Simț enorm și văz monstruos

12660492_1133014096708743_805797103_nAm ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan.

Cenaclu, cenacluri, grup de literați, de artiști legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup.

Prima lămurire.

A doua lămurire. Cine este Pavel Dan?

O să las un link pentru curioși.

Nu am presupus că cititorii mei cunosc sau au auzit de cenaclul Pavel Dan. Faptul de a presupune, din experiența mea, formează goluri în conștiință. Profesorii fac întotdeauna supoziții. Las că știe de la școală, las că știe de la liceu, iar la facultate las că picăm noi examenul deoarece nimeni nu ne-a explicat diferența dintre scriitor și autor. Năduful meu din primul an de facultate.

Cu o așa strașnică introducere revin la subiect.

Am ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan cu ocazia celebrării lui Caragiale. Am primit o invitație pe facebook, iar numele dramaturglui, dar și ale persoanelor invitate să vorbească despre, Ilie Gyurcsik, Eugen Bunaru și Goran Mrakic m-au convins să acționez.

M-am deplasat la Casa studenților. Am frânt rutina zilelor. De obicei, după ora 17 mă retrag de la orice activități și-mi pun costumul de mamă.

Fără costum, în blugi și bluză de mătase Tenue de Saf, am pătruns într-o încăpere plină de cărți. Îmi convin asemenea spații. Le privesc și nu mă simt deloc singură. Deslușesc titluri și rememorez scene la care uit că nu am participat fizic.

M-am așezat cuminte lângă domnul profesor Ilie Gyurcsik. Am zâmbit toată seara. E așa ușor când ți-ai dăruit admirația cuiva. Am ascultat flămândă tot ce s-a vorbit. Despre Caragiale, despre Branislav Nusic, scriitor necunoscut de mine, despre Cehov, umor, dramă, teatru, limbaj, paralogie.

Ah! Mi-e așa dor de unele cursuri, de unii profesori, de un anumit tip de învățătură! La un moment dat aș fi vrut să vorbesc. Mi-am amintit niște vorbe ale lui Camil Petrescu care ar fi adus o dovada în plus în sprijinul agreabilului ca obiectiv al teatrului.

Dar am păstrat tăcerea pentru că nu mă mai săturam să ascult. Mi-a părut rău când s-a pus punct. Între discursurile oamenilor de litere, actorii teatrului Thespis, teatru studențesc din 1965, au interpretat din opera lui Caragiale. În fond, întâlnirea i-o datorăm lui Caragiale și putinței noastre de a ne oferi admirația, căci simț enorm și văz monstruos a fost replica vedetă a serii.

Personal am simțit enorm, rămâne să descopăr cât am văzut.

Parol!

Notă! Am fotografia prin bunăvoința domnului profesor Ilie Gyurcsik, iar eu m-am jucat cu programele deșteptului meu telefon.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Te rog sa rezolvi enigma de mai jos: *