Am descoperit de una singură importanța credinței în Dumnezeu

Luna viitoare o să împlinesc 36 de ani. Uneori, când dispoziția înclină spre tristețe, mă asemui unui personaj feminin din Suskind care așteptă să moară. Trecută de 30 de ani, femeia rămâne datoare cu moartea. Alteori, dublul, celălalt eu, străinul, inconștientul, numiți-l cum vă este voia, demonstrează însemnătatea femeii mature. Firește, nimeni nu a cerut dovezi sau exemple concrete despre importanța de a fi trecută de 30 de ani!

Femeile însă nu se mai opresc din a se lăuda singure. Eu una le înțeleg. Fac parte din această categorie, îngroș numărul. Elogiul vârstei își are cauza în experiența acumulată. Eliberate de mitul nemuritorului, prezent excesiv începând cu adolescența, femeile de 30 de ani lucrează cu perspective. Ce am eu de câștigat? Asta se întreabă femeile.

Câștigul meu după 30 de ani a fost știința. Am reușit, prin îndoială prima dată, apoi prin asumare, să renunț la convingerile luate de-a gata din familie. Crescută să-mi fie rușine și să-mi respect părinții pentru că m-au făcut, fără nici o altă explicație despre reprezentările lumii, am ajuns greu să fiu. Prea puțini părinți își învață copiii să fie, doar să fie!

Am descoperit de una singură importanța credinței în Dumnezeu. Nu vă grăbiți să vă bucurați. Freud rămâne zeul meu, știința e singura în fața căreia îngenunchez.

Circumstanțele vieții m-au trimis la biserică. Cu treaba cuiva. Preotul a vorbit despre dreptul copilului la religie. De acord cu părintele, copiilor le este necesară fantezia în primii ani de viață. Așa fac față unei realități necunoscute. În același timp, un dialog despre o sarcină între doi viitori părinți mi-a demonstrat nevoia absolută a omului de Dumnezeu. Ea a dorit copilul. El a subliniat instabilitatea financiară. Ea a început să pledeze. Argumente pro. El a rămas pe poziții. Ea s-a înfuriat și a sfârșit patetic: Dacă aș fi fost credincioasă, nu aș fi stat în fața ta să te înduplec, te-aș fi anunțat că a fost voia Domnului. Dar nu sunt, subliniez că a avea un copil este un privilegiu. 

Religia e importantă pentru om. Omul este incapabil să-și asume fapte și acțiuni. Atâta timp cât există tata, fetița se simte protejată. Atâta timp cât există Tatăl, umanitatea își justifică caracterul abject. Mara mea își dorește să audă cuvintele când mă supăr pe ea. Mă ierți, mama, mă ierți?! Nu-i refuz niciodată iertarea. Este inadmisibil să-i refuzi copilului iertarea. La fel cum biserica nu refuză păcătoșilor iertarea. E inadmisibil. Mamele și bisericile mai greșesc. E omenesc. Totul e omenesc în lumea asta.

Dumnezeu este un substitut de tată. Freud.

Oamenii sunt niște copii mari.

Eu sunt.

Foto: Zenobia Lazarovici

Trăiesc fără Dumnezeu

10447868_815043901839099_4190877383734980788_nTrăiesc fără Dumnezeu. Am ales asta. Nu mi-e bine, nu mi-e rău. Nu am sesizat nici o diferență comportamentală. Sau dacă stau să mă gândesc, ar fi ceva!

Mă uit lung la Biserici. Nu mă închin. Uneori le admir arhitectura, cât poate o diletantă ca mine. Alteori, de cele mai multe ori, le demolez. Imaginar acționez, în realitate descriu pasivitatea. Când sunt rezonabilă, le dau o altă utilitate, spitale și adăposturi. Ăsta e bun simț.

Și la nivel psihic am sesizat modificări. Cuprinsă de disperare, am senzația de nod în gât datorat absenței. Lipsește acel ajută-mă, Doamne!

Înghit greu atunci. În durere și suferință, privesc uneori cerul. Nu-mi pasă că e gol sau că așa îl percep eu. Îmi șterg lacrimile, cam sunt o plângăcioasă, dar compensez cu momente intense de veselie, și știu că totul în viața mea poate să fie bine sau rău, frumos sau urât.

Nu bine.

Nu rău.

Oricare dintre ele.

Pendularea dintre modul prielnic și neplăcere depinde de mine, de Eu. Eu îmi doresc să-mi fie bine. Acționez și rămân conștientă de lipsa obligativității. O să-mi fie bine sau nu.

Starea aceasta de conștiență pe mine mă mulțumește. Mă face să mă simt puternică. Îmi pune un zâmbet condescendent în colțul gurii. Mi-e bine așa.

E just pentru felul meu de a fi.

Trăiesc fără Dumnezeu. Nu mi-e bine, nu mi-e rău.