Mă faci de rușine, ce o să zică lumea?!

În ultimii doi ani, condițiile de viață au creat o nouă direcție pentru mine. M-am apropiat de adolescenți. M-am apropiat cum știu eu cel mai bine: prin literatură, prin adoptarea unui rol de educator puternic, dar mereu binevoitor. Nu am reușit mereu să-mi păstrez zâmbetul pe buze și recunosc că mi-e ciudă. Dar obișnuințele mor greu.

La întâlnirile mele cu un adolescent sau altul nu am mers niciodată cu pretenții conștiente. Modelul meu, în predare, este Constantin Noica: școala în care nu se predă nimic, adolescenții au ceva de spus, profesorul are rol de mijlocitor între elev și sinele elevului. Interacțiunea dintre noi mi-a demonstrat diferența dintre ce sunt ca persoană care îndrumă și ce cred că sunt.

Eu cred că sunt tolerantă. Am aflat că sunt pe alocuri lipsită de. Să vă povestesc. Într-o zi am ajuns mai devreme la meditație. Adolescentul meu mi-a deschis și m-a poftit să mă așez. Să aștept zece minute. Dacă ai venit așa repede, așteaptă, eu am un joc de terminat.

Instant s-a instalat o stare de iritare. Vechea mea educație a țâșnit din adâncurile conștiinței unde o alungasem. Cum adică are un joc de terminat? Urla provinciala și copilul rușinos din mine. Am rumegat zece minute, am ținut ora și am plecat dezamăgită de mine.

La întâlniri cu prietenii am discutat despre. I-am întrebat dacă li se pare amuzant ca întâmplare și un pas înainte pentru un adolescent să-și exprime nevoile. Majoritatea răspunsurilor au fost critice. Adolescenții au parte de puțină bunăvoință din partea adulților. Să-i fi zis eu la maică-mea sau taică-miu că nu am chef de meditații? Imediat îmi luam una după cap.

La câteva săptămâni după acest episod, ne-am lovit de o stare de plictis monstruoasă. Am lăsat baltă orice activitate educațională și am deschis un dialog. Eu am vorbit prima. Am zis ce am observat, ce am simțit.

Generația mea a învățat de frică și de rușine. Luam bătaie pentru o notă mică, pentru o replică obraznică. Iar șantajul emoțional al părinților a schimbat mai multe personalități ca orice agresiune. Mă faci de rușine, ce o să zică lumea!, a marcat prea multe suflete crude.

Răspunsul unui adolescent: Nașpa de tine.

Răspunsul meu: De acord cu tine, de aceea mă bucură libertatea voastră. Prefer sistemul de acum în locul sistemului de atunci. Dar te întreb eu pe tine: cum să te motivez? Nu mai există frica. Bravo! Nu mai există rușinea. Bravo! Cum?

A dat din umeri. I-am cerut atenția și am continuat.

Am mers înainte cu voința de a mă scutura de toate obișnuințele. Am dus mai departe lucrul început fără nici o cerere. Ce facem azi? Ce vrei tu. Uite aici materiale. Pe o masă am așezat cărți de gramatică, romane, cărți de colorat, am avut și opțiunea să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Cireașa de pe tort a fost alternativa: sau putem să nu facem nimic dacă nu ai chef.

În momentul când am ascultat și am respectat cheful adolescentului, am primit atenție. M-am pricopsit cu percepția de prieten. Am învățat despre mine și mi-am corectat tendința spre tiranie. În prezent practic cu adolescentul facă-se voia noastră!

Mi-au trebuit vreo 2 ani, dar sunt pe drumul cel bun, iar adolescentul a pornit să-și folosească creator intelectul.

Adolescenții au ceva de spus.

Foto: Simona Nutu

Le dau adolescenților chei

flvn8923Am ezitat să povestesc pe blog despre o activitate a mea. Am menționat într-un text sau altul despre. Azi transform totul în subiect.

De un an de zile am început să am întâlniri regulate cu niște adolescenți. Nu, nu fac pregătire cu ei. Părinții lor ne pot cuprinde în context, dar eu am o altă perspectivă.

Mă întâlnesc cu ei și citim. Uneori ieșim împreună la Cărturești sau la un vernisaj. Luni îmi doresc să meargă împreună la o piesă de teatru din cadrul unui festival găzduit de Merlin.

O să vă explic de ce mă feresc să numesc întâlnirile noastre pregătiri. Nu sunt profesoară. Am ținut ore doar în facultate, cerință pentru obținerea unei note la metodologie. Alt motiv: consider că ei au mai multe de spus ca mine. Nu neapărat de luat aminte. Admir școala lui Noica unde nu se face nimic. Mă văd cu ei, iar prima întrebare este despre cum le-a fost săptămâna.

Am citit împreună Micul prinț, Ferma animalelor, Eșafodul, Gulliver, Ion, Povestiri de Sir Arthur Conan Doyle. Corect, ei au citit. Eu ascult. Îi provoc apoi la o discuție lipsită de orice convenții sau consecințe. M-au surprins la Micul prinț. Cu lejeritate au descoperit perspectivele, unghiurile și reprezentările. Pentru ei erau așa clare perspectivele. Mie îmi era frică de ele pentru că încercam să-i învăț. E comic! Ce figură ilară trebuie să le fi părut! Să încerc să le livrez ceva atât de clar pentru ei.

Le place să citească? Habar nu am. Sunt martor că citim săptămânal. Am stabilit nevoile fiecăruia, nevoia mea ține de atenția lor, nevoia lor ține de exprimarea clară a propriilor gânduri și sentimente. Cel mai frumos cadou primit vreodată este sinceritatea. Copiii deprind prea repede să comunice ceea ce consideră că vor să audă adulții. În general a face educație presupune a-i determina pe copii să se obișnuiască cu ceva. Într-o măsura mai mică, dar deloc neglijabilă, copiii au nevoie de ajutor să se dezvețe de a rosti pe placul adulților. Sunt ființe întru totul separate de noi. Nu drepturi avem asupra lor, ci responsabilități. Părintele care se străduiește încearcă să faca cum este corect, nu plăcut.

Îi atrage literatura? Știu că îi oprește. Fizic, lectura te țintuiește. Organismul lor comandă mișcare. Sistemul limbic pretinde plăcere. Aici intervin eu. M-am gândit mult cum să lucrez cu acești doi factori, mișcarea și plăcerea. Ne-am plimbat pe străzi, prin parcuri, la vernisaje, la înghețată. Mi-am arătat nemulțumirea. Sunt o persoană veselă și interesantă și nu e drept să mă transforme într-o femeie bătrână și rea. Râd cât pot de des cu ei. Literatura le-o pun în activitățile lor. Pe Ion l-am trimis să se plimbe printr-un parc din Freidorf. Pe Ana și Florica le-am transformat în cele mai bune prietene cu care mergi la mall. Adaptez din mers și nu-mi pare că nenorocesc nici o capodoperă. Dacă stau bine să mă gândesc, am devenit o vânzătoare de chei. Le dau adolescenților chei care deschid uși în lumea lor.

Am început să citesc Baltagul, nu-mi place, mă plictisește! Da, te înțeleg, și pe mine m-a plictisit. Îi spui, te rog frumos, și lui tata? Aș putea, o s-o fac, dar până atunci încearcă să citești Baltagul nu pentru școală, ci din curiozitate pentru felul cum își duceau oamenii zilele atunci. Vezi dacă Minodora mergea la mall.

Într-un fel sau altul mă străduiesc să aduc aproape de ei întâmplări dintr-o realitate necunoscută lor prin orice mijloace. Nu am jenă de coloși. Îi port prin mall, prin dispute adolescentine, prin conflicte cu mama, prin frustrări de pirpirii.

M-a impresionat școala lui Noica. Am ajuns să am experiența ei. Citesc săptămânal cu adolescenți, discutăm liber și încerc să-i ascult. Să vorbesc puțin. Nu facem nimic, dar construim caractere.

Am și eu școala mea. Cu 3 copii minunați. Am mușchetarii mei. Toți pentru unul și unul pentru toți.

Jules Verne versus jocuri pe calculator

Când anume să-l introducem pe Jules Verne în viața copiilor? Pot crește copiii fără cărțile de aventuri ale lui Jules Verne?

Dispun de tehnologie. Multe jocuri pe calculator livrează aventura. Aventura este o nevoie a copilului, în special a adolescentului. Cortextul prefrontal e în parte dezvoltat, nu raționează și-și asumă riscuri.

Când eram adolescentă, personajele lui Jules Verne riscau în locul meu. Eu îmi imaginam. În prezent, jocurile pe calculator, prin stimuli dublați, concept și imagine, au mărit forța de atracție. Copiii gravitează în jurul unor lumi virtuale. Identificarea cu un personaj sau altul vlăguiesc realitatea prea neinteresantă adolescentului.

Ne aflăm în fața unei noi provocări, părinții dintr-o realitate anostă și personajele dintr-o lume artificială aventuroasă.

Revin la întrebarea mea: pot crește copiii fără cărțile lui Jules Verne?

Consider că nu. Eu am început să mă pregătesc.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze

13162153_1199258313417654_653456872_nÎn toamnă, la rugămintea unei prietene mamă, am început să fac gramatică și literatură cu fiul ei. A zburat vorba. În prezent fac gramatică și literatură cu un buchet de copii. La fiecare le-am dus câte o carte din biblioteca personală. Citim, de fapt ei citesc cu voce tare, iar eu ascult, Micul Prinț, Călătoriile lui Gulliver și Eșafodul. M-am oprit la aceste titluri.

Plimb cărțile între ei, iar gramatica, cu părțile ei de vorbire sau de propoziție care mă pun în pericol să fiu înghițită de câte ori cască, e salvată de lectură. Da, gramatica e plictisitoare, copiii o fac uneori de coșmar, dar oricât de sensibili sunt unii și simt i-urile, avem nevoie de reguli ca să punem corect cei 3 i de la unele verbe sau adjective.

Am povestit despre activitatea mea alături de copii deoarece am făcut o observație. Adolescenții mei sunt în faza de dezvoltare care îi sperie pe părinți, sistemul limbic, cel care include centrii cerebrali ai plăcerii, este dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur.

Să folosesc alte cuvinte: adolescenții se îndrăgostesc, iar părinții pretind rațiune pe o lipsă de control neural redus. Comportamentul impulsiv cu care caută plăcerea înseamnă reacție.

De aceea vreau să vă șoptesc. Nu îndrăznesc să dau un sfat, nici măcar să recomand. Dragile mele mame, când fata începe să-și petreacă tot mai mult timpul în cameră singură, nu vă îndoiți, acționați, e momentul. Căutați activități care să vă solicite împreună. E datoria și responsabilitatea noastră de părinți să ne oprim din reproșuri și din a pretinde raționamente. Animalele au o perioadă de împreunare, rut se cheamă, omul are etape de dezvoltare cu faze mai mult sau mai puțin mature.

Activitățile împreună să vină firesc, ca distracție, nu ca o oprire sau îndepărtare de băiatul dorit. Îndrăgosteala constituie o plăcere, plăcerile se învață. Lectura e o plăcere. Citesc cu fetele mele, deși cască, nu se concentrează, privesc în gol pe fereastră.

Uneori, rar, îmi permit să râd de ele. Îmi dau voie să mă joc cu ele, să le tachinez, în timp ce le atrag în a percepe și a pricepe, între trandafirii de pe pământ, identici cu trandafirul Micului prinț. Le îmblânzesc. Merg pe urmele lui Exupery. Dacă ne îndrăgostim și o persoană devine diferită, percepem. Și ce pricepem? Că dacă vedem o calitate în funcție de sentimente, putem să neglijăm defectele. Uite așa trecem prin Gerard Genette, puțină teorie a literaturii, și rămân scrise notițe despre limbaj.

Intenția mea era să fixez în memoria afectivă a părinților că plăcerile se învață. Confecționați plăceri cu copiii dumneavoastră. Având mai multe plăceri în adolescență, îndrăgosteala nu-i poate acapara. O mamă din o sută naște un tânăr Werther, cele mai multe aducem pe lume copii inteligenți, dar care cresc anapoda, nedirijați. Părinții au datoria să mijlocească întâlnirea dintre copii și sinele lor, creștem oameni, îi educăm pentru ei, nu pentru noi.

Noi avem o viață separat. Cu plăceri deja cunoscute, împărțite pe categorii, cu sexul inclus.

Nu trebuie să-i ținem pe copii departe de sex, trebuie doar să le arătăm câte plăceri poate avea o persoană. Lipsa plăcerilor duce la concentrarea exclusivă pe plăcerea fiziologică. Adolescenții intuiesc multe, dar asemenea copiilor de doi ani, când încep crizele datorate imposibilității de a articula, nici ei nu pot exprima rațional ce se întâmplă cu ei.

La adolescență nu e permisă plictiseala. Lipsa de ocupație e binevenită la copiii mici pentru a-și stimula imaginația, dar la adolescenți plictiseala presupune un risc, concentrarea pe sex.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze, să transforme pulsiunile în preocupare: tenis, voluntariat, lectură, dansuri, actorie, drumeții, fotografie etc.

Să ne ajutăm copiii. Eu citesc cu ei. Asta voiam să vă șoptesc.

Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă? Adolescenţii au ceva de spus

12231536_1083442778332542_1469844432_nPentru fraza de început, cu intenţia clară de a seduce cititorul, îmi trecură prin cap clădirile şi familiile.

Corect ar fi la singular, clădire şi familie. V-aş fi rugat să reflectaţi la un aspect sau altul. Uneori îmi revin repede şi accept că figurile mele de stil, de cele mai multe ori eşuate, nu au impactul dorit. Nu impresionează, nu atrag atenţia, nu trimit la reflecţie.

Nu-mi acuz cititorul că e leneş şi comod la lectură, mă învinuiesc pe mine de o lipsă de incitabil pe subiect.

Subiectul: cartea.

Notă: de cele mai multe ori cartea.

În luna septembrie am iniţiat campania #poartaocarte. În urma campaniei, s-a ivit dorinţa, şi am păstrat-o, de a mai începe asemenea acţiuni. O să divulg semnificaţia familiei din fraza de început cu care voiam să vă seduc.

În familia mea, mama, tata, soră mai mare, mezină, tatăl era cel care lua decizii, îşi asuma riscuri, dar confirma lipsa de pricepere în gospodărie. Cum ar zice bunicii mei, nu era un bun gospodar. În casa noastră întotdeauna rămânea ceva neterminat. O bucată de lemn nevopsită, un bec lipsă, multe obiecte de menaj defecte cărora li se dădea altă utilizare. O veioză mi-a folosit ca suport de pălării până am plecat la facultate. Nici azi nu-şi îndeplineşte funcţia.

Asemenea organizării familiei mele, observ la mine similitudini. Mi-a venit ideea unei noi campanii. O campanie despre şi cu adolescenţi. Model: şcoala lui Noica. M-a fascinat şi încă mă fascinează şcoala unde nu se învaţă nimic, iar tinerii merg acolo ca fotbaliştii în cantonament. Să se relaxeze şi să pună întrebări.

Am ideea. Nu am un plan pe care să-l urmez în vederea realizării obiectivelor, ca să nu mai spun că nu am stabilit nici un obiectiv.

Haos!

Din repetiţia impusă de viaţă ca lecţie, fac ce am văzut în anii cu memorie absorbantă, lansez o nouă campanie provocare. Până la stabilirea unui nume, notez #şiadolescenţiiaucevadespus.

Am un adolescent care are ceva de spus. Numele lui este Tudor Morariu şi are 17 ani. Ne-am întâlnit vineri şi i-am propus să ne jucăm. I-am subliniat că are dreptul să refuze să răspundă la întrebări dacă nu e confortabil.

După ce i-am descoperit activităţile interdisciplinare, a studiat actoria şi fotografia, voluntar Verde pentru biciclete şi voluntar Plai, l-am rugat să se joace cu mine. Să se gândească la cel mai nesuferit coleg şi să-mi identifice o calitate a lui. Să se gândească la cel mai slab la învăţătură elev şi să-mi identifice o calitate.

A găsit fiecăruia o însuşire de apreciat.

Şi eu l-am apreciat pe el.

L-am rugat să se gândească la un profesor care l-a făcut să sufere şi să-i adreseze o întrebare. Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă?

Suferinţele elevilor şi studenţilor, indiferent de generaţie, rămân aceleaşi: subestimarea, inechitatea, preferinţele, insultele, provoacă traume de la înfiinţarea şcolii ca instituţie.

Eu aş adresa această întrebare învăţătoarei mele şi prea multor profesori. Din păcate.

La exerciţiul ăsta pornit de mine, Tudor a rămas serios. Şi la întrebările indiscrete, la fel de serios. I-am cerut să reflecteze puţin la viaţa lui de adolescent. S-ar juca mai mult, dar îi e teamă să nu piardă munca pe care a depus-o în folosul lui.

Tudor s-a descris ca fiind timid, iar activităţile de voluntar l-au ajutat să se responsabilizeze şi să se deschidă către ceilalţi. A legat prietenii şi a descoperit, nu ştiu dacă e corect să zic singur, certitudinea valorii şi calităţii umane.

Dacă ar interesa pe cineva dintre colegi părerea lui, Tudor i-ar ruga să renunţe la lene şi să se disciplineze prin responsabilizare.

Adolescenţii au ceva de spus. Tudor mi-a povestit şi mi-a confirmat.

Tudor nu este singur, dar el, şi cei ca el au nevoie de sprijin. Sprijinul meu vine cu un articol. Şi cu recomandări de cărţi pe care bucuros le-a primit. Am început cu Jurnal filozofic de Constantin Noica.

#adolescentiiaucevadespus

Cătălina Bogdan, adolescenții au ceva de spus

12016731_1039123279505772_102365663_nÎn viața mea de elevă, am purtat în ghiozdan, pe lângă caiete, cărți și penar, un carnețel pe care scria vocabular. În el notam cuvintele necunoscute de la fiecare lecție nouă cu obligația de a le învăța. Inconștientul meu conține multe asemenea cuvinte.

Conștient nu am păstrat cât mi-aș fi dorit. Cu certitudine știu de unde mi-a revenit cuvântul locvace, La țigănci, Mircea Eliade.

Prietena mea mi-a atras și atenția. Cuvântul ăsta ți se potrivește, te descrie. A avut și are dreptate. Între timp m-am străduit să cultiv tăcerea. Să ascult.

Locvacitatea o port, o conțin, e un dat.

De-a lungul timpului, din cauza, dar și datorită limbuției, am atras atenția. O să povestesc un episod datorită limbuției, la pozitiv.

Într-o seară, la o oră târzie, am primit un mesaj. Am sunat înapoi, iar o mamă, o prietenă mamă, m-a întrebat dacă cunosc pe cineva care ar putea să vorbească a doua zi în deschiderea vernisajului fiicei ei de la Cărturești. Două secunde pentru două nume: Robert Șerban și Cosmin Haiaș. Am răspuns: da, știu, aș putea eu.

A doua zi am mers la Cărturești. La amiază când Cătălina, tânăra pictoriță, lucra la panotaj, și seara să discutăm despre persoană, operă, pasiune, debut, reprezentare, inspirație, spirit de femeie.

Expoziția a purtat numele de Spirit de femeie. Îmi atrăsese atenția înainte ca circumstanțele să mă ajute să prezint eu însămi artista și lucrările ei.

Eram clar curioasă. Cătălina Bogdan, pictorița, are 18 ani. Cu repeziciune primitivă mi-am zis: ce spirit de femeie la o adolescentă? La adolescent, sistemul limbic, care include centrii cerebrali ai plăcerii, este pe deplin dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur, oferind un control neural mai redus asupra comportamentului impulsiv de căutare a plăcerii.

Limbută, primitivă în reacție, dar am tăcut. Am răsturnat descrierea neurologică cu învățăturile lui Constantin Noica. Tinerii au și ei ceva de spus, iar când un adolescent are ceva de spus, o elevă cu preocupări multiple, pictează, frecventează un cenaclu de literatură SF, se pregătește pentru admitere la Arhitectură, asculți.

Asta am făcut seara la Cărturești. Mi-am spus numele, am povestit râzând despre cum am ajuns să prezint, am rostit o scurtă descriere a Cătălinei Bogdan, elevă, 18 ani, liceul Lenau, și am provocat-o să vorbească și dacă e posibil să se vorbească.

Într-un cadru simplu și prietenos, ceainăria de la Cărtureștiul de pe Mercy, Cătălina a debutat în lumea celor care aleg să se exprime prin culoare, iar eu am verificat prin experiență moștenirea lui Noica: școala în care nu se învață nimic și rolul de mijlocitor între adolescent și sine.

În acea oră, mi-am propus ca după campania #poartaocarte să lansez #adolescențiiaucevadespus.

Am răbdare.

Până atunci, Cătălina Bogdan, felicitări că ai ceva de spus.

O oră întreagă deasupra lumii reale

Am o prietenă foarte bună care are 25 de ani. Eu am 31 de ani. Într-una din serile speciale între fete, seri în care le dau tricourile mele, ne aşezăm în pat, bem şi vorbim despre orice, da, despre masculin, esenţa şi subiectul alcătuirii noastre în lume, am oprit orice activitate sau discuţie şi am fixat-o pe prietena de 25 de ani.
Tu, tu ai 25. E datoria ta să-ţi faci o prietenă de 18 ani, să ţinem pasul cu generaţiile. Eu te am pe tine, iar mie îmi place să fiu actuală, aproape de nevoile prezentului.
Presupun că nu am fost luată în serios, nu am descoperit în societatea ei nici o demoazelă de 18 ani. Între timp, prin împrejurări cu factor necunoscut, am avut parte de persoane cu vârsta dorită, sub 20 de ani.
Am avut dreptate, e nevoie de actualizare. La primul contact al meu cu ei nu pot decât să zâmbesc, să le zâmbesc. Ei ştiu atât de multe, formulează atât de clar, afirmă cu atâta convingere şi entuziasm postulate, iar eu le zâmbesc.
Sub zâmbetul afişat ştiu că este vorba despre un cortex prefrontal doar în parte matur. Raţionalul vine după comportamentul impulsiv.
Degeaba ştiu eu asta, căci ei recunosc criza unei femei de vârstă înaintată.
În acest punct am nevoie de reconciliere, de cuvinte şi gesturi care să mă îndepărteze pe mine de imaginea unei babe care face descântece, iar pe ei de imaginea adolescenţilor în căutarea plăcerii fără scop.
Se impune un control serios, al meu, de ton. Orice vorbă pe care o scot mi-ar plăcea s-o ştiu străină sau curăţată de critici. Adică sistemul meu limbic e complet dezvoltat, pot să aleg să tac când ascult adevărurile fundamentale ale adolescenţilor.
Am tăcut de câteva ori, dar sunt necesare multe exerciţii, căci tinereţea merită toate eforturile. Entuziasmul şi pasiunea din faza de nemurire a omenirii au puterea de a da stări transcedentale. Cu cei tineri te păstrezi deasupra lumii reale.
Cinci minute deasupra lumii reale, o oră întreagă deasupra lumii reale pot alunga pustiul şi inutilul existenţei.

Prietenă cu adolescenţii, deci exist.

Mi-ar plăcea nespus.

Dunia în redacție

M-am întors, excursia mea prin Europa s-a sfârșit. Ieri m-am așezat la calculator, am deschis blogul, și pentru prima dată am citit textele de pe blogul meu înaintea altor texte de pe blogurile prietene.
Recunosc, mă încearcă satisfacția, texte, fotografii, muzică. Blogul a continuat fără mine, iar boemul meu Silviu Pârjolea s-a descurcat foarte bine, de acolo, de la redacție. E puțin amuzant, poate chiar măgulitor într-o închipuire a blogului meu cu o redacție în spate.
Acum, revenită acasă, încerc, încă de ieri, să așez cele două săptămâni în minte pentru a le putea turna în povești scurte aici pe blog.
Ieri am ezitat toată ziua, nu am putut să mă ating de taste, o împotrivire totală, simțuri și rațiune, nu mi-a permis nici o poveste.
De fapt e grea introducerea.
Am urcat în tren la Timișoara în 25 iunie cu emoții, cu teamă. Am urcat în tren la Basel, în 8 iulie, fără emoții, fără teamă, doar plină de dor. O călătorie de felul acesta, cu trenul, este o alegere pentru foarte multe persoane, dar mai ales pentru adolescenți. Am avut prilejul să-i privesc mult și firesc, se aflau în față, în spate, în lateral în vagon. Gălăgioși, murdari, veseli, fumați, normali ca înfățișare, prea puțini din aceștia, oricum plin de adolescenți care hoinăresc cu trenul prin Europa. I-am privit și cu invidie, eu am plecat cu trenul la 30 de ani, ca după lectura unei cărți de Tehnică tibetană să încerc sentimentul unei femei trecute de 30, căci fiecare suntem mai mari cu câteva luni, mai exact nouă.
Mă îndepărtez de subiect, dar nici măcar nu are un subiect acest text. Vreau doar să anunț că am revenit, că am multe povești de scris, că mă simt extrem de bine după două săptămâni de hoinărit prin diverse orașe, vizitând muzee, citind prin tren, sorbind bere cu cireșe sau vin pe terase, privind uneori în mine.
M-am întors acasă cu hotărârea să schimb ceva pentru a obține o îmbunătățire a mea, dar am nevoie de ajutor. După aceste două săptămâni știu că nu mă pot ajuta singură, chiar dacă citesc Freud, Jung sau orice alt psihanalist, psiholog, maestru.
De mâine o să mă pun pe împletit impresii despre Cracovia, primul oraș pe care l-am vizitat.
Buziaki.