Colaborare nouă. Carte: Umbra de Ismail Kadare

Finalul lunii decembrie mi-a adus o nouă colaborare. Există în munca asta comună ceva special. Îmi pot alege ce carte doresc eu să citesc, nu mă condiționează nimeni.

S-a potrivit atât de bine. Mi-am trimis mintea să recupereze titlurile anului trecut și am realizat că am citit puține cărți de beletristică. M-am concentrat mult pe literatura de specialitate: psihanaliză, istorie, fizică, biologie, neurologie.

Cu Târgul Cărții, noul meu colaborator, am șansa să corectez lipsa lumilor ficționale din viața mea. Cum eu nu citesc orice, prețioasă lecție învățată de la profesorul Iosif Cheie Pantea, o să urmeze pe blog o serie de prezentări succinte ale unor opere literare.

Prima carte spre care o să încerc să vă atrag este Umbra de Ismail Kadare.

Romanul Umbra de Ismail Kadare este povestea unui cineast albanez care face mai multe călătorii la Paris într-o perioadă a totalitarismului. Fiecare vizită descrie experiența întâlnirii dintre două lumi, Europa de Est și Occidentul. Drama intelectualului se desfășoară pe urmele unei vechi legende albaneze despre Konstandin, un erou care se întoarce din lumea morților pentru a-și aduce sora de pe meleaguri străine.

Deplasările la Paris ale cineastului semnifică evadări din Albania comunistă. În Occident își face prieteni, frecventează cafenele, iese la restaurante, participă la serate și încearcă să se îndrăgostească de o fată, Silvaine. Spiritul de libertate încercat în capitala Franței se opune vieții ermetice din Albania unde se întoarce dintr-o datorie camaraderească. Prin el, toți prietenii lui aveau posibilitatea să experimenteze drepturi fundamentale și o poveste erotică cu o pariziancă.

Cartea poate fi citită într-o cheie a ieșirilor și a revenirilor. Personajul narator iese și revine într-o Albanie închipuită ca un mormânt. Tensiunea psihică devine vizibilă prin apelul la legenda lui Konstandin. Cineastul devine un mort care se plimbă pe străzile Parisului. Povestea de dragoste cu actrița Silvaine subliniază incompatibilitatea dintre cele două lumi. Pur și simplu îi este imposibil să se îndrăgostească de ea. Ceva nu-i permite, ceva îi interzice, iar criza erotică se încheie cu insatisfacție.

Eroul începe să fie tot mai obsedat de ideea că este urmărit și verificat. Proveniența lui din lumea gri a comunismului îi asigură un statut de om încremenit. Trupul e rece, sămânța înghețată, actul sexual ratat.

Avem două lumi, Estul și Occidentul, și un erou care se plimbă de la una la alta. La Paris are nevoie de zile să se dezghețe, în Tirana așteaptă să-l părăsească căldura și să înghețe la loc. Fără putința de a face vreo legătură între cele două lumi, percepem mai mult un mesager ratat cu o identitate tragică. El aparține terorii impuse de dictatură, iar realitatea celor din Albania a presupus un control complet al individului.

Romanul Umbra a lui Kadare reprezintă o reinterpretare a Infernului lui Dante sau o reprezentare a infernului pentru existențialiști.

*În colaborare cu Târgul Cărții.

Îndrăgosteala și kanunul Albaniei

Credeți că există asemănări între o fată îndrăgostită și gjakmarrja?
Gjakmarrja este un cuvânt în limba albaneză, gjakmarrja înseamnă răzbunarea sângelui, o practică dintr-un străvechi cod cutumiar specifică unor zone din nordul Albaniei.
Alăturarea gjakmarrjei cu îndrăgosteala aduce mult cu idioțenia, iar prostia mai poate exprima ceva inteligent, idioțenia doar o lipsă totală de inteligență.
Mă apăr, accept opinenți.
Da, aveți dreptate. Mi-ar plăcea totuși să mi se permită continuarea.
Zilele trecute, călătorind cu avionul, am strecurat în geanta mea o carte, Florile înghețate din martie de Ismail Kadare. Orice deplasare cu avionul mă îndeamnă să aleg din bibliotecă o carte de dimensiuni mici, iar Florile înghețate din martie s-a potrivit. Ismail Kadare, după o categorie care mă ajută pe mine pentru o cunoaștere personală, aparține scriitorilor cu o topică lipsită de subtilități. Din cărțile lui păstrezi ideea, informația. După trei cărți ale acestui autor, mărturisesc că ideile lui produc ecou, emoțiile se propagă psihic și somatic.
Din această ultimă lectură am păstrat cuvintele gjakmarrja și kanun, și semnificațiile lor. M-am mirat, o uimire cât se poate de intelectuală, adică am ridicat din sprâncene raționând nu plină de perplexitate, cum o societate, fie ea și înapoiată, primitivă, barbară a funcționat într-o consuetudine a dreptului de viață și de moarte asupra altei persoane.
Cum poate un om să câștige dreptul asupra altui om? Cum să se nască așa ceva dacă nu există actul de creație? Nu există proces de formare.
Am făcut presupuneri. Dreptul ăsta stă în observație. Primitivul a avut la dispoziție natura. Animalele se omoară între ele, dar. Stop. Animalele nu se răzbună. Cum a apărut răzbunarea? În mintea oamenilor, în dorința lor pe patul de moarte, în atitudinea și stilul lor de viață? Răzbunarea sângelui?
Sunt fixată aici, într-o absență, dar într-un cod străvechi, kanun, și secțiunea lui, gjakmarrja, răzbunarea sângelui.
Îndrăgosteala am alăturat-o după ce am ascultat o mamă vorbind despre fata ei îndrăgostită, prima dragoste. Fata s-a îndrăgostit în vacanță, iar vacanțele tulbură geografic sentimentele. Copii din toate colțurile României se cunosc și se îndrăgostesc la bunici la țară sau la prieteni în vizită. Revenirea acasă se instalează cu dor și cu o anumită izolare. Aici.
Să ne oprim aici. Ăsta e punctul nevralgic. Doi îndrăgostiți separați, în care unul are întotdeauna o atitudine greșită, cere și impune.
Nu te mai vezi, nu mai vorbești, nu mai râzi cu alți băieți, alte fete.
De unde dreptul ăsta asupra celuilalt? Și de ce celuilalt i se pare firesc să accepte? Punctul comun dintre kanun și îndrăgosteală stă în acest drept asupra celuilalt. Cum s-a născut această pretenție? De ce omul o poartă în lume ca fiind naturală?
Firesc este să te plimbi prin lume liber, să te oprești să râzi și să cunoști oameni, nu bărbați sau femei, să iubești, să greșești, să înveți, să nu rănești oamenii prin comportament, căci ceea ce simți vine cu o altă abordare.  O iubire care moare nu trebuie să-l jignească pe celălalt.
Ah! De ce nu m-am născut fluture? Fluturii se transformă, omidă, pupă, aripi colorate. Toți ajung într-un trai extravagant al aripilor colorate, noi, oamenii, ne permitem singuri să rămânem omizi.
Poate cineva cu studii aprofundate de antropologie mă ajută să înțeleg și să accept acest drept al omului asupra celuilalt.
Până atunci, posibil niciodată, mă bucur nespus să privesc fluturii, fluturii se transformă.