Eu sau Miss România

Ne aflăm pe data de 1. Decisesem ca de la 1 ianuarie să reiau mersul la sală. Am ratat și 1 februarie. Salut 1 martie fără nici o activitate fizică începută.

Prima mea grijă: sănătatea. Îmi doresc o bătrânețe cât mai departe de patul din dormitor. Al doilea interes: abdomenul plat. Mi-a plăcut și îmi place să îmi îngrijesc corpul. Maternitatea în combinație cu sedentarismul mă țin departe de maiourile cu buricul gol. Nu mai port asemenea maiouri, dar reprezintă un argument. Ideea este că am început să mă acopăr tot mai mult.

Privesc și eu, la fel ca dumneavoastră, la puzderia de demoazele de pe facebook. Unele dintre noi muncesc în exces pentru frumusețe. Investim în frumusețe. De fapt investim într-o percepție. Silicoanele, botoxul, operațiile dureroase nu intră într-o categorie estetică, ci corectează niște interpretări ale splendorii feminine.

Mă mir când observ în jur femei frumoase care apelează la chirurgie plastică. Mă mir când observ femei urâte care nu apelează. Frumos și urât nu vă ajută să înțelegeți unde bat. O să vin cu exemple: o femeie fără sâni, o femeie cu buze subțiri ca cele desenate de Mara mea; o linie, o femeie cu nasul mare. Vedeți, aici categoriile frumos/urât se anulează sau pur și simplu nu pot fi valabile. Prin știință, putem corecta. Doar că în ultimul timp femeile nu au corectat, au augmentat. Explozia de botox în buze mă sperie.

Dacă e explozie, înseamnă că e cerere. Există o piață. Bărbații cer, dar în conversații puțin recunosc. Mie nu mi-a recunoscut nici unul că preferă femeia-păpușă. În schimb toți se uită pe facebook la păpuși. Le doresc. Le visează. Poate merg la baie cu gândul la ele. Nu dețin o evidență a nevestelor frustrate, dar știu că sunt acolo.

Am curajul să vin în fața dumneavoastră cu acest subiect, delicat consider eu, deoarece nu am rămas pasivă în fața propriilor defecte. Mi-am ascuns mult timp trupul. Nemulțumiri legate de aspectul fizic m-au necajit în trecut. O să vă povestesc cum am ajuns să-mi iubesc corpul. La master am avut-o colegă pe Diana Bodea. Diana Bodea urma să devină fotograful meu simandicos și persoana care m-a ajutat enorm la siguranța de sine. Mi-a propus o ședință foto nud. Am refuzat. Am făcut ședințe foto fashion, iar după un an de zile am acceptat o ședință în lenjerie intimă. Când mi-au revenit fotografiile m-am simțit atât de mândră de mine. Mândră că am îndrăznit, mândră de picioarele mele strâmbe care m-au ținut prizonieră în mine. Simțeam că niciodată nu fusesem eu, nu mă exprimasem, iar cu fotografiile acelea, vă jur, mi s-a modificat privirea. Am înțeles că frumusețea ține de cum anume te simți și nu neapărat de cum arăți. Iar eu m-am simțit extraordinar de frumoasă.

Mereu am spus și mereu repet dacă situația impune, sunt o femeie frumoasă. Nu mă frustrează nici o demoazelă de pe facebook, nici Miss România, nici Miss Univers. Din facultate s-a întâmplat să am parte de ședințe foto și cu alți fotografi: Mile Șepețan, Flavius Neamciuc, Anca Ciobănescu. Mile scoate femeia din mine, Flavius domolește Lolita și îndulcește trăsăturile feminine, Anca flatează mama. În contextul acesta m-am gândit la toate femeile căsătorite, născute, frustrate și neputincioase din cauza fetelor de 20 și un pic de ani.

Îndrăzniți să faceți o ședință foto cu Anca Ciobănescu. Anca este mamă, asta vă asigură înțelegere și acceptare. Nu o să pretindă de la dumneavoastră cifre de model, o să vă ajute să vă revedeți frumusețea uitată. Frumusețea și urâțenia sunt niște categorii. Atitudinea atrage stări de bine, mulțumiri de sine și satisfacții sexuale.

