Marele Costel

Acum 90 de ani năștea o femeie din familie. Străbunica îl aducea pe lume pe bunicul. În 1928 și-a început existența Constantin Mosorescu. A venit pe lume după Primul Război Mondial. A fost copil în următorul. Vremurile nu l-au slujit bine, nu l-au ajutat să dea tot ce e mai bun în el. Prea mic pentru front, bărbat pentru femeile de acasă.

Am ascultat câteva povești cu soldații ruși. Fără interes, mărturisesc. În copilărie m-a fascinat relația dintre bunicii mei. Auzeam despre boală, vrăjitoare, croitorie, durerile facerii, o căruță în noapte, o naștere acasă.

Căsnicia bunicilor a fost una funcțională, unica recunoscută de mine. La urechile mele nu au ajuns vorbe urâte. Nu am asistat la certuri. Violența nu a tulburat familia. Constantin Mosorescu nu a ridicat mâna în război, nu a ridicat mâna în familie. S-a remarcat ca un familist excepțional. Râdeam mult lângă ei. Și ca bunici și-au păstrat sufletele vesele.

Și într-o bună zi bunica a murit. Declinul bunicului s-a ivit. Sfârșitul gloriei, sfârșitul persoanei Constantin Mosorescu. Niciodată nu a mai fost la fel. A rămas văduv după 60 de ani, iar ieri a împlinit 90 de ani. A adunat în jurul lui copiii, nepoții și strănepoții. Nu recunoaște pe nimeni din jur. Stă într-un scaun și privește în gol, o persoană-obiect.

Ceva s-a schimbat. Când mă aplec să-l sărut, mă sărută înapoi. Nu făcea asta în copilăria mea. Presupun că îi era rușine să-și arate afecțiunea.

L-am privit și i-am studiat chipul cu groază. Genele lui trăiesc în mine. Tataie a fost om bun, Marele Costel. Lipsită de alinarea creștină, m-a tulburat teribil boala. Neliniștită, mi-am apropiat moartea.

Să murim!

Boala e iadul imaginat de creștini.

Închei din nou ionescian: să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

Poate e ultima dată

IMG_7908Plouă. Bate vântul. Străzile au devenit galbene. Copacii cedează. În mașină cald și s-au aburit geamurile. Caut un loc de parcare mai aproape de poartă. Nu găsesc. Fac o parcare laterală, iar când opresc motorul, o mașină se pune în mișcare. Mă gândesc o secundă dacă să o mut.
Nu.
Mi-e lene.
Cobor și mă îndrept spre poartă. Abia mai văd, ochelarii cedează și ei. Lentilele se ceartă cu lumina, se transformă și îmi răstoarnă imaginile. Sun.
Reașez ochelarii cu nasul. În timp ce nasul îmi ridică ramele, buzele se înalță ca un țugui.
Fix când mă aflu pe piscul pliscului, îmi deschide doamna asistentă.
– Ați reușit, ați ajuns!
Părăsesc piscul și o pândesc pe doamna asistentă. Oare ce gândește de caraghioasa din poartă care stă în ploaie și vânt cu o pungă de mere în mână și cu buzele țugui?!
– Mă pregăteam să-i dau să mănânce.
Mă strecor pe lângă asistentă, intru în casă, mă descalț, iar punga se răstoarnă. Mă întind după mere, le așez la loc. Le șterg înainte bucată cu bucată.
– Unde este? La bucătărie?
Mă îndrept spre, dar mă oprește doamna asistentă.
– E la dumnealui în cameră.
Retrag mâna, îndrept spatele și mă îndrept spre dormitor. Deschid ușa și-l văd. Îi zâmbesc cu toată fața și țip când îl salut. E aproape surd. Mă recunoaște, vrea să se ridice din pat. O dată. Cade la loc. A doua oară. Cade la loc. A treia oară e în fund.
Mă așez lângă el, îi sărut obrazul pierdut și-l întreb ce face. Scenariul ultimilor cinci ani. Ce să fac, tată, întineresc?!
Răspunsul nu vine însă. Îmi dă mâna și ne ridicăm. În picioare se uită fix în ochii mei. Se scarpină după ureche și face câțiva pași spre usă. Pășește greu și se oprește.
– Mulțumesc, tată, că mai treci din când în când la mine.
Scenariul. E ceva schimbat. Mă uit din nou la el și îi zăresc o lacrimă. Mă sperii. Inima bate și vreau să părăsesc cât mai repede încăperea. Îi șterg lacrima și mai facem câțiva pași împreună.
– Deschideți, vă rog, geamul cât mănâncă.
În fața bucătăriei mă aplec și-l sărut din nou.
– Plec.
– Pleci?
– Plec.
– Să ai drum bun.

La poartă m-a oprit doamna asistentă.

– Știți, starea lui nu e prea bună. Ați făcut bine că ați trecut pe aici.

– În ultimii cinci ani am trecut de fiecare dată cu frică. Că poate e ultima dată când îl mai văd. Deja făceam glume despre vizita asta. Să mergem la moșu, să trecem să-l vedem că poate e ultima dată. Moșul are 96 de ani și de fiecare dată mi-a răspuns că întinerește. Azi îmi zise mulțumesc. Vă mulțumesc și eu, doamnă! O zi lină.

Bunicul meu întinerește.

Un bunic în pardesiu cafeniu

Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.