Zice Dunia: copiii se obișnuiesc cu cartea

De mai bine de un an de zile ascult Radio România Cultural când merg cu mașina. Muzică, emisiuni, știri, teatru radiofonic – se întâmplă rar să schimb. Cum plouă de două zile, muzica instrumentală și picăturile de ploaie se îmbină armonios.

În dimineața asta, după un drum și două opriri, o emisiune luă locul muzicii. Și cu câteva minute înainte să parchez, începui să trag cu urechea. Subiect: librării, case vechi, spațiul librăriei – muzeal sau acasă -, cum educăm publicul?

De nenumărate ori am auzit întrebarea. De nenumărate ori m-am întrebat. Azi nici măcar nu ascultai răspunsul. La mine în cap, educația fu înlocuită cu obișnuința.

La început, copiii se obișnuiesc cu cartea, cu librăria. Înainte de educație, obișnuință.

Trăsei pe dreapta. Parcai.

Scriu un text Zice Dunia.

Foto: Diana Bodea 

Mimica omului distrus

Ieri am fost pe drum. Am tras ușa casei după mine la opt. Am schimbat două avioane. Am băut o cafea jalnică pe avion. Am mâncat cel mai bun panini în aeroport la Bergamo. Am citit peste o sută de pagini. Adler e terminat.

Întâlnind o altă situație din viața de toate zilele descrisă pe pagini de carte, am oftat. Acum câțiva ani simțeam o ușurare. Cunoașteți expresia: Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Multe pietre am aruncat. În prezent mă amuză evidențele. Admir sintaxa și contextul în care o evidență devine o observație psihologică.

...el este umil, anticipează o situație de cea mai profundă mizerie și, din transpunerea în aceasta, creează afectul doliului și mimica omului distrus. Aceasta pare a fi în opoziție cu afirmarea idealului său de grandoare. În realitate însă, slăbiciunea lui, care merge până la distrugere, devine o armă de temut, pentru a-și procura recunoașterea și a se sustrage de la răspundere. Alfred Adler, Practica și teoria psihologiei individuale, p.291.

Așa cum v-am anunțat, am venit în Ibiza pentru a face fotografii cu Diana Bodea. Ședința este programată la finalul săptămânii. Până atunci mă plimb, citesc, scriu, încerc să recuperez din amintire unde anume se află magazinul Havaianas și mă las răsfățată. Mama Bodea și tata Bodea m-au primit cu brațele deschise. E plăcut pentru mine să mă simt binevenită. Sunt absolut convinsă că în următoarele zile nu o să duc nici o luptă de afirmare de sine. Mă aflu printre oameni care îmi acceptă existența.

O să vă las o fotografie de aseară. Curioșii de peisaje de pe insulă pot să-mi verifice pagina de facebook. O să postez nelimitat.

Gaudeamus 2017: Nu ne punem cu obișnuințele!

Am lăsat mica bestie la școală. Mi-a dat un sărut grăbit pe frunte. A intenționat pe frunte, buzele s-au lipit de ochi. Clipind des i-am urat distracție, dar nu sunt sigură că a mai auzit. Acasă, în apartament, se aude liniștea. Presupun că vecinii au plecat la muncă sau dorm până târziu.

Fără zgomote din măruntaiele blocului, am efectuat o căutare în arhiva blogului despre Gaudeamus. În 2008 am zburat prima dată la București special pentru târgul de literatură. Herăstrău, Gaudeamus, cafenele și unul din Mosorești mi-am intitulat atunci un articol. În altul concluzionam patetic: Cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, raiul pe care singură mi-l edific in fiecare zi.

În anii următori nu am schimbat reprezentările despre Gaudeamus, dar am adăugat altele. Evenimentul a devenit obicei. O să tot repet: Nu ne punem cu obișnuințele! Fără să fie un scop în sine, sper ca deplasarea din luna noiembrie la București să nu înceteze o dată cu mine. În 2009, trupul meu putea fi descris de expresia cu burta la gură. Cu Mara apărată de lichidul amniotic, luam autograf de la Salman Rushdie. Tocmai terminasem lectura Copiii din miez de noapte. Să fi avut înclinații metafizice sau doar o mică doză de suprarealism, aș fi legat maternitatea de cartea lui Rushdie, iar Mara mi-ar fi fost trimisă pe lumea asta. Dar nu sunt eu atât de naivă!

Cu sistem imunitar propriu, Mara a ajuns și ea pentru prima dată la Gaudeamus anul trecut. Reprezentările despre târg s-au înmulțit. Pe lângă cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, Raiul cuprinde familia, prietenii, educația, moștenirea.

Frază testamentară: Îi las moștenire micuței bestii o bibliotecă cu titluri impresionante, brățara mea de argint lucrată manual achiziționată din Creta și călătoria din noiembrie la București. Să-și ia familia și prietenii, să plângă și să râdă, să schimbe copilăria cu adolescența, adolescența cu tinerețea, tinerețea cu maturitatea, maturitatea cu bătrânețea pe drum la târgul de literatură. Să-și pună întrebări. Să găsească răspunsuri. Să confecționeze soluții.

M-a întrebat plângând marți seară: Mama, tu ai avut așa ca mine o prietenă bună, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi?

Pe mama ei au salvat-o cărțile. Cărțile prilejuiesc întâlniri neprețuite cu sinele. Te învață mai bine ca orice profesor valoarea persoanei și forța acceptării.

Asta e moștenirea mea.

Foto: Adrian Oncu

 

Lumi, gândiri, reprezentări la defilarea de mâine a Tricoului Inteligent

img_1963Vineri am avut o şedinţă foto pentru modelul nou de rochie de la Tricoul Inteligent. Am rămas pe baricadă. Apăr în continuare însuşirile deosebite ale oamenilor.

Lupta umanităţii a fost şi va rămâne între a fi şi a avea. Am ales o tabără. Îmi doresc să fiu. Aceste două grupuri nu se exclud, dar au un dominator. În alegerile mele vreau să se impună a fi.

Cu a fi ca atitudine, fac o diferenţă în pătrăţica unde îmi trăiesc viaţa. Multă vreme am crezut că cititul ne transformă în oameni mai buni. În urma unor ciocniri cu cititori de calitate inferioară, am regândit puterea cărţii. Am ajuns să o anulez. Lectura nu ne transformă codul genetic şi nu corecteză o educaţie dezastruoasă sau inexistentă.

I-am recunoscut cărţii nişte limite. Am fost dezamăgită. Am avut zile întregi de zăpăceală. La atelierul de croitorie, unde am ajutor o femeie excepţională, m-a trezit un năsturel din amorţeală.
Cum să fie rochia?
Lungă în spate, să acopere şezutul. În faţă mai scurtă, îmi place să o bag în pantaloni.
Şi în partea de sus?
Pe lângă gât.
Atunci o să-ţi pun un năsturel în spate. Materialul nu-ţi permite să-l tragi peste cap.

Năsturelul a declanşat o reacţie. M-am scuturat fizic şi psihic.

Exclus să punem năsturel. Dă-mi altă soluţie. Fireşte că a venit cu o soluţie, am specificat deja că are valoare deosebită.

M-a iritat atât de tare năsturelul, că am început să mă chestionez. De ce? Cum? Întrebări naturale în urma unei reacţii neînţelese prin nici un raţionament. Am ajuns astfel din nou la cărţi. M-am dus la raftul cu cărţile de psihanaliză. Una dintre ele, unii dintre ei, Freud, Jung, Fromm, Rogers, Adler, au un răspuns pentru mine.

Cărţile au o limită, dar izbutesc să îmblânzească. În primul rând te reţin pe loc, relaxează muşchii. Accelerează contactele dintre neuroni. Cărţile ne dau răspunsuri. Aplicabilitatea în viaţă reală depinde de inteligenţa fiecăruia. Când vă uitaţi la o bibliotecă imensă este ca şi cum priviţi viaţa însăşi. Oamenii şi-au pus speranţele în reprezentări ca Dumnezeu pentru promisiunea unei fericiri după moarte. Îşi duc zilele pe pământ muncind pentru after life himeră.

Dar când stai în faţa unei biblioteci, te confrunţi cu toate lumile, cu toate gândirile, cu toate reprezentările din istoria umanităţii. Acolo se află TOTUL după putinţele inteligenţei noastre şi al stadiului de evoluţie. Mă întreb de ce nu ne ajunge ca să fim fericiţi?! Răspunsurile aduc înţelegere.

Din biblioteca personală şi modestă, pun sub ochii semenilor gândiri şi reprezentări. Mâine organizez o defilare la pagina de facebook a Tricoului Inteligent.

Mă străduiesc pentru Ne-uitare.

Cu Darwin la concursul Cititori pe bicicletă

14291669_10153726797641610_4720178970628205143_nÎntr-o vară, nu mai ştiu anul, treceam prin Piaţa Unirii cu o prietenă atrase de bezmeticele terase, când am zărit un teanc de cărţi.

În faţa muzeului, în linie deloc dreaptă, negustori de ocazie expuneau cu vânzare diferite mărfuri. M-am apropiat de cărţi, le-am pipăit şi m-am oprit la una legată cu aţă. O aţă dură, nesuferită care deja sfâşiase copertele cărţii.

Aşa am ajuns să deţin prima mea carte semnată Darwin căreia îi datorez excursia în Cabo Verde. Vă povestesc pentru a nu ştiu câta oară despre această carte deoarece duminică o iau cu mine la Cititori pe bicicletă.

Nu mai are coperta originală, a fost imposibil de păstrat, cartea e recondiţionată, dar are o poveste extraordinară. Legată cu aţă, m-a făcut să plâng când i-am desfăcut o hartă îngălbenită, m-a trimis în Cabo Verde pe urmele vasului Beagle.

O s-o înscriu la concurs. Mi-a adus atâtea încât îmi permit să cred în noroc. Vor primi premii cărţile, cea mai veche, cea mai groasă, cea mai mică etc. Detalii pe pagina celor de la Verde pentru biciclete.

Ne vedem duminică, ora 10, pe platforma Timco. Cu cărţi, cu cărţi.

Menţionez la final, pentru modestie aplicată pe ego, despre concursul #poartaocarte, campanie iniţiată anul trecut. O poză cu o carte, adăugată pe facebook sau instagram cu hashtagurile #suntcititorpebicicleta și #poartaocarte vă pot aduce un Tricou Inteligent Dunia. Pentru instigare la cultură, notez că Tricoul a scos un set nou de mesaje.

Vă aştept cu drag.

Fiecare cu morții lui

Într-o zi obișnuită găsesc diversitatea cel puțin interesantă. De multe ori conține frumusețe. În zile abracadabrante, varietatea îngenunchează conștiința.

Ieri am făcut parte dintr-un juriu. Iulius Mall Timișoara a găzduit concursul organizat de MCS Models, Miss și Mister Junior 2016. Am privit și am admirat copii, conștiințe nealterate ale societății actuale.

Cu ore înainte de concurs, am ținut pe genunchi o carte semnată Freud. Am citit un eseu despre moarte, despre cum ne raportăm la ea.

Seara am revenit acasă și am vizionat un film despre Libia. Să vă explic. Filmul a devenit imaginea literelor din carte. Am reținut despre atitudinea omului în fața morții, o ignoră sau îi acceptă semnificația, sfârșirea vieții, dar cu un compromis, îi adaugă viața de apoi.

Moartea unui străin cântărește puțin, dar moartea unui apropiat, părinte, frate, iubit, prieten ne obligă să ne apropiem de moarte, să ținem seamă de ea.

Am văzut aseară în film o trupă specială de soldați americani luptând pentru viața lor. Omoară libieni, omoară străini până sunt uciși doi dintre ei. În prim plan chipul unui soldat american: sfâșiere, cu prietenul lui piere și o parte din Eul personal. Dialogurile dintre soldați evidențiază relația cu moartea: nimeni nu crede în propria lui moarte, în inconștient suntem convinși de nemurire, iar ideea de Dumnezeu se opune suspendării vieții.

Nu am vizionat singură filmul. Cu celălalt, partea masculină din Doi, povestisem pe zi despre relația cu moartea din eseul lui Freud. Când ne-am ridicat de la film, cu imaginea femeilor libaneze alergând spre luptătorii uciși, el a concluzionat: fiecare cu morții lui.

A suporta viața rămâne totuși prima grijă a tuturor oamenilor vii. Freud

Diversitatea unei zile obișnuite.