Zis și făcut

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Alte persoane, paznicii din cuplu

Întotdeauna mi-au plăcut nunțile. Am amintiri de la diferite nunți din vremea copilăriei. Mie mi se pare firesc, la vârsta aceea ești oarecum ușor de impresionat. Splendoarea stimulează impresionabilitatea.
La anii mei cu o singură cifră m-au fascinat culorile, sânii, velocitatea dintr-o horă oltenească. Aș fi numit-o drăcească dacă aș fi știut să-mi reprezint acest drăcesc. Am regăsit la Rebreanu aceste simțiri. Ciuleandra, dar și romanul Ion, surprind excelent amocul din fiecare dintre noi când dansul atinge acel ritm accelerat.
Deschidem o poartă atunci spre altă lume, o poartă posibilă prin trăirea calitativă, dar și cantitativă, satisfacția.
La ultima nuntă la care am participat, culorile, sânii și hora nu m-au mai atras. Am depus o muncă intelectuală, am ordonat frumos, ca într-un mozaic, semnificațiile unui asemenea eveniment.
M-am simțit puternică, ca un tată atotputernic, ca un creator capabil să se aprecieze singur. M-am delectat cu semnificații, observații, constatări, zâmbete ștrengărești.
Am privit oamenii, cuplul, pe el și pe ea. Am zărit câțiva parteneri și foarte mulți paznici. Atunci m-am simțit ca un tată atotputernic, am știut, și am știut tot despre un fel de a fi al paznicilor din cuplu.
Nunta oferă un anumit prilej, punerea pe același loc al femininului și masculinului. Paznicii, oricât de vigilenți, nu pot controla fustele scurte, rochiile decoltate, umerii goi, picioarele goale, abdomenele plate, bărbile sexi, închiderile intenționate de ochi.
Ocheadele!
Din păcate, într-o relație un el sau o ea cere permisiunea să iasă în oraș, nunta însă nu presupune să ceri voie celuilalt, nunta cam impune participarea cuplului.
Mă gândesc acum cât de naive, inutile, plictisitoare sunt aceste rânduri pentru unele persoane, dar cât de iritabile pentru alte persoane.
Acestor alte persoane mai am ceva să le transmit, cel mai nou element pe care l-am adăugat mozaicului pe care-l reprezintă nunta. Am dedus că o nuntă deține puterea, prin factori, să stimuleze foarte mult fantezia, iar noaptea în așternut, pe un cearșaf cunoscut, iubești un necunoscut.
Dragi paznici de cuplu, gândurile, visele și fantezia pot fi manipulate, dar nu controlate. Da, da, am scăpat din nou într-o carte de Simone de Beauvoir.

A petrece timp, a oferi timp

Au trecut luni de când am terminat cartea Al doilea sex. Între timp am mai așezat în bibliotecă alte cărți ale Simonei de Beauvoir. Nu m-am atins însă de ele. Mi-am impus să stau departe de rândurile scriitoarei pentru a mă reașeza cuminte în semnificațiile relației de cuplu.
În prezent știu foarte bine cine sunt, dar nu știu întotdeauna ce semnific.
Departe de influența Simonei de Beauvoir, am rămas cu o fixație lingvistică.
A petrece timp cu cineva.
A oferi timp cuiva.
Întrebați-vă, așadar, celălalt își petrece timpul sau vă oferă timp?
Lăsăm în subsidiar femininul și masculinul, obiectul și subiectul, celălalt și privilegiatul sau rozul și albastrul cum îmi place mie foarte mult să mă exprim.
Nu o să pornesc și nici nu o să construiesc un text despre diferențele dintre feminin și masculin, ceea ce o să încerc este să mut puțin unghiul.
Nu femeia, nu bărbatul, ci partenerii din cuplu. De aici pornim și îmi asum riscul de a pierde pe parcurs atenția, căci startul se dă cu niște condiții: folosirea inteligenței și exersarea bunului simț.
O imagine: îndrăgostiții la începutul relației.
În fiecare moment, în fiecare zi își petrec timpul unul cu altul. Eul fiecăruia este atât de retras și atât de plin de celălalt. În tot acest timp în care se desfășoară legea atracției pe care nu știu s-o explic, dar am trăit-o, fiecare îl caută pe celălalt, iar celălalt cu plăcere își petrece timpul în doi.
Altă imagine: un cuplu oarecare.
În fiecare moment, unul dintre ei își oferă timpul.
Observați, vă rog, nu am numit sexul, stăm departe de avatarurile feminității și de privilegiile masculine.
Revin, în cuplu, unul dintre ei ajunge să-și ofere timpul. În această desfășurare, multe cupluri se pierd, căci dacă într-un loc se oferă timp, în altul sigur se petrece. Există o categorie aparte care se formează aici: cupluri care încearcă să-și salveaze relația făcând un copil. Mărturisesc, categoria asta mă provoacă să experimentez disprețul, sentimentul de vinovăție ca am disprețuit, iar apoi mila și dezamăgirea.
O paletă de sentimente trăite intens și destul de galopant până ajung să sfârșesc simțind inutilitatea.
Totul, dar totul îmi pare inutil. După o lungă meditație și o smiorcăială atât de feminină de data asta, atenția se mută spre lucrurile mărunte care fac diferența.
Putem să avem tot într-o persoană?
Și ce înseamnă tot?
Aici mă aflu azi, aici muncesc azi. Ce înseamnă tot?
Până o să fiu capabilă să formulez un conținut pertinent și satisfăcător o să experimentez fericirea în lucrurile mărunte cum ar fi o cană de ceai cu iasomie, uneori cu felii de ghimbir.

Despre celălalt

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.