Se făcea că eram la Godot

O să întrerup textele blogului pentru a vă povesti un vis. Nu cred că am mai făcut asta până acum. Dau o atenție deosebită viselor. De fapt îmi dau mie atenție. Dar nu o să discut despre vise, o să povestesc unul.

Înainte să-mi iasă pe gură născoceala minții, vă fac cunoscut cui datorez visul de azi noapte. Ieri am reluat Solenoidul. L-am abandonat de ceva vreme. M-a subjugat în primele 200 de pagini, apoi am simțit ușor, ușor cum mor. Nu mă înțelegeți greșit, multe cărți m-au făcut să plâng de o teribilă senzație de plictiseală, dar m-au recucerit până la final. La Solenoid am renunțat. Am crezut că au mai rămas 100 de pagini, dar au mai rămas 200. Așa că ieri am reluat și ultimul capitol citit pentru a mă pune oarecum la punct după o pauză lungă. Zeci de pagini despre un personaj, Nicolae Vaschide, un teribil visător.

Am mers la culcare cu o luciditate care nu-i privea pe Cărtărescu, Solenoidul sau Nicolae Vaschide. Departe de orice lume ficțională, am închis ochii cu frământări personale. În spatele pleopelor închise am reconsiderat claritatea gândirii.

Am visat-o pe Lia Bugnar și se făcea că eram la Godot. Mă aflam undeva la o masă în spate, cafeneua era goală și urma să înceapă un spectacol nou. Un angajat s-a apropiat de mine și l-am anunțat că o să mă mut undeva mai în față, poate chiar la prima masă lângă scenă. Ceea ce am și făcut. Dar scena s-a deplasat și ea. Arata ca o aulă. Eu mă situam sus, iar jos, scăldată în lumină, Lia Bugnar. M-a privit și m-a întrebat: tu, a mică, ai cont pe rețelele de socializare?

Mi-am rostit numele, Paula Aldescu, am adăugat imediat și Dunia, iar Lia Bugnar și cu mine am devenit prietene.

Visul a continuat, am mai întâlnit câteva persoane cunoscute și m-am trezit.

Un simplu vis fără pretenție de menționare, dar eu am știut imediat că o să scriu despre. Am suportat o regresie, devenid aia mică în propriul palat al minții, dar rămân cu bucuria unui dialog cu o persoană pe care o admir.

V-am mărturisit de atâtea ori, îmi place să-mi dăruiesc admirația. M-am iertat că nu-mi plac cărțile lui Mircea Cărtărescu, dar rămâne să-i prețuiesc inteligența.
Pe lânga asta, mi-a dăruit un vis de neprețuit.

Am visat, v-am povestit.

Noiembrie 2016, teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, prieteni

11083677_10153242927480854_783182934178580534_nJoi seară, după un zbor lin, sper să fie, nu depinde de mine, o să iau cina la Carul cu bere. Merg la București pentru târgul de carte Gaudeamus.

În 2008 am ajuns prima dată. Anul acesta este special. O s-o am cu mine și pe Mara. Am purtat-o în pântec în 2009, dar acum o să pășească alături de mine. Mă încearcă un sentiment de mândrie. Îmi pare că dau ceva mai departe, ca o moștenire.

În primul rând e clar că mersul la București pentru Gaudeamus a devenit un soi de tradiție. Am început în 2008, fără un program, doar o ieșire cu fetele, și s-a transformat într-un ansamblu de obiceiuri. Cu experiența acumulată, aseară îmi călcam o rochie neagră pentru piesa de sâmbătă seară de la Teatrul Național, știu să-mi organizez, dar mai ales să optimizez cele necesare pentru călătorie. Îmbrăcămintea și încălțămintea îmi testează capacitatea intelectuală. Obligatoriu trebuie să știu să mă strecor printre tocuri, rochii de seară, Ugg-uri, blugi și tricouri.

Ce se întâmplă la București? Ce semnificație are scurta călătorie? Bucureștiul, prin prisma Gaudeamus, reprezintă o bulă în viața obișnuită. Trei zile sunt împărțite între teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, cărți și prieteni.

M-a întrebat Făt Frumos: și mergi la București pentru teatru, muzee, restaurante și cărți? Da, merg la București pentru. A existat între noi un soi de neînțelegere a plăcerilor celuilalt, dar am întrebat la rândul meu: ți-am cerut vreodată socoteală pentru plăcerile tale? Ne-am împăcat.

Plăcerile unei persoane țin de caracterul fiecăruia. Am construit această ieșire la București și toate semnificațiile ei, dar cel mai important este că mă face fericită. Să-mi pun o rochie elegantă și tocuri pentru teatru îmi satisface amorul propriu. Ugg-urile, blugii și tricourile de bumbac, ținuta lejeră pentru târg sau muzee îmi cresc stima de sine. Restaurantele, prin fenomenul antropic, măresc îngăduința pentru specia noastră. În cea mai mare parte a timpului mă lovesc de cruzimea și lipsa de toleranță a oamenilor.

Ieșirea la București semnifică un mecanism de apărare. Iau atitudine la mârlăniile lumii. Mă bucur de construcțiile frumoase ale speciei mele, o specie plină de ambivalențe la orice nivel.

Mara, pentru prima dată, va merge cu mama la București și va primi simbolic o cheie. Mama ei se străduiește să-i fixeze în memorie eleganța și feminitatea, aspecte nepieritoare ale femeii. Frumusețea apune, iar trecerea sub orizont a unei femei nu aduce cu un apus la ocean. Educația ne diferențiază. Ne spălăm pe dinți și pentru o respirație proaspătă. O lipsă a educației înseamnă o respirație urât mirositoare de care nu putem scăpa.

Joi plec la București. Din noiembrie 2008, pauză anul trecut, noiembrie 2016, am impus o tradiție. Mă face să mă simt bine. Până la urmă fac ceva cu viața mea, mai ales dacă Mara va continua cu ieșirile din noiembrie la București.

Pentru teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele și prieteni.

DODO promite, Dodo bistro

12032235_1046970785321815_5763757501004396813_nÎn isteria de dindărătul Nobelului, când toată lumea îşi pierde controlul asupra buzunarului şi cumpără un scriitor, atenţie, Un Scriitor Anume, anume Modiano, anume Munro, anume Svetlana Alexievici, am citit şi eu, după protocolul de mai sus, În cafeneaua tinereţii pierdute.

Interesul meu actual constă într-un cuvânt din titlu. Cafenea. Nu ştiu ce au oamenii, dar cafeneaua ocupă şi a ocupat un loc fundamental în istorie. Parcă atunci când începi să-ţi pui întrebări despre devenire, despre fiinţă şi existenţă, despre cunoaştere, nu o poţi face decât în ambianţa imprecisă a unui local public.

Pentru mine, o cafenea se împarte în climat şi mobilier. Mobilierul atrage, climatul seduce şi te ţine într-o stare bună. E vorba despre conectare şi nu despre convingere. De cele mai multe ori, proprietarii încearcă să te convingă să fii client. Reuşesc uneori, dar la fel de bine eşuează. Cei mai mulţi oameni care deschid uşa unei cafenele pătrund de fapt într-o altă lume, o lume aşteptată să vină în întâmpinarea nevoilor lor.

Pentru unii, e nevoie să se simtă departe de casă. Străduinţa de a reda un mediu familial nu-i va atrage. Casa şi acasă ţin de o identitate mixtă, de haită. Într-o cafenea individul îşi doreşte o libertate pentru a fi el însuşi.

Un proprietar de cafenea, fac abstracţie de patron şi de şef, ar trebui să construiască o identitate arhitecturală, iar cu ansamblul acela de date să se transpună simpatetic clientul. Individul vine să se mute cu mintea într-o cafenea, de la grijile zilnice către el însuşi.

Am deschis ieri uşa unui bistro nou deschis în Piaţa Unirii, DODO bistro. Am pătruns într-o altă lume şi mi-a plăcut. Cum am notat, mobilier şi ambianţă. Despre meniu mi-ar plăcea să scriu, dar se cuvine să mergeţi să gustaţi, nu am competenţe culinare pentru a recomanda. Eu am savurat un burger cu pâine roz, roz de la sfeclă. Nu o să enumăr beneficiile sfeclei. Am înţeles că au un chef, poate el este dispus să stea la poveşti despre legume, chef Georgeo Andrei.

E momentul potrivit, în text, să vă fac cunoscută o intenţie a mea de a face vizibil scriitorul prin obiectele de îmbrăcăminte. Numesc doar, nu povestesc, nu divulg. Menţionez că există o concepţie că scriitorii se îmbracă prost.

Redundant să amintesc de condiţiile de viaţă. Am mers ieri la DODO bistro pentru a face nişte fotografii într-o ţinută aleasă de Anca Bardaş. Cum se îmbracă în viziunea ei un scriitor. Separat despre rochii şi Anca Bardaş într-un text viitor.

Pe urmele lui Modiano, alegeţi cafeneaua tinereţii pierdute după o fericire a arhitecturii, dacă transmite.

DODO promite.

Dam, Oana, Dunia și Romina la Starbucks

12063981_1062857270391093_1550483410_nMă aflu la cafenea și fac un experiment.

Am înțeles, și nu pot nega că nu am băgat de seamă, mă laud cu un simț de observație dezvoltat, ca Starbucks-ul este preferat de adolescenți, metrosexuali, fete cochete, femei elegante, bărbați la costum, pițipoance.

Nu-mi place cum sună pițipoance. După o verificare la DEX, nu mă bucură nici tinere ușuratice. Abandonez semantica. Mi-am făcut o fotografie, mergeți pe pagina mea oficială, Paula Dunia Aldescu, artist.

Am o pagină oficială, un cont și instagram. Draga mea Romina Faur îmi cere stăruitor să mă fac vizibilă.

Romina, sunt la Starbucks, dacă poți, hai!

O să încerc să relatez de la intrarea mea în cafenea. Am salutat un cunoscut la terasă. Am zâmbit mai mult, am articulat după ce ieșisem din câmpul lui vizual.

Am pătruns în semiobscur. Am căutat masa din colț. Ocupată. Am cerut voie unei doamne să stăm împreună la masa de la intrare. A acceptat. Mi-am lăsat rucsacul și geanta, și am plecat să-mi iau ceva. Mi-am comandat un ceai verde la cană. Discutau Dam și Oana despre recipientele Starbucks și semnificațiile lor. Și un biscuite cu ciocolată.

Am deschis laptopul, m-am sucit de două ori, iar când să mă adâncesc prin detașare în scris, un cunoscut s-a așezat lângă mine.

Scrii? Ce scrii? Hai, scrie despre mine! O să crească numărul de cititori.

L-am trimis la plimbare fără eleganță lingvistică. Între timp s-a eliberat masa din colț. Mut laptopul și-mi atrag atenția pantalonii doamnei de lângă mine.

De unde i-ați luat?

Mi-ar plăcea și mie. Pronunță Zara și mă schimonosesc. Sunt prea departe să remarc ațele care curg, semnătura neoficială al oricărui articol vestimentar Zara. În timp ce scriu, mă tot uit la pantalonii ei, par așa comozi și pufoși.

Mutată la masa din colț, mă apuc de scris. Involuntar, frânturi de conversație ajung la mine. Privesc în gol. Mă distrage muzica. Cine cântă? Recunosc vocea, îmi scapă numele cântărețului. Curcubeul. Israel “IZ” Kamakawiwo, el cântă.

Alungă muzica sporovăiala unui italian. Vorbește la telefon.

Diversitatea. Îmi amintesc scena din Marele Gatsby cu actorul Tobey Maguire privind de la fereastră edificiul din față; un cuplu se ceartă, o mamă alăptează, niște copii de joacă, un bărbat și o femeie fac dragoste, cineva se droghează.

Diversitate.

Simultaneitate.

Istorii paralele. Pun punct și trec la citit, Marele plan al lui Stephen W. Hawking.

Romina, ce faci?

Vama 2

11267621_878052022261636_355171190_n4 dimineața, momentul măturătorilor și al gunoierilor. Și unii, și ceilalți stau cu capetele în jos. Cerul nu este cu ei. Nu îndrăznesc să-și ridice ochii lipsiți de expresie.

Vieți fără expresii, doar cuvinte înșirate, automatisme, supraviețuire. Poate un măturător să-și pună vreo întrebare despre sens?!

Gunoierul caută în tomberon. În viața oamenilor fără strop de culoare și obiectele își pierd vopseaua.

Scoate la un moment dat ceva, nu din el, din adâncurile ființei, ci din recipientul lipicios.

– Un pește, o balenă! Îi lipsește coada.

Măturătorul, un tânăr de 21 de ani, ridică capul. Se sprijină în coada de mătură. De la subraț un păr negru și des făcea concurs cu mătura de nuiele. Tricoul de bumbac cu literele D și G i se lipise de abdomen. Privea la gunoier și la cafeneaua în fața căreia se afla.

Zgomot de sticle care se ciocnesc și de motor turat. Iz de fructe stricate și alcool. Cineva ieșise să așeze scaunele la terasa cafenelei. Mașina de gunoi se îndepărtase.

Tânărul care mătura rămânsese în aceeași poziție, sprijinit cu mâna de coada măturii. Se holba la cafenea, iar ochii lui nu exprimau nimic.

– Ce te uiți, țigane, am făcut deja casa, mai bine mătură în continuare?!

Atunci! Fix atunci un licăr în ochii lipsiți de expresie. O scânteie. Ce fel de scânteie? Inteligență, excitație, furie, neputință?

– Mătur!

Ochii înapoi la mătură, capul plecat. Cerul nu este de el.

– Mătur!

Notă: nu am corectat textul. Ar trebui reformulat adâncul ființei și fraza următoare:  De la subraț un păr negru și des făcea concurs cu mătura de nuiele.

Oamenii citesc

La începutul acestei luni am început o dimineață altfel pe blog. Scriu aceste câteva rânduri pentru a-mi exprima mulțumirea și bucuria.
Toate cărțile și-au găsit acum locul în casa și în sufletul cuiva. Oamenii citesc, asta constituie o imensă bucurie.
Unele cărți deja au ajuns, altele urmează să fie livrate. Mi-ar plăcea foarte mult ca fiecare să revină pe blog cu câteva cuvinte despre carte, dar probabil cer mult.
Totuși, îndrăznesc, cine dorește și găsește puțin timp pentru a mâzgăli ceva despre carte, eu aici aștept. Din toate colțurile țării, am livrat și la Tulcea chiar, putem să organizăm aici un blog cafenea.
În meniu să fie impresii, păreri, poate chiar senzații.

Eu aștept.