Fericirea nu e o opțiune, e obligatorie pentru ființele umane. Din punctul meu de vedere doar fericirea onorează viața oamenilor pe acest pământ.

Îndrăzniți!

Foto: Diana Bodea

33 de ani

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

Zis și făcut

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Atitudinea oamenilor căsătoriţi

12498965_1115767041766782_2029131848_nAseară, aidoma altor seri, am avut o idee pe care nu am notat-o. Mă cuibărisem bine în aşternut, obrazul se alinta în pufoşenia pernei, iar abandonul în favoarea lenei m-a încântat.

De când am deschis ochii, mi-e clar jocul impus de psihic.

Să ne imaginăm două camere despărţite de un coridor. O reprezentare pentru creierul meu. Pe coridor, un paznic. O camera adăposteşte ideea de aseară. Cealaltă cameră sunt eu azi, lucidă, pregătită pentru activităţi. Uneori se deschide uşa camerei în care se află ideea. Încearcă să treacă.
Paznicul urlă, uşa se închide la loc.

Doar uşi trântite simt la interior.

Vă pot spune, cu certitudine, că subiectul aparţinea cuplului. Dar totul e vag. Mi-e ciudă. Mutasem atât de mult unghiul din care priveam. Atitudine. Cuvântul revine, dar fără conţinut, fără poveste, fără argumente.

Prezentare sau reprezentare. Aici nu sunt sigură că-mi amintesc întocmai.

O să încerc să presupun. Atitudinea oamenilor căsătoriţi ar putea fi un punct fix. Uitându-mi reacţia, reconstruiesc.

Dacă mă pun să fac o analiză oamenilor căsătoriţi, dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea să-mi întâmpin victorioasă cugetarea dinaintea adormirii. Ce-mi vine liber şi neforţat în minte când mă gândesc la atitudinea oamenilor căsătoriţi?

Confort, lejeritate, siguranţă. Lejeritatea mă trimite spre o notă negativă. Mai mult spre neglijenţă. Convieţuirea are capcane. Celălalt oferă siguranţă, dar nu reprezintă siguranţa. Oricând poate să plece. Cu oricine. Călcâiul lui Ahile al oricărei relaţii. Puncte sensibile se formează în tot ce creează omul. Parteneriatul este o creaţie a omului. Cultura şi mentalitatea impun diferenţe. Mi se pare atât de obositor periplul din interiorul căsătoriei, încât mi-e limpede şi dragă moartea. La un moment dat vrei să te odihneşti.

Cum armonia şi echilibrul reprezintă punctul sensibil al umanităţii, conflictele, de orice natură, par inepuizabile. Unii se odihnesc prea mult în cuplu, alţii sunt prea perseverenţi.

Categorii: insistenţi, devotaţi până la jertfirea de sine, oportunişti, tradiţionalişti etc.

Am observat, de-a lungul timpului, cu întâietate ultimul an, odihna şi neglijenţa din cuplu. Atitudinea deformată de a-l trata pe celălalt ca pe un bun personal. Celălalt, femeie sau bărbat, fiu sau fiică, reprezintă o fiinţă umană înzestrată cu inteligenţă. Adevărat, majoritatea optează pentru obiceiuri şi stereotipuri. Şi trăiesc cu ele aşijderea legilor universale.

La text o să lipsească concluzia. Habar nu am dacă mă aflu măcar pe urmele ideii de aseară. Nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic.

Rămân în margine, ca observator. Ingrată, ştiu.

Nu-mi pasă. O să analizez mai mult, fără critică. Nu există un adevăr, dar există nesfârşite manifestări ale adevărului.

Am un crez: bunul simţ.

Text lipsit de concluzie.

Final.

Zice Dunia

Aproape fără intenție, căci la început nu eram atentă, am devenit atrasă de o propoziție; am tras cu urechea la un el și o ea îndrăgostiți.

Tu ești tot ce am nevoie!

Nu specific cine a zis, el sau ea. Pentru ceea ce urmează să scriu, genul nu semnifică nimic.

Repet: tu ești tot ce am nevoie.
Adaug: nevoile se schimbă.
Consimt: manifest o atitudine condamnabilă și sfidez regulile morale.

Cearta ca atitudine

Sunt într-o fază. Nu e chiar etapă, de perioadă nici nu poate fi vorba. La toamnă aș putea să vorbesc despre această perioadă, dar presimt că mă grăbesc cu afirmația. Certitudine nu am oricum.
Pot presupune că oricine citește blogul acesta intuiește măcar, dacă nu este sigur, că autoarea mustește de nemulțumiri.
Sunt veșnic nemulțumită.
Acum descriu o fixație anumită din cauza nemulțumirilor. M-a ajutat mamanu meu. Dar de cine ești tu mulțumită? Cu prietenii te cerți, cu noi te cerți(mama și sora), cu tatăl Marei te cerți etc.
Și nu s-ar fi fixat nimic, și nu m-ar fi iritat nimic, dacă nu avea sens ceea ce a spus.
Mă cert cu lumea din jurul meu, și nu este nici un sens în această atitudine. Nu schimb nimic de cele mai multe ori. Dar și cearta, ca atitudine, presupune schimbare pe viitor. După ce adorm nervii, după ce conflictul dintre eu și supra eu se aplanează, vine un moment de luciditate.
De o perioadă, în care recunosc că am practicat meditația, am foarte multe asemenea momente.
Sunt lucidă, o spun cu mândrie. Lucidă, m-am descoperit hâdă, mi-am recunoscut intenții megalomane, m-am recunoscut frumoasă. Sentimentele contrarii fac parte din cunoașterea propriei persoane. Psihicul, alunecos ca alcătuire, ca atitudine, ca funcție, deplasează și condensează foarte mult faptele noastre. Cum îți recunoști o faptă prea puțin nobilă, cum eul vine lingușitor, cu intenții bune de altfel, să justifice o faptă sau o acțiune nedemnă.
În această fază sunt, faza semnului de întrebare. Nu mă mai întreb cine sunt, deja am o idee, ci ce vreau să devin.
Mă îndoiesc de tot. Aici descriu certitudine. Aici sunt Descartes. Obiceiurilor le-am căutat sensuri. Nu am găsit, nu am dat sens. Tradiției i-am aplicat nepăsarea. Sincer, chiar nu-mi pasă de cerințele tradiției. Am rămas singură, fără determinații, fără un scop precis, aproape fără vise. Pândesc semnificațiile și sensurile. Îmi doresc o viață plină cu semnificații, dar pentru asta am nevoie să mă așez în viața mea după chipul și asemănarea mea. Chipul și asemănarea mea implică mamă, tată, soră, bunică, bunic, unchi, câteva vecine de pe aceeași stradă, câteva prietene bune, o educatoare, câțiva profesori, câțiva iubiți, câteva filme, câțiva câini, unele dealuri și Dunărea.
Cu toți acești educatori de circumstanțe încerc să mă așez acum în liniște și pace. Cu frustrări, complexe, fixații. Cu pasiuni, plăceri, satisfacții. Munca la ființă e grea, e anevoioasă și de cele mai multe ori e duplicitară. Uneori chiar noi muncim împotriva noastră. Atunci se iscă cearta, uneori boala trupului, alteori lâncezeala minții.
Cearta și lâncezeala pot fi alungate cu voință, o voință personală, dar și cu bunul simț. Uneori chiar bunul simț al celor din jurul nostru. Pentru a ne ajuta, uneori avem nevoie de oamenii din jurul nostru. Curioasă de fire, mi-am întrebat un fost prieten dacă noi ne certam atunci când formam un cuplu. Am stabilit vreo două trei certuri în câțiva ani. Pentru mine, pentru firea mea, numărul alcătuiește ceva apropiat de sensul cuvântului extraordinar. E ceva extraordinar să găsesc atât de puțină ceartă. Astfel mi-am dat seama că și omul de lângă tine îți poate ajuta și construi devenirea. Mai bun, mai puțin bun poți să fii prin alăturarea ta cu oamenii din jur care contează. De aceea unele prietenii trebuie să ia sfârșit, iar altele trebuie să se nască.
În această fază mă aflu, plină de sentimente contradictorii, mă îndoiesc de tot, de toate, pun sub semnul întrebării religia și tradiția, refuz să-mi dau determinații.
Momentan sunt singură. Nu-mi place neapărat, dar nu încerc să o alung. E o fază, o transformare.
Mă transform, chiar când scriu, mă transform.