îndesat ochelarii de soare și mi-am băgat nasul în gulerul ridicat. La intrare m-am descoperit, iar obrazul s-a îmbujorat de la căldură. La ghișeu, ambele doamne libere mi-au pus zâmbetul pe buze. Ce noroc pe capul meu! M-am apropiat și mi-am început prezentarea.

Era necesară o introducere pentru a ajunge la motivul care m-a purtat la bancă. Ani de zile am fost clientă Banc Post deoarece în anul 2002 Universitatea a dat carduri la această bancă. Cum recent Banc Post și-a încetat existența, actuala bancă m-a somat să le efectuez o vizită ca persoană juridică. În mare, v-am creionat introducerea mea.

Bună ziua. Sunt un fost client Banc Post. Am venit la dumneavoastră deoarece am primit un telefon și vreo două mesaje. Stupoare! Vorbeam singură. Doamna din stânga mea și-a întrebat ceva colega. Colega mă asculta pe mine. Colega nu m-a mai ascultat pe mine. A uitat pur și simplu de mine, iar până sunetele cuvintelor mele s-au stins mi s-au mărit ochii de uimire. Mi-am privit vârful adidasului. Să fie ținuta? Adidas, tricou, atitudinea lejeră și chipul drăguț?

Mă, dacă le zic acum vreo două, le bag undeva și părăsesc încăperea? Două vorbe și o apucătură de mahalagioaică, să le văd eu atunci pe ele!

V-am descris prima fază. Derulam scenariul, iar ele continuau să vorbească, să tăifăsuiască.

Într-adevăr statura o am mică, iar gura mare, dar niciodată nu mă reped din prima la o persoană. Continuam să privesc cu o uimire tâmpă. A doua fază. Dacă le atrag atenția, o să le provoc și ceva rău o să mi se întâmple. O ușoară anxietate mi-a umezit palmele. Mi-am revăzut mama care mă implora să nu mă iau de nemernicele de asistente ale spitalului județean Severin. Dacă îi fac ceva lui bunică miu? M-au dezgustat automatismele pe care le-am crezut depășite de autoeducația impusă.

Cum să procedez? Cum să-mi rezolv problema satisfăcător pentru mine din ambele perspective, juridică, reprezentam Cuvinte de Vânzare, și personală, eu spun ce gândesc, iar doamna asta este o nesimțită?

A treia fază, furia. A patra fază, analizarea situației și analizarea stării mele. Raționam rapid o formă de a comunica impertinența lor fără să atac sau să reproșez. Urmăream să declanșez o conștientizare și nu un atac. Reproșul atrage atacul.

Da, vă rog. M-ați lăsat să vorbesc singură. Asta e nepoliticos. O atitudine pasivă, un ton lin, m-am surprins și am surprins. Doamna din stânga zâmbea pe furiș ca un elev înfruntat la școală. Da, o secundă, ne cerem scuze. Asta e chiar nepoliticos, am întărit. Doamna a adoptat masca nepăsării.

Până la final s-a ocupat de nevoile mele juridice fără întreruperi. Am părăsit banca ușor iritată, ușor amuzată. N-am mai simțit aerul rece. Cardiganul se mișca liber în funcție de trup. Părul l-am aranjat tacticos pe partea dreaptă și mi-am țuguiat buzele. Hainele mele pot înșela privitorul superficial. Înțeleg sau mă prefac că înțeleg. Proasta creștere nu o scuz însă. Două doamne prost crescute reprezintă o bancă al cărei client am devenit de puțin timp. Nu schimb banca pentru angajații nepricepuți, dar asemenea situații sunt provocatoare peste măsură împotriva instituției de credit.

Râd acum, dar nu e râsul meu.

Generația Z gândește pentru sine. Pretinde că.

Ideea mea este că educația ne ajută pe toți să devenim decenți. Sentimentul meu trimite la o asociere a omului actual cu primitivii.
V-am captat atenția?
În urma participării la Social Media Summit, am descoperit că am opt secunde să vă atrag cu subiectul propus, apoi adormiți sau dați mai departe.

În timpul conferinței de ieri, mintea a alcătuit introducerea textului de azi. Influențată de Pessoa, citisem câteva pagini în avion, mi-am luat libertatea de a sugera ce simt și ce gândesc pornind de la observația lui: Or, publicul, atins în intimitatea sa de sentimente și nu de idei, este în mod organic parțial.

