Blogul este pâinea mea: 10 ani

În 23 septembrie 2017 am împlinit 10 ani de la primul text publicat pe blog. Un debut sub influența lui Fernando Pessoa, numai ce-l descoperisem. Sâmbătă am dat o petrecere aniversară. În grădina de la Casa cu iederă, sediul Apiarium, am avut invitați după chip și asemănare, dar mai ales oameni care au ajuns în viața mea datorită blogului.

Textul acesta nu va fi despre ce am devenit eu. Arhiva blogului, pentru curioși, rămâne disponibilă pentru o răsfoire. O să-mi dezvălui planul de viitor. Cu adevărat am doar prezentul, iar Acum dețin o direcție. Cam asta e viața fiecăruia dintre noi: ce direcție alegem și ce anume slujim: frumosul sau urâtul cu multiplele lor percepții și perspective.

Intenționez să transform blogul într-o redacție. Mă aflu în căutarea unei echipe. Poate, dar nu sunt sigură, aș prefera studenți. Tineri de la Psihologie, Istorie, Medicină, Arte care să reprezinte, alături de mine, o alternativă pentru resursele actuale din Educație.

La petrecere am afirmat că mi-aș dori să ies la pensie de la locul acesta de muncă, blogul, dar am stat și m-am gândit puțin. Am reevaluat. Renunț la pensie, vreau să mor aici. Blogul este pâinea mea.

Mai am nevoie de sare. Echipa mă va duce acolo.

Înainte de a pune punct, aș vrea să mulțumesc, fără să numesc pe cineva anume, celor care m-au sprijinit și au avut încredere în mine. Uneori m-am simțit apreciată și acceptată, necesități psihologice care mențin ființa umană pe vertical.

Vă mulțumesc!

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Un an de Tricoul Inteligent

IMG_3955 Luna asta, fără o zi anume, nu am reținut și nu am încercat să descopăr prin deducții și asocieri data exactă, Tricoul Inteligent Dunia a făcut un an.

Din august până în august, Tricoul a prilejuit întâlniri pertinente creației. Frumusețea este găselnița culturii umane. Nu o să pomenesc aici că am muncit cu cei mai frumoși oameni. Inutilitatea superlativului am descoperit-o de câțiva ani. O să specific că am avut șansa să cunosc oameni potriviți felului meu de a fi.

Îmi doresc să atrag atenția asupra primului an de existență. O să ofer două Tricouri Inteligente cu următoarele mesaje:

Forța creatoare e mai puternică decât omul. Jung (mărimea L)

Și adultul e educabil. Jung (mărimea S)

Ar trebui să vă cer ceva pentru a putea alege câștigătorii. O să renunț. Tricourile vor ajunge la cine scrie prima dată.

Două câștigătoare, atenție, un S și un L.

Cu drag!

33 de ani

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

Dunia are 7 ani

În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.

Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.

Doi pentru cei șapte ani.

Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.