Să nu lezezi! O mie de motive

O să mă compar, în rândurile care urmează, cu Eugen Ionescu. Fără griji, stabilesc doar niște asemănări comportamentale. Condițiile mele de viață nu au produs o ruptură totală între om și mediul sociocultural ca în cazul lui Ionescu.

Am descoperit pe paginile cărții lui Radu Beligan, Între acte, o confesiune. În urma spectacolului Rinocerii, jucat la Paris, Ionescu a declarat că a fost cea mai bună reprezentație. După spectacol, la autor acasă, l-a luat deoparte pe Beligan și i-a mărturisit că este un Beranger formidabil, peste Jean-Louis Berrault și peste Laurence Olivier, dar că nu poate declara asta jurnaliștilor, având relații de muncă cu ei.

Mă aflu într-o situație similară. E imposibil, în atmosfera unui oraș de provincie, frunce sau nu, să faci astfel de declarații. Să nu lezezi. Sună ca o poruncă. Ca măsură, vă iau și eu deoparte aici pe blog și vă mărturisesc că am doi actori preferați: Alina Ilea și Călin Stanciu Junior.

Mi-am exprimat preferința în diverse grupuri, iar la un moment dat chiar mi-au auzit urechile: știu oricum că tu îl placi pe Stanciu. Nu am ridicat din sprânceană. Aș fi făcut-o, dar nu pot. Corect este: îmi place cum joacă Călin Stanciu Junior. Despre persoană am nesemnificative cunoștințe, pagina de facebook a actorului fiind tot un fel de reprezentație.

Vă povestesc toate astea deoarece am văzut de curând la Sala 2, piesa Frați de Dave Williams cu Florin Piersic Junior. Din distribuție au mai făcut parte Matei Chioariu și Călin Stanciu Junior. Nu știu pentru alții ce a însemnat repartizarea lui Stanciu, dar mie mi-a confirmat punctul de vedere. Teatrul Național Timișoara are pe lângă mulți actori buni și dedicați, un actor cu o aptitudine deosebită, un om care manifestă artă.

Aseară, Florin Piersic Junior a urcat din nou pe scena Naționalului pentru piesa O mie de motive după Duncan Macmillan, regia Horia Suru. Un spectacol cu o interacțiune permanentă cu publicul – (eu însămi am spus cu voce tare: Să mănânci fructe direct din pom) – a prilejuit celor prezenți o scurtă întâlnire cu Stanciu și actul lui creator.

Știți? Marius Manole m-a cucerit făcându-mă să cred că e Mihail Sebastian. Pe Călin Stanciu l-am văzut în multe roluri, dar mi-l reprezint ca Tipătescu, iar de aseară ca pe tatăl lui Florin Piersic Junior și care dintre noi, născuți în România, nu știm cine este tatăl lui Junior?

Pactul cu ficțiunea se pierde pe undeva. Încetez să mai raționez la un spectacol cu actori neîntrecuți și mă las captivată de situații, de caractere, de replici, de dialog, de monologuri. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o mie de motive să mergem la teatru, iar primul este starea de spirit.

Am primit o incredibilă stare de spirit datorită lui Florin Piersic Junior, iar Călin Stanciu Junior promite și el multe asemenea stări.

Sper să ne vedem cât mai des la teatru. Puteți să mă trageți într-un colț și să-mi mărturișiți preferații dumneavoastră.

Promit, nu o să scriu pe blog.

Foto: Piclisan Adrian

Gala Uniter. În metrul intim al unui actor

Începui ziua cu un duș lung. Apoi trăsei o pereche de blugi pe mine și mă postai în fața dulapului.
Ce să iau pe mine? Dar ce?

Întinsei mâna după o camasă, dar mă răzgândii.
Merg eu la o conferință, dar nu e o ieșire în interesul muncii.

Apucai o bluză neagră, din modal, un bumbac superior se pare, și o trăsei pe mine. În spatele meu, mamanu exprimă cu voce tare incertitudinea de pe chipul meu: Ai stil!

Renunțai și la bluză. Dimensiunea nu se potrivea cu modelul evazat al blugilor. O altă bluză, tot neagră, dar de mătase, mă fermecă. Mă echipai inclusiv cu tocuri și plecai spre teatru.

În holul cu oglinzi al teatrului făcui un live pe facebook cu evenimentul: conferință de presă pentru Gala Premiilor Uniter – 25 de ani.

Pentru o exactă înțelegere: Gala Uniter semnifică un fel de Oscar al teatrului românesc. De mâine, orașul va găzdui actori din toată țara și nu orice actori, ci aleși pe sprânceană. Știți care e rolul sprâncenei? Să împiedice transpirația să ajungă în ochi. Prin asociere, așa și actorul, ne împiedică în activitățile și grijile zilnice cu stări de spirit excepționale.

La finalul conferinței, în cele 5 minute programate pentru întrebări, mă rușinai puțin. Mă ocolesc întrebările cu obraznicie. Mă ridicai de pe scaun, îmi aruncai paharul gol de cafea și mă sprijinii pe un stâlp. La un metru, reporterii îi luau interviu lui Ion Caramitru, președintele Uniter, inițiatorul și amfitrionul Galei Premiilor Uniter.

Asemenea lui Andrei Bolkonski, personajul lui Tolstoi și genul meu de prinț, în timpul conferinței văzui actorul Ion Caramitru, iar în timp ce răspundea la întrebări, prin fața ochilor îmi trecu Socrate. Socrate e cu noi! Socrate e cu noi!

Revenii la realitate datorită unei replici. Ion Caramitru aprobă o întrebare. Foarte bună întrebare. Iar mă rușinai și coborâi ochii. Nu, nici o întrebare, dar nu mă dezlipii de stâlp. Rămăsei acolo până se îndepărtară toți reporterii, apoi îi zâmbii larg când păși și întinsei mâna.

Domnule Caramitru, mă gândii să pun și eu o întrebare bună, să impresionez. Nimic. Nimic? Cu mâna întinsă, îmi întoarse zâmbetul, iar de aici discutarăm lejer 5 minute. Nu 5 minute să exprim o foarte mică măsură, ci 5 minute întregi. Despre zodii, despre teatru, despre tinerii la teatru, câteva complimente, multe zâmbete, sper să-mi fi făcut cineva o poză.

N-am visat niciodată să ajung în metrul intim al unui actor, dar uneori visele se îndeplinesc prin direcțiile alese în viață. Eu am ales să merg la teatru, să frecventez librării, să caut personalități pe care să le admir și care să mă ajute să-mi stabilesc un reper unde să recunosc valoarea.

Mă încearcă o stare de beatitudine de azi dimineață. Îmi fac în cap fel și fel de ținute pentru Gala de luni și mă schimb tot în cap.

Eu cu ce mă îmbrac?

E o Gală, prima Gală din viața mea și încep să le înțeleg pe femeile care au emoții în ziua nunții. Fix așa aștept eu ziua de luni, ca o mireasă.

Ne vedem luni.

Foto: Flavius Neamciuc

Concurs: Mai spun atât şi plec

Agenda mea culturală creşte în fiecare zi. Mă strecor tot mai greu printre evenimente. Înainte de a stabili un program, e nevoie să îndeplinesc nişte sarcini. Sunt mamă. Prima dată am grija copilului.

De exemplu aseară am petrecut la Filarmonică cu Tudor Gheorghe. Înainte să părăsesc casa, cu ciorapi de mătase, rochie Tenue de Saf şi urcată pe tocuri, am tras o tură pe la bucătărie să-i fierb o porţie de paste Marei. Diversitatea fascineză.

În fiecare zi se întâmplă câte ceva în oraşul ăsta. Să fie legat de Capitală culturală europeană, să nu fie legat, eu mă bucur. Uneori mi-e ciudă din cauza evenimentelor care se suprapun. S-a tot întâmplat. Vineri, în 11, va fi o asemenea zi.

Cum nu-mi pot pierde caracteristicile specifice materiei, rămân formă la un unic eveniment, vineri seară o să mă găsiţi într-un singur loc. În schimb am ceva de oferit pentru cititorii blogului meu. O invitaţie dublă la piesa Mai spun atât şi plec a Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely. Spectacolul începe la ora 19 şi este tradus în limba română.

Cum o să procedăm? Am nevoie de un comentariu de la dumneavostră. O să aleg pe criteriu subiectiv, iar invitaţia va putea fi ridicată de la casierie înainte de spectacol.

Care a fost prima piesă de teatru la care aţi mers şi ce vârstă aveaţi? Aştept răspunsurile dumneavoastră în comentarii.

Încep eu. Prima mea piesă a fost Punguţa cu doi bani. Am mers cu şcoala şi aveam 8 sau 9 ani.

Mulţumesc.

Întreţinerea fericirii

img_9855-1-copyLuni seară am petrecut extraordinar. Am stat 2 ore la teatru şi nu m-am atins o dată de telefon. Am postat o fotografie înaintea spectacolului, apoi l-am abandonat în geantă.

Să ştiţi că aş fi putut să frunzăresc facebook-ul în timpul spectacolului. Fiecare din cei trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Marcel Iureş au fost aplaudaţi lung. Menţionez o aşa informaţie banală pentru un anumit tip de conduită. Acţionăm sub impulsul unei forţe interne obsesionale de a butona în permanenţă. Ne simţim ameninţaţi de nelinişti şi culpabilităţi dacă nu răspundem celor care ne solicită atenţia.

Se poate oare ca majoritatea oamenilor de pe planetă să sufere din lipsa de iubire? Îmi amintesc certurile din copilărie cu sora mea. După replici aruncate una către alta, ea mereu încheia: nu vrei să faci? Bine!

Mă paraliza acel bine. Îl simţeam ca o sfoară în jurul gâtului. Plutea în aer o ameninţare de pierdere a ceva nedefinit. Plângeam de multe ori şi cedam. Îmi asiguram iubirea ei până la următorul bine.

Butonarea în permanenţă a telefonului, în timpul unui film sau spectacol, la o întâlnire cu prietenii, la masă, îmi pare că traduce o teamă, teama de abandon sau teama de a pierde un favor sau altul.

Luni seară mi-am propus să-mi câştig o stare de spirit. Sunt mare amatoare de stări de spirit. Am avut pe scenă trei personalităţi. O spun, nu fără invidie, că trăiesc în lumea largă caractere seducătoare. E suficient să le priveşti şi simţi cum toţi atomii, milioanele, şi milioanele, şi milioanele, şi milioanele de atomi se reaşază.

O să vorbesc imediat pe înţelesul tuturor. Vă rog să vă reamintiţi de vremea când eraţi îndrăgostiţi; toată atenţia îndreptată spre celălalt, percepţiile şi reprezentările redefinite, extaz sau disperare încălecate într-o secundă. O mare imensă de zăpăceală, de beatitudine, de satisfacţie că trăieşti clipa aşa şi nu altfel.

La teatru, subjugat de o personalitate sau un personaj, trăieşti clipa aşa şi nu altfel. Fericire şi mulţumire sufletească, o uitare de sine pe care individul o merită cu prisosinţă.

Suportăm nimicul, acceptăm lipsa de sens a existenţei umane, ne împăcăm cu necunoscutul de după moarte. Omul are un cod genetic. Suportăm aproape orice prin frământări inutile şi prin stările de fermecare ale minţii.

Teatrul deschide poarta asta. Muzica o deschide şi ea. Sunt împrăştiate în lume câteva chei universale indiferent de limbă, culoarea pielii, politică, religie sau orientare sexuală.

Arta reprezintă stadiul în care a ajuns umanitatea pentru întreţinerea fericirii.

Cabaretul cuvintelor

Timpul, prin intervenția oamenilor, poate să rămână fără sens. Oamenii au turnat timpul în ceas, în calendar, în cronologie. Ne socotim anii. Dar când nu mai socotim, nu mai măsurăm, mai are timpul sens?
Când ființa noastră doar simte, nu cumva avem de-a face cu alterarea noțiunii de timp?
Dacă stau bine și mă gândesc, semantic, oamenii au dibuit și o expresie a ființelor care doar simt, care se abandonează senzațiilor, și anume, am petrecut timp minunat.
E nevoie să ne fixăm în timp, în teluric, să nu ne pierdem bătrânețea și decrepitudinea.
Ceea ce vreau să transmit este că mie îmi place să ies din timp, să-l las fără sens, să fiu un hoț de vocabular.
Pentru a deveni un asemenea hoț am nevoie de un mijlocitor sau mijlocitori. Unul dintre acești mijlocitori este teatrul, piesa de teatru cu tot ce presupune, decor, actori, joc, subiect, idee.
Sâmbătă seară am furat sensul timpului. La Cabaretul cuvintelor, o piesă după Matei Vișniec, am simțit. Am experimentat teatrul ca pe un drog, căci mă găseam stupefiată de ceea ce primeam de pe scenă, o stare de bine care mă desprindea de toate cerințele lumii, de toate constrângerile sociale, de toate mofturile inimii, de toate capcanele minții. Am simțit. Atât. Am primit o stare de bine, două, trei stări de bine. Și nici una nu anula efectul celeilalte. Așa că s-a ivit prilejul unui abandon total, mintea și sufletul au tras cu nesaț plăcere de pe scenă.
Am aplaudat extatică cu un zâmbet larg și binevoitor pe față. Am privit chipurile actorilor și i-am admirat. Pe Cătălin Ursu l-am felicitat printr-un mesaj. Nu m-am putut abține, cuvintele se îngrămădeau, starea de bine îmi dădea ghes.
Aceasta a fost sâmbăta mea. Eu nu recomand sau de prea puține ori am recomandat să se meargă la o piesă sau alta, eu îndemn lumea să depășească limitele cunoașterii perceptibile, a transcende nu este doar un verb, și ce îndrăznesc, căci îndrăznesc, este să instig. Instig oamenii să meargă la teatru sau la orice manifestare a culturii.
Instig, provoc, stârnesc, tulbur. Nu se simte nimeni tulburat?!