Până la 10 ani, plictisul provoacă

De multe ori, în copilăria mea, am ațipit pe câmp sau pe malul Dunării. Codrul și apa mi-au fost buni prieteni. Pe dealuri, am învățat să ascult vântul. La Dunăre, am învățat să ascult susurul. Înainte să vă dați ochii peste cap, acesta nu este un text în care o să exagerez cu un sentiment.

Nostalgia vremurilor trecute nu mă caracterizează. Oricât de idilic ar suna apropierea de vânt și de susur, înapoi în timp au reprezentat o modalitate de petrecere a timpului. Nu prea aveam ce face. De aceea am și citit foarte mult. De aceea am fantazat exagerat cu povești de dragoste desprinse din Hugo, Balzac, Dumas, Stendhal.

Discuții despre transformările trupului n-am purtat. Tata ne păzea ca un adevărat cenzor. Mustrarea, pedeapsa și violența erau uneltele lui. Mama ne-a programat prin repetiție. O să vă săturați să stați cu piciorele depărtate! Tonul plin de dispreț a ajutat la fixarea în memorie. Să zicem că am auzit asta de 830 621 de ori.

A lipsit dialogul dintre părinți și copii. Nu mă plâng. Cunoașterea trecutului îmi susține prezentul și viitorul. Nu scuz, nu acuz, dar subliniez, iar experiența mă sprijină. Lăsați copiii să se plictiseacă. Până la 10 ani, plictisul provoacă. Explorarea celor două lumi, interioară și exterioară, ține de urât. Când ți se face urât, acționezi. După vârsta de 10 ani, aici în funcție de copil, căutați activități. Fantazarea în exces pregătește terenul pentru spulberarea speranțelor. Niciodată realitatea nu se va ridica la nivelul fanteziei.

Dintr-o unică iubire în viață, unii experimentăm două sau trei, unii nu o găsim niciodată. Cu certitudine, nimeni nu te iubește dincolo de moarte așa cum m-a marcat povestea de dragoste dintre Amelie și Morgan.
La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu.
Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu şi are să vi se spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit numele Améliei.  CONJURAȚII, Alexandre Dumas

După noi se rostogolesc pe scări un foen, o carte, un ghiveci la despărțire. Nu-l ajutăm pe celălalt să-și care bagajele. Ne asigurăm  să nu uite ceva și atunci îi strigăm numele.

Cu asemenea povești de dragoste am crescut. În adolescență adormeam pe plajă cu gândul la. Mă trezeam uneori speriată. Nu știam unde mă aflu.

Uneori îmi amintesc de aceste episoade și mă trece un fior. Dacă totul nu e decât un vis? Dacă eu sunt de fapt pe plajă, iar viața mea din ultimii 25 de ani e visată? Nu suport gândul. Mă scutur de el, mă pălmuiesc, caut să fac ceva pentru a lăsa în urmă închipuirea.

Dacă o să înnebunesc, în acest scenariu o să-mi desfășor psihoza. Când mă vizitați, vă garantez că o să mă găsiți la plajă.

Să nu avem posibilitatea să verificăm!

Foto: Bogdan Mosorescu

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *