Leacul pentru dependența de obiecte

561195_424947174182109_1964330187_nDe pe vremea mersului pe câmp cu caprele am păstrat în amintire câteva furtuni și vuietul vântului. Am fost o făptură micuță în copilărie, dar plină de vitalitate.

Alergam uneori în ploaie, dansam și râdeam privind cerul. Simțeam multe, dar mai ales simțeam ceva ce nu puteam pune în cuvinte. Nu m-au speriat niciodată furtunile, le-am găsit fascinante. Mă adăposteam de ploaie după ce mă udam până la piele.

Ești leoarcă, să vezi tu dacă nu o să răcești! Am auzit-o pe mama deseori spunându-mi.

Am crescut, iar câmpul, caprele și furtunile au rămas doar o fază. Am păstrat un sentiment neschimbat, atracția irezistibilă față de furtună. Am reușit, datorită experienței și educației, să identific ce nu puteam pune în cuvinte când eram mică.

Atunci când te găsești în Natură, în locuri unde voința omului nu a transformat-o, pe dealuri, pe munți, pe câmp deschis, devii conștient de micimea persoanei. Se ivesc reprezentările. În lume totul e reprezentare, persoana e o reprezentare a omului primitiv.

Când Natura se manifestă, în special prin ploaie și vânt, începem să căutăm protecție. E instinctul. Prima dată să supraviețuim, apoi ne așezăm la taclale și filozofăm.

Îmi amintesc de o ieșire pe munte la Păltiniș. Devenisem deja mamă. După vreo trei ore de urcat spre Lacul Iezer, m-am așezat să mă odihnesc puțin. Vântul urla. În jur stânci și păduri. Am înțeles atunci. Nu l-am descoperit pe Dumnezeu, mi-a fost clară nevoia unora de a crede în Dumnezeu. În asemenea locuri, când cerul te anunță cu o nuanță de gri neprietenesc că urmează precipitații, ai nevoie de un tată care să te protejeze.

Am privit în jur și am savurat cu intensitate sentimentul de neputință. Mi-am promis că o să-mi aduc copilul pe munte. Că o să pândesc o furtună. Să ne prindă furia pe vârfuri de munți. Să-și însușească reprezentările.

E o soluție sau un leac. Leacul pentru dependența de obiecte mai ales pentru un copil răsfățat crescut prea mult pentru a avea. Tatăl Marei este mult pentru a avea, pentru a fixa un anume stil de viață. Nu acceptă că e doar o reprezentare și doar o fericire episodică.

Pe munte, orice geantă Chanel sau Louis Vuitton își pierde semnificația. Natura intimidează inteligența și anulează superficialitatea.

Moștenirea mea o să conțină și o senzație intensă de neputință. O provocare a persoanei Mara să raționeze. Să se străduiască să fie.

Să fie rațională, să fie conștientă de reprezentări, să accepte fericirea pe părți și să-i pară rău de bieții strămoși care ne-au lăsat Biblia, un manual de supraviețuire, dar să nu-i slăvească. Caracterele lor au dovedit cruzime într-o cantitate exagerată.

Mara să nu se sustragă realității ei actuale, iar știința o poate îndruma în toate alegerile ei.

Nu există nici un sfat care să fie valabil pentru toți. Sigmund Freud

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Pe urmele lui Darwin în Cabo Verde

IMG_5241Ultima mea aventură în lumea largă: Cabo Verde. Cum am ales Cabo Verde? Din nou, dintr-o carte. Pe mine și cărțile m-au scos în lume.
Îmi amintesc că citeam Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle și m-am oprit asupra rândurilor despre Cabo Verde. Prima dată am mângâiat hârtia. Apoi am întors cartea și am deschis harta atașată. Căutam pe întreaga hartă Cabo Verde, iar când ochii eu identificat literele, am lăcrimat. Ca om actual, mai bine sau mai puțin bine instalat în noua tehnică, am căutat pe Google Cabo Verde.
Mi-am dorit să merg acolo.
Am ajuns acolo plină de emoții, surescitată, cu o tensiune de care am scăpat când m-am așezat și am privit oceanul.

Vă spun sincer, eu nu m-am dus în Cabo Verde, eu m-am reîntors. Acum că am aterizat la Sal și nu pe Santiago, unde a ancorat Beagle, corabia lui Darwin, ține de zboruri, agenție și lipsa interesului meu de a planifica totul.

În prima oră pe Cabo Verde m-am așezat pe șezlong și doar priveam în jur. Am fost întreruptă de un localnic, atras de cartea pe care o tot strângeam tare la piept și de pletele mele în vânt. După câteva minute în care am conversat, m-a întrebat de ce citesc.

Am zâmbit șăgalnic. Bine dispusă, mi-am mușcat buza și am întrebat:
Nu mai bine mă întrebi CE citesc, nu DE CE citesc?

Edgar, acesta e numele acelui chocolate man, așa s-a descris, m-a privit la rândul lui foarte amuzat. Mi-a pus întrebarea. CE citești?

Darwin. Știi, Darwin a fost aici pe insula voastră în jurul anului 1827, cam așa. Darwin, cel cu teoria evoluționistă, omul se trage din maimuță etc.

Edgar m-a ascultat până am terminat, mi-a zis că știe acum despre Darwin, dar să nu mai fiu leneșă, să las cartea și să vin la volei.

Am auzit asta 5 zile: lasă cartea, ești leneșă, hai la volei.

În aproape toate zilele conversam câte o jumătate de oră cu Edgar. Mi-am format definitiv părerea că insularii descriu o categorie aparte. Te-ai născut pe o insulă, lumea largă e cât se poate de neinteresantă. Insula, percepută ca un Rai de localnici, cu toate greutățile pe care le întâmpină, îi satisface. Insularii nu-și acceptă viața, ci și-o trăiesc printr-o binecuvântare abia percepută de ceilalți.

Doar empatia poate ajuta să înțelegi această atitudine, empatia și bunăvoință pentru oameni, pentru om.

O să pun punct la acest text, dar o să revin cu un alt text sau alte texte despre Cabo Verde. Mai las scris aici atât: excursia în Cabo Verde constituie cea mai extraordinară călătorie a mea. Fără a fi exotică, insula asta m-a apropiat foarte mult de plăcerea omului pentru necunoscut. Am călătorit în necunoscut și am permis omului actul pe care-l reprezint să primească de la insulă și de la localnici esența: existenta însăși.

Notă: imprimat pe tricou, Darwin.

Prima mea călătorie în jurul lumii

Am rămas de ieri, de la textul despre activitățile și noutățile editurii Univers, cu întrebarea celor de la Hyperliteratura: în lumea cărei cărți mi-ar fi plăcut să trăiesc?
În prezent citesc Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle. După ce mi-am depășit teama și emoția că nu o să înțeleg mare lucru din paginile acestei cărți, am apelat la imaginație și m-am îmbarcat la bord. Călătoresc acum.
Când nu pricep, și se întâmplă foarte des, îl opresc pe Darwin. Și el are emoții că ar exista posibilitatea să nu reușească să răspundă, e tânăr și în plină formare, dar se străduiește. Și mă face de foarte multe ori să râd.
Cu el, pe lângă el privind mereu peste umăr, mi-am reamintit de prima mea călătorie la bordul unui vas. De data aceasta pe vasul unui căpitan fictiv, un personaj al lui Jules Verne.
Cu Jules Verne am călătorit prima dată. În perioada aceea când l-am descoperit pe Verne, fiind o tânără domnișoară, datoria părinților era să mă păzească, să mă ferească de satisfacția pe care mi-o cerea organismul.
Ah! Și cât voiam să fiu sărutată!
Am înțeles destul de greu că un sărut poate duce mai departe de ceea ce pretinde o bună educație. Educația are și datoria de a frustra, mai ales adolescentele.
Păzită de părinți, am descoperit escapismul. Nu cunoșteam pe vremea aceea cuvântul, dar puneam repede în practică tot ceea ce semnifică.
Am plecat să călătoresc cu Verne în Copiii căpitanului Grant. Am abuzat de fantezie atât de mult încât m-am atașat de Paganel. L-am prefăcut pe Paganel din hârtie în prezență. L-am smuls din carte, dintre rânduri și l-am așezat alături de mine.
Mi-a plăcut să trăiesc în acea carte, uneori retrăiesc intens acea perioadă, acea călătorie. M-am smuls greu din lumea aceea, din fantezie, iar realitatea pe care am trăit-o de atunci mă dezamăgește în fiecare zi.
Îmi lipsesc aventura, necunoscutul, naivitatea iubirii.
Îmi lipsesc uneori cuvintele frumoase, șoptite.
Îmi lipsește uneori lumea aceea, lumea mea pentru cîteva zile, poate cele mai intense zile ale adolescenței mele. Nu am trăit nici o iubire mare, nu am luptat pentru nici un Făt Frumos. Când am ieșit în sfârșit la luptă, la o limită de vârstă acceptată de societate, Făt Frumos s-a dublat, apoi s-a triplat.
Am renunțat la el, am suflat în el ca-n păpădie. Nu mi-am pus nici o dorință. Am mai așteptat o vreme. M-am oprit din scris, pe hârtie puneam cele mai patetice povești de dragoste, probabil ce mi-ar fi plăcut pentru mine, și am năvălit în cărti și în oameni.
Am crescut cu oameni și cărți.
Și am devenit cu oameni și cărți.
Și da, mi-ar fi plăcut să trăiesc în cartea lui Jules Verne, Copiii căpitanului Grant.

Florile dintre cărți

Din octombrie sunt în plină etapă Mihail Sebastian. Am reluat Jurnalul, lectură oarecum obligatorie în facultate, am citit Accidentul, am continuat cu Jocul de-a vacanța. Mi-am făcut planuri să merg la Balcic, eu cu mine să scriu și să citesc. De ce Balcic? Acolo evada Mihail Sebastian ori de câte ori putea să se sustragă muncii, destinului de evreu și omului secat de lipsa de bani.
Puteți foarte ușor să mă acuzați de lipsă de originalitate, dar lipsa asta mi-a construit originalitatea. Am călătorit în anii mei de cele mai multe ori în destinații alese în urma lecturii unor cărți. Așa am ajuns să mă plimb pe Neva, să-mi imprim forma piciorului pe plajele din Zanzibar, să ridic paharul și să strig iamas sau să-mi pun o dorință într-un orizont din Portugalia. Dostoievski, Pessoa, Kazantzakis au funcționat și sub forma unei agenții de turism pentru mine. Acum și Mihail Sebastian.
Biblioteca mea avea doar un titlu de Mihail Sebastian, Jurnalul. Din octombrie am adăugat Accidentul, Orașul cu salcâmi, De două mii de ani, Teatru: Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Insula, Ultima oră.
Ultima carte adăugată i-o datorez tot lui Richie. Când am primit cartea, am răsfoit-o puțin și între filele ei am descoperit o floare uscată. Am făcut un comentariu și am închis cartea la loc, dar de atunci mă tot gândesc la acea floare, la floarea mea acum. Am o floare fără poveste, dar știu că o mână a pus-o între filele acestei cărți, că o minte febrilă a ținut să imortalizeze un gest și poate o trăire.
Și eu am presat flori între cărți, pe unele le mai am. Nici una nu descrie o poveste bezmetică, nici măcar grozavă, dar am ținut mult să presez acele flori. Oamenii își doresc foarte mult să fie iubiți înainte să cunoască iubirea. Când ajung s-o cunoască, să o primească, vor să iubească ei. Uneori iubirea stă pe nisipuri atât de mișcătoare, iubești, dar nu ești iubit, ești iubit, dar nu iubești, vă iubiți nebunește, dar vă certați ca oaspeții unui sanatoriu, vă despărțiți, dar vă iubiți, faceți copii, dar nu vă iubiți.
Până la urmă, ce anume vrea să fie iubirea asta? Iubirea vrea să fie îndestularea sufletului. Eu când mă gândesc la iubire, nu-mi aleargă judecata spre bărbat, ci spre fetița mea Mara. Când mă uit la ea, când mânuțele ei îmi înconjoară gâtul se face atât de liniște în jurul meu, nu e viața și nici moarte în apropierea mea, e doar o bătaie de inimă, o unică bătaie de inimă eternă. Asta e iubire, orice altceva mi se pare o recuperare a acestui moment.
De aceea pledez foarte mult pentru îndrăgosteală, pentru starea aceea atât de firească între bărbat și femeie. Și atunci e liniște, e liniștea de după vânătoare. M-am întâlnit ieri cu o îndrăgostită, toată ziua mi-a devenit apoi azur.
Asta îi e necesar omului, azur, mult azur, să se înconjoare de azur.

Portretul unei doamne

Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.