Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc de Cornelia Iordache

Am anunțat comunitatea din jurul blogului de intenția mea de a transforma acest spațiu într-o redacție virtuală. Am zis, dar am și făcut.

Îmi place și practic acțiunea. A mă opri la a spune nu e stilul meu. Iar eu am un stil și sper să ajungă inconfundabil.

De la momentul anunțării am avut câteva întâlniri și mai multe discuții. Ce descoperire măgulitoare pentru mine! Mai multe persoane aspiră să se alăture blogului. Azi o să public un articol care nu-mi aparține. Invitata mea se numește Cornelia Iordache. Nu am intervenit deloc în text. Poftesc la cât mai multe asemenea articole și muncesc din greu pentru a crea o echipă în jurul meu. Pun punct aici. Vă las într-o companie bună. Primul cititor sunt eu. Al doilea este rugat să lase comentariu. Mulțumesc!

Cornelia Iordache, Ne vedem în parc

PROLOG

La fel ca o piața publica sau un local fără pretenții de bonton, parcul își etalează zilnic magnetismul. Forța naturii din urbe dă naștere, tam-nisam, unor întâlniri neobișnuite. Oaspeți, nu vizitatori sau trecători. Așa ne întâmpină acest amfitrion, la fel de generos cu oricine îi străbate aleile. Parcul e al tuturor.

Al jocului și forfotei celor cu vocea în formare. Vicleni naivi, ascunși de trunchiuri groase, pufnind înăbușit în pumn ca nu sunt descoperiți de camarazii lor.

Al sugarilor strânși la piepturi golașe de brațele obosite ale ocrotitoarelor lor. Multe dintre ele, privind prelung, stânjenite, pavajul.

Al celor cu apetit, ieșiți în pauza de masă. Din caserolele fierbinți, se înalță unduind, ca duhul din lampa fermecată, un abur cu iz ademenitor. Mai ales pentru gâze.

Al celor ghidați de karma, trosnindu-și tendoanele în poziții aparent dureroase. Al sportivilor asudați, cu antrenorul privat atârnat pe încheietura mâinii.

Al câinilor de pripas. Al celor sub stăpânire, scoși la întâlnirea cu zeița Libertas. Al stăpânului pe viața de câine, cu punga de gunoi dosită în buzunar.

Al celor care vor să scurteze drumul. Al celor care, fără țintă și ademeniți de mirosul materiei vegetale, se scufundă în visare.

Al artiștilor asteptând muza și, deopotriva, al actanților ambulanți.

Front pentru disputele liceenilor hotărâți să-și încheie socotelile.

Decor pentru îndrăgostitul care spune, cu glas tremurând, da. Sau, după caz, răspicat, s-a terminat.

Al celor proaspăt parfumați cu mers grăbit, pentru care energia zilei încape într-un pahar cu licoare-to-go.

Al odraslelor cărora li se luminează chipurile plăsmuind aventuri și li se împleticesc picioarele gonind spre locul de joacă. Al părintelui prăpăstios pentru care prenumele celui care tocmai s-a smuls din mâna lui, devine un leitmotiv.

Al vicioșilor lipsiți de pudoare, în căutare de plăceri lascive.

Al celor predispuși la romantism: culegătorii de trifoi, suflătorii în pufoase păpădii sau spărgătorii de semințe.

Al pensionarilor grupați pe teme de discuție, așteptând încruntați să se ivească de undeva un bob de scandal. Doar-doar le-o mai tăia din apăsare.

Al oamenilor străzii care, după ce au ciupit din coșurile de gunoi câte ceva, se lungesc pe bănci, cu brațele îndoite sub perne improvizate.

Al lui și al ei. Al lor. Al tuturor.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

Blogul este pâinea mea: 10 ani

În 23 septembrie 2017 am împlinit 10 ani de la primul text publicat pe blog. Un debut sub influența lui Fernando Pessoa, numai ce-l descoperisem. Sâmbătă am dat o petrecere aniversară. În grădina de la Casa cu iederă, sediul Apiarium, am avut invitați după chip și asemănare, dar mai ales oameni care au ajuns în viața mea datorită blogului.

Textul acesta nu va fi despre ce am devenit eu. Arhiva blogului, pentru curioși, rămâne disponibilă pentru o răsfoire. O să-mi dezvălui planul de viitor. Cu adevărat am doar prezentul, iar Acum dețin o direcție. Cam asta e viața fiecăruia dintre noi: ce direcție alegem și ce anume slujim: frumosul sau urâtul cu multiplele lor percepții și perspective.

Intenționez să transform blogul într-o redacție. Mă aflu în căutarea unei echipe. Poate, dar nu sunt sigură, aș prefera studenți. Tineri de la Psihologie, Istorie, Medicină, Arte care să reprezinte, alături de mine, o alternativă pentru resursele actuale din Educație.

La petrecere am afirmat că mi-aș dori să ies la pensie de la locul acesta de muncă, blogul, dar am stat și m-am gândit puțin. Am reevaluat. Renunț la pensie, vreau să mor aici. Blogul este pâinea mea.

Mai am nevoie de sare. Echipa mă va duce acolo.

Înainte de a pune punct, aș vrea să mulțumesc, fără să numesc pe cineva anume, celor care m-au sprijinit și au avut încredere în mine. Uneori m-am simțit apreciată și acceptată, necesități psihologice care mențin ființa umană pe vertical.

Vă mulțumesc!

Zice Dunia

O să încep anul cu Zice Dunia.

Anunț că o să urmeze două concursuri. Unul va fi pentru campania #poartaocarte, iar celălalt pentru Tricoul Inteligent.

Cine dorește să câștige o carte sau un tricou, să se pregătească. O să am niște cereri.

Revin. Va urma…

În sfârșit sunt un copil fericit

14918747_1346008348742649_327844323155084116_oAm primit indirect o invitație. Are Criastian Manafu pe blog un text despre Puterea blogului. Imediat mi-a atras atenția. Cel mai mult mi-a atras atenția pauza de după virgulă. Da, mă impresionează redactarea, mai ales pe platformele astea. Unii nu consideră necesară o așezare în pagină corectă că doar ne înțelegem. Divaghez.

Invitația de care am amintit are un public țintă: posesori de blog care investesc timp, energie și resurse în jurnalele lor online. Cum au evoluat de când s-au lansat în blogging.

A picat la momentul potrivit pentru mine. La anul împlinesc și eu 10 ani de blogging și m-am gândit adesea la cum ar fi fost viața mea dacă în 2007 nu descopeream acestă formă de exprimare. Știți care e prima întrebare pe care mi-o adresez? Aș mai fi scris? Dunia, ai mai fi scris?

În primul rând Dunia nu ar fi existat. Ar fi rămas între filele romanului lui Dostoievski, o altă figură tragică a literaturii ruse. În al doilea rând, privind în urmă, poate nu aș mai fi scris niciodată. Am abandonat în facultate de frică și rușine. Am crescut cu lecturi din Balzac, Hugo, Dumas, Romain Rolland, Dostoievski, Tolstoi. Cum să mă apropii eu cu scrisul de autoritățile de mai sus?

În 2007, un foarte drag prieten care îmi cunoștea boala scrisului, mi-a zis: Paulina dragă, ți-am făcut un cont pe wordpress. Ți-am adăugat și niște bloggeri ca să-i citești, să vezi despre ce e vorba. Trecem peste ochii mei bulbucați de holbare, dar nu aveam habar despre ce vorbea. WordPress? Bloggeri?

Astfel am ajuns să mâzgălesc. Primii ani am mâzgălit, deși la orice text se observă încercarea de a scrie frumos, de a impresiona, de a mă ridica acolo unde au fost alții. Încet, încet, prin exercițiul de scris, am început să fiu curioasă exclusiv de mine, de mintea mea, de putințele mele. Am câștigat un concurs la Iași în urma căruia am publicat o carte.

Prima realizare concretă a blogului, am publicat.

Separat, vă mărturisesc că nu-mi place să vorbesc despre ceea ce am publicat.

