Privește, înger, către casă

Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.

2 Comments
  • vladimir b.
    noiembrie 21, 2012

    În definitiv, toate cărțile bune solicită din partea-ne răbdare, luare-aminte; iar libertatea de familie e oare chiar orîcînd dezirabilă, și ne face cu adevărat liberi?
    Niște dileme…

    • dunia
      noiembrie 26, 2012

      Cu adevărat liberi nu suntem niciodată sau cu adevărat liberă, ca să vorbesc doar în numele meu.
      Familia cere imperativ detașare, familia mea cere imperativ detașare.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *