Fermecarea lumii cu Michael Jackson și Tricoul Inteligent Dunia

De-a lungul timpului am suportat mai multe influențe. Citeam o carte care mă impresiona? Orice scriam după cuprindea atingeri ale scriitorului. Ca fata, și mai târziu ca femeie, m-au inspirat mama, o prietenă din copilărie și două profesoare.

De fiecare dată am fost lucidă. Nu am preluat nimic cu inconștiență. Am știu ce anume am împrumutat în orice situație. Nu mi-am permis niciodată asimilarea. La început dintr-o mândrie prost înțeleasă preluată de la sora mea care îmi făcea educație fără să aibă habar cât de mult o admir eu cu gura căscată ca soră mai mică cu 3 ani. Diferența asta e monstruoasă între două surori când una are 12 ani și alta 15 ani.

Așadar, nu mi-am permis asimilarea dintr-o mândrie prost înțeleasă. Apoi m-am frânat dintr-o frică de a nu fi eu însămi. Habar n-am de unde m-am pricopsit, dar am suferit mult timp din cauza asta. În copilărie și adolescență rar admiram persoane. Excepție făceau profesorii și personalitățile decedate. Prietenii din jur râdeau de multe ori dacă verbalizam un compliment pentru o persoană sau alta. Poate v-ați confruntat cu atitudinea asta: exprimi o admirație și o cunoștință sau două sar imediat și critică persoana menționată.

Într-un așa context m-am dezvoltat eu emoțional. Am refuzat să admir, să mă dedic sau să mă pierd în încântare pentru cineva. Există o excepție. M-a cuprins o febră cu Elvis Presley. Prin asociere, de la rege la rege, mă uitam cu interes și la videoclipurile lui Michael Jackson.

Trăirilor trecute le datorez azi cea mai nouă campanie pentru Tricoul Inteligent Dunia. Mi-a picat fisa într-o zi, așa cum se întâmplă la nașterea ideilor mărețe, cum mi-ar plăcea să mă prezint în fața dumneavoastră cu Tricoul meu.

Atenție!

Ies în față. Fac o plecăciune. Rostesc o indicație.

Campania Tricoului Inteligent este inspirată din videoclipul Cry al lui Michael Jackson. Pe urmele ideii lui, vă tachinez cu inteligența cu care atât defilez. Îmi permit să vă reamintesc sau să vă spun: putem să ne naștem inteligenți, dar o inteligență nehrănită se anulează. Premiile de la școala generală? Nule. Coronița din liceu? Lipsită de valoare. Diploma de facultate? Zero.

Mintea nu-și permite lipsa de activitate. Creierul nu se pensionează decât în boală, iar atunci ne reducem viața la supraviețuire.

Timpul petrecut în saloane de înfrumusețare, în săli de sport, la filme provoacă neglijabil creierul. Poartă o carte este de asemenea o campanie personală, dar semnificația ține de sănătate și frumusețe psihică. Cartea reprezintă spa-ul minții. Muzeele, vernisajele, teatrele alcătuiesc mijloacele de întreținere.

Tricoul e un mijloc de comunicare cu literatura, cu valoarea. Avem nevoie de valori în viață pentru a putea să scădem. Dacă modelele sunt mediocre, scăderea devine imposibilă. Picăm în regresie, în subinvoluție.

Nu vă este frică de primitivism? Să vă fie!

Până una alta încerc să acționez cu Tricoul ca mijloc. Dinamitez barierele. Inteligența și frumusețea se conțin în orice aspect al vieții noastre.

Cu Romina Faur și Flavius Neamciuc încerc să vă farmec pe fiecare cu datoria de a ne face educație.

Doamnelor!

Domnișoarelor!

Tricoul Inteligent Dunia.

Familiile fericite sunt la fel

Am revăzut spectacolul de teatru Boala familiei M. După ce l-am văzut, nu am scris nici un rând. Terminasem recent de citit Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Cele două volume semnifică un fel de permisiune de a scrie despre dramaturgie. Așa mi-am zis când le-am achiziționat. Doar că s-a întâmplat opusul, nu am mai scris o lungă perioadă de timp despre teatru.

Am reluat prezentările despre spectacolele de teatru. Pentru amatori și profesioniști, rândurile care urmează or să conțină o percepție asupra celor văzute pe scenă.

Piesa Boala familiei M are ca subiect o familie formată din 3 copii și un tată bolnav. Marta, fata cea mare, are grijă de casă și de fiecare membru al familiei. Un rol asumat, o tipologie cu potențial pentru drama. Maria și Gianni completează viața Martei cu elemente tragice și comice. Luigi constituie punctul de legătură dintre cei trei.

Maria, cu dorința ei năvalnică de iubire, creează în sânul familiei situații din categoria aventurilor comice jenante. Se îndrăgoștește de cel mai bun prieten al iubitului ei și sfârșesc cu toții invitați la masă de Luigi.

Gianni încearcă să stabilească o relație cu fiecare dintre surorile lui. Pe Luigi se străduiește să-l distreze acționând în dezacord cu boala lui care nu-i mai permitea faptele din real. Joaca din imaginar sfârșește prin intervenția Martei.

Luigi refuză să accepte boala, la polul opus al Martei care și-a asumat o afecțiune anume: sacrificiul. Boala tatălui acționeză distributiv. Este îndreptată spre cei trei copii în același timp, dar fiecare defulează în felul său. Modul de comportare și de prezentare al copiilor face ca boala tatălui să devină o boală a familiei.

Tragediei familiei i se opune maniera comică. Luigi, Marta, Maria și Gianii râd. Terapia prin veselie îndepărtează finalul nu-l anulează. Familiile fericite sunt la fel, spune Tolstoi. Și continuă: fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu.

Despre jocul actorilor o să mă abțin de la comentarii. Jocul actorilor presupune accent, respirație, gestică, inventare de gesturi suplimentare, mimică etc, dar nu mă interesează să discutăm despre asta. Mergeți la teatru, vă alegeți un favorit, iar apoi putem să inițiem o discuție.

Puteți începe cu Boala familiei M și după ce depășim faza, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, semnificațiile or să înceapă să se zbenguiască.

Vă aștept.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Superlativul sau lipsa de imaginație

img_1344Am șters două introduceri la acest text. E vina cititorilor. Am cedat. Am recitit și mi-am confirmat că am un început plictisitor. Un rând conținea doar o localizare. Serios, mai luați o carte în mână și citiți! Sunt exasperată de măsurători. Nu pot nici fără dumneavoastră, de aici puteți deduce surescitarea.

În facultate ajungeam vinerea la sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. Așa voiam să încep textul. Câți mi-ați fi trecut cu vederea primul rând?
Serios, mai luați o carte în mână și citiți!

De ce mergeam vinerea la ceea ce se întinde pe un rând întreg? Pentru lansare de carte. Am avut prilejul să-l ascult pe Livius Ciocârlie o dată.

Nu, nu o să vă povestesc despre Livius Ciocârlie și nici link nu o să las la nume. M-am uitat ieri la filmul Femeia în aur, privilegiu bolii. Am răcit. Mi-a trecut prin cap. Noi suntem niște puturoși prin comparație cu evreii. Scuturați-vă de lâncezeală și acționați. Căutați singuri cine este Livius Ciocârlie. Un evreu ar face-o, nu ar aștepta pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață.

Un alt de ce. De ce vă povestesc despre întâlnirile de la Orizont? Am simțit în discursul lui Cornel Ungureanu o ironie despre superlativ. O lansare de carte conține multe superlative. La câțiva ani distanță, m-a năpădit și pe mine superlativul. Nu-l mai suport. Am devenit mamă și m-am cumințit. Nu am avut și nu am cea mai frumoasă fetiță, ci am avut și am o fetiță foarte frumoasă pentru mine. E o formă de respect pentru cine nu deduce. Și grijă pentru sentimentele celorlalți.

Iar acum ajung la punctul culminant. Mă irită la culme superlativul bloggerilor angajați să facă reclamă la un produs. Dacă îi ascultați o să găsiți cel mai bun burger, cele mai frumoase haine, cele mai gustoase clătite etc.

Îmi pare rău pentru enunțul fals și pentru naivitatea dumneavoastră. Eu mă simt insultată și văd clar o lipsă de imaginație. Nici măcar metoda nu e una cârlig. Cum poate un asemenea enunț să fie suficient pentru recomandare? Că e cel mai bun din oraș? Cel mai bun designer, cel mai bun burger, cele mai bune clătite?

Scurtă analiză. Un superlativ se bazează pe numere. Care sunt numerele acestor bloggeri care recomandă produse? Au studiat piața timișoreană, iar locul unde iau ei prânzul a vândut cei mai mulți burgeri în ultimul an?

Nu. Superlativul e la îndemână. Poate fi utilizat fără studiu, cu superficialitate și îndrăzneală.

O să pun punct. Subiectul de azi reprezintă o pojghiță. Am dat la o parte stratul subțire. Discuția e lungă, dar mă opresc.

Notez pentru cine dorește să țină cont: adăugați după superlativ un pentru mine.

Exemplu: Mara e cea mai frumoasă fetiță PENTRU MINE.

Au fost de folos virginele evoluției și civilizației?

14528426_1307592569250894_577666534_nAm primit ieri o invitație la filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate. Teatrul Național în parteneriat cu Iulius Mall Timișoara au pus la cale o întâlnire în cadru restrâns pentru avanpremieră.

Datorită cercului de invitați, cei interesați de filmul românesc o să aibă mai multe perspective. Eu m-am simțit ca la universitate. Sala a numărat mulți dintre profesorii mei, în dreapta am avut-o pe Gabriela Glăvan cu care am analizat opera lui Blecher în facultate.

Am fost obișnuiți de specialiști cu drama în filmele românești. M-am pregătit în timpul zilei pentru o seară exagerat de tristă. Știam ce mă așteaptă, o viziune personală a vieții sub imperativul bolii. Boala e doar una dintre cauzele suferinței umane. Alături de calamitățile naturii și relațiile dintre oameni, boala orânduiește tot ce cunoaștem despre lume.

Filmul, pe urmele romanului Inimi cicatrizate, cere o atenție specială. Prima dată când m-am fâțâit în scaun s-a datorat limbajului. Expresiile șablon ale doctorului au făcut posibilă rememorarea propriei experiențe cu abrutizarea personalului dintr-un spital. Secvența în care puroiul este îndepărtat cu o seringă imensă din abdomenul lui Emanuel, personajul principal, pe lângă modificările din organism, m-au făcut să mulțumesc pentru a nu știu câta oară științei.

Am disprețuit din nou atitudinea de vraci modern. Să stai în ghips întins pe pat ani de zile, iar igiena să depindă de un îngrijitor, și el la rândul lui abrutizat, ar putea să pună pe gânduri orice acolit al pseudoștiinței. Cu alte cuvinte, deși evit vulgaritatea din mai multe motive, aici o găsesc utilă, să te caci pe tine aduce diverse sentimente: dezgust, disperare, inutilitate.

Am notat perspective la început. Abordarea mea nu aparține cinefilului. Scriu ca de fiecare dată cu o preocupare pentru condiția umană. Iubesc enorm omul, deși prefer de multe ori să mă izolez de indivizii societății. Dar specia mă fascinează, iar evoluția și gândirea mă farmecă.

Orice aș spune, nu pot convinge pe nimeni să citească Max Blecher sau să vizioneze filmul Inimi cicatrizate. Eu știu, unii știm, prea mulți știm. Cum aș putea să conving? Filmul lui Radu Jude reprezintă o încercare. Am ajuns aseară acasă și am scos din bibliotecă cartea semnată Blecher. După ce am citit în facultate, ca cerință pentru seminar, am abandonat cartea și am îngropat-o în cel mai îndepărtat colț.

În facultate nu mi se putea întâmpla mie să suport mizeriile bolii. Încă nu mă scuturasem de mituri și de ignoranță. Pot relua acum lectura. Am început deja. Mi-am dorit să verific dialogurile din film despre Nae Ionescu, Cioran și Bacovia. Am renunțat. Nu o să corectez o apropiere de o discuție.

Subiectul rămâne boala. Boala aduce durere, mizerie, dezordine. Reprezentările despre viață devin grotești. Ne-a distrus creștinismul pe toți.

Interdicțiile, normele, rușinea par lipsite de seriozitate. Nu par pentru că sunt cumva lipsite de seriozitate? Ne ajută să facem din lume un loc mai bun? Au fost de folos virginele evoluției și civilizației? Prostituția a adus contribuții istorice.

Bunul simț și bunătatea trebuiesc urmate și urmărite, ideal și scop.

Inimi cicatrizate de Radu Jude din perspectiva unui blogger.

Mulțumesc pentru invitație Georgeta Petrovici.

Ești veșnic nemulțumită

14352330_10153750774811610_5609445382668442561_oȘtiu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur

Ca să te înțeleg mai bine

13235996_1202890263054459_1816461448_nAm căutat la textele mele, prin subiectele abordate, să aduc argumente. M-au învățat anii că important este tonul afectiv.

Că nu sunt o stea printre oameni își are explicația în neutralitatea activă. Am dezactivat-o. Îmi doresc cu ardoare o înălțime afectivă.

Să vă dau detalii.

De șase ani mă ocup de educația fetiței mele. În primele luni după ce am născut, am dat năvală în rețetar și am făcut o listă pe care să o compar: carne și legume. După hrană, m-am poticnit în medicamente, homeopatie sau alopatie. Cum o fac să ia medicamentele fără să le scuipe? Am participat la câteva ateliere pentru părinți. Mi-au fost folositoare pentru un timp. De la doi ani jumătate ai Marei m-au copleșit crizele de nervi datorate limbajului și m-am năpustit pe literatura de specialitate.

Ce citești, mama?
Freud, Mara. Ca să te înțeleg mai bine.

Simultan, asimilam învățături de pe hârtie și observam pe fetiță.

Mama, vreau să mă mărit cu tata. Înlocuirea mea în relația cu tatăl.

Mama, de ce ești tu așa frumoasă? Rivalitatea dintre mamă și fiică.

Aș continua cu exemple, dar oamenii duc lipsă de sinceritate la interior și la exterior. Iar dacă se găsește un bigot să aducă insulte, să mă înjure pe mine și să extindă la copil, îmi otrăvesc o oră din viață. Sensibilitatea am întărit-o. Încă plâng, smiorcăi până aduc foarte bine cu peștele balon, dar cantitatea de neplăcere acumulată de la o vorbă urâtă e neglijabilă.

Reiau un truism. Copilăria nu e inocentă. Nu e Freud responsabil sau oricare adept, sau oarecare interesat îndeaproape de viața afectivă a copilului, de sexualitatea infantilă. El a formulat, iar dacă nu ar fi formulat Sigmund Freud, cu siguranță un alt cercetător ar fi spus lucrurilor pe nume.

Am încetat să-mi iubesc copilul când am fost martoră la înclinări senzuale? Nu.

M-a dezamăgit copilul când alerga să intre după tata la baie să-i observe organul genital? Nu.

M-a înfuriat copilul când a cerut detalii despre naștere și sărut? Nu.

Oare cum să pun în cuvinte fără să fiu vulgară faptul că toți, fără excepție, am făcut în pantaloni și am probat visele umede?!

Depinde de fiecare individ, în funcție și de moștenirea genetică, capacitatea de a transforma energiile sexuale în energii spirituale. Am repetat în ultimii trei ani fraza asta. Practic tautologia conștient. Să fixez în memoria oamenilor, în memoria celor care au în grijă alți oameni, nu neapărat mamele, nu pot să ignor orfanii lumii, că sexualitatea ne definește prin alegeri.

Aleg activitatea sexuală în locul abstinenței.

Aleg plăcerea în locul bolii.

Aleg detașarea în locul nervozității.

Aleg raționamentul în locul instinctului.

Aleg civilizația în locul primitivismului.

Sprijin primim de la nevoi. Nevoia omului stă în conștientizarea limitelor. Nu suntem zei. Suntem sclavi fără un stăpân neapărat observat sau recunoscut. Inconștientul ne cuprinde din toate părțile.

Să ne descurcăm cu sinele. Să încercăm măcar.

Liniștea, un simptom

13059663_1191778960832256_399927150_nO izbi în față. O mișcare scenică prin lentoare. Își lăsă capul ușor pe spate și strâmbă din nas.
Aerul era sufocant. Bătea soarele în ferestre, iar încăperea devenea o seră. Fructele și florile îi împrumutau aromele și mirosurile, dar fără să facă o favoare locului sau persoanei care deschidea ușa.

Se duse pușcă spre geamuri. Călcă pe petale de bujori, iar tălpile goale transmiseră un fior. O senzație de rece și ud. Se opri. Ridică un picior. O talpă colorată, roșu spre violet. Iar strâmbă din nas. Dădu drumul piciorului din strâmtoarea mâinii.

Deschise fereastra și se aplecă în față. Inspiră. Își ținu respirația câteva secunde și închise ochii. Cât e până jos? Poți să mori de la o asemenea înălțime? Un stejar mare și bătrân nu îi permitea pământului să se facă văzut. Ce straniu! Muma lui, muma stejarului, iar stejarul îi ascunde chipul. Te poți referi la pământ altfel? Nu simți pământul când rostești mamă, dar ce emoție când înlocuiești mamă cu mumă!

Ce gânduri! Oare de unde îi vin?! Un porumbel s-a așezat pe pervaz. Un revanșard. Penele din jurul gâtului îi sunt înfoiate și se mișca în stânga și în dreapta ca un înfumurat.

Femeia ridică capul. Undeva în stejar s-a întâmplat ceva. Sau poate la un pervaz de la blocul de peste stradă. Cui îi afișează aroganță porumbelul de la fereastra ei? Nu zărește nimic în jur, nu sesizează nici o mișcare, dar e sigură că undeva există un alt porumbel sau o porumbiță.

Se retrage de la fereastră. Privește peste umăr. Numai petale pe parchet. Tălpile! Și pe tălpile ei. Trebuie să scoată aspiratorul, să dea cu mopul, să. Afară verdeață, răcoare, păsărelele cântă. În cealaltă cameră se află pruncul și aspiratorul.

Privește din nou stejarul. Mai măsoară cu privirea distanța până jos. Porumbelul dispăruse. Ciripitul încetase. Asta ar putea fi liniștea. Nu o cunoaște. Ea are mereu un vâjâit în ureche. E o boală. Simptomul, tinitusul, o face să perceapă sunetul în ureche. Meniere, bolii, îi datorează vertijurile și scăderile de auz. Fix ca acum.

Poate să fie liniștea. La ea e un simptom.

Plânset. S-a trezit fetița.

Dacă mă iubești

Mă aflu bolnavă de două zile, iar faptul că notez aici o întâmplare atât de superfluu pentru blog, ține de un aspect al bolii: febra.
Am delirat. Un delir care m-a proiectat în Grădina Raiului. Am privit în jurul meu până am găsit ce căutam, pe Adam și pe Eva.
Adam și Eva erau întinși pe jos, ea pe spate, el pe o parte, cu mâna sprijinindu-și capul.
Și atunci l-am auzit rostind: dacă mă iubești, o să-i zici Tatălui că șarpele te-a îndemnat să mănânci un măr, nu eu. Mă iubești?
Da, Adam, te iubesc.

Aha! Așadar, replica asta își are originea chiar în Grădina Raiului.

E un text delicios, amuzant, pe care nu trebuie să-l demonstrăm ca adevărat. Crede și nu cerceta, cam așa.

Anul într-o săptămână

Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.