Pendulez între literatură și social media. Mă necăjesc cu textele și conținutul. Mă trec fiori. Îmi dau ochii peste cap. Sentimentele contradictorii mă obosesc. Simt uneori cum dorm pe mine, cum o plictiseală teribilă îmi provoacă o dedublare imaginară. Fug sau mă ascund de contexte și situații. Am părăsit sala ieri de câteva ori înainte ca cei de pe scenă să-și termine discursul. Am ascultat și concentrată invitații care au venit cu temele făcute. Unii iau în serios responsabilitățile activității de speaker, alții nu.

Recunosc, mi s-a luat pentru o perioadă bună de timp de social media. O să mă potolesc, deja m-am. Într-adevăr mor încet la asemenea adunări din cauza gramaticii. A repetat pe scenă un domn formula ca și brand până am simțit că mă izbesc cu capul de scaun. M-a reînviat un alt reprezentat masculin cu afirmația că generația Z nu dă doi bani pe gramatică. Sinceritatea, mai ales într-o asemenea adunare, îmi impune respect.

Generația Z cere o creativitate în opt secunde. Secunda nouă adoarme sau mișcă degetul. E magică, e noul Moș Ene pe la gene. Într-un dialog intim și crud cu mine, mi-am cercetat dezamăgirea și iritarea. Nu pot să muncesc în felul lor. Creativitatea n-are nimic de-a face cu rapiditatea. Omenirea nu are nimic de-a face cu rapiditatea. Evoluția s-a întâmplat în timp, mutația presupune accelerare, dar nu neapărat pozitivă. În punctul acesta îi consider ipocriți, deși ei caută să se fixeze în conștiință ca neprefăcuți.

Exprimi franc ce simți și ce gândești. De acord, sunt pentru, susțin, practic, dau mai departe. Emoțiile aparțin rasei, exprimarea diferă, gestionarea impune. Gândirea pe de altă parte presupune timp. În plin proces de formare intelectuală, generația Z pretinde că gândește pentru sine. Bine, dar cum? Fata mea a avut nevoie de 10 luni să meargă în picioare, de opt ani să-și lege șireturile. Cum înveți să gândești în așa puțini ani și să bravezi cu inteligența, cu urmăritorii de pe Instagram și contractele cu bradurile?

Ceea ce pare a fi o problemă de fapt nu este. Generația Z își trăiește deplin epoca. Asumarea vremurilor presupune inteligență, supraviețuire. Din unghiul meu, disponibilitatea pentru epoca n-are nimic de-a face cu ceasul biologic. Copiii noștri vor deveni părinții noștri. Aia e maturitatea. Atunci, cele opt secunde nu vor mai reprezenta nimic pentru ei. Ceasul biologic funcționează altfel.

Suntem în plin proces de transformare. Genele lucrează la adaptare. Felul cum dăm mai departe cu degetul pe telefon și tabletă deja a pus în mișcare următorul nivel al evoluției. Nu sunt o vizionară, dar presupun că peste alte miliarde de ani, mâna noastră va arăta altfel.

Eu îmi doresc tot mai mult, tot mai puțin. Vreau să muncesc, să-mi păstrez afacerea, să mă actualizez. Actualizarea nu presupune un fel de a fi. Arta mea e să fiu eu, nu un conținut de opt secunde pentru că oamenii se plictisesc. Mă plictisesc înfiorător de situații și oameni. De aceea există cărți. Purtați o carte, ar deveni posibil ca brand.

Să nu uităm să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeile care gătesc și nu-și spală părul

Am gătit azi. Nu se întâmplă zilnic, nu se întâmplă rar. Când pun oala la foc trei zile la rând îmi amintesc de maică mea. Nu mai știu ce să vă fac de mâncare! Spuneți-mi ce doriți! Simt că tâmpesc! Biata de ea. Abia acum o compătimesc.

Îmi place să gătesc în orice context: pentru mine, pentru copil, pentru bărbat. Îmi displace să gătesc zilnic și nu concep să fie exclusiv responsabilitatea mea. Lipsa de chef să-mi fie înțeleasă de copil și de bărbat. Uneori comandăm, alteori pun capul pe pernă când mi-e foame sau fierb apă pentru ceai. Silueta impune.

O parte anume o detest la gătit: mirosul. Prăjelile, ceapa de la mazăre, brânza feta de la cuptor, cârnații  s-au impregnat în hainele și părul meu. V-am dezvăluit meniul cinei din familia mea netradițională. Conform entuziaștilor și romanticilor de pe facebook, dacă nu ești căsătorit, nu contează. Degeaba este Bradley Cooper într-o relație cu altă femeie și au un copil împreună, nu sunt căsătoriți!

După ce am spălat ultima farfurie, am rupt ușa băii. Am aruncat hainele de pe mine la coș și m-am repezit spre apă. În timp ce-mi masam părul a doua oară cu șampon, dintr-un colț de memorie s-a auzit vocea unui vecin care mi-a transmis o convingere bărbătească cu o poveste despre iubita lui.  Draga mea dragă, după ce ai prăjit cartofi, mergi să te speli pe cap. Dacă nu o faci, să nu te îmbufnezi, dar nu-mi mai vine! Mărturisesc că la vremea respectivă, într-o vară călduroasă din viața mea de liceană, l-am considerat pe om nebun. Nu vedeam legătura dintre mâncare și sex.

Aproape douăzeci de ani mai târziu, gândirea lui primară, dar conformă cu adevărul, mi-a revenit la duș, după ce am gătit cârnați. L-am înțeles. Într-un final, am priceput.

Femeia așteptă aprecieri pentru mâncărurile pregătite. Făt Frumos caută să mă asigure de multe ori că am gătit extraordinar. Ceea ce este adevărat, firește! Femeia se frustrează dacă bărbatul nu-i recunoaște talentul de bucătăreasă. Mâncarea o fi fără gust, dar efortul rămâne același. Dacă bărbatul nu observă, e un nesimțit.

Am trăit și retrăit scenariul acesta ca martor. Adevărat, nu am trăit pe pielea mea. Eu am ales să mă educ, să fac din educație o problemă personală și să-mi dau valoare din numărul de cărți citite.

Le reamintesc femeilor care gătesc și nu-și spală părul că mirosul le distruge viața sexuală. Un bărbat mi-a spus-o. Prea devreme pentru mine să pricep, dar am ținut minte. Îi mulțumesc vecinului meu, deși habar nu are de moștenirea lui și sunt aproape sigură că nu se omoară cu cititul. Mai este și admirator PSD.

Dacă nu vă spălați pe cap, dormiți în altă cameră. Asta dacă nu există o singură cameră. Așa trăiau englezii la începutul secolului XX și așa continuă să mai trăiască unii români la sat sau la bloc. Dacă nu vă spălați pe cap, renunțați la pornirile romantice sau animalice. Sexul e o poveste și sunt absolut sigură că singurul miros acceptat este o picătură de parfum pe umăr. Eu astă seară port Chanel Noir.

Dacă nu vă spălați pe cap, începeți să o faceți.

Foto: Simona Nutu

Zilele orașului Timișoara umilesc cetățenii

Am o voce în lumea virtuală. Nu sunt o voce. Pe undeva am eșuat. Pe undeva n-am acceptat compromisul. Melanjul dintre exigență și mediocritate mi-a stabilit o limită. Social media nu m-a provocat suficient. Literatura nu mi-a plătit facturile.

Ce să fac? Cum să proc
edez? Mereu m-am întrebat. 11 ani mai târziu și nu dețin nici un răspuns. Ceva am făcut bine. Am rămas constantă. O prezență constantă, un fel de a fi statornic. Am iubit și iubesc cărțile. În continuare cred că starea de bine a indivizilor stă în educație.

Încăpățânarea de a sta într-o lume, într-un loc, într-o idee, într-o afacere m-a adus în atenția oamenilor. Probabil gândesc: Femeia asta când nu râde înainte de toate, este destul de riguroasă. Așa presupun eu că am adunat în jurul blogului o comunitate: grupul femeilor cu defecte, grupul cititorilor pretențioși, grupul mamelor concentrate pe copii, dar și pe sine, grupul ateilor, grupul femeilor care decid pentru trupul lor etc.

Profit de atenția acestor grupuri. Nu sunt o voce. Am stabilit deja. Vocea pe care o am însă nu o puteți ignora. Cu o respirație rapidă care îmi accelerează bătăile inimii îmi anunț intenția de a începe să strâng semnături contra zilelor orașului. O să cercetez cum se scrie o petiție. O să vă bombardez cu mesaje. Semnați împotriva zilelor orașului. Nu ieșiți la concerte în piață. Nu vă zgâiți la artificii. La Timișoara, spitalul de copii se află aproape de centru. Plata pentru artificii ar putea fi redirecționată spre copiii bolnavi de leucemie.

Departe de mine gândul să provoc sentimente de vinovăție. Avem nevoie ca rasă să ne distrăm, să socializăm, să ne jucăm. Zilele orașului reprezintă însă o insultă care pe mine mă doare și mă înfurie. Sumele fabuloase cheltuite pentru distracție mă îngrețoșează. Copiii ne mor în spitale. Adolescentele devin mame. Străzile ne ucid. Educația nu ne mai dezvoltă. E ca în Fahrenheit 451 când un personaj se întreabă dacă rolul pompierilor nu era cumva de a stinge focurile. În roman le provocau. Educația nu cumva TREBUIE să ne formeze și să ne dezvolte însușirile intelectuale?

Spitalele ne vindecă. Adolescentele se protejează. Străzile se construiesc. Educația ne formează și ne dezvoltă. Distracția ne relaxează.

Zilele orașului Timișoara insultă cetățenii. Umilesc. Pentru lupta asta e nevoie să refuzăm distracția pentru prostime. Strategia e veche, e probată și demonstrată. În prezent putem proceda diferit. Condițiile de viață s-au schimbat. Iluzia libertății e în noi toți.

Să stăm cu spatele la zilele orașului. Să stăm în casă. Să redirecționăm banii sănătății în primul rând.

Ne mai auzim!

Foto: Bogdan Mosorescu

Cititorii vin către mine atunci când mă expun sufletește

În loc să scriu despre cel mai vesel spectacol de la Național, o să-mi permit o digresiune. Am nevoie de. Articolele despre spectacole de teatru sau cărți îmi pun cititorii pe fugă, iar agențiile, atunci când mă curtează, mă întreabă fix de domniile voastre. Care e numărul cititorilor?

Trânte psihologice am tras cu întrebarea asta. M-am întrebat ce ar zice Dostoievski sau Freud despre. Mi-a fost rușine. Rușinea mi-am potolit-o cu facturile. Exact, am facturi de plătit.

Cititorii vin către mine atunci când mă expun sufletește. Oamenii iubesc emoțiile. Tragediile cauzate de. Comediile desprinse din. Eu n-am nimic împotrivă să fiu asemenea unei cepe. Dau jos strat după strat. În general apelez la sinceritate. Pe termen lung, sinceritatea e singura care dă rezultate.

Asta nu înseamnă că este ușor. Comportamentul se modifică inconștient în funcție de celălalt. Am realizat de curând cât de repede schimb măștile și în cercurile intime.

Atunci faci un pas înapoi și te studiezi dacă ești curios de tine, dacă intenționezi să înveți să gândești, dacă dorești satisfacții și nu căsuțe bifate în viață.

N-am excelat la căsuțe bifate în viața mea. Nu m-am măritat cu primul iubit. Am devenit mamă, dar nu m-am măritat. M-am despărțit de tatăl copilului. Am fugit și fug de ratele la bancă. Am renunțat la Dumnezeu. Caut să fac un doctorat pe sexualitate. Mă încăpățânez să scriu, să exersez și să favorizez activitatea creatoare din programul meu. Refuz să accept funestul vieții. Prefer umorul de aceea râd când nu se cuvine. Nu-l aprob pe se cuvine.

Poți să râzi la o înmormântare. Poți să râzi de mamele disperate, concentrate exclusiv pe copii. Poți să râzi de situațiile delicate și dificile. Poți să râzi de casa dezordonata și soacra coercitivă. Poți să râzi.

Orice se întâmplă în viața unei persoane presupune perspective. Un terapeut, o autoritate, un prieten sucesc perspective.

Dacă un copil dorește să fumeze, fă o vizită la spital cu el, la oncologie. Nu-l bate, nu-i interzice. Dacă nu te plac părinții partenerului, chestionează-te. Ai nevoie de aprobarea lor? De ce? Dacă te necăjesc copiii partenerului, respiră. Nimeni nu are nimic personal cu tine doar că nu ești mama sau tata. Atât. Dacă ai un partener zgârcit, descoperă cauza zgârceniei, sărăcia sau o înclinare de om crud? Dacă ai o nelămurire, întreabă, nu presupune. A presupune într-un schimb de replici semnifică a te lăsa otrăvit. Nu o faceți. Nu suntem Socrate. Nu o să scrie nimeni despre noi și moartea noastră demnă. Dacă un coleg și-a luat o mașină nouă e necesar să-ți iei și tu una, dar puțin mai scumpă?

E nevoie să demonstrați în permanență ceva cuiva? E vitală părerea străinilor despre persoana noastră?

Sugestia mea este să vă întindeți în pat. Să priviți tavanul. Să închideți ochii. Să-i deschideți. Să vă priviți corpul. Orice emoție negativă vă dereglează organismul. Atenție! Frica, furia și tristețea afectează intestinul! Încercați să descoperiți ce vă place și ce nu vă place. Ce nevoi aveți. Concentrați-vă pe corp și pe minte. Celălalt nu contează. Când eul personal o să fie fericit, puteți reprezenta o sursă de fericire și pentru celălalt.

Nu există altă cale. Oamenii încearcă să treacă prin viață fără un eu satisfăcut. Ce se întâmplă? Vin bolile. Apar hemoroizii. Doctorii nu vă pot diagnostica durerile. Priviri goale. Atitudini răutăcioase. Singurătăți insuportabile.

Dacă râdem înainte de toate, dacă ne dorim tot mai mult și tot mai puțin avem șansa la o viață trăită frumos. Cum mi-a zis mie doamna cu care am lucrat la bibliotecă. Dunia, eu am avut o viață frumoasă!

Eu aleg să râd înainte de toate și sper să afirm același lucru la bătrânețe.

Am avut o viață frumoasă, viața mea, nu a părinților mei, a colegilor mei, a epocii mele. Viața mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Erendira, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil

În relațiile dintre oameni mereu recomand sinceritatea. Să exprimi ce îți place și ce nu-ți place. Atrag atenția asupra formulării. Să nu ataci! Să nu reproșezi! Nu nu afișezi condescendență! Persoanele să discute indiferent de situația dificilă, stânjenitoare, gravă.

La locul de muncă, sinceritatea reprezintă o armă. După cum știm, arma salvează și ucide în același timp. În cazul meu, bloggerul care recomandă, mă aflu uneori în poziția ingrată de a scrie despre un subiect care nu corespunde gustului și preferințelor mele.

Aici intervine dispoziția mea naturală, dacă o am, să vă atrag atenția asupra unui subiect care nu este pe placul meu, dar asta să nu vă împiedice de a vă forma propria părere. Nu mă lăsați să vă spun cum să gândiți. Nu doresc asta oricât de mult îmi susțin convingerile.

Curând am fost la spectacolul Erendira de la Teatrul German. Lejer o să ghiciți. Nu mi-a plăcut. O bunică își prostituează nepoata. Trupul Erendirei recuperează o datorie. 50 de pesos costă o strategie sexuală concepută de bunică și suportată de nepoată.

De la începutul spectacolului, filologul din mine și-a prins mințile în simbolistica peștelui. Scenografia piesei este grandioasă. Revenită acasă, imediat am cotrobăit în bibliotecă după Tratat de istorie a religiilor de Mircea Eliade.

Balaurii, șerpii, scoicile, delfinii, peștii sunt embleme ale apei; ascunși în adâncurile Oceanului, sunt pătrunși de forța sacră a abisului; dormind în lacuri sau străbătând fluviile, ei distribuie ploaia, umiditatea, inundațiile, controlând astfel fecunditatea lumii. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 219.

Am încercat asocierile. Erendira ține un pește într-un borcan. Simbolistica înjumătățită m-a derutat. Un os de pește într-un borcan. Unde să mergi cu mintea? Sufletul mi s-a oprit oricum în scena lungă a unei zi din viața Erendirei. Un act sexual după un act sexual, un bărbat intră, altul iese.

Când eram copilă, mergeam cu caprele pe câmp. Mama ne-a purtat de grijă și sexual. Pe mine m-a învățat că sânul femeii se lasă dacă e atins de bărbat. O credință corectată abia în liceu în urma unei discuții cu fetele. Penibil și amuzant, dar mama a refuzat să poarte astfel de conversații cu noi. Tata avea strategia lui. Bătea orice băiat îndrăznea să se atingă de fetele lui. Reputația lui nu ne-a apărat de circumstanțe. Urcam poteca unei păduri într-o zi când o voce mi-a paralizat mușchii. Taci, fă, futu-ți morții mă-tii, ți-am zis să faci cum îți spun! În jurul unei fete erau adunați cinci sau șase băieți care își așteptau rândul între picioarele ei.

(Contrar a ceea ce ați putea crede, nu este vorba despre un viol, ci despre un act sexual consimțit. Pentru a putea iubi un băiat, o făceau toți poștă. Așa ne exprimam noi pe atunci).

Creierul meu reptilian a primit mesajul. N-am atacat, mi-e rușine. Am fugit de am rupt pământul. Mă simțeam rușinată și vinovată că dădusem buzna peste o asemenea atrocitate. Mi-am încordat atunci mușchii vaginali, mi i-am încordat și la Erendira.

Sunt filolog. Pe lângă detașarea firească a spectatotului, eu cunosc și teoria: pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o femeie suporta un act sexual impus. Un personaj atrage atenția asupra primitivismului unor vremuri, asupra dezumanizării, asupra răului din oameni. Trist, dar măiastru, spectacolul cuprinde un umor incredibil. Rigurozitatea bunicii la negocirea actului sexual smulge zâmbete, un râs amar, de situație.

Mă gândesc la borcanul Erendirei, la apa care spală păcatele, purificând și regenerând. La fel cum apa nu se manifestă în forme, nu-și depășește condiția virtualului, la fel Erendira nu-și depășește condiția de victimă. Erendira își dobândește o limită.

Nu a fost pe gustul meu Erendira. Dar vedeți, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil!

Foto: Simona Nutu

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă

Articolul despre Micul prinț, copilul abandonat care se află la spital în urma unei operații la inimă, a provocat reacții în jurul meu. Mesaje. Ce putem face pentru Micul prinț? Cum să-l ajutăm? Etc. Telefoane. Să mergem la spital? Întrebări la întâlniri. Dunia, ce urmează să se întâmple?

Adevărul este că Micul prinț are de toate. Patul se află plin de jucării. Salteaua se ascunde vederii datorită cărților, jucăriilor, creioanelor de colorat. Lângă pat s-au adunat plase de haine.

Micul prinț are de toate mai puțin părinți sau un părinte.

În continuare caut vinovați. Povestea prinților ca el începe în momentul în care un bărbat și o femeie devin părinții unei fete. Când își apropie frunțile, (femeia epuizată de la efort, bărbatul neliniștit de la așteptare) și privesc chipul fetiței. O sorb din priviri. Se naște un sentiment necunoscut, dar cunoscut dintotdeauna. Iubesc o mogâldeață pe care încep să o celebreze și să o divinizeze în fiecare an. Mogâldeața crește, se transformă, devine, se îndrăgostește și face sex.

Părinții se uită la ea la fel ca în ziua în care s-a născut. Refuză să vadă femeia din fața lor. Mamele nu discută cu fiicele lor despre plăcerea provocată de sex. Mereu mi-a fost greu să înghit rușinea din jurul acestui subiect. Dintr-un act sexual rezultă un copil. În fața unui nou născut, oamenii își recapătă încrederea în umanitate și în inocență. În fața unui nou născut aproape oricine îngenunchează și speră. Un nou născut vine cu iluzia vieții decente.

Mamele nu discută despre plăcerea sexuală, despre consecințele actului sexual. Ele interzic sexul. Interdicția, ignoranța și lipsa educației sexuale produc povești de groază.

Micul prinț se află în continuare la spital. Mai nou, a căpătat o pneumonie. N-am mai fost la el de 3 zile. Un strănut mi-a anulat orice intenție. Intențiile bune pot ucide copiii nenorociți ca el.

Așa că nu am un răspuns pentru binevoitori. Micul prinț chiar are de toate. Are un prieten în mine și oricine are nevoie de un prieten. Am întâlnit la patul lui diverse persoane. Nimeni nu pleacă acasă cu el. Nimeni nu-și asumă să-l iubească, să-l educe și să-l respecte ca ființă umană.

Majoritatea îi cumpără jucării. Exprimăm cu privirea în jos că ne pare rău de soarta lui. Mie nu-mi pare rău de Micul prinț. Sunt mii ca el. România e fruntașă la avorturi, la mame adolescente. Micul prinț se pierde în statisticile unei țări populate de persoane religioase lipsite de toleranță, bunătate și înțelegere.

Micul prinț, Micul meu prinț, am mers 5 zile la spital și am petrecut și câte 7 ore cu el pe zi, e acum parte din mine. O să-i port nenorocirea pe umeri. O să-i înjur mereu pe habotnici.

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă sau un tată. Aveți o mamă pentru el?! Dacă nu, luați-vă alt caz social. El e special deja pentru un număr de persoane.

Înjur.

3 zile la spital cu Micul prinț

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici