Instalart/Sculptura/000 caută privirile lumii

Studentă la Litere, la Timișoara, am studiat literatura română cu profesorul Cornel Ungureanu. Am avut privilegiul. La examen, după partea scrisă, ne chema să purtăm o discuție. Îmi amintesc că m-am așezat pe scaun și înainte să găsesc forța necesară să privesc chipul de peste birou, am și fost întrebată: Care e subiectul lucrării de licență? Am îngânat Dostoievski. Într-un gest familiar deja, domnul profesor a ridicat ambele mâini și mi-a spus: Tu trebuie să citești Camus. Să începi cu Mitul lui Sisif.

V-am povestit acest episod în urma celui mai nou parteneriat legat. Am onoarea să fac parte dintr-o echipă cu următoarea responsabilitate: să răspândesc vestea despre proiectul Instalart/Sculptura/000, un demers gândit în contextul Timișoara Capitală Culturală Europeană.

De la acceptare, mi-a devenit clar. Eu trebuie să (re)citesc Camus. Să încept cu Omul revoltat. Am zis și am făcut. Notez:

Cea mai măreață și cea mai ambițioasă dintre arte, sculptura, se încăpățânează să fixeze în cele trei dimensiuni figura fugară a omului, să conducă dezordinea gesturilor către unitatea marelui stil. Sculptura nu respinge similitudinea, de care, dimpotrivă, are nevoie. Dar nici nu o caută de la început. Ceea ce caută ea, în marile sale epoci, sunt gestul, mina sau privirile lumii. Scopul său este nu de a imita, ci de a stiliza și de a închide într-o expresie semnificativă furia pasageră a corpurilor sau amețeala infinită a atitudinilor. Camus, Omul revoltat, p.490.

Nu mă văd, dar mă simt o încrezută. Nasul stă ușor ridicat. Fragmentul ăsta verifică și demonstrează utilitatea filologului. Întotdeauna știe unde să caute.

Din 14 septembrie, data deschiderii vernisajului, sculpturi de mari dimensiuni destinate mediului urban și instalații vor fi expuse în galeria Pygmalion/Casa Artelor, dar și de-a lungul străzii Episcop Augustin Pacha.

Reprezentările de realitate sunt propuse de artistul vizual Marius Leonte și tinerii săi invitați. Expun: Marius Leonte, Cătălin Bătrânu, Eugeniu Țibuleac, Ilie Duță, Barracka.

Oamenii au nevoie de artă și artiștii sunt pregătiți să răspundă acestei nevoi.

Ne vedem, ne auzim.

Septembrie, 14, 2017

Arta, plăcere artistică sau teroare

Începând de azi, până în 12 septembrie, Muzeul de Artă de la Timișoara prilejuiește o întâlnire cu sculpturile lui Virgilius Moldovan. Profesioniști, amatori sau diletanți, o expoziție cu nuduri în dimensiuni monstruoase vă așteaptă părerile pertinente sau flecăreala!

Ieri a avut loc conferința de presă. În tagma asta, vremurile au introdus și bloggerii. De data aceasta sunt și blogger ambasador, am misiunea să fac cunoscută această expoziție. Mi-am scos, pentru cercetare, Istoria urâtului de Umberto Eco și Istoria religiilor a lui Eliade. Bibliografia asta mă fixează în conștiința dumneavoastră ca o persoană integră: muncesc pentru poveștile livrate.

Să verificăm acum. Există definiții ale Frumosului, dar Urâtul a fost definit în opoziție cu Frumosul. Fără tratate, doar referiri. Diferența stă în gust, iar o întrebare se desprinde: arta are menirea să provoace plăcere artistică sau teroare?

Am stat ieri față în față cu preferatul meu, Hitler, o reprezentare nud și supradimensionată. Nu m-a încercat nici o plăcere, doar satisfacția că e mort și ridiculizat. M-am aplecat ca orice om curios să cercetez materia. Rigor mortis, rigor mortis venea și revenea în gând. De aici am făcut un salt la Eliade, Istoria religiilor, iar de acolo la prima înmormântare la care am participat. O vecină bătrână care a avut parte de ritualurile oltenești să fie plimbată pe străzi înainte de a fi îngropată. Iar eu, țânc de opt sau nouă ani m-am ținut de mașină cu dorința intensă să-i zăresc chipul. Incredibilă atracție să belesc ochii la chipul decedatei. Șansa s-a ivit la groapă unde m-am strâmbat la sideful pielii și la nasul ascuțit. Mi-a fost și frică să nu deschidă ochii ca în poveștile spuse de babele plictisite din comunitatea cartierului meu.

Morții, ca și semințele, sunt îngropați… Morții sunt atrași îndeosebi de acest mister al renașterii, al palingenezei și fecundității fără răgaz. …ei se apropie de cei vii, mai ales în momentele de maximă tensiune vitală a colectivităților… Morții se întorc în acele zile ca să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. Mircea Eliade.

Bineînțeles că nu aveam habar despre o asemenea istorie la vâstra de 9 ani. Nici educația nu mă limitase în convenții, așa că nu am știu că un mort e scârbos sau înfricoșător. Pentru mine reprezenta un mister, iar moartea e primul mister conștient al vieții.

Poliloghia despre moarte traduce senzația mea de ieri. Dar eu nu sunt nici un specialist, eu consum cultura, mă expun obiectelor de artă indiferent de percepție, Frumos sau Urât, și aștept impactul și transformarea într-un sine îmbunătățit și armonios.

Despre Urât, în categoria asta sunt incluse lucrările artistului, o să mă folosesc de argumentul lui Nietzsche din Amurgul zeilor.

În Frumos omul se pune pe sine ca normă a perfecțiunii și în acesta se preamărește… Omul în fond se oglindește în lucruri și consideră frumos tot ceea ce îi răsfrânge chipul… Urâtul este înțeles ca un semn sau ca un simptom al degenerescenței… Orice simptom al istovirii, al îngreunării, al îmbătrânirii, al oboselii, orice formă a non-libertății, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai cu seamă mirosul, culoarea, forma disoluției, a putrefacției, toate acestea stârnesc același tip de reacție: urât ca judecată de valoare… Ce urăște acum omul? Fără îndoială, urăște amurgul propriului său model.

Altfel spus, interogativ mai exact, ce anume vă umple de disconfort când priviți sculpturile lui Virgilius Moldovan?

O să mă opresc, detest textele lungi, în special pe o asemenea platformă prea puțin împuternicită să ofere informații prețioase.

Prețiozitatea vine din mirare, iar întâlnirea cu lucrările lui Virgilius Moldovan s-ar putea să vă ajute și să vă fie sprijin în dezvoltarea spirituală.

Revin. Azi la 18:30 are loc deschiderea expoziției. De mâine, o să recuperăm Urâtul, cel puțin pe blogul meu, cu pornire de la ediția lui Umberto Eco.

Notă:

  • Virgilius Moldovan este protagonistul expozitiei de arta contemporana „MEATING” din cadrul celei de-a doua editii a proiectului Baroque||Urban.
  • Expozitia va fi amplasata la etajul II al Muzeului de Arta din Timisoara si va avea dedicate cinci incaperi, incluzand si Sala Baroca. Organizatorii au mai pregatit si alte actiuni adiacente proiectului, cum ar fi ateliere de modelaj pentru copii, dezbateri si evenimente speciale. Pentru mai multe detalii, vizitati pagina de Facebook Baroque||Urban.

Culoare, Alberto Seveso

Începând de azi, blogul o să aibă o zi a culorii. Există un curs de filozofie povestită, iar acum propun un exercițiu de concentrare pe culoare, culoarea are puterea de a provoca viziuni. Toate imaginile care urmează să fie postate mi-au revenit în mail sub forma de diaporame de la un fost profesor de la Universitate. Numele nu o să-l divulg, dumnealui preferă o existență sibilină.
Chiar acest cuvânt, pe lângă sensul folosit de mine, te duce și spre vizionar. Acest text deja se construiește tendențios, să ne drogăm, să prizăm arta.

1551713_737529582923865_1418832494_n

Alberto Seveso

Evident, desigur, firește, ZIC ZAC

Urmează să scriu despre un subiect pe care l-am ținut cât am putut numai pentru mine. Din 17 iunie seara m-am străduit să-mi păstrez o dispoziție sufletească.
Mărturisesc, e greu.
Să deschizi o ușă sau o fereastră în realitate poate ține și de întâmplare, dar acțiunea de a menține ușa sau fereastra deschise ține exclusiv de capacitatea fiecăruia dintre noi.
Cum am procedat?
Prima dată am transformat subiectul în obiect. Ca obiect, am putut să-i dau târcoale de jur împrejur.
Să decelez totuși subiectul devenit obiect, este vorba despre piesa de teatru Zic Zac.
Zic Zac mi-a fost recomandată de Godot. Nu acel Godot lipsit de determinații lumești al lui Beckett, ci de Godot Cafe-Teatru. Atât am știu despre această piesă înainte să ajung în sala de spectacol și mi-a fost suficient.
Am fost pe deplin recompensată. Mai fusesem între timp la alte două piese din programul lor, Marea iubire a lui Sebastian și Fă-mi loc.
Cu două piese arhivate deja în conștiință, la a treia am observat un tipar. Toate aceste piese mi-au lărgit percepția.
Am părăsit sala de fiecare dată drogată, iar drogul meu poartă un nume: teatrul.
Da, îmi place să mă droghez și să fiu dependentă de teatru. E ușa mea proprie prin care ies din realitate, din cotidian, din actualitate.
Aș ruga cititorii să facă un scurt popas cu mine pe acest cuvânt: actualitate. Pentru mine cuvântul actualitate a căpătat puteri extraordinare. De exemplu răspunde nevoilor mele și ale societății.
Totul trebuie actualizat, iar părțile sunt compuse din simțiri și rațiuni pentru a deveni întreg.
De foarte multe ori oamenii de azi se raportează la oamenii de ieri, iar de aici neînțelegerile. O acțiune în plină desfășurare nu se poate raporta la o acțiune săvârșită și încheiată decât dacă scopul este eșecul.
Actualizarea descrie o nevoie a putinței de a exista. Să ținem pasul.
Părăsesc acum semnificațiile procesului de actualizare și revin la teatru, la Zic Zac și la acțiunile mele.
Mi-am cumpărat o carte, Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Am intenționat cu această carte să înțeleg mai bine spectacolul. Nu am găsit nimic, obsevați, actual. Îmi place Camil, dar aș fi vrut să-mi revină aceste delimitări în teatru de la cineva contemporan cu mine.
Mă mulțumesc însă cu dragul de Camil care m-a și ajutat deja enorm.
Transformând piesa Zic Zac în obiect, dându-i târcoale prin semnificații, comentariile lui Camil Petrescu mi-au revelat evidentul. Din păcate am nevoie să mi se numească evidentul.
Evident că arta actorului este o artă întregitoare și un concept eclectic. Desigur că actorul vorbește ca să ia parte la acțiune și manifestă. Firește că dansul redeșteaptă și ațâță dorințe, iar muzica are influență asupra simpaticului nerv.
Evident, desigur, firește!!!
Știam toate acestea, dar nu le cunoșteam, dialectica reprezintă și ea tot o artă.
Cu Zic Zac, prin dialectică, sub îndrumarea lui Camil, am posibilitatea să vă ofer cel mai nou cuvânt pe care l-am învățat: cenestetică.
Cenestetica ar fi drama muzicală care cuprinde o acțiune, și muzică, și dans, și poezie, și decor.
Când am citit această frază în carte, am subliniat, iar în josul paginii am notat ZIC ZAC.
Zic Zac, cu Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu și Gabriel Costin manifestă prin trup și grai acțiunea, muzica, dansul.
O să încerc acum o încheiere prin care atrag atenția asupra categoriilor de artă în teatru, care sunt 2, cunosc eu: arta dramatică și arta vizionară.
Arta vizionară ține de spectacol, drama încetează și se impune o percepere directă în antipozii neexplorați ai propriei conștiințe personale. Aproximativ cuvintele lui Huxley, și el m-a ajutat să înțeleg mai bine această distincție în teatru.
Cu Zic Zac te găsești față în față cu un spectacol, iar prin puterea spectacolului, eu, și îndrăznesc să presupun că și alți zeci de spectatori, am experimentat arta dicolo de cuvinte, vizionar.
Afară, ieșind afară din sală, puternic drogată, am inspirat. Teii dădeau propriul lor spectacol.

Gheorghe Mosorescu

Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.

Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.

IMG_8929

Instalatie

In periplul nostru printre articolele ce ne-au parvenit “la redactie” in ultimele zile, am ajuns astazi la instalatia domnului Sorin Oncu.
Pentru pareri si impresii, sau intrebari, va asteptam in sectiunea destinata comentariilor sau la adresa de e-mail amintita intr-un post anterior, respectiv duniaguest at gmail punct com.

Va urma.

Instalatie Sorin Oncu
Instalatie Sorin Oncu
Instalatie Sorin Oncu
Instalatie Sorin Oncu

Sorin Oncu

P.S. Scuzata-mi fie lipsa de diacritice.

Rivoli 59

Duminică am căutat niște mănuși chirurgicale, stăteam pe strada Rivoli din Paris, singură, concentrată, nădușită, și căutam cu ochii niște mănuși chirurgicale pe o clădire, așa primisem instrucțiuni într-un mesaj scris de la Sorin Oncu.
Printr-un raționament neînțeles acum de mine, mintea mea a cuprins imaginea unor mănuși imense chirurgicale, dar pe Rivoli nici vorbă de așa ceva. Am început să caut numerele pe clădiri, am zărit 57, eu aveam nevoie de un 59, dar în loc de 59, m-a izbit o multitudine de mănuși, colorate, umflate și înșirate pe clădirea din fața mea.
Am traversat strada, am urcat la etajul 5, am întrebat de Sorin și l-am găsit în compania unei doamne cu care am avut norocul să sporovăiesc puțin în franceză.
Bonjour.
Bonjour.
Tu parles francais?
Oui, je parle, j’ai etudie dans l’ecole.
Apoi a urmat un dialog lejer despre euroscepticism, iar după punct am început să mă bucur de Sorin și de instalația lui încă neterminată. Am aflat istoria clădirii, o aștern și aici foarte pe scurt.
Clădirea a aparținut unei bănci și foarte mulți ani a fost nelocuită. În anul 1994?, nu sunt sigură de an, niște artiști s-au instalat în clădire și au început să-i picteze pereții. Facem un salt, banca a vrut să-și recupereze clădirea, interesele au atras primăria, ministerul culturii și așa s-a descoperit că această clădire, ocupată acum de artiști, atrăgea în jur de 40 de mii de persoane pe an.
Numărul acesta a salvat arta, iar azi, și dragul meu Sorin Oncu are un spațiu în acea clădire unde își expune instalația inedită. Ca întotdeauna, și am început tot mai mult să apreciez acest gen de artă, Sorin atrage atenția asupra unei stări de fapt ascunsă între falduri de imagini idilice. Instalația lui desface realitatea Franței, realitate de care Sorin se îndoiește, căci romantismul și peisajele bucolice promovate de Franța nu îi vorbesc turistului sau nativului și despre cele 59 de centrale atomice. Franța are cele mai multe centrale atomice din Europa. Asta am aflat eu duminică la centrul de artă de pe Rivoli 59. Nu știam, iar modul cum mi-a revenit această informație, într-o franco-română, în desene și vederi reinterpretate, în champignoane închipuite ca centrale atomice, în zâmbete, în râsete cu lacrimi uneori, în șoapte când treceau vizitatori, mă asigură de acum înainte de un ochi puțin mai ager când vine vorba despre ceea ce primesc ca turmă atunci când se prezintă o națiune.
Mi-ar plăcea să pun și niște fotografii cu instalația, dar trebuie să-l aștept pe Sorin, să facă el acest pas, dar am câteva imagini cu clădirea, interior, exterior, și o fotografie, încercare stângace a mea, cu mine și Sorin.
Pentru o imagine mai clară, îi mulțumesc boemului Silviu Pârjolea.
Pentru românii de la Paris, nu ezitați să mergeți pe Rivoli 59.

rivoli

rivoli 1

rivoli 2

Iubiri fără concurs, Mara și scrisul

De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.