Diseară povestesc despre persoana Sorin Oncu

În octombrie 2014 mă aflam în Spania cu Sorin Oncu, nostalgia trecutului. Începutul acela de octombrie, inclusiv 6, reprezintă amintiri prețioase.

Astă seară, în 6 octombrie 2017, o să-mi fabric alte amintiri cu Sorin Oncu. Are loc Noaptea Albă a Galeriilor Timișoara și o instalație cu pecetea lui își așteaptă vizitatorii. În intervalul 19-21 o să vă întâmpin. Mi-am luat 2 ore să povestesc despre persoana Sorin Oncu.

Ce anume l-a făcut de neuitat în sufletul meu? Pe blog o să notez un singur aspect: capacitatea lui de a mă accepta și de a mă aprecia pentru ceea ce eram și nu pentru ce își imagina el că aș putea fi. I-am simțit prietenia ca un balsam. Niciodată nu m-am măscărit în fața lui, să încerc să-mi apăr un gând, o acțiune, o faptă. Nu cerea justificări, nu pretindea să-i adopt un stil, o percepție, o atitudine. Ne jucam la întâlnirile noastre cu felul noastru diferit de a fi. Punctele comune ne împingeu la gesturi de afecțiune, mergeam de multe ori lipiți unul de altul, de mână sau aplecându-ne să ne sărutăm obrajii.

Diseară, în ciuda vremii ploioase și friguroase, o să mă îmbrac elegant și sexi. Așa îi plăcea lui de mine. Mă asemăna cu Jane Fonda. M-a numit regina mamă după ce am născut-o pe Mara. L-am iubit mult, iar dispariția lui nu s-a transformat încă într-o amintire nedureroasă. Nu mai plâng așa des după el, dar pierderea a lăsat urme. Uneori am senzația unei singurătăți distructive. Nu o să mă mai iubească nimeni cu adevărat pentru ceea ce sunt, mereu o să adopt măști. Asta e cea mai mare pagubă: cu el a dispărut și cea mai adevărată versiune a mea.

Ce a rămas după el, chipul și atitudinea, puteți să vedeți diseară la expoziție.

Loc: Compania DArte, str. Pestalozzi, nr.22, fosta Fabrică de baterii, azi între 19 și 1:00.

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!

Ratări personale

Circumstanțele au făcut să răspund din nou la întrebarea: Despre ce scrii pe blog, Dunia?

Întotdeauna am răspuns școlărește. După felul cum rosteam se simțeau și cele două puncte care marchează pauza. Scriu despre: literatură, psihologie, teatru, istorie, relațiile dintre oameni, călătorii etc. Ultima dată am ezitat. Înșiruirea subiectelor de pe blog mi-a părut lipsită de sens.

Scriu despre ceea ce îmi place, am răspuns eu.
Îmi place literatura.
Îmi place teatrul.
Îmi place psihologia.
Îmi place istoria.
Mă fascinează relațiile dintre oameni.
Slăvesc călătoriile.

Plăcerile mele au devenit obișnuințe. Sunt o sumă de obiceiuri. Sunt previzibilă. Prin facultate m-aș fi simțit insultată și furioasă din cauza caracterului previzibil. În prezent trăiesc într-un confort psihic care îmi permite să afirm, cum am procedat sâmbătă într-o discuție cu o doamnă care dorește să colaborăm, sunt stăpână pe mine!

Stăpânirea de sine semnifică acceptare, cunoaștere, limitare. Restrângerea persoanei într-un fel autentic de a fi. Mereu m-a urmărit senzația, în momentele intense sufletește, că mă despic în două, iar avatarul râde și mă batjocorește. Până nu m-am lăsat batjocorită, în realitate am rămas nemișcată și am privit mișcarea din jurul meu, nu am reușit să aprind nici un bec în întunericul emoțiilor nestăpânite.

Aș încerca să simplific ce am scris mai sus, să scap de bombastic, dacă asta e percepția, dar mi-e imposibil. Trasformarea urâtă și chinuitoarea a emoțiilor o duc foarte greu pe picioare.

Dar o duc. Mă apasă, e monstruoasă!

