Poate e ultima dată

IMG_7908Plouă. Bate vântul. Străzile au devenit galbene. Copacii cedează. În mașină cald și s-au aburit geamurile. Caut un loc de parcare mai aproape de poartă. Nu găsesc. Fac o parcare laterală, iar când opresc motorul, o mașină se pune în mișcare. Mă gândesc o secundă dacă să o mut.
Nu.
Mi-e lene.
Cobor și mă îndrept spre poartă. Abia mai văd, ochelarii cedează și ei. Lentilele se ceartă cu lumina, se transformă și îmi răstoarnă imaginile. Sun.
Reașez ochelarii cu nasul. În timp ce nasul îmi ridică ramele, buzele se înalță ca un țugui.
Fix când mă aflu pe piscul pliscului, îmi deschide doamna asistentă.
– Ați reușit, ați ajuns!
Părăsesc piscul și o pândesc pe doamna asistentă. Oare ce gândește de caraghioasa din poartă care stă în ploaie și vânt cu o pungă de mere în mână și cu buzele țugui?!
– Mă pregăteam să-i dau să mănânce.
Mă strecor pe lângă asistentă, intru în casă, mă descalț, iar punga se răstoarnă. Mă întind după mere, le așez la loc. Le șterg înainte bucată cu bucată.
– Unde este? La bucătărie?
Mă îndrept spre, dar mă oprește doamna asistentă.
– E la dumnealui în cameră.
Retrag mâna, îndrept spatele și mă îndrept spre dormitor. Deschid ușa și-l văd. Îi zâmbesc cu toată fața și țip când îl salut. E aproape surd. Mă recunoaște, vrea să se ridice din pat. O dată. Cade la loc. A doua oară. Cade la loc. A treia oară e în fund.
Mă așez lângă el, îi sărut obrazul pierdut și-l întreb ce face. Scenariul ultimilor cinci ani. Ce să fac, tată, întineresc?!
Răspunsul nu vine însă. Îmi dă mâna și ne ridicăm. În picioare se uită fix în ochii mei. Se scarpină după ureche și face câțiva pași spre usă. Pășește greu și se oprește.
– Mulțumesc, tată, că mai treci din când în când la mine.
Scenariul. E ceva schimbat. Mă uit din nou la el și îi zăresc o lacrimă. Mă sperii. Inima bate și vreau să părăsesc cât mai repede încăperea. Îi șterg lacrima și mai facem câțiva pași împreună.
– Deschideți, vă rog, geamul cât mănâncă.
În fața bucătăriei mă aplec și-l sărut din nou.
– Plec.
– Pleci?
– Plec.
– Să ai drum bun.

La poartă m-a oprit doamna asistentă.

– Știți, starea lui nu e prea bună. Ați făcut bine că ați trecut pe aici.

– În ultimii cinci ani am trecut de fiecare dată cu frică. Că poate e ultima dată când îl mai văd. Deja făceam glume despre vizita asta. Să mergem la moșu, să trecem să-l vedem că poate e ultima dată. Moșul are 96 de ani și de fiecare dată mi-a răspuns că întinerește. Azi îmi zise mulțumesc. Vă mulțumesc și eu, doamnă! O zi lină.

Bunicul meu întinerește.

2 Comments
  • arakelian
    octombrie 21, 2015

    multi ani sanatosi si plini de umor.

  • Dunia
    octombrie 26, 2015

    Bunicul meu are 86 de ani. Fiind povestire articolul de mai sus, nu a contat vârsta bunicului meu, ci o stare de fapt pe care sper să o fi transmis.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *