Raiul de pe Thassos, Tavernaki

Aș pleca oriunde și aproape oricum. Mergem la Saravale? Desigur! Plecăm la Paris? Mai vorbești?! Nu mă interesează atât de mult locul. Am grijă de siguranță și mă interesează compania. Aspectele astea două lovesc în spiritul aventurier pe care mi-l doresc.

După ce am trecut pragurile, începe bucuria descoperirii lumii. Un regret permanent cu care trăiesc este imposibilitatea de a vedea întreaga planetă. Aș călători și în interiorul pământului dacă ar fi cu putință. Probabil și de aceea citesc atât de mult. Lectura oferă prilejul călătoriilor instant.

Motive sunt multe pentru hoinăreală. Unul dintre, și o să mă opresc asupra lui, este mâncarea. Italia, Franța și Grecia dețin o bucătărie pe care nu o refuz. Cu ofertele companiilor aeriene, distanța dintre a și z sau oricare altă literă, s-a micșorat impresionabil pentru condițiile de viață ale societății românești.

Mofturile devin posibile. Când auzi de 10 sau 20 de euro un bilet de avion te guduri ca un câine căruia i-a revenit stăpânul acasă după o lungă absență. Zbori, mănânci, revii acasă. Un vis și ca dimensiune. Gurmanzii or să mă înțeleagă perfect. Am revenit din Grecia unde am savurat fiecare masă: tzatziki, salată grecească, calamari, creveți, musaka, grill feta, caracatiță, paste. Și în felul acesta, un gurmand își poate reprezenta Raiul.

Raiul meu pe insula Thassos a fost Tavernaki. O tavernă în centrul Limenasului, cu atractivele mese de lemn acoperite cu bumbac în carouri. Ospătari veseli, prietenoși, cu o capacitate uimitoare de a rezista la aerele turiștilor.

Da, aș pleca oricând în Thassos doar ca să mănânc la Tavernaki. Sau în Franța pentru foie gras. Sau în Italia pentru scoicile alea mici. Aș adăuga chiar Germania pentru steak-ul lor servit pe platou de lemn cu un cartof copt.

Mâncarea încântă simțurile și sufletul.

Purtată de un dor, sedusă de o ofertă, probabil Berlinul urmează să mă răsfețe cu un festin.

Posibil!

Lovitură în imaginarul călătorului: overbooking

Poate ați auzit de overbooking (suprarezervare). Sau poate deja ați experimentat. Publicul meu țintă constă în cei neștiutori.

Eu am descoperit suprarezervarea pe pielea mea. După ce am împlinit 30 de ani, mi-am luat obiceiul de a călători cu prilejul aniversării. Se potrivește cu felul meu de a fi hoinăreala asta. Îmi place să-mi sărbătoresc persoana după plăceri personale. Convențiile rar mă mai determină să acționez.

La 32 de ani, am plănuit o escapadă la Atena. Voiam să fiu sus la Acropole să mă celebrez. Mi-am ales hotelul după arhitectura vernaculară și panoramă. De la fereastra camerei îmi doream să văd la orizont citadela așezată la înălțime. Port în mine credința că peisajele frumoase mă ajută să scriu. Cu două zile înainte de plecare, am primit un mail.

Vă anunțăm că la hotelul ales de dumneavoastră s-au făcut prea multe rezervări. Ne pare rău și vă oferim o listă cu alte hoteluri la care vă putem caza.

O reacție naivă la prima lectură: am presupus că e o glumă. Nu mai auzisem de așa ceva și judecata mea nu reușea să dea o structură situației descrise. Cum e posibil să faci suprarezervare? Și mai ales, pe ce criterii primești camera sau sugestii pentru un alt hotel?

Tânguială mare au surprins toți cei din apropierea mea. Nimeni nu mai auzise, nimănui nu i se mai întâmplase. Cum eu călătoresc de fiecare dată cu o agenție, motive am multe și argumentate, mi s-a insinuat că agenția ar fi vinovată.

Presupun că am un fler aparte, dar uneori știu pur și simplu dacă am sau nu de-a face cu situații dubioase. Perspicacității îi datorez poate libertatea când cineva m-a rugat să aduc un pachet din Italia, iar eu am acceptat doar dacă am permisiunea să-l deschid. Nu am primit permisiunea. Ulterior mi s-a confirmat bănuială: aș fi fost păcălită să transport substanțe interzise.

La suprarezervare, agenția mea nu a purtat nici o vină. Din contră, persoana de contact s-a dat peste cap să obțin ceea ce cer. Un agent cu care călătorești devine parte din dorul de ducă. Asociez dorul, curiozitatea, bucuria și condițiile de siguranță cu omul acela care muncește pentru îndeplinirea dorințelor.

Sunt femeie și contează foarte mult să călătoresc în siguranță. Îmi place să pornesc și singură la drum, iar riscurile trebuie eliminate. Un agent face asta: te trimite la hoteluri sigure și pe rute cu risc redus.

Așa că o să rămân cu o agenție. Alternativele par și sunt atrăgătoare, dar nu au credibilitate pentru siguranță.

Cum procedează agentul la suprarezervare? Îți arată că îi pasă prima dată. Apoi încearcă și încearcă să răspundă nevoilor tale personale. Primul hotel nu mai reprezintă o opțiune, dar primești ceva la fel de bun sau mai bun.

Suprarezervarea produce neplăcere, nervi, surescitare. Lovește în imaginarul omului. S-a obișnuit în închipuire cu locul, dar un management prost înțeles zguduie obișnuința. Repet, a ataca obiceiurile unei persoane presupune o strategie proastă. Nu mă interesează să vorbesc despre credibilitatea unui hotel, dar o afacere rezistă prin îndeplinirea nevoilor epocii nu din specularea necesităților.

O măsură pentru suprarezervare: să știți despre. Eu habar nu am avut.

O încurajare: călătoriți pentru drum, pentru loc, pentru o stare de bine, pentru amintiri. Hotelul să vină pe plan secund.

Dar nu vreau să ofer învățături, mi-am propus doar să informez. A venit vara și toți ne facem bagajele.

Distracție!

O situație anume: overbooking

Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).

Apolodor la Plai

IMG_1390Am anunțat despre participarea la Festivalul Plai. Nu e posibil să mă zăriți când tastez, dar chipul a exprimat mândrie când v-am dat vestea.

Mândria nu semnifică păcat în viața mea. Am transformat păcatele în greșeli și lecții. Am învățat și învăț. E un proces continuu.

Cel mai greu, după ecuații și formule matematice, asimilez detașarea. Detașarea am cuprins-o pe niveluri. De la înălțimea statutului de mamă, detașarea, prin corectitudinea atribuită, devine frustrantă. Am crescut un copil independent.

Primul pas, am asculat-o orice a avut de spus de când a început să articuleze. În primii doi ani am fost foarte atentă la ceea ce transmitea. Mereu îngenunchez în fața ei când îmi dă explicații. Cu seriozitate am tratat pierderea unei bucăți de lego, ruperea rochiei unei păpuși, rătăcirea plastilinei etc. Impresionabilitatea formează caracterul.

Atitudinea m-a împins mult în margine, un spectator, o mamă spectatoare în viața copilului ei. Repede și-a dezvoltat individualitatea. Credința mea în corectitudine mă copleșește uneori, mai ales când am impresia că nu-i mai sunt de nici un folos.

Mama, știu! Mama, pot să fac singură! Mama, am înțeles!

Mă disperă cât e de întreprinzătoare. Nu mă împacă alegerile mele întotdeauna. Îmi doresc de multe ori să am o fetiță care să depindă de mine, să-mi dea impresia că fără mine nu s-ar descurca. Îmi revin. Nevoile mele nu sunt nevoile ei. Am încercat să separ nevoile noastre.

La șase ani ai ei, o întreb ce dorește și cum dorește în aspectele vieții domestice care nu presupun risc. Mara, în ce te îmbraci? Da, nu mai am o fetiță fashion, nu le potrivește după reguli, dar muncesc pentru personalitate. Asta mamă sunt. Aleg personalitatea în locul părerii lumii despre hainele ei complet aiurea uneori.

Mara, ce poveste citim în seara asta? Lecturile preferate pentru a adormi: Gulliver, Apolodor, Scrisoarea I.

După preferințele ei, la activitățile de la Plai am introdus lectură din Apolodor de Gellu Naum. Sâmbătă la ora 14 aveți posibilitatea să o ascultați pe Gavriela Glăvan citind despre aventurile pinguinului Apolodor de la Circul din Târgul Moșilor, din București.

Naivul și inocentul pinguin Apolodor pleacă în jurul lumii copleșit de dorul familiei sale. Călătoria ajută la cunoașterea de sine, dar mai ales te ajută să descoperi unde și cu cine ești cu adevărat fericit.

Caut ca fiecare lectură să o provoace, să o pună pe gânduri, să se întrebe despre ea. Cine este ea? Are o bunică care manipulează în numele experienței ei de viață. Viața ei trebuie, imperativ, să te scutească de propriile experiențe. Mara primește mesaje subliminale despre mamă, tată, familie, cămin, școală, măritiș și copii. Să rămână nemăritată și să facă un singur copil.

Lupt în pragul conștiinței. Contracarez prin lecturi ca Apolodor. O provoc pe Mara să afle cine este ea, ce îi place ei.

Pentru părinți cu preocupări similare, categoria de mame și tați interesați de copil ca individ separat și viitoare persoană adultă, propun lectura Gabrielei Glăvan de la atelierul Tricoului Inteligent la Plai.

Observație: adevăratul acasă poate să fie departe de părinți.

Trist, știu!

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!

Cu valiza mereu pregătită

12804549_1149807705029382_1769146316_nVine primăvara, vine dorul de ducă. Nici măcar nu e corect. Nu vine, că nu a plecat niciodată. Se face simțit. Trilurile provoacă vibrații în ureche. Cu rapiditate. Și te transportă.

Am privit zilele trecute o pasăre cântătoare. O numesc păsare cântătoare din lipsă de cunoștințe. Să fi fost o rândunică. I-am ascultat cântecul, zicerea.

Lumea largă! Lumea e largă. Ce păcat că nu putem, ca indivizi, să o vedem pe toată! Să stăm cu o valiză mereu pregătită pentru plecare, ca personajul lui Kerouac. Să suflăm în determinații ca în baloanele de spumă.

O fugă în lume, o lene sebastiană (Mihail Sebastian), o drumeție, un munte, o mare sau ocean, o carte, un ceai sau cafea, niște prieteni, pasiune, aventură, elementele esențiale pentru semnificația vieții mele pe pământ.

Călătoare, caut o agenție de turism pentru oferte. Să fie adresate unei călătoare. Turistă am renunțat să fiu când am încetat să alerg la obiectivele turistice. Cum zice Moromete? Dar de ce să fugă, nu pot să meargă?! Aproximativ vorbele țăranului arhetipal.

Într-o călătorie simți, te relaxezi, îți amintești sau realizezi fragilitatea vieții. Ești. Poți oricând să nu mai fii. Pur și simplu.

Aș pleca pe urmele lui Darwin. Anul trecut am ajuns în Cabo Verde. Mai departe  Darwin a trecut oceanul spre Brazilia. Nu mă interesează carnavalul de la Rio. Nu mă atrage turismul. Mă captivează înțelesurile faptelor de cultură. Am început să practic și călătoria pe fizionomia umană. Ce desfătare!

Vine primăvara, vine dorul de ducă, caut agenție de turism.

Caut!

Basel

Excursia prin Europa, prin Europa cu trenul nu s-a încheiat la Luxembourg. Am rămas doar cu povestea la Luxembourg. Excursia mea s-a încheiat la Basel. Am ajuns la Basel obosite. Picioarele nu mai suportau nici adidași, nici balerini, nici măcar sandalele pe care nu am apucat să le scot din sacii lor. Ne-am plimbat prin acest oraș elvețian legănându-ne șoldurile mai mult cu lene decât cu feminitate.
Cu lenea după noi ne-am plimbat pe malul Rinului, pe străduțele înguste, pe poduri auguste. Când revăd acum unul dintre poduri, unde știu că am poposit și am privit năucă apa, habar nu am de ce fac asta, imaginea îmi revine augustă. Când l-am privit mi s-a părut doar mare, amintirea însă scormonește în vocabular și în reprezentări.
Tot la Basel am ajuns și la muzeu, excursia s-a încheiat cu Picasso. O oră întreagă de Picasso. I-am privit femeile așezate, oh, Dora. În fața Dorei sau a altei muze feminine, am stat câteva minute cu prietena mea. Ne-am lipit umerele, ne-am atins capetele.
Hm!!!
Picasso ăsta a consumat oameni, a luat tot ce putea de la ei, apoi a trecut mai departe. Cred că și eu am ajuns să consum oameni.
Acesta mi-a fost gândul pe care l-am formulat și l-am dat afară zâmbind ghiduș. Atitudinea mea relaxată s-a corectat într-un nor de pe chipul prietenei mele. Greșeala mea nu a constat în împărtășire, ci în teama ei de mine. Am descoperit mai târziu.
Prietenei mele îi este teamă că nu mai reprezintă o poveste pentru mine, că am consumat, cum singură am ales să mă exprim, toată ființa ei.
M-am înfuriat la început când am discutat despre asta, apoi am transformat totul într-o declarație de iubire. Teama ei, după o reacție pritocită în minte și în suflet, am pozitivat-o.
De la Basel, de la o descriere a orașului, am ajuns la incursiune, dar o călătorie, funcția unei călătorii este și cunoașterea de sine, nu numai confecționarea de momente.
Aș putea, dar foarte rar am procedat așa, să fac dintr-un oraș vizitat un subiect, dar mai mereu a devenit obiect, mai ales de studiu.
În amintire, Basel va rămâne mereu legat de Picasso și consumul de oameni. Iar când scot imagini cu el, văd un pod, o barcă colorată, o terasă pe marginea Rinului.
Și aud un cor. Undeva deasupra Rinului, într-o biserică, la apus, într-o lumină blândă, am stat și am ascultat corul într-o rochie foarte scurtă. De ce am amintit de rochie? Pentru că a țâșnit din memorie, corul bisericii și rochia mea, nepotrivirea din simțuri, nepăsarea din minte.
Eu aș zice, după ce am scris acum, că abia la Basel, am început călătoria, până la Basel am fost în excursie.
Ce descoperire de luat aminte, blogul ăsta a început să fie mai mult decât benefic, a devenit învățător.

Cu trenul prin Europa

Următorul oraș al excursiei a fost Berlin, dar azi refuz să scriu despre Berlin. Nu am stare. Berlinul a continuat cumva Cracovia și momentan îmi cade greu încă un text despre naziști.
Azi o să ne plimbăm cu trenul.
Încep cu a specifica și formula scurt, trenul este mijlocul meu de transport preferat. Preferinței, simțurile mele i-au adăugat unele semnificații mistice. A merge cu trenul a devenit pentru mine o experiență. Trenul mijlocește o întâlnire cu mine. De la a privi pe geam, de la a sporovăi cu călători între două destinații, urmează o trecere firească, dar imperceptibilă spre sine. În momentul când mă pun în ramă, adică păstrez o singură poziție, cu ochii pe geam, știu că am plecat. Uneori chiar am senzația că am puterea de a mă privi din afară. Nu am această putere, firește.
Totuși, senzații puternice mă copleșesc, iar mintea mea începe și ea o călătorie separat de trup. În excursia asta am scormonit mult în memorie. Am reușit să aduc aduc la suprafață și să notez pe hârtie chiar bucăți de viață ale unor momente pline de rușine, neputință, respingere, umilință. Toate acele momente pe care omul preferă să le uite, dar psihologia spune că e bine să le scoți la suprafață, căci prezența lor în conștiință înlesnește vindecarea.
Nu contrazic această știință, și eu am observat cerul de după furtună, limpede, clar, luminos. De câte ori am vorbit despre un moment neplăcut, m-au părăsit emoțiile și am rămas stăpână pe simțuri și intelect. Când refuz să vorbesc, și fac asta, mă încăpățânez să păstrez în mine nemulțumiri, fac loc pentru încă un stăpân, iar stăpânul ăsta pe care nu-l recunosc îmi micșorează lumea și iluzia libertății. Iar la iluzia libertății nu aș renunța niciodată.
Când port doi stăpâni în mine, orice sentiment îmi revine exagerat. Reacțiile se amplifică și greu le pot explica, de aceea știu și eu că e bine să aduci tot în conștiință. În excursia aceasta, i-am permis trenului să aducă multe la suprafață și am vorbit cu prietena mea.
Între defulări și discuții ușoare, am privit mult pe geam. Bucata aceea de geam ne-a permis o participare la viața unor oameni. Am aruncat un ochi în grădini, în case, în hambare. Am luat cu noi, pe retină și în simțuri, bucăți de viață, o vază, o levănțică, un scaun de copil, o perdea de la geam, o bicicletă rezemată de casă, un trandafir agățător.
Multă lume m-a întrebat cum am rezistat pe tren atâta vreme. De cele mai multe ori ridic din umeri și mă uit în direcția opusă. Cum să pun într-o frază, tot ce am scris despre tren? Nu pot, nu am talent să creez metafore, nu pot să înșir personificări, nu am răbdare să mă fac înțeleasă, deși am sesizat un nou ton în discuțiile mele. Când vorbesc, de fapt atunci când povestesc ceva, nu mai sunt atentă la ochii care mă privesc, ci las vorbele să iasă ușor, le permit să conțină amprenta sufletului meu fără teama de a mă face de râs. Teama asta m-a ținut prea mult timp pe loc, evoluția unui om poate să stea în această frică de ridicol. Ce e rău în a fi ridicol?
Am citit într-un muzeu din Brugge, la o expoziție Salvador Dali că ceea ce lumea nu are niciodată suficient este extravaganță. Oamenii sunt atât de ocupați să fie normali, să se asemene, încât se îndepărtează prea mult de ei, de esența cu care vin ei pe lume, de esența lumii chiar.
Cam așa a fost pe tren, multe gânduri, multe meditații și asta pentru că pot să privesc, să citesc, să fiu eu, exclusiv eu.