De aici s-au întâmplat multe. Oamenii și-au schimbat atitudinea în prezența mea. Unii au îndrăznit chiar să-mi spună pe față. Eu am realizat însă că am mari probleme cu stima de sine. De fapt nu o aveam deloc. M-am îndreptat spre literatura de specialitate și l-am descoperit pe Freud. Cu Freud am devenit capabilă să privesc în mine. Să privesc în mine nu e o expresie patetică folosită cu scopul de a atrage atenția. Chiar am înfăptuit ce am notat mai sus.

Lent, cu pași mărunți, imperceptibili, am mutat tot în mine. Am cunoscut diverse persoane datorită blogului. Îl amintesc aici pe Dan care mi-a atras atenția asupra acuzativului. Nu-l foloseam. M-am corectat. Am luat la puricat blogul și, cred eu, am corectat fiecare text în parte.

Într-o zi am primit o invitație de la Romina Faur pentru campania ei #sieusustinverdepentrubiciclete. E un punct de referință aici. Când a intrat Romina în viața mea se traduce cu artistul și-a găsit punctul de sprijin. M-a ajutat mult la atitudine. Datorită ei pot să-mi recunosc meseria: blogger-scriitor. Blogul este locul meu de muncă. Da, scriu acum de pe canapea într-un tricou alb de bumbac și Ugg-uri în picioare, dar ăsta e locul meu de muncă oricât mi l-au anulat diverse persoane de-a lungul anilor.

A doua realizare concretă a blogului, am publicat a doua carte. Înainte de această a doua carte, în colaborare cu Lucian Popovici am scos o carte cu text și imagini, Quad între albastru și roz. Acțiunea noastră a făcut parte dintr-un proiect mai mare al Liei Pfeiffer.

Dintr-o dată timpul a accelerat, dar vă asigur că totul este o senzație când privesc în urmă. În realitate, am avut și am parte de o desfășurare lentă.

Am inițiat o campanie, #poartaocarte. Cred în puterea lecturii. Ne poate face conștienți de propria micime. Cresc șansele de a deveni lucizi.

Și am ajuns să creez Tricoul Inteligent. Tricoul, bumbac imprimat cu literatură prețioasă, a venit să mă sprijine financiar. Consider că nu am dedicat timp și energie blogului, socotesc că am devenit blogul.

Eu sunt blogul. Aș fi fost cu totul o altă persoană fără el și îndrăznesc să afirm că una mult mai săraca intelectual. Am crescut enorm cu el. În prezent e cu putință să-mi fie drag de mine și nu rușine. Vă jur că este cea mai mare realizare a mea. Probabil și a multor altor copii crescuți în familii oltenești unde se face educație prin critică și umilință.

Freud mi-a arătat că niciodată nu e târziu să ai o copilărie fericită. În sfârșit sunt un copil fericit.

Pentru dumneavostră, povestea mea, Dunia Paula, blogger-scriitor cu dorința de a câștiga în viitor premiul Nobel.

Notă:

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

Totul trebuie să aibă astăzi o poveste

13689457_519209234946199_1076481811_nDe vineri, în urma unui interviu publicat de Ioana Vighi pe Hyperliteratura, am ajuns și eu subiect.

Pornind de la întrebarea ei:
Care e povestea tricoului inteligent, cum a luat naștere?

Și răspunsul meu: Totul trebuie să aibă astăzi o poveste. Îmi pare că ţine mai mult de marketing şi mai puţin de suflet. Un răspuns standard, Tricoul Inteligent a luat naştere dintr-un vis.
Nu. Când eram mică visam să devin taxatoare pe autobuz. Azi nici nu mai există aşa ceva. Ultima taxatoare întâlnită a fost la Amsterdam şi m-am mirat.
Tricoul Inteligent s-a concretizat în urma muncii depuse ani de zile pe blog. Scriu de nouă ani şi m-am străduit, după chip şi asemănare, să promovez cultura. Tricoul a fost o consecinţă a activităţii blogului.

Ioana a depus toate eforturile și m-a transformat în subiect. M-a livrat sub forma unei povești. Pentru cei cu o nepotolită dorință de cunoaștere, puteți să citiți articolul întreg și pe îndelete aici.

Mulțumesc și recunosc că mă perpelesc de la răsfăț.

Zice Dunia

IMG_9765c-w[1]În urma relecturării cărţii lui Milena Dragicevic-Sesic şi Branimir Stojkovic, Cultura management, mediere, marketing mi-e clar ce doresc de la blog.

Blogul dunia.ro trebuie să fie un focar de viaţă culturală în mediul online, să orienteze şi să influenţeze prin conţinutul său viaţa cotidiană.

Mulţumesc.

McBlog: Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm

FLVN9243La o masă întinsă, într-un pub timișorean întors cu spatele la soare, după două pahare de vin băute pe îndelete, cineva mi-a mărturisit că nu obișnuia să citească bloguri.

Am râs și am rostit înaintea gândului: nici nu prea ai ce să citești.

A doua zi mi-am analizat răspunsul, dar mai ales reacția. Nu am stat pe gânduri, nu m-a oprit faptul că dețin un blog, am fost sinceră și am vomitat replica.

De ce am luat o asemenea atitudine? De ce nu m-a oprit dunia.ro?

Pentru că eu știu dubla semnificație a blogurilor sau a blogului personal cel puțin. Să vă povestesc un episod din viața mea de studentă la Litere. Am părăsit facultatea la amiază și mă îndreptam cu o colegă spre camerele de la cămin. În două zile urma un examen la literatură și bibliografia obligatorie ne anula multe activități bahice în sesiune. Dialogând despre restul cărților rămase necitite și timpul scurt până la examen, colega mi-a spus soluția ei: rezumatul de pe internet.

Am plecat ochii cu dezamăgire. Nu m-a decepționat colega, ci studenta de la Litere. Fiecare specializare te obligă la responsabilitate. Cu un rezumat nu poți da socoteală nimănui. O carte citită te legitimează să stai în picioare și să vorbești.

Fragmentul acesta de la facultate o să-l aplic la bloguri acum. Unii au reușit să-și transforme blogul în loc de muncă. Bravo lor, îi invidiez, eu nu am reușit și scriu de 9 ani. Pentru a trăi de pe urma blogului, ai nevoie de nemernicul și nesuferitul trafic.

Am înțeles și eu asta, dar întotdeauna m-a interesat cititorul, calitatea lui, mai puțin numărul. V-am povestit despre colega mea și rezumatul de pe net. Similar, mulți cititori de bloguri sunt niște leneși. Mă refer la capacitate intelectuală, disponibilitate sufletească, gestionarea priorităților?

Da. Mă refer la toate.

Mulți cititori de bloguri nu verifică sursa. Urmăresc o informație alcătuită din bucate puține, iar un blog, comparat cu un meniu, rar sare de aperitiv. Notă: aperitivul reprezintă alcoolul, nu gustarea rece.

Sursa este esențială. Nu și pentru cei din spatele blogurilor dacă urmăresc numărul de cititori.

Societatea în care trăim, ritmul impus, ne țin nervii în permanență excitați. Stăm atât de prost la capitolul odihnă încât am ajuns să căutăm relaxarea in extraordinarele festivaluri cu muzică electronică care extenuează nervii.

Fără suficiente ore într-o zi, o carte pare risipă de timp. A devenit risipă un volum de 200 de pagini. Un blog vine cu o foaie A4 și îți povestește cele 200 de pagini. Simțim că am câștigat, că am păcălit, dar nu avem un pe cine am păcălit?

Mai aduc în discuție comoditatea. Ține de confort psihic și fizic să ai impresia că știi. Rămâne un efect în conștiință după ce parcurgi un text pe un blog: cunosc subiectul.

Nu. Nu cunoașteți subiectul. Întotdeauna trebuie să vă întrebați despre motive. De ce au scris bloggerii ce au scris? Cu ce scop?

Intențiile rămân separate de fapte.

