Penarul. Mara se simte importantă

Cioc! Cioc? Cine-i acolo? Început de an școlar.

La mine început de clasa întâi. Au fost și s-au dus primii șapte ani de acasă. Mara merge la școală. Greșeli demne de eroi număr ca mamă. Viața mi s-a schimbat. Noua direcție adună alegeri personale și o concentrare pe persoană.

Mara, firește, este cea mai importantă persoană din viața mea. Recent am purtat o discuție despre o nouă etapă. Școala elementară mai desprinde puțin copilul de mamă. Rațional aplaud. Emoțional mă mai smiorcăi uneori.

Începem școala pe 4 septembrie, iar un necesar de rechizite provoacă agitație. Mi-am amintit de mine elevă, febra începutului, farmecul penarului, atracția ghiozdanului, chiar și o gumă de șters reușea să mă înnebunească. Toate obiectele astea reprezentau o comoară. În clasă, la pauze, ni le admiram, ni le împrumutam, făceam troc.

Rechizitele determină o manifestare conștientă de proprietate. Copilul rostește apăsat și cu mândrie: penarul MEU. O lecție se desprinde ușor: a avea grijă de lucrurile personale.

Importanța rechizitelor în viața de elev m-a convins să o las pe Mara să aleagă. Nu știu ce nume vă vine în cap, dar la noi, e unul singur: Cărturești. Orice preferă, stau liniștită. Cărturești definește bunul gust. Anul acesta echipa Cărturești ne-a făcut și o surpriză. Știau că urmează să școlărim, iar Mara a primit o cutie cu rechizite. Surescitarea s-a instalat instant. Voia să înceapă a doua zi școala. Apuca un obiect și la fiecare scotea sunete înflăcărate. S-a potolit după ce mi le-a prezentat pe toate și le-a pus bine să nu cumva să le rătăcească până săptămâna viitoare.

Avem rechizite și Mara dă dovadă de responsabilitate. Construim și stima de sine, iar penarul, păstrarea lui ca bun material, îi dau importanță.

Mara se simte importantă. Pentru asta, mulțumesc și echipei Cărturești Timișoara.

A sta în banca ta la Ce mai faci, scriitorule?

14463038_1308811369129014_5869531701568028191_nSunt multe subiecte despre care mi-aş dori să notez. Intenţionez, dar îmi refuz. Am ţinut să scriu despre Ce mai faci, scriitorule? în repetate rânduri. Nu s-a întâmplat. Am simţit că nu am nimic de spus.

Dacă v-aş mărturisi că există un ţap ispăşitor pentru atitudinea stau în banca mea mi-aţi acorda bunăvoinţă?

În facultate, în primul sau al doilea an, într-un dialog bombastic iniţiat de o prietenă, mi-a ajuns la urechi o părere a lui Şerban Foarţă despre o poezie a ei personală. Mergi să te ştergi cu ea la cur!

În câteva secunde am experimentat mai multe sentimente: ruşine, derută, furie, neputinţă. La 20 de ani nu m-am opus unei sentinţe şi nu m-am străduit să merg mai departe. Am abandonat complet orice cochetărie cu scrisul.

Am început să mă îndepărtez de margine. Primul pas a fost blogul. Un start greşit prin efortul depus de a scrie frumos. Aseară la Ce mai faci, scriitorule?, Florin Iaru a adus în discuţie felul acesta al literaturii române.

L-am ascultat vrăjită aproape două ore. M-a întrerupt un gând interogativ. De ce nu vin mai multe persoane la întâlnirile cu scriitori? Am participat la mai multe asemenea întâlniri şi asigur pe oricine că nu se desfăşoară la Cărtureşti o altă lecţie plictisitoare de literatura română.

La Cărtureşti, o dată pe lună, un scriitor se prezintă. Unii, în funcţie de personalitate, însuşiri şi vocaţie, deschid un univers paralel. Adepţi sau nu ai ştiinţei, reprezentările despre viaţă încep să scape printre degete. Uiţi de salariu, facturi, Finanţe, amenzi, supermarket etc. Muşchii inimii se relaxează. Te aşezi pe spate liniştit. M-am aşezat aseară de multe ori pe spătarul scaunului. O mişcare de confirmare a persoanei, dar cu sentimente preţioase. Viaţa e frumoasă. O banalitate de care ne îndepărtăm zilnic. Adică la fiecare răsărit al soarelui o luăm de la capăt.

Supravieţuire, adăpost, sex reprezintă nevoile speciei. Dar ce facem cu anii pe care i-am obţinut prin descoperiri ştiinţifice? Trăim suficient încât romanticii să ne provoace angoase. În prezent, consider că am devenit vânători de stări de spirit. Căldura sufletească de care aminteşte fiecare îndrăgostit. Şimţi cum un firicel de căldură se scurge la interior, iar raţional nu ai putinţa de a descrie. Dar e cald, şi zâmbeşti, iar viaţa e frumoasă.

Literatura mi-a făcut viaţa şi mai frumoasă. Mie. Alţii au descoperit alţi adjuvanţi. Perspectivele individului ajută la suportarea anilor. Condiţia omului ne indică nişte căutări pentru alungarea plictiselii. Plictiseala semnifică moartea, moartea e doar un eveniment pe care nu-l suportăm. Opreşte ceva ce considerăm că pricepem. Percepem, nu pricepem. Şcoala îţi atrage atenţia, te trezeşte prin rolul complementar.

Am avut parte aseară de o întâlnire teribilă. Florin Iaru şi toţi cei prezenţi ar râde dacă ar citi finalul textului. Am luat aminte, deşi practicam după putinţe: sunt sinceră şi firească.

Aseară am avut parte de o întâlnire fermecătoare.

Mulţumesc.

Vrei să fim prieteni? O zi cu Pessoa

Ieri am petrecut timp în librăria Cărturești. Acest lucru a fost posibil deoarece Mara mea, la cei 4 ani ai ei, își alege cum anume își petrece timpul; la atelier să picteze, la locul de joacă să nu socializeze pentru că nici un copil care a trecut pe lângă ea nu a întrebat-o: vrei să fim prieteni?
Încercați să vă amintiți acea perioadă care prilejuia și crea prietenii doar prin această simplă întrebare: vrei să fim prieteni?
Am și eu câțiva prieteni din acea perioadă.
Revenind, cu Mara la atelier sau la locul de joacă, eu mă răsfăț la Cărturești. Visez uneori printre cărți sau în fața rafturilor cu căni de ceai.
O zi își poate modifica semnificațiile dacă sorb ceaiul dintr-o cană colorată de o anumită formă.
Ceai, cărți, muzică, companie bună și poezia lui Fernando Pessoa. Se prea poate ca mai bine de o oră întreagă să-mi fi plimbat ochii, sucit mințile și simțurile cu scriitura lui Pessoa.
Îmi place Pessoa.
Mă regăsesc în ceea ce scrie.
Îmi doresc să ajung la unele sentimente după ce-l citesc.

Din ora de ieri, o să pun și pe blog câteva poeme.

Niciodată voința altuia

Niciodată voința altuia, oricât de seducătoare ar fi,
N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,
Sclav nu fi nimănui, nici măcar ție însuți.
Nimeni nu te poate face ceea ce ești tu. Nimic nu te schimbă.
Involuntarul tău destin intim împlinește-l
Cu superbie. Fii propriul tău fiu.

Cloe, nu doresc iubirea

Cloe, nu doresc iubirea ta, care mă oprimă
Căci îmi pretinde în schimb iubire. Vreau să fiu liber.

Speranța e o datorie a sentimentului.

Nu știu cine sunt

Nu știu cine sunt, nu știu ce suflet am.
Atunci când vorbesc cu sinceritate nu știu cu ce fel de sinceritate vorbesc.
Sunt în mod variabil altul decât un singur eu despre care nu știu dacă există (dacă el este ceilalți).
Simt în mine ființe pe care nu le am. Mă cuprind anxietăți care îmi produc repulsie. Propria mea atenție acordată mie însumi mi se prezintă în permanență ca o serie de trădări sufletești față de o personalitate pe care probabil că eu nu o am, și nici ea nu crede că aș avea-o.
Mă simt multiplu. Sunt ca o încăpere cu nenumărate oglinzi fantastice care multiplică în reflectări false o unică realitate anterioară care nu se află în nici una dintre ele și se află în toate.
Așa cum un panteist se simte arbore sau chiar floare, eu mă simt diferite ființe. Mă simt trăind în mine viețile altora, incomplet ca și cum ființa mea ar participa în toți oamenii, incomplet în fiecare dintre ei, printr-o sumă de non-euri sintetizată într-un eu fals.

Trei poeme, Niciodată voința altuia, Cloe nu doresc iubirea, Nu știu cine sunt. Îmi doresc să le împart cu cititorii mei.

O zi cu Pessoa.