Obișnuințele au produs un fel de fixare. De la plăceri concrete și recunoscute, am făcut un pas înainte. Pot zice că am aprins un bec în întunericul persoanei mele.

Alegerile personale mi-au dat niște rădăcini. Cu ele am reușit să merg înainte în direcția educației. Mi-am descoperit domeniul de activitate, pătrățica cum îmi place mie s-o numesc.

Pe pătrățica mea orice eșec se transformă în bun pe termen lung. Pe oricare altă pătrățică, eșecul nu ar fi personal, ci colectiv. Eficiența oricăruia dintre noi stă în ratări personale. Eroul se împotrivește tatălui.

Am plecat erou de acasă la facultate. M-am opus cum am știut tatălui.

Despre ce scrii pe blog, Dunia?

Despre ce îmi place, iar uneori îmi place nespus de mine.

Foto: Flavius Neamciuc

Femeia actuală și modernă tot putoare a rămas

Tocam ieri niște ceapă, nu mă dezic de un a fi gospodină pe pofte, și iar am ajuns cu gândurile la versurile lui Marin Sorescu. Da, are Sorescu morman de versuri, dar eu fac referire la o evaluare a muierii din acele vremuri. Nu mai aveau bărbații ce fura și nici copii nu mai făceau cum trebuie.

Și în anul de grație 2017, și în țări civilizate ca România, unde femeia are drept la vot mai întâlnim asemenea percepție. Un bărbat care caută să se însoare confirmă clișeu după clișeu. Sfârșim sau nu sfârșim să ne căsătorim cu părintele nostru? Asta e întrebarea.

De curând am empatizat puternic cu poziția bărbatului în societate. În zilele alea urâte și reci ale tinerei toamne, am ajuns la pregătire. Experimentez o tehnică nouă, nu mai cer nimic adolescentului meu plictisit. Car după mine materiale și i le așez în față. El alege, iar dacă nu alege, nu facem, dar eu nu mai reprezint resursa clasică de a-ți băga ceva în cap dacă nu dorești. În timp ce el răsfoia materialele puse la dispoziție, blânda lui mamă a profitat să mă răsfețe. M-am trezit deodată înconjurată de o cană de ceai aburindă, nuci verzi, o pernă confortabilă pentru spate, întrebări despre starea mea de bine prezentă și viitoare. Am sorbit din cană și am zâmbit. Ce bine ar fi să existe cineva care să aibă la modul acesta grijă de mine în fiecare zi!

Mi-au picat ochii atunci pe el, adolescent în prezent, bărbat în viitor. Am înțeles încăpățânarea masculină de a renunța la serviciile gratuite de menaj. Femeia a dereticat prin peșteră, prin colibe, prin case, prin penthouse zilele astea. Utilitatea ei din vremurile sălbatice a devenit un fel de a fi, nu o funcție. Și bărbatul să renunțe la asta că se trezi și femeia om abia în secolul XIX? Păi ei au luptat în războaie și au vânat pentru noi! Ce drept avem să ne declarăm oameni doar pentru că s-au schimbat condițiile de viață?!

I-am înțeles, chiar i-am înțeles.

Cu toată înțelegerea, mi-e imposibil să mă supun. Am o sensibilitate exagerată când vine vorba despre rolul femeii într-o relație. De exemplu mama mea era putoare dacă nu deretica. Scoală masă! Pune masă! Spală! Educă răzgâiatele! Stai capră! Glumesc cu ultima propoziție. Nu cred că mama mea a stat capră. Ar fi riscat să fie considerată curvă.

În zilele mele, pentru care încă o dată îmi exprim recunoștința, degeaba le mai spui unor femei că rolul nostru s-a schimbat. Nu. Unele preferă să iubească și să declare că fac cu drag menaj pentru partener. Nici măcar nu le contrazic. Au dreptate. Dar dragul ăsta să fie în fiecare zi, 60 de ani de viață?

Azi dimineață, tot la tocător, fierb chiar acum o fasole verde la foc mic, îmi zisei: femeia actuală și modernă tot putoare a rămas, dar acum e putoare ca o evaluare la dispoziția partenerului. Unele dintre noi știm să declarăm, fără frica de a pierde iubirea sau de a lua bătaie: nu am chef!

Toți avem asemenea zile. În trecut, nefiind recunoscute ca oameni, nu puteam să recunoașteam. În prezent putem alege: suntem oameni sau am rămas doar femei?!

Foto: Adrian Oncu 

Dunia, Cenușăreasa postmodernă

După despărțirea din 2015 de tatăl Marei, într-un timp înfiorător de scurt, am fost nevoită să iau o decizie. Din păcate pentru mine, o Cenușăreasă postmodernă, caleașca era ditamai dovleacul. Las metafora deoparte și vă spun clar între ce anume am avut de ales: să merg înainte cu blogul sau să mă angajez ca orice om matur și responsabil la o companie oarecare, oricum nu mă atrăgea nimic.

Aici o s-o numesc pe Romina Faur. Ea mi-a dat un fel de ultimatum: ne descurcăm pe direcția asta sau ne angajăm la 8 ore dacă nu suntem capabile. În momentul acela am apreciat doar pluralul, faptul că nu s-a lepădat de mine și mi-a oferit tot confortul psihologic.

Singură acasă, privind pereții strâmbi ai apartamentului meu comunist, oribila culoare a faianței, nuanța oului de rață, îmi călca în picioare obișnuința de a locui într-o casă de revistă. Am strâns din dinți, am plâns până am rămas fără lacrimi și mi-am tratat deshidratarea cu apă adusă de mamanu de la fântână. Uite că acum nu mai primesc reproșuri de la tatăl Marei că mă zgârcesc la apă. Înapoi, la fosta mea casă de revistă, orice apă, cu excepția Evian sau Vittel, mă făcea suspectă de avariție.

Am închis ochii tot anul 2015. Am decis să merg înainte cu blogul și au urmat niște luni crâncene. În 2016, oarecum așezată în noua viață, am anunțat că doresc să dau o petrecere în 2017.

Ce fel de petrecere? De ce?

Împlinesc 10 ani de blog și îmi doresc să sărbătoresc. Când am început să scriu, abia terminasem facultatea. Între timp am devenit mamă, am publicat două cărți, mi-am pierdut prietenii copilăriei, am îngropat un foarte bun prieten mentor, m-am despărțit, am greșit monumental, am rănit oameni, iar acum învăț să merg pe picioarele mele. Cred că merit o petrecere.

Sâmbătă trecută am dat petrecerea. Luna trecută, darling Bobar mi-a anunțat intenția de a croi special pentru mine o rochie. Nu prea știu să primesc cadouri, dar o prietenă mi-a aruncat dezinvolt că e cazul să mai și primesc înapoi din tot ce am dat. Flatată la modul acesta, și am permis lingușirea, a fost făcută din afecțiune, am acceptat ajutorul tuturor.

Rochia de la Diana Bobar mi s-a părut cel mai natural lucru. Am crescut împreună. Prima dată când am ajuns la ea cosea într-o garsonieră și număram 47 de kg. Între timp multe s-au schimbat. Ea are o Nina, eu am o Mara. Ea deține un atelier șic și merge la târguri la Paris. Eu tai facturi pe Cuvinte de vânzare și bat palma pentru parteneriate onorabile. Cum nu consider mândria un păcat, mărturisesc că parteneriatul cu Teatrul Național Timișoara îmi dă un sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii.

Vineri am mers la probă. Diana cosea, schimba, punea nasturi, îi dădea jos. Eu probam, mă îmbrăcam la loc, discutam viitoare articole, socializam cu Nina așezată pe genunchii mei.

Sâmbătă am strălucit în rochia mea sacou Diana Bobar. De 9 ani îmi croiește rochii. În toți acești ani nu i-am cerut niciodată să-mi copieze un model de rochie. N-am confundat niciodată croitoria cu designul vestimentar. Sunt nepoată de croitoreasă, dar am devenit o persoană manierată. Faptul ăsta e responsabil de mulțumirea mea deplină de atelierul Bobar.

Când Diana întreabă ce vreau, am același răspuns de 9 ani: Tu să-mi spui!

Foto: Ervin Boer

Blogul este pâinea mea: 10 ani

În 23 septembrie 2017 am împlinit 10 ani de la primul text publicat pe blog. Un debut sub influența lui Fernando Pessoa, numai ce-l descoperisem. Sâmbătă am dat o petrecere aniversară. În grădina de la Casa cu iederă, sediul Apiarium, am avut invitați după chip și asemănare, dar mai ales oameni care au ajuns în viața mea datorită blogului.

Textul acesta nu va fi despre ce am devenit eu. Arhiva blogului, pentru curioși, rămâne disponibilă pentru o răsfoire. O să-mi dezvălui planul de viitor. Cu adevărat am doar prezentul, iar Acum dețin o direcție. Cam asta e viața fiecăruia dintre noi: ce direcție alegem și ce anume slujim: frumosul sau urâtul cu multiplele lor percepții și perspective.

Intenționez să transform blogul într-o redacție. Mă aflu în căutarea unei echipe. Poate, dar nu sunt sigură, aș prefera studenți. Tineri de la Psihologie, Istorie, Medicină, Arte care să reprezinte, alături de mine, o alternativă pentru resursele actuale din Educație.

La petrecere am afirmat că mi-aș dori să ies la pensie de la locul acesta de muncă, blogul, dar am stat și m-am gândit puțin. Am reevaluat. Renunț la pensie, vreau să mor aici. Blogul este pâinea mea.

Mai am nevoie de sare. Echipa mă va duce acolo.

Înainte de a pune punct, aș vrea să mulțumesc, fără să numesc pe cineva anume, celor care m-au sprijinit și au avut încredere în mine. Uneori m-am simțit apreciată și acceptată, necesități psihologice care mențin ființa umană pe vertical.

Vă mulțumesc!

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem

Ieri s-a închis singur geamul de la dormitor. M-am ridicat din pat, urmăream un serial, Lucifer, să privesc pe fereastră. Metaforic și ironic, afară se dezlănțuia Iadul. Un dans nebun de elemente în aer: umbrele, ferestre, frunze, semne de circulație. Mi-am amintit de Harry Potter. Am închis toate ferestrele și am dat vreo două telefoane în timp ce am tras un scaun la geam.

Am chemat-o pe Mara și i-am sugerat să privească afară.

Furtună, Mara! Natura, prin nenorociri, este o sursă a suferinței. Boala și relațiile dintre oameni la fel. De aceea e necesar să avem grijă. De exemplu, tu să-ți speli dinții, să nu arunci gunoi pe jos, dar eu arunc la coș, mama, nu pe jos!

Am schimbat câteva replici, dar cu ochii afară. Amândouă eram fascinate. Din copilărie m-a fermecat fenomenul. Am experimentat și am trăit vânturi puternice pe dealurile de la Severin. Fugeam atunci la adăpost, om și animal, într-o simbioză care contribuia la supraviețuire.

Nu-mi amintesc o furtună asemănătoare cu cea de ieri. La Timișoara au murit oameni. Îmi pare rău. Natura face asta. Oamenii, în loc să-și conștientizeze micimea și neputința intră într-o apărare agresivă. Găsesc peretele de pe facebook grețos. Am dedus că Robu, ca reprezentat al primăriei, este vinovat pentru acoperișurile smulse etc.

Mi-am dat ochii peste cap. Ce rasă! Deși a intra în apărare este natural, negarea firească, ce se întâmplă după emoție? Emoțiile nu le putem controla, dar le putem transforma. Deținem ceva al nostru ca rasă, civilizația. Iar de aici împărtășesc o convingere creștină: toți suntem vinovați pentru tot și pentru toate.

E simplu și simplist să aruncăm vina.

Propun să împărțim sentimentul de vinovăție și să recunoaștem că Natura, cu ușoare îngenunchieri în metropole, face ce vrea ea.

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem.

Foto: Flavius Neamciuc

A fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi

Cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, combină discursuri personale, prelegeri, eseuri, sinteze ale autorului din perspectiva lui de psihoterapeut. Este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX. A fost premiat pentru cercetarea în domeniu, iar spre sfârșitul vieții a primit o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.

Am decis să notez o prezentare succintă a cărții în urma impactului avut asupra mea. După primul capitol am lăsat puțin cartea pe genunchi și am surâs. Mi-am zis că citesc o psihologie roz, o perspectivă a unui psiholog entuziast și naiv.

Conflictul dintre părerile mele și convingerile autorului s-a declanșat la nota: schimbarea personalității. Împărțisem la mine în cap, cu limite clare, personalitatea de caracter. Cu prima greu poți lucra, biologia învinge realitatea, iar la caracter depui un efort gigantic să devii o persoană agreabilă celor apropiați și eficientă societății.

Fără să mă las descurajată de felul acesta nou de a vedea lucrurile, ba chiar cu o dispoziție jucăușă, am continuat lectura. Hai să văd eu cum îi ajută Carl R. Rogers pe oameni să se schimbe, cum mă ajută pe mine să mă schimb?!

Convingerile lui simple, oamenii au nevoie de acceptare, învățăturile cu autoritate pot conține greșeli, clientul știe ce-l doare, a te purta calm și agreabil nu ajută când, de fapt, ești furios și critic, a-ți da voie să fii așa cum ești, tiparul răspândit din cultura noastră că toate celelalte persoane trebuie să simtă și să gândească la fel ca mine, psihoterapie centrată pe client, experiența este cea mai înaltă autoritate, mi-au dat sentimentul că cineva mă înțelege. Și am răsuflat ușurată.

Într-adevăr mă pregătiseră înainte Freud, Jung, Adler, dar am realizat adevărata semnificație a literaturii de specialitate de pe paginile lui Rogers: ei toți reprezintă o resursă în procesul de autoeducație. Să mă accept așa cum sunt, iar uneori nu o să-mi placă de mine, dar e firesc. Scopul constă în direcția aleasă în viață, oricare ar fi aceea, și să pot trece peste greutățile sufletești.

Mici schimbări am observat în comportamentul meu. Schimbarea personalității tot o încadrez la perspectiva roz, dar modificarea atitudinii am verificat-o. Se întâmplă. Mi-am permis, după ani de fofilare, să-mi recunosc furia pe propria mamă. Relația dintre noi nu a devenit mai bună, dar starea mea s-a îmbunătățit simțitor.

Învățasem deja de la Freud să stârpesc sentimentul de vinovăție, iar acum plutesc. Așa ușoară mă percep. Nu știi ce povară porți până nu te confrunți cu ea. Sunt furioasă pe mama și nu mai ascund asta. Îmi rămâne de acum încolo să o compătimesc și să o iubesc cu detașare.

Ani de zile am primit indicații și asigurări că acționez și simt greșit. Interpretarea asta e responsabilă de întârzierea devenirii mele. Conștientizarea propriei animalități nu oferă o libertate prost înțeleasă, ci ordonează un întreg coerent. Doar avantaje se desprind din posesia personalității, zice Jung.

În încheiere, vorbele lui Rogers:

”… a fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi, în care experiența sentimentelor e mai profundă și mai intensă, mai vastă și mai variată. Îți simți mai clar unicitatea și, ca urmare, te simți mai singur, dar este mult mai real, astfel că relațiile cu alții își pierd artificialitatea, devin mai profunde, mai satisfăcătoare și atrag în relație mai mult din realul celeilalte persoane.”

Zice Dunia

În orice grup ajung, boemi sau conservatori, îmi ajunge la urechi: România e frumoasă, păcat că e locuită.
Într-adevăr scriu pentru a-mi confirma plictiseala. Un procent mare, copleșitor aș zice, dintre cei care deschid gura să evalueze astfel România fac următoarele:

1. Nu duc coșul de cumpărături la locul special amenajat. Săptămâna trecută parcarea de la Dedeman număra zeci de coșuri abandonate. România e frumoasă.

2. Aruncă mucurile de țigară pe geamul mașinii. România rămâne frumoasă.

3. Rămân pasivi la schimburile violente de cuvinte între două sau mai multe persoane pe stradă. România e la fel de frumoasă.

Etc!

Mă opresc, ideea am exprimat-o. România, Elveția, Suedia, Grecia, petice de pământ. Diferența au făcut-o întotdeauna oamenii și regulile. Noi ce reguli respectăm? Plângerile la adresa țării s-ar restrânge simțitor dacă oamenii ar începe să-și dea valoare prin ceea ce sunt, și nu prin ceea ce au.

În prezent suntem prea mulți mitocani.

UPDATE: Doar schimbarea atitudinii individului este începutul schimbării psihologiei națiunii. Marile probleme ale omenirii nu au fost niciodată rezolvate prin legi generale, ci întotdeauna doar prin reînnoirea atitudinii individului. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică

Foto: Silviu Pârjolea

În România ne educăm copiii pentru o viață în altă parte

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O spun cu bucurie, sunt părinte Montessori de cinci ani. Am ales Montessori pentru un motiv, unul singur: pedagogia. La Timișoara, în grădinița și școala Montessori se predă în limba germană. Pentru mine ar fi putut să fie oricare altă limbă. Interesul meu ca părinte nu a stat și nici nu stă în limba străină. Ce avantaje sper eu să obțin de la o asemenea instituție? Privilegiul de a crește un copil cu stimă de sine, cu personalitate, cu educație eficientă și centrată pe persoană.

Mara mea este o persoană.

Pentru copii, sănătatea stă pe primul loc, joaca pe al doilea, învățarea pe al treilea. Nici un argument nu mă va convinge de contrariu.

La ultima ședință cu părinții, prima din acest an, s-a readus în discuție limba germană. Există mulți părinți nemulțumiți de nivelul de cunoaștere al limbii germane de către copiii lor. Am luat parte la multe discuții de genul. Participarea mea a constat doar în prezență, un martor mut, nu m-am implicat. O singură dată am făcut o observație pe un grup de discuții cu părinții. Greșeli de gramatică în limba română la părinți, părinți care luptă, consumă energie, pretind, cer ședințe cu pedagogii deoarece copiii lor nu cunosc limba germană la un anumit nivel.

Îi înțeleg. Vor tot ce e mai bun pentru copiii lor, iar punctul lor de referință pentru reușita în viață constă în a cunoaște limba germană. Să o cunoască atât de bine, încât s-au făcut sugestii să-i ducem suplimentar în week-end la Babel.

Atunci am simțit furia. Aș fi urlat cu ciudă, cu disperare, cu dispreț. Sunt doar niște copiii! Nevoia lor e joaca dacă sunt sănătoși. Nu am strigat. Am ținut în mine și m-am consolat cu mărturisirea Marei: Nu-mi prea place mie la școală, mama, dar sunt fericită!

Oare nu aș face eu ceva în fericirea ei dacă aș duce-o în week-end suplimentar la cursuri de germană? După furie, mi-a părut rău de unii dintre părinți, dar mai ales de copii.

Citeam ieri pe facebook, la o fostă profesoară de la Universitate, că un domn din America a început să-și concedieze angajații care au greșeli de scriere în mailuri. Pe același scenariu, doamna se întreba ce să facă cu studenții agramați.

Direcția educației în vremurile actuale o să ne pregătească mulți asemenea studenți. În România ne pregătim pentru o viață în altă parte, gramatica limbii materne trecând pe un plan secundar. Pentru a avea alt start în viață, argumentul decisiv folosit de părinții obsedați de cunoașterea limbii germane sau a altor limbi. La Montessori cel puțin, îndrăznesc să afirm, ne pregătim copiii să fie excelenți nemți.

Trăiesc o dezamăgire teribilă pe segmentul acesta din viața mea. Gestionez după putințe. Capabilitatea mea intelectuală mai dă erori. Știu că nu am o putere să schimb percepția asta despre educație, dar mi-ar plăcea. Cel mai mult m-aș bucura dacă nu mi-ar trage și copilul în nivelul acesta distorsionat de realitate a reușitei în viață.

Cea mai mare realizare este să-ți auzi copilul declarându-se fericit, iar pe unii dintre ei, dragi părinți, s-ar putea să nu fie școala cea care îi face fericiți.

Ce facem?!

Nimic. Îi iubim. Îi acceptăm. Îi îndrumăm. Îi compătimim.

Foto: Flavius Neamciuc