Aș mai sta de vorbă despre, dar noi, bloggerii, păstrăm succintul ca atu. Treceți pe la noi ca la McDrive.

Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm.

Foto: Flavius Neamciuc

Ținută: Atelier Bobar

Simplu, dar extravagant

1467219_888147581195397_152326848941002925_n (1)Mi-e greu, dar nu m-aș văita.

Am cedat. Am schimbat. Am înlocuit. Despre blog este vorba, despre înfățișarea lui și indirect a mea. Urmează alte modificări.

Am ascultat păreri și sugestii. De aici am zis că mi-e greu, dar nu m-aș văita. Cum să dau satisfacție tuturor, dar mai ales să rămân eu bine cu mine?!

Lucrez cu niște oameni în care am încredere și a căror muncă o respect. Mi-au dat însărcinarea să le scriu despre tema grafică a blogului. Despre desenul de sine stătător. Apăsarea mea sufletească constă, din nou, în contracții.

Simplu, dar extravagant. Decent, dar încrezător. Puternic, dar gingaș. Fenchi șpenchi, inductiv, elegant, nobil, calitativ.

Pune toate astea într-un desen. Mie mi-e greu ca individ. V-ați dat seama că aș folosi exact aceleași cuvinte ca să mă descriu pe mine?!

Acum este cel mai potrivit să amintesc și despre modestie. Bunul simț mă avantajează mai mult și îl prefer. Să transmită desenul aceste cuvinte cheie.

Sper că mi-am făcut bine tema. Romina Faur, cine e responsabil de tema mea?

Un ultim cuvânt: expresiv.

Punct.

Pretențiile plictisesc și nu aduc cititori

11920341_1038686846141469_896772441_nPrezentarea blogului s-a tot schimbat. Înfățișarea o să mai suporte intervenții. Conținutul a rămas consecvent. Eu consider asta.

Fidelă unor principii neformulate ale blogului, nu accept compromisuri când vine vorba despre scris. De acord, nu am scris Critica rațiunii pure. Cu o judecată sintetică, am renunțat să mă mai compar. Prin comparație, aș fi renunțat.

Nu sunt Kant.

Sunt Paula Dunia Aldescu.

Știu că un lucru este ceea ce este prin totalitatea însușirilor și laturilor esențiale. Principiile neformulate ale blogului stau în practicarea și instruirea calității. Descriu intransigența în orice dialog purtat despre conținutul blogului. Mi s-a sugerat să nu mai fac paradă cu erudiția mea. Pretențiile de competență plictisesc și nu aduc cititori.
Foarte exact mi s-a cerut: scrie mai simplu!

Printre obiectivele blogului se numără și creșterea numărului de cititori. Am nevoie de persoane care citesc pentru a transforma blogul într-un loc de muncă. În prezent fac paradă. Am notat mai sus.

Pentru număr, se impune să ating diverse subiecte. Cursul de filozofie nu mă ajută. Prea puține vizualizări. Un click am sigur din Dublin și este un prieten.

Dar despre ce să scriu? Nu mă uit la televizor. De pe facebook îmi iau informațiile și uneori cu întârzieri care aduc penalizări. Zilele trecute am aflat că s-a căsătorit Laura Cosoi și că Mutu a divorțat de Consuela.

În acest punct, cunoscându-mi nevoile și fiind constrânsă, motoarele oricărei ființe umane, menționez aici că aș putea încerca un alt fel de a scrie. Mi-au atras atenția unele texte foarte distribuite pe facebook. Fiecare conține o soluție sau un răspuns: cum să scapi de acnee, de kilogramele în plus, cum să te porți cu o femeie, cum să ții un bărbat?!

Nu recomand aceste texte, pe unele nu le-am citit, iar la care m-am încumetat, am descoperit lipsa unui răspuns. Păcăleli! Eu zic că sunt păcăleli, alții le numesc strategii de marketing.

Concluzia?

Lipsă.

Sunt la fel de curioasă ca cititorii dacă o să accept sau nu să fac concesii.

Dunia are 7 ani

În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.

Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.

Doi pentru cei șapte ani.

Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.