Pardon de Cornelia Iordache

O cameră de apartament. Pe peretele din dreapta, două fotografii înrămate la Rămăria. Freud privește în creștetul unei femei de 34 de ani care tastează la calculator. Un pisic aleargă pe canapea și cade. Se oprește într-un teanc de cărți și varsă borcanul cu flori.

– Prefer să public articolul Corneliei azi. Nu mă pot concentra. (Femeia nu e sigură, dar a gândit cu voce tare).

Publică și cortina cade peste blog.

Întâmplări din parc

Pardon! (2)

Pardon, spuse. Fără să știe cui. Un nume. O poreclă. Bănuia că nici ei nu știau detaliul ăsta despre el. Era la a treia întâlnire cu grupul și oricum, niciunul nu se sinchisea de prezentări. A fost mutat de la școala veche pe motiv că anturajul îi era nefast. Ce invenție, mă, Piele de Broască! Recunoscu vocea și făcu stânga împrejur ca să-i acorde atenția cuvenită oratorului, măcar de data asta. Execută mișcarea pe loc, soldățește, încercând să nu atragă prea mult atenția. Era cel cu dauna la încălțări. Pieptos, înfoiat, cu coama de culoarea tăciunelui odihnindu-se lejer pe umeri. Pipota și măcelarii nu-i niciun joc. Ce suntem noi, puștani plictisiți?! E un…îîîî, un… o… Își frecă bărbia preocupat, țuguind buzele cu falsă intelectualitate precoce. Ceilalți așteptau în tăcere deplină, semn că cel cu alură de șef de trib, era într-adevăr comandantul găștii. Pauza se prelungea. O luă ca o scadență. Frica i se prelingea în corp. Inima îi șuiera și ceva, nu știa exact ce, se învârtea ca un titirez în stomac. Acum, leagănul scârțâi pentru prima dată. Băgă de seamă două siluete la locul de joacă. Ocupantul scaunului în balans, un pici curios și pârâcios în devenire, cu arătătorul întins înspre ei, băieții din foișor. Și însoțitorul lui, cucerit de țigara fumegândă. Să aștepte dintr-acolo salvarea? Mai bine nu. Să-și facă singur un plan. N-a avut timp să cugete îndelung. O competiție sportivă, balegă de oaie, rupse repausul cel brunet. Și se dezmetici înghiontit. Deznodământul cugetărilor comandantului stârni urale. Acum poți să ne arăți cât ești de dur. Verigile metalice ale leagănului au zbierat a doua oară. Copilul își forfeca neputincios picioarele împotrivindu-se anevoios adultului care-l apucase cu mâinile de la subraț. Noi ne împrăștiem pe margine. Tu o iei la galop. În cerc. O tură, două, doișpe, douăzeci, ținem noi socoteala. Nu te oprești. Te oprim noi. Când pipota ți-o fi pe cale să explodeze. Și te punem la pământ, așa, ca să te odihnești. Hihihi hahaha au început să grohăie, să icnească și să se schimonosească dându-i ocol. Și ne-om ascuții coatele în oasele tale până ți-or ieși bale de vier pe gură. I-a inițiază-l tu, arătă șeful de trib la întâmplare. Încasă un prim pumn în nas. Al doilea, la coaste. Căzut la sol, își prinse glezna între palme și cotrobăi stângaci la șosetă. Mută căutarea la celălalt picior, de unde scoase câteva țigări. Cineva le-a înhățat. În fugă. Unul câte unul. Rămas singur în foișor, se gândi că ele i-au cumpărat păsuirea. Măcelari n-au mai apucat să-și facă jocul. Care joc, asta-i o nerozie, în niciun caz o competiție sportivă, uite în ce hal te-au lăsat, ca-n codru, spuse tatăl copilului mai devreme legănat, amândoi sosind la fața locului însoțiți de un jandarm. Fu ajutat să se ridice și, în moliciunea cauzată de lovituri, lăsă o dâră de sânge pe jacheta jandarmului. Pardon, spuse.

Foto: Flavius Neamciuc 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *