joi.megaJoy Noi4 la Gaudeamus

S-a sfârșit Gaudeamusul. Mi-e dor de Gaudeamus, de ceea ce a ajuns să semnifice pentru mine. În fiecare an, din 2008 începând, luna noiembrie a însemnat un fel de buclă în spațiul și timpul meu. O realitate puțin altfel cuprinsă în 4 zile.
Pentru început, am stabilit că această ieșire va fi destinată fetelor. Doar prietenele mele și cu mine ne punem la drum. Drumul are și el importanța lui, face și desface stări, construiește sau demolează teorii, stă cumva în slujba bucuriei de a ne detașa de propriile vieții și a râde pur și simplu.
La București, imediat după cazare, de obicei un apartament în regim hotelier pe bulevardul Corneliu Coposu, ieșim la teatru. Atât ne permite prima zi, drumul, cazarea, o piesă de teatru, iar apoi cina. Anul acesta am cinat la Lacrimi și sfinți.
Așadar, joi seară am ajuns la Odeon la piesa joi.megaJoy. Decadență, decadență, decadență!
Te-ai curvit la bătrânețe, recuperezi din tinerețe.
O mică observație despre teatru, căci nu o să dezvolt; piesele actuale din teatrul românesc, deși provoacă hohote de râs, sunt deosebit de triste în mesajul subliminal.
Mai departe, nu o să dau detalii despre nici o piesă pe care am văzut-o, nici despre joi.megaJoy, nici despre Noi4 cu Marius Manole, Lia Bugnar, Maria Obretin și Ilinca Manolache, o să înșir activitățile și o să mă opresc asupra unui singur episod.
La București, datorită Târgului Internațional de carte Gaudeamus, prietenele mele și cu mine avem o agendă foarte încărcată, teatru, cum am mai scris, participarea la târg; în cadrul târgului lansări de cărți, cafenele, seară muzicală la Ateneul Român, întâlniri cu diferite persoane. Anul acesta am avut șansa s-o cunosc pe Claudia Gican.
Succint, acestea au fost activitățile. Episodul de care am amintit îl are ca subiect pe Marius Manole. Este o presupunere, dar nu cred că mai există un cititor al acestui blog care să nu aibă habar despre admirația pe care i-o port și i-o declar lui Marius Manole.
După ce vineri seară l-am admirat jucând în Noi4 la Godot, sâmbătă, printr-un extraordinar melanj de situații, alegeri, noroc și edituri, i-am auzit numele rostit chiar când lăsam în urmă editura Nemira și mă pregăteam să părăsesc Târgul. M-am întors la editură, am căutat programul și am citit numele lui pe afiș. Le-am sunat pe fete să vină la editura Nemira și m-am așezat frumos să aștept lectura lui Marius Manole. Când au venit fetele, eu deja priveam foarte atentă mulțimea. Una dintre ele mi l-a arătat și am început să discutăm agitate sau mai corect spus, agitată și entuziasmată eu, fetele doar amuzate, despre o acțiune a mea de a-i cere să facem o fotografie împreună. Eu am refuzat, verbal și gestual. În toate vorbele și gesturile, Marius Manole s-a apropiat și a rostit:
Ce este cu toată agitația asta, fetelor? Facem o poză, sigur că facem.
Dar eu i-am zis că fotografia cu mine s-o facă. Am vorbit puțin în acest timp. I-am mărturisit că sunt mai mult o groupie.
Probabil vă întrebați, și eu mă întreb, de ce am scos asemenea gogomănie pe gură. Mai târziu am desfăcut semantic cuvântul. Oare ce i-am zis eu lui Marius Manole? În curtea de la Mănăstirea Stavropoles, fetele, Bogdan Mosorescu și cu mine încercam să stabilim sensul exact al acelui groupie. Am abandonat analiza, și morfologică și sintactică, și ne-am îndreptat spre apartament, urma seara de la Ateneu și trebuia să scăpăm de adidași și UGG-uri. Rochiile, fandacsiile și tocurile au înlocuit chiar și preocupările semantice.
Acest episod am ținut să-l povestesc, cu următoarele revin.

Gaudeamus 2014.

1896991_888085264534962_2017399862384335625_n

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.

Eu sunt. Eu am.

M-am oprit. Nu mai caut nici un sens în viața asta a mea. Îi dau uneori felurite semnificații. Ezitai puțin când tastai felurite. Inițial gândisem într-un alt sinonim. Primul gând poate fi doar una dintre alegeri.
Mă împac.
Dacă m-am oprit, acum mă împac.
Cu aceeași viața, viața mea.
M-am oprit să caut un sens vieții mele și mă împac cu viața mea. Decizia aceasta mi-a afectat cumva câinele, când mă zărește, pe lânga sărut, îmi caută mâna, își bagă singur botul în umezeala palmei.
De ce e atât de supus dulăul meu cu ochi albaștri încă nu știu. Cum nu știu de ce mă tulbură nespus Pastorala lui Beethoven.
Am dezvoltat o obsesie. Muzica urlă și umple liniștea casei. Muzica asta urlă și umple neliniștea ființei mele.
După o săptămână în Italia, undeva în Liguria, există chiar și o mare liguriană, alcătuirea mea la care am muncit s-a năruit ca un castel de nisip. Am cedat din nou nervos. Calmul aparent, detașarea afișată, înțelegerea și compasiunea s-au dus într-o secundă, într-o privire nebună, pierdută.
Iau totul așa cum este.
M-am lamentat, mi-am plâns de milă bineînțeles. Munca mea, străduința, cărțile, oamenii, muzica, tot ce m-a ajutat s-a pierdut.
M-am oprit.
Nu mai caut un sens vieții, atunci de ce dau atâta sens unei crize? Îi dau sens, importanță, o investesc cu puterea unui subiect.
Eu sunt subiect.
Eu sunt puterea.
Eu am puterea.
Eu sunt. Eu am.
Eu.

Punct.

Notă: acesta e un text pe care nu-l recitesc pentru publicare. Îmi cer scuze pentru greșeli de orice fel.

Vrei să fim prieteni? O zi cu Pessoa

Ieri am petrecut timp în librăria Cărturești. Acest lucru a fost posibil deoarece Mara mea, la cei 4 ani ai ei, își alege cum anume își petrece timpul; la atelier să picteze, la locul de joacă să nu socializeze pentru că nici un copil care a trecut pe lângă ea nu a întrebat-o: vrei să fim prieteni?
Încercați să vă amintiți acea perioadă care prilejuia și crea prietenii doar prin această simplă întrebare: vrei să fim prieteni?
Am și eu câțiva prieteni din acea perioadă.
Revenind, cu Mara la atelier sau la locul de joacă, eu mă răsfăț la Cărturești. Visez uneori printre cărți sau în fața rafturilor cu căni de ceai.
O zi își poate modifica semnificațiile dacă sorb ceaiul dintr-o cană colorată de o anumită formă.
Ceai, cărți, muzică, companie bună și poezia lui Fernando Pessoa. Se prea poate ca mai bine de o oră întreagă să-mi fi plimbat ochii, sucit mințile și simțurile cu scriitura lui Pessoa.
Îmi place Pessoa.
Mă regăsesc în ceea ce scrie.
Îmi doresc să ajung la unele sentimente după ce-l citesc.

Din ora de ieri, o să pun și pe blog câteva poeme.

Niciodată voința altuia

Niciodată voința altuia, oricât de seducătoare ar fi,
N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,
Sclav nu fi nimănui, nici măcar ție însuți.
Nimeni nu te poate face ceea ce ești tu. Nimic nu te schimbă.
Involuntarul tău destin intim împlinește-l
Cu superbie. Fii propriul tău fiu.

Cloe, nu doresc iubirea

Cloe, nu doresc iubirea ta, care mă oprimă
Căci îmi pretinde în schimb iubire. Vreau să fiu liber.

Speranța e o datorie a sentimentului.

Nu știu cine sunt

Nu știu cine sunt, nu știu ce suflet am.
Atunci când vorbesc cu sinceritate nu știu cu ce fel de sinceritate vorbesc.
Sunt în mod variabil altul decât un singur eu despre care nu știu dacă există (dacă el este ceilalți).
Simt în mine ființe pe care nu le am. Mă cuprind anxietăți care îmi produc repulsie. Propria mea atenție acordată mie însumi mi se prezintă în permanență ca o serie de trădări sufletești față de o personalitate pe care probabil că eu nu o am, și nici ea nu crede că aș avea-o.
Mă simt multiplu. Sunt ca o încăpere cu nenumărate oglinzi fantastice care multiplică în reflectări false o unică realitate anterioară care nu se află în nici una dintre ele și se află în toate.
Așa cum un panteist se simte arbore sau chiar floare, eu mă simt diferite ființe. Mă simt trăind în mine viețile altora, incomplet ca și cum ființa mea ar participa în toți oamenii, incomplet în fiecare dintre ei, printr-o sumă de non-euri sintetizată într-un eu fals.

Trei poeme, Niciodată voința altuia, Cloe nu doresc iubirea, Nu știu cine sunt. Îmi doresc să le împart cu cititorii mei.

O zi cu Pessoa.

Asta nu e muzică, e Beethoven

Ascult deja a doua oară Pastorala lui Beethoven. La prima audiție privii ecranul alb, nici un cuvând scris, nici o încercare să transform starea sufletească într-un conținut cu sens.
Adevărul este că mă aflu într-o stare.
Într-un soliloc neglijent, prea puțin sincer vorbii cu mine. Ce se întâmplă cu mine?
Se întâmplă Beethoven, iar pofta asta de Beethoven semnifică o schimbare de dispoziție care mă întoarce umilă spre sunetele bezmetice din Pastorală.
Încercai să-mi reprezint sufletul, dar mă refuză mintea. În această dedublare, separată în rațiuni și simțiri, privii în jurul meu.
Cărți, biroul meu conține stive de cărți. Nici o ordine aparentă, doar inconștientă. Mâna știe întotdeauna să găsească fără problema părții stângi sau drepte.
Ah! Uite și cuvântul de spirit într-un raport cu inconștientul că tot l-am terminat pe Freud.
Revenind la cărți, la dispoziția sufletească, la dedublare, realizai că îmi trăiesc un vis. În fiecare dimineață, cu unele excepții, toate activitățile mele se desfășoară între aceste cărți, scriu, ascult muzică, vorbesc la telefon, tastez mesaje, semnez acte, uneori o îmbrac pe Barbi sau mai dansez pe Louis Armstrong.
Totul între stive de cărți, totul într-un vis pe care îl am din copilărie, să fiu înconjurată de cărți.
Sincer, nu mai știu să trăiesc fără cărți!
Iubesc nemăsurat oamenii, dar mă derutează până la lacrimi. Cărțile mă susțin, mă păstrează lucidă, îmi arată uneori direcția.
Pot să plâng și cu o carte în mână, un cuvânt tot ajunge la mine, pot să vibrez la minutul 24 și 29 din Pastorala lui Beethoven și să o corectez pe Mara care îmi strigă să dau muzica mai încet: asta nu e muzică, e Beethoven, ascultă doar!
Iar ea se târăște sub birou și mă roagă să vin cu tot cu calculator în cort.

Mă opresc aici. Plec în cort.

Nobilă prin colaborări

Înainte să mă lansez și să mă pierd în propriile simțuri am o datorie care mă înnobilează.
Datoria: mijlocirea dintre cititor și carte.
Acțiunea: anunțarea următoarelor titluri.
La editura Univers au apărut 3 titluri noi:

Inci Aral, Galben ca șofranul
Jorge Amado, Morţile lui Quincas Berro Dágua și Bătrânii marinari
Gabriel Osmonde, Alternaștere

Lectură agreabilă, plină de senzații noi.

Cu drag, pentru specia mea

Primesc în mail fel și fel de oferte. Prin selecție, deschid foarte puține. Deloc naturală selecția, doar rațională, citesc printre rânduri. Cele mai multe mailuri mă îmbie să particip la cursuri de dezvoltate spirituală. Recunosc, mă atrag asemenea cursuri, niciodată nu am onorat invitațiile. Principalul motiv stă în scepticism, al meu bineînțeles.
De ce sunt sceptică?
Dar de ce nu este toată lumea sceptică?
În lumea asta, mare, largă sau orice altă dimensiune apreciabilă, există câteva cărți pe care prea puțini oameni le citesc.
Există Biblia.
Există Critica rațiunii pure, Ființă și timp, Originea speciilor, Psihologia inconștientului etc.
Lista rămâne deschisă.
Ce reprezintă aceste cărți?
Aceste cărți reprezintă ani de studiu și cercetare, filogenie, evoluția omului ca specie, evoluția omului spirituală.
Prea puțini sunt aceia care se înhamă la asemenea lecturi, iar un citat din cărțile de mai sus sau din marii gânditori politici, că e Montesquieu, Hume, Hegel, Marx, Habermas nu ajută la o mai bună înțelegere, ci sprijină niște principii împrumutate de la instanțele morale ale copilăriei, părinți, educatori, profesori, la rândul lor împrumutate de la instanțele copilăriei lor, iar când încerci să cauți cu luciditate ceva, totul se nimicește.
Vedeți, experiența mea până acum mi-a demonstrat că toată lumea începe la un moment dat să caute și că doar foarte puțini dintre ei se angajează într-o muncă de cercetare, analiză și observare. Cei mai mulți preferă răspunsurile fabricate, de-a gata.
Cine oferă aceste răspunsuri de-a gata? Aceia care se înhamă să citească și să înțeleagă marile cărți ale lumii. Mâna aceea de oameni îi poate manipula pe restul.
Speakerii motivaționali să fiți siguri că au citit unele dintre aceste cărți, liderii lumii au deschis aceste cărți. Iar de acolo au început să interpreteze și să aplice în viață pentru o împlinire mai întâi personală.
De aceea avem azi zeci de religii, un lider a deschis Biblia și a interpretat-o. De aceea avem azi mii și mii de maeștri, de guru, de speakeri motivaționali.
Toți au interpretat și au aplicat. Din orice teorie poți desprinde fragmente, iar dintr-un asemenea fragment să dezvolți o teorie de viață, iar cu ajutorul unui bun PR ajungi să răspândești înțelepciunea în lume. Oamenii au nevoie de înțelepciune, mai ales una de-a gata, formulată cu atenție pentru nevoi actuale.
Cinismul de care dau dovadă și pe care-l mărturisesc nu anulează meritele nici unui guru. Absolut deloc. Nici o ființă nu a cunoscut evoluția sau iluminarea, acest cuvânt atât de uzat azi, de una singură. Cu toții avem nevoie de ajutor să ne cunoaștem sinele propriu.
Doar că, dragi oameni, atenție cui permiteți să intre în viața personală, verificați, după putințe, sfaturile pe care le primiți. Ați ajuns într-un asemenea loc dintr-o nevoie și cu un interes personal, pe guru ce l-a dus într-un asemenea loc? Doar binele semenilor lui? Binele lui personal nu?
Psihologia este o știință la îndemâna oricui, e un obiect de studiu, iar recompensa este chiar cunoașterea proprie, încercați!

Încercați să vă cunoașteți înainte să lăsați pe oricine să vă cunoască.

Cu drag, pentru specia mea!

Femeia cu apucături masculine

Ore, multe ore de lectură am adunat în viață. Cărțile m-au ajutat să devin. Azi sunt și un produs al fanteziei unor scriitori cărora le-am permis să-mi scormonească în simțiri.
Am ajuns în prag de depresie.
Am experimentat fericirea.
Am reprezentat o păpușă pe care unii strașnici mânuitori de cuvinte i-au șoptit ce să spună, ce să fie, ce să arate lumii din jur.
Am trăit și zile când m-am lepădat de tot, de toți. În acele zile descopeream la mine împrumuturile; de gesturi, de atitudine, de opinii.
Și rătăceam astfel ore doar eu cu mine. Fără nici un bagaj. N-am experimentat o satisfacție anume. Doar eu. A fi, a exista doar pentru tine. Destul de plictisitor, am revenit la cărți, la gesturi, atitudini și opinii împrumutate.
Asta au făcut cărțile din mine, dar nici una nu m-a pus în margine, cu o singură excepție, Al doilea sex de Simone de Beauvoir.
Simone de Beauvoir m-a exilat. De la lectura cărții Al doilea sex mă cunosc femeie, dar nu-mi recunosc condiția. Am identificat apucături masculine. Am identificat apucături exclusiv feminine. Mi s-a schimonosit fața când m-am recunoscut în descrierea narcisistei pe alocuri sau a îndrăgostitei, mi-am pocit de tot aspectul când m-am regăsit într-un arhetip.
Din păcate, experiența umană este încă guvernată după arhetipuri.
Cartea asta m-a întors împotriva mea, împotriva feminității, împotriva privilegiilor masculine. Sunt contra, contra tuturor organizărilor lumești.
Din margine, căci stau în margine, nu mă pot duce spre un destin sau altul, mă întreb cât va dura exilul.
Nu sunt femeie, nu sunt bărbat.
Mă reprezint în lume ca femeie, dar am apucături masculine. Am și apucături feminine.
Sunt în margine, sunt contralumii.

S-a întâmplat ceva pe blog

S-a întâmplat ceva pe blog. Din când în când, dar în niște momente atât de bine venite, găsesc un mail care se datorează activității de pe această platformă în care îmi șlefuiesc ființa din 2007.
Zilele trecute am descoperit un mail de la editura Univers care mi-a propus o colaborare.
De ce mi s-a propus această colaborare?
Mi s-a propus această colaborare deoarece am devenit un personaj, mi s-a răspuns. În urma cursurilor de filozofie, curs de filozofie pe care-l fac după Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, carte tipărită la editura Univers, și a acelei dimineți altfel pe blog, editura, printr-un reprezentat, mi-a trimis niște cărți pentru mine și pentru cititorii mei.
Editura, cititorii cunosc faptul că eu împart cărți cu drag tuturor celor pasionați de literatură, de imaginație, de poveste, de sine, de a transcende.
Am acum în fața mea următoarele cărți: Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen, Accesorii pentru paradis de Marie-Jeanne Urech, Ținutul sălbatic de Monique Proulx și Istorii despre literatură și orbire de Julian Fuks.
De data aceasta cer însă ceva cititorilor mei. Ofer aceste cărți cu o condiție. Au 3 săptămâni la dispoziție, de la primirea cărții, să-mi scrie o impresie despre ceea ce au descoperit între file. Am nevoie doar de un comentariu și o adresă de livrare, iar după 3 săptămâni o unică impresie. Atât de simplu. Nu e nevoie să fie citită cartea în întregime, nu se așteaptă un rezumat, o critică, un eseu, doar o frază care să descrie starea cititorului.
Am încredere. Am încredere în iubitorii de carte, în cititorii mei, în senzațiile pe care doar cărțile sunt în stare să le provoace.
Și cărțile merg la…