Un blogger cu o zi proastă

M-am trezit de dimineață nemulțumită de mine, de lipsa de disciplină. Acționez în cea mai mare parte în funcție de ceea ce este corect, iar restul după chef. Iar eu de cele mai multe ori poftesc să zac cu o carte în mână și să mă lase toată lumea în pace.

Din copilărie am suportat retrageri ale interesului. Nu mă interesează să socializez intens, să duc discuții idioate despre nimic esențial, să-mi lungesc genele pentru a mă face mai atractivă pentru sexul masculin, dar să afirm că suport pentru mine întreg procesul de înfrumusețare. Genele sunt oricum sediu al narcisismului.

Mai doresc puternic să merg la teatru și să mă pierd prin marile muzee. Dar în ultimul timp râsul oamenilor din sală îmi prăpădește desfătarea la spectacole. Râd atât de ușor, fără nici o pretenție intelectuală. M-aș folosi de vorba din popor, râd a prostul, dar nu o s-o fac.

Sunt un blogger cu o zi proastă. Asta înseamnă că sufăr din luciditate. Nu am muncit suficient de mult să ajung scriitor. Muncesc destul să fiu un blogger pretențios. Din unghiul acesta, cu o educație acceptată prin tradiție, lecturi din Balzac, Hugo, Romain Rolland, Dostoievski și Tolstoi în adolescență, tolerez greu întâlniri și evenimente unde băltește falsitatea (limbaj redus la funcția lui de comunicare, dispreț nefondat pentru neologisme, atitudini binevoitoare pentru serviciile slabe prestate pe blog).

Educația mea se bate în cap cu noile condiții de existență socială. Comunitatea de bloggeri de la Timișoara este mică. Abia ne remarcăm, dar nu din cauza numărului, ci a lipsei de valoare. Când ne întâlnim, prima acțiune stă în lingușeală. Gândurile nu le cunosc, dar pot să le presupun. Nimeni nu dorește să rănească sentimente. Atitudine cu care sunt complet de acord. Așa este corect.

Prezența bloggerilor la un eveniment presupune muncă. Prestăm servicii acolo. Rațional ar trebui să separăm persoana de serviciile ei. Persoana poate fi minunată, dar conținutul de pe blog slab. Pentru persoană nu există soluții pe repede înainte, dar pentru conținut lipsit de valoare, da. Problemele presupun rezolvări. Gramatica se corectează, frazele se modelează.

Producția de texte lipsite de originalitate a devenit plictisitoare. Nu mă vait. Nu mă plâng de generația mea. Generația mea este perfectă pentru condițiile actuale de viață. Ce nu înțelege generația mea este că e nevoie să fim mai mult decât perfecți în munca noastră. A rămâne la nivelul acesta traduce clar intenția de a specula. A trage foloase dintr-o anumită situație prezentă nu ne ajută în viitor.

Pentru viitor, luați o carte în mână, citiți, mergeți la teatru sau muzee, urmăriți un film sau un documentar, orice, dar permiteți să vi se schimbe perspectiva și să vă puneți întrebări. Autosuficiența pierde cele mai dotate caractere. Comparați-vă cu Marcel Tolcea, cu Adriana Babeți, cu Mircea Mihăieș, Robert Șerban. Ei sunt modelele noastre, nu personalități umflate pe facebook inclusiv cu silicon, colagen și botox.

Nu judec, îndemn! Vă îndemn să vă alegeți modele care au capacitatea și educația să vă ajute să deveniți mai buni. Preocupările intelectuale reduc și din agresivitate, inclusiv cea verbală. Persoanele agresive sunt într-un procent mare persoanele lipsite de educație.

Repet! Nu judec, îndemn. Timișoara numără din fericire intelectuali de neocolit. I-am numit mai sus. Permiteți inspirația, câștigul va fi inestimabil. Nu puteți fi buni alegându-vă modele îndoielnice. Alegeți din elită pentru a fi posibilă scăderea. Nu poți să scazi dacă ai început admirând semidocți.

În viața omului, sărăcia și idioțenia nu sunt opțiuni. Sărăcia are soluții, iar idioțenia are scuze doar dacă aparține patologiei.

Bloggeri de la Timișoara, aveți soluții și fac afirmația într-o zi proastă.

Alegeți modele din elită!

Foto: Simona Nuțu

Superlativul sau lipsa de imaginație

img_1344Am șters două introduceri la acest text. E vina cititorilor. Am cedat. Am recitit și mi-am confirmat că am un început plictisitor. Un rând conținea doar o localizare. Serios, mai luați o carte în mână și citiți! Sunt exasperată de măsurători. Nu pot nici fără dumneavoastră, de aici puteți deduce surescitarea.

În facultate ajungeam vinerea la sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. Așa voiam să încep textul. Câți mi-ați fi trecut cu vederea primul rând?
Serios, mai luați o carte în mână și citiți!

De ce mergeam vinerea la ceea ce se întinde pe un rând întreg? Pentru lansare de carte. Am avut prilejul să-l ascult pe Livius Ciocârlie o dată.

Nu, nu o să vă povestesc despre Livius Ciocârlie și nici link nu o să las la nume. M-am uitat ieri la filmul Femeia în aur, privilegiu bolii. Am răcit. Mi-a trecut prin cap. Noi suntem niște puturoși prin comparație cu evreii. Scuturați-vă de lâncezeală și acționați. Căutați singuri cine este Livius Ciocârlie. Un evreu ar face-o, nu ar aștepta pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață.

Un alt de ce. De ce vă povestesc despre întâlnirile de la Orizont? Am simțit în discursul lui Cornel Ungureanu o ironie despre superlativ. O lansare de carte conține multe superlative. La câțiva ani distanță, m-a năpădit și pe mine superlativul. Nu-l mai suport. Am devenit mamă și m-am cumințit. Nu am avut și nu am cea mai frumoasă fetiță, ci am avut și am o fetiță foarte frumoasă pentru mine. E o formă de respect pentru cine nu deduce. Și grijă pentru sentimentele celorlalți.

Iar acum ajung la punctul culminant. Mă irită la culme superlativul bloggerilor angajați să facă reclamă la un produs. Dacă îi ascultați o să găsiți cel mai bun burger, cele mai frumoase haine, cele mai gustoase clătite etc.

Îmi pare rău pentru enunțul fals și pentru naivitatea dumneavoastră. Eu mă simt insultată și văd clar o lipsă de imaginație. Nici măcar metoda nu e una cârlig. Cum poate un asemenea enunț să fie suficient pentru recomandare? Că e cel mai bun din oraș? Cel mai bun designer, cel mai bun burger, cele mai bune clătite?

Scurtă analiză. Un superlativ se bazează pe numere. Care sunt numerele acestor bloggeri care recomandă produse? Au studiat piața timișoreană, iar locul unde iau ei prânzul a vândut cei mai mulți burgeri în ultimul an?

Nu. Superlativul e la îndemână. Poate fi utilizat fără studiu, cu superficialitate și îndrăzneală.

O să pun punct. Subiectul de azi reprezintă o pojghiță. Am dat la o parte stratul subțire. Discuția e lungă, dar mă opresc.

Notez pentru cine dorește să țină cont: adăugați după superlativ un pentru mine.

Exemplu: Mara e cea mai frumoasă fetiță PENTRU MINE.

Experiența vedetismului

Omul a cucerit cerul, cerul nu mai este o limită. Zburăm azi dintr-un colț de lume în alt colț de lume.
Faptul acesta aduce mult cu o hoție, i-am furat timpului ordinea succesiunii evenimentelor. Zborul a demonstrat că putem să grăbim timpul.
La fel ca zborul, internetul a grăbit și el timpul.
You ve got mail nu este doar un film, you ve got mail a devenit o esență a comunicării, a conexiunii instant.
Platformele de comunicare, un alt mijloc al internetului, au transformat chiar o stare de fapt. Anonimatul nu mai reprezintă un dat al omului obișnuit, ci o alegere. În prezent alegem anonimatul.
Prin facebook sau oricare altă platformă, omul experimentează vedetismul. Viața intimă pășește în viața socială.
De câțiva ani experimentez vedetismul. Am acceptat de bună voie, luată de un val de amuzament la început, să devin persoană publică. Am creat-o pe Dunia, să-mi rămână numai mie Paula. Într-un final am aruncat-o și pe Paula în viața plină de uși și ferestre deschise ale Duniei.
Prezentându-mă în fața unui număr de oameni, în loc să-mi sporesc atenția și grija pentru sine, am acționat la fel de nestingherită, de liberă, de fără obligații în ceea ce-i privește pe cititorii acestui blog.
O regulă, atunci când treci de la anonimat la public, constă în străduința de a-ți cunoaște publicul. Eu mă adresez unor oameni. Datoria mea era să încerc să-i cunosc, să duc până la capăt acest drum pe care am apucat.
Nu am făcut asta. Am scris în continuare despre ceea ce mi-a plăcut, despre cărți, spectacole, întâmplări de viață, transformări sufletești.
Fără să sufăr de un delir de grandoare, nu mi-a păsat ce anume ar dori cititorii să citească pe blogul meu. Am observat unele preferințe pentru subiectele cu parfum de la subsuoară, acele texte în care par să mă confesez, dar mai ales mă lamentez. O altă preferință, textele debușeu, acele texte închipuite ca o piață unde schimb impresii, judec, critic, chiar atac diferite forme sau sisteme ale vieții civilizate.
Într-un mod absolut firesc, ar fi trebuit să urmez aceste preferințe. Să scriu despre texte debușeu, să comercializez serviciile mele de blogger.
Doar că eu mi-am refuzat evoluția și statutul de blogger. Am declarat că sunt om cu blog, nu blogger.
Am declarat că sunt autodidact. Am mărturisit că mi-am descoperit multe lacune în educație. Mi-am recunoscut complexul de inferioritate, iar uneori, am suprapus peste complexul de inferioritate măreția ființei mele. Contrar tehnicii contrapunctului, nu s-a format un tot organic.
M-am deșirat, m-am împrăștiat pe blog fără grijă pentru cititori, fără rezultate în corectarea propriei ființe. Am căutat să mă sprijin și m-am lovit de singurătate.
În toată deznădejdea, am momente de luciditate. Mă trezesc în mine și îmi fac cunoscut, privindu-mă în oglindă sau meditând, că doar eu pot să mă salvez.
Nu există Făt Frumos, nu există maestru sau prieten care să mă salveze de mine însămi.
În punctul ăsta sunt eu azi sufletește.

Teatru, bloggeri, Adam și Eva

Stau acum și privesc pagina 203 a Istoriei religiilor, Apele și simbolismul acvatic. Nu doresc să-mi reîmprospătez cunoștințele, dar îmi sunt necesare unele fraze sau măcar una.

… apele simbolizează totalitatea virtualităților, ele sunt fons et origo (sursa și originea), matricea tuturor posibilităților de existență.

Brusca curiozitate pentru simbolistica apei își are sursa în piesa Adam și Eva pe care am văzut-o sâmbătă seara la Teatrul Național Timișoara. Am ajuns la această piesă în urma unei invitații pe care am primit-o de la Anca. Este prima invitație căreia i-am dat curs fără un minut de gândire.
Fără ezitare, mi-am reorganizat agenda activităților zilnice în funcție de această piesă precedată de o întâlnire cu Codruța, secretara Teatrului Național Timișoara, Geanina, ajutorul Codruței, și Judith care se ocupă de pagina de facebook a teatrului.
O oră jumătate, așezați aproape perfect în cerc, oameni de teatru și oameni pasionați de teatru au discutat amical despre teatru.
Am trecut în revistă semnificația teatrului, am dat semnificații noi teatrului. Bloggerii au pus întrebări, au ascultat, au dat sugestii, clopoțelul a sunat, iar lecția nu se terminase.
Pentru mine, discuția dinaintea piesei Adam și Eva a fost și o lecție care mi-a revenit printr-o experiență pe care nu o aveam: un ochi dincolo de spectacol.
La spectacol ne-am așezat având deja o stare, descriam o atitudine extatică. Debutul piesei mi-a revenit cu o sperietură, un foc de armă tras de un personaj, și cu un zâmbet, dar ce zâmbet!
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
și-și mișcă geana parcă ar zice
că ea știe ceva,
ce noi nu știm,
ce nimenea nu știe,
nici Dumnezeu chiar.
Asta zice Blaga sau credea Blaga, eu doar am zâmbit recunoscând un sens oferit prin prisma apei. Adevărul este că piesa Adam și Eva apelează la simboluri și la vechi credințe. Pe scenă s-au aflat multe trimiteri la apă și multe trimiteri la vechile credințe. Alexander Hausvater a avut la dispoziție un subiect care i-a permis să se joace foarte mult regizoral. Simbolistica, apa și cifra 7, o cifră plină de sens, cu trimitere la liniște și pace, au putut să sporească informația despre piesă fără să o încarce. Scenografia a dus responsabilitatea apei, foarte puțin și a cifrei 7, un ceas a stat totuși pe perete indicând ora 7, iar scenariul s-a jucat cu sensurile acestei cifre.
Am apreciat foarte mult interpretarea Marei Opriș și frumusețea Ramonei Dumitrean. Eternul feminin pândește peste tot, ia diferite forme, se fixează, rar merge mai departe.
Mărturisesc că nu am citit romanul lui Liviu Rebreanu, iar acum am experiența teatrală a cărții lui. Lipsa lecturii mă face incapabilă să dau o măsură adaptării, îi pot da doar o apreciere, un sentiment de plăcere datorat de ceea ce am descoperit pe scenă.
M-a încercat totuși și un sentiment de neplăcere: didascaliile, mă rog, aleg să mă folosesc de acest cuvânt. Zgomotul, instrucțiunile pe care le-au primit actorii pentru a produce atâta zgomot pe scenă îmi displac, mă agită și-mi alungă orice stare de bine.
Înțeleg că este o alegere, cu ceva timp în urmă am văzut Insula după Mihail Sebastian și Iată femeia pe care o iubesc după Camil Petrescu care conțineau aceleași note: mult zgomot.
Alegerea aceasta poate fi o direcție, o notă distinctivă a Teatrului Național Timișoara, dar mie îmi displace, totuși nu o contest.
Sâmbătă seară am petrecut câteva ore extrem de plăcute, am început cu o conversație plăcută, și am terminat în aplauze și într-o stare de bine. Teatrul face asta, dă stări de bine, cum eu tot repet și subliniez importanța stărilor de bine pentru oameni.
Bineînțeles că piesa Adam și Eva are și un subiect, dar povestea lui Adam sau a Evei, a umanității, a metempsihozei se impune descoperită individual, nu aveți nevoie decât de un bilet și de dorință.
Pentru cititorii blogului meu, cititorii din Timișoara, ofer eu un bilet, vouă vă rămâne să vă gestionați dorința și să mă anunțați când urmează să se